Expediţia macedoneană din anul 339 .e.n., i-au surprins pe geto-daci angajaţi ntr-o acerbă rezistenţă mpotriva vechiului lor adversar de la est - sciţii. Judecnd după materialele arheologice descoperite şi mărturiile scrise, uniunile de triburi geto-dace ajunseseră să dispună de un potenţial economic şi militar suficient pentru a riposta adeseori cu succes repetatelor tentative scitice de naintare spre vest şi de implantare n vatra de locuire geto-dacă.

Această realitate explică faptul că sciţii, incapabili să nfrngă singuri mpotrivirea geto-dacilor, au nceput să caute aliaţi la alte neamuri vecine. Astfel s-a ajuns, episodic, la unele nţelegeri ntre sciţi şi macedoneni, al căror scop era prinderea ntr-un "cleşte" de importanţă strategică a teritoriilor geto-dace.

Realizarea unor astfel de alianţe temporare a fost vizibil facilitată de faptul că puterea macedoneană tindea n vremea aceea să se extindă spre litoralul vest-pontic şi spre gurile Dunării. Politica expansionistă a statului macedonean căpătase un impuls deosebit după ce la crma lui venise n anul 359 .e.n. un conducător remarcabil, regele Filip al II-lea.

Organismul militar n timpul lui Filip era format din infanterie şi cavalerie, la care se adăugau trupe speciale de asediu (care executau diverse "lucrări genistice") şi de "artilerie" (acestea mnuiau maşinile de asediu). Datorită faptului că pedestraşii macedoneni erau inferiori pe cmpul de luptă hopliţilor greci, falanga - n organizarea dată de Filip - a fost concepută exclusiv ca o masă compactă de izbire.

Cu o armată superioară ca organizare, dotare şi tactică tuturor oştirilor cunoscute pnă atunci, regatul macedonean a reuşit să-şi extindă autoritatea asupra statului odris, pe care formal nu l-a desfiinţat, dar a instalat pe teritoriul lui garnizoane puternice şi l-a subordonat din punct de vedere politic şi economic. De aici, n mod firesc, Filip al II-lea a căutat să mpingă frontiera regatului macedonean spre Dunăre, aşa cum năzuise, la timpul său, şi statul odris.

Dacă politica expansionistă a Macedoniei ntmpinase spre vest mpotrivirea illyrilor, spre est şi sud riposta polisurilor greceşti şi - n măsura n care le mai ngăduiau forţele - a stătuleţelor ce succedaseră regatului odris, spre nord ea s-a lovit de rezistenţa geto-dacilor şi a unor triburi trace libere, precum şi de sciţi care, de dincolo de Dunărea maritimă, interveneau intermitent dar primejdios, prin culoarul dintre fluviu şi mare, n desfăşurarea unor evenimente din Peninsula Balcanică.

Preocupat de problemele complicatelor relaţii cu lumea greacă şi odrisă, Filip al II-lea nu se arătase la nceput ngrijorat de naintarea spre sud a uniunii de triburi scitice conduse de Ateas. Singura rezistenţă ntmpinată de sciţi a fost aceea a geto-dacilor. O asemenea rezistenţă este atestată n zona de nord a teritoriului dintre Dunăre şi mare din partea "histrienilor", conduşi de un rege (Histrianorum rex) al cărui nume nu s-a consemnat (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2) dar sub această denumire trebuie nţeles un conducător de triburi geto-dace din regiunea respectivă.

Tocmai conflictul sciţilor cu geto-dacii a fost punctul iniţial al tensiunii survenite ntre Ateas şi Filip al II-lea, urmată curnd de expediţia macedoneană din anul 339 .e.n.. Pus la un moment dat n mare dificultate de către "histrieni", Ateas - bazndu-se pe bunele relaţii avute cu Macedonia - a solicitat sprijinul lui Filip al II-lea, căruia i-a promis, potrivit relatării lui Trogus Pompeius, "să-l lase urmaş la domnie n Sciţia" (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2).

Filip i-a satisfăcut cu promptitudine rugămintea, dar, ntre timp, regele "histrienilor" a murit şi Ateas, redresndu-şi situaţia, a trimis napoi detaşamentul macedonean, căruia nu i-a plătit "nici măcar cheltuielile drumului" (Trogus Pompeius, IX, 2, 5). Deoarece Ateas a refuzat să-şi respecte promisiunile sau să achite despăgubirile cerute de Filip, acesta a ntrerupt asediul Byzantionului - n care se afla angajat - şi a pornit cu oştirea mpotriva sciţilor, cărora le-a provocat o nfrngere zdrobitoare, nsuşi regele acestora căznd pe cmpul de luptă.

Resturile uniunii triburilor scitice au fost aruncate peste Dunăre, de unde nu au mai făcut ulterior dect sporadice incursiuni la sud de fluviu, pnă spre sfrşitul secolului al III-lea sau nceputul secolului al II-lea .e.n..

Preluat din : http://www.dracones.ro