Nu este în intenţia acestui articol de a face o istorie a imperiului rus şi a continuării sale, cel sovietic, la fel nici a perioadei următoare imploziei Uniunii Sovietice din 1991. S-a scris şi se va scrie mult pe această temă, de fapt chiar spaţiul este prea redus pentru un asemenea demers, o analiză completă necesitând tomuri de sute de pagini. Încercarea mea este de a arunca o privire asupra unei caracteristici poate insuficient abordată, cea a politicii centrului faţă de coloniile imperiului.

Prin durată, dimensiune, menţinerea controlului asupra periferiei, imperiul rus ocupă un loc de frunte printre imperiile lumii. Pentru un imperiu multinaţional ca şi cel rus, continuitatea teritorială i-a oferit o caracteristică specială. Întinzându-se într-o zonă vastă a Eurasiei, creat prin cuceriri continue şi tot mai întinse, s-a pus acut problema raporturilor dintre dominaţi şi dominatori, prin faptul că aceştia împărţeau practic acelaşi spaţiu. Spre deosebire de imperiile coloniale maritime, ca şi cel britanic, relaţiile dintre conducători şi supuşi s-au pus într-un mod mult mai direct, solicitând metropola în moduri mai directe.

La dilema controlului supuşilor, Imperiul Roman a folosit sintagma Pax romana, preluată de ruşi sub denumirea de Pax russica şi mai târziu Pax sovietica.

Să-l lăsăm pe istoricul român Alexandru Boldur să facă o scurtă caracterizare a expansiunii ruseşti:
„... cuceririle teritoriale ruseşti din această perioadă întrec orice închipuire şi pun în umbră cuceririle unui Genghis Han sau Alexandru Macedon. Nu există nici un popor vecin cu Rusia de la care ea să nu fi smuls teritorii mai mult sau mai puţin vaste.... Merită a fi menţionată o trăsătură specială a politicii guvernelor ruse în teritoriile anexate, cărora la început li se acorda o autonomie, ale cărei forme variau de la ţară la ţară. Astfel se linişteau spiritele agitate ale populaţiei, care, la un moment dat, nenorocit, se vedeau înstrăinate şi trecute sub stăpânire străină, rusă. Asemenea autonomii nu durau mult. Când autoritatea rusă se simţea consolidată, fără vreo teamă de vreo răscoală a populaţiei, autonomia se desfiinţa.... Conform obiceiului său, Rusia nu numai că a asuprit această provincie din punct de vedere al limbii şi culturii naţionale, ducând o politică de rusificare, dar a şi exploatat bogăţiile ei, transformând-o într-o colonie. Fenomenul principal care planează asupra întregii structuri a economiei Basarabiei este exportul produselor agricole şi importul produselor industriale, ceea ce demonstrează rolul tipic de colonie a Basarabiei în componenţa Imperiului rusesc.

În cursul cuceririlor ruseşti de teritorii alogene s-a observat un fenomen interesant. Rusia cucerea cât putea, uneori fără a putea înghiţi un anumit teritoriu naţional în întregime. Astfel, se explică că în prezent (a fost scris în 1972) există: Republica karelo-finică şi Finlanda, Azerbaidjanul sovietic alături de Azerbaidjanul persan (iranian), Republica Sovietică Moldovenească alături de România, Turkmenia sovietică alături de cea iraniană, Republica Sovietică Tadjică alături de Tadjicia afghanistană, Mongolia de sub protectoratul rusesc (de la 1936), aşa-zisa Mongolie exterioară, şi alături de ea, Mongolia chineză, cea interioară. În toate provinciile alogene, guvernele ruse duceau o politică de rusificare, ceea ce provoca nemulţumirea generală.”
Ca orice imperiu, şi cel rus a trecut şi trece prin diferite perioade şi faze. Orice imperiu se naşte, creşte, se dezvoltă, se extinde, trece prin anumite perioade de expansiune şi declin, ajunge la apogeu, iar după un timp dispare. Cauzele sunt datorate atât factorilor externi, cât şi a celor interni, sau, de cele mai multe ori, în urma cumulului de factori interni şi externi. Imperiul rus şi continuarea sa, cel sovietic, apoi Rusia, nu fac excepţie. Un mic recul, în anii 1904-1905, apoi părea că urmează prăbuşirea, în 1917-1918, dar bolşevicii l-au transformat în imperiu sovietic, dându-i o pronunţată tuşă ideologică şi un nou impuls spre a supune noi teritorii şi ţări, în numele comunismului, de această dată.

Trebuie menţionat că tendinţa expansionistă a Rusiei a îmbrăcat mai multe justificări ideologice în decursul timpului, în funcţie de necesităţi. În timpul luptelor cu tătarii şi turcii, ruşii îşi justificau apetitul cuceririlor prin faptul că apărau creştinătatea împotriva islamului. Când au cotropit popoare creştine, ca în cazul Poloniei, luptau pentru ortodoxie, când au cucerit popoare ortodoxe, luptau pentru ocrotirea slavilor, panslavismul fiind cel ce îi mâna în luptă. Epuizându-se justificările, apariţia bolşevismului venea ca o mănuşă, acum Rusia, devenită Uniunea Sovietică, lupta pentru a aduce libertatea popoarelor oprimate de burghezi şi moşieri, înglobându-le în raiul comunist. Cine nu dorea asta, era considerat reacţionar şi tratat ca atare.

Ce se întâmplă cu celelalte mari imperii de pe mapamond? În prima jumătate a secolului XX, cel mai mare imperiu colonial era cel britanic. Se spunea că deasupra lui „soarele nu apune niciodată”. Un imperiu creat pe baza faptului că, începând cu secolul XVI, Anglia devenise stăpâna mărilor. La fel ca şi cazul celorlalte imperii occidentale, vorbim de un imperiu colonial, separate de metropolă prin întinderile oceanului, coloniile mai fiind numite şi „teritorii de peste mări”.[/I]

Toate imperiile, inclusiv cel rus, au trecut la jefuirea sistematică a coloniilor în folosul metropolei. Şi toate au încercat să se justifice inventând faţete pozitive pentru colonialism, cum ar fi „misiunea şi rolul civilizator” al centrului imperial. Poate că această justificare ar merge pentru populaţiile africane sau triburile izolate din Siberia îndepărtată, dar nu-şi găseşte nicio justificare pentru popoarele europene ocupate de ruşi. Boierimea moldovenească sau nobilimea poloneză era net superioară cultural nobilimii ruse, la fel şi ţăranul de rând era mai instruit decât mujicul rus. Acesta a fost unul din factorii care au menţinut identitatea naţională în teritoriile ocupate de ruşi.

După primul război mondial, Marea Britanie îşi extinde imperiul colonial pe seama teritoriilor smulse învinşilor, cum ar fi Orientul Mijlociu, dar cedează Irlanda, care devine independentă. Rusia pierde o seamă de teritorii, dar după victoria bolşevicilor trece din nou la refacerea imperiului, zdrobind voinţa de libertate a popoarelor oprimate. După al doilea război mondial, Marea Britanie este slăbită şi nu mai poate controla imperiul. Mai mult, cetăţenii din colonii luptaseră pe front şi îşi doreau recunoaşterea jertfelor, devenind conştienţi de puterea lor. A început procesul de decolonizare prin recunoaşterea independenţei statelor. În imperiul britanic, dobândirea independenţei a decurs în general paşnic, cu excepţii notabile, e drept. Ce au făcut noile state cu independenţa lor, este altă poveste. O problemă majoră a rămas cea a frontierelor noilor state, frontiere trasate aleatoriu, doar pe baza înţelegerilor dintre imperiile coloniale. Aceste frontiere au devenit o permanentă sursă de conflict, deoarece nu ţineau seama de popoare, de triburi, fiind doar nişte linii trasate pe hartă. Popoare şi triburi s-au găsit în state separate, amestecate cu alte popoare şi triburi diferite, un melanj etnic şi religios imposibil de gestionat. Oricum, procesul a continuat, fie paşnic, fie violent, dar până la urmă majoritatea coloniilor devenind independente. Ironic este faptul că tocmai imperiile slabe, venite printre ultimele la festin, să renunţe mai greu la teritoriile furate, ca de exemplu Belgia cu Congo. Este de remarcat contagiunea fenomenului, odată pornit, nu a mai putut fi oprit.

Spre deosebire, în imperiul sovietic nu se întâmplă nimic. Deşi URSS-ul a avut pierderi mai mari decât Marea Britanie, cnutul lui Stalin l-a ţinut unit, ba dimpotrivă, a mai crescut şi şi-a instituit regimuri marionetă în mai toate ţările „eliberate”. Repet, în ciuda faptului că URSS-ul a pierdut mult mai mulţi oameni şi resurse decât Marea Britanie, care, ca stat democratic, recunoaşte că nu-şi mai poate îndeplini singură menirea de putere mondială, şi ca atare îi cheamă pe americani să-şi ia noul rol în primire şi să se implice în problemele mondiale, începute cu războiul civil din Grecia între comunişti şi necomunişti (1946-1949), la care au participat atât trupele engleze, pe de-o parte, cât şi „voluntari” comunişti, pe de altă parte. Războiul se termină în 1949, când Tito se ceartă cu Stalin şi taie aprovizionarea sovietică prin Iugoslavia, fapt care a dus răcirea relaţiilor româno-iugoslave şi chiar la incidente de frontieră, conducerea română fiind supusă URSS-ului inclusiv prin prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul naţional.

Cum spuneam, URSS-ul este în plină expansiune, în ciuda pierderilor, tocmai prin faptul că Stalin învingător nu intenţionează deloc să amelioreze viaţa supuşilor, ba dimpotrivă, îşi continuă politica de aservire prin înfometarea populaţiilor supuse (foametea din Basarabia şi Moldova în 1946), deportări şi asasinate în masă, represiunea brutală a oricărei forme de rezistenţă. Imperiul rus are propriile metode de consolidare a noilor cuceriri, generând un adevărat holocaust în teritoriile ocupate, omorând, încarcerând şi deportând clase şi mase de oameni nevinovaţi, în scopul de a crea o populaţie temătoare, supusă şi obedientă. Chiar şi între limitele iniţiale ale imperiului se folosesc aceleaşi metode, la fel ca şi în anii de maximă teroare bolşevică. Din anii 50 începe procesul de decolonizare al Asiei, urmat în anii 60 de decolonizarea Africii. Britanicii îl lasă liber, francezii rezistă şi pierd războaiele din Indochina şi Algeria, ultimii care cedează sunt portughezii şi belgienii, cum am spus, ultimii veniţi la masa la care se împărţeau coloniile. Dar decolonizarea se produce, deschizând noi fronturi în Războiul Rece.

Se termină şi Războiul Rece cu înfrângerea URSS-ului, care implodează în cincisprezece state independente. URSS-ul nu a fost înfrânt militar, ci economic. A fost înfrânt de legile economice, cărora nimeni nu li s-a putut opune, nici măcar Ceauşescu, precum şi de un fenomen pe care Politburo-ul a încercat multă vreme să-l ţină deoparte, fără succes.

În urmă cu mai bine de o sută de ani, unui mesaj îi trebuia câteva săptămâni să ajungă dintr-o parte în alta a Europei. În timp, datorită revoluţiei industriale a cărei consecinţă a fost descoperirea telegrafului, apoi a telefonului, a radioului şi televiziunii, a mijloacelor de transport rapide, timpul s-a redus, ajungându-se ca distanţele să nu mai fie aşa importante pentru transmiterea ştirilor şi noutăţilor. Fluxurile de ştiri, de veşti şi de imagini au penetrat Cortina de Fier, făcând imposibilă izolarea la care fuseseră supuşi cei condamnaţi să trăiască mai la est de o anumită linie. Astfel, prin intermediul radioului şi în unele locuri a televiziunii, cei din est au putut să afle că dincolo de cortină, oamenii trăiesc mai bine, au drepturi şi libertăţi. A fost un proces de durată, dar ireversibil. Au început să-şi ceară drepturile, în timp ce conducerile, îngenunchiate de legile economiei, nu mai aveau resurse pentru represiune şi pentru a stopa ştirile. Poate părea o viziune mai simplistă, dar amintiţi-vă de „Europa liberă” şi „Vocea Americii”, surse de informaţie infinit mai credibile decât cele oficiale în una dintre cele mai crunte dictaturi din blocul sovietic în anii 80, România lui Ceauşescu. Chiar şi atunci când puterea încearcă să controleze mediile de informare, la vremurile care le trăim se găsesc soluţii, amintiţi-vă de revolta din Chişinău de la 7 aprilie 2009, transmisă pe Twitter şi Facebook.

Inevitabilul s-a produs în 1991, după seria de revoluţii din Europa de Est din 1989. În 1991, URSS era desfiinţată, Rusia umilită îşi retrăgea trupele din fostul bloc estic, care ulterior se alătură NATO. A fost o înfrângere fără să se tragă un foc de armă, o înfrângere de tip nou, în contextul noilor reguli impuse de progresul tehnologic, când informaţia nu mai era un monopol de stat, chiar dacă statele totalitare asta încearcă sau au încercat. Dar reacţia la această înfrângere se aseamănă izbitor cu cea a Germaniei după înfrângerea din primul război mondial. Spre deosebire de 1945, Germania nu a fost ocupată de trupele învingătoare, germanii nu au văzut atunci armatele aliate defilând prin oraşele sale, nu au fost supuşi unui regim de ocupaţie, cu restricţiile inerente. Nu au aflat că au fost învinşi, şi, la fel ca şi ruşii în 1991, au considerat înfrângerea ca o consecinţă a trădării politicienilor, cel puţin în prisma elementelor naţionaliste. Aşa a fost posibilă apariţia unui salvator naţional, care promitea revenirea la gloria de odinioară.

După o perioadă de degringoladă, această revenire s-a petrecut după o criză profundă care a afectat întreaga lume, cea dintre anii 1929-1933. Nu întâmplător Hitler devine cancelar la 30 ianuarie 1933. O asemănare destul de mare cu Rusia de după 1991, şi aici, comuniştii şi naţionaliştii se simt trădaţi că au pierdut vechea glorie şi vechiul imperiu, acuzându-l pe Boris Eltsin şi jaful ce a urmat, numindu-i chiar trădători ai interesului rusesc. Criza mondială încă există, iar regimul autoritar se bucură de susţinerea majorităţii populaţiei. Ca o paranteză, marea greşeală a americanilor în 2003, după ocuparea Irakului, a constituit-o tocmai reducerea trupelor de ocupaţie, în loc să treacă la sporirea lor, în aşa fel încât fiecare irakian să simtă rigorile unei ocupaţii militare, să vadă şi să simtă că au fost învinşi. Trebuia ca la fiecare colţ de stradă să existe un post de control american, fiecare stradă să fie patrulată de soldaţi americani înarmaţi, în schimb, americanii nu aveau la sfârşitul războiului suficiente trupe să controleze clădirile guvernamentale din centrul Bagdadului. Ba mai mult, şi acestea au fost reduse. Rezultatul s-a văzut, o insurgenţă care a adunat militanţi sub diferite interese, de la Al-Queda până la militanţi shiiţi sau membri ai partidului Baas, fidelii lui Saddam Hussein, care a provocat peste patru mii de morţi în rândul trupelor americane. Iar aceasta putea fi redusă, dacă nu evitată, prin suplimentarea trupelor de ocupaţie, mult inferioare necesităţii controlării unui teritoriu atât de vast.

Trebuie menţionat că toate rapoartele militarilor din ierarhia armatei americane susţineau asta, dar Bush şi Rumsfeld aveau alte viziuni, dovedite ca fiind catastrofale. Închid paranteza.


Rusia îşi revine, susţin majoritatea analiştilor. Dar cum?

Mulţi văd rezervorul de petrol şi gaze, precum şi de alte materii prime, ca şi o binecuvântare pentru Rusia. Se poate, Gazpromul devenind o armă mai eficientă decât Armata Roşie, deoarece de teama acestuia Europa a ajuns să tremure la propriu. Pentru cei naivi, care încă mai cred că Gazprom este doar o societate ce se preocupă doar de problemele sale comerciale, le pot aduce multe exemple, dar cel mai pregnant în ultima vreme îl constituie recentul tratat cu Ucraina, în care, în schimbul prelungirii închirierii portului Sevastopol până în 2042 (contract ce expira în 2017), se prevăd inclusiv reduceri la preţul gazelor livrate de Gazprom. Cum de un tratat politic se bazează pe o companie aşa-zis comercială, am explicat în alt articol. Poate că această bogăţie în resurse este pentru Rusia o binecuvântare, dar pentru poporul Rusiei este un blestem. Mă bazez în această afirmaţie pe exemplele multiple care ni le oferă atât istoria, cât şi multitudinea de cazuri actuale. Şi le pot enumera.

Arabia Saudită şi mulţimea de state bogate în petrol din zona Golfului sunt bogate, exportul lor de petrol fiind principala lor resursă. Cetăţenii lor au un nivel de trai ridicat faţă de media din regiune, dar în schimb sunt nişte dictaturi în cel mai clar sens al cuvântului. Legea musulmană se aplică cu stricteţe, iar opozanţii sunt prigoniţi fără milă. Tocmai datorită faptului că aceste clase conducătoare, în majoritatea ţărilor monarhii absolute, dispune de resurse financiare suficiente ca din când în când să dea câte ceva şi supuşilor, în schimbul obedienţei. Atâta doar că populaţia lor este mai mică decât cea a Rusiei, deci mai uşor de satisfăcut cu ceva mărunţiş. Opozanţii sunt prigoniţi fără milă, iar populaţiei nu-i pasă, din moment ce primeşte stipendii de la conducere. Nu contează că acele stipendii sunt o cotă insignifiantă faţă de încasări, şi că zone de bază ca şi învăţământul, sănătatea sunt subfinanţate, în defavoarea apărării, din moment ce armata şi internele sunt responsabile cu protecţia regimului inclusiv împotriva propriilor supuşi. De ce să stimulezi sănătatea şi învăţământul, când educaţia poartă în ea germenii cunoştinţei, care în curând ar putea cere drepturi, inclusiv politice? Nu este întâmplător că tocmai în aceste state se dezvoltă formele radicale de opoziţie, cele fundamentalist islamice, ale căror cel mai cunoscut exponent este chiar Osama bin Laden, saudit la origine?

La fel, în Rusia, apare acelaşi fenomen. Masele se lasă seduse de discursul naţionalist, acceptând unele mici beneficii, cedând în schimb libertăţile lor de bază, pentru care unii în estul Europei au luptat şi au murit. În schimb, pentru ei este suficient faptul că votca este încă ieftină şi că Rusia este o mare putere, orgoliul care a făcut mujicul rus să susţină atâtea secole imperiul, să lupte şi să moară pentru el, chiar dacă în schimb nu primea decât împilarea seculară. De aceea, pentru conştiinţa rusului de rând, binecuvântarea Rusiei îl reprezintă blestemul său, el fiind în continuare dispus să renunţe la drepturi în schimbul ideii că Rusia este mare. Nu contează că el moare de foame, iar conducătorii se îmbuibă, contează că are o sticlă de votcă şi conştiinţa imperiului.

După căderea URSS, Rusia a încercat după modelul britanic crearea unui Commonwealth, sub numele de CSI. Tentativă eşuată, din moment ce fiecare din ţările proaspăt independente avea propria agendă, în funcţie de aspiraţiile fiecăreia. A fost nevoie de constrângere, inclusiv prin crearea de conflicte devenite ulterior îngheţate, ca să le readucă la sânul CSI. În unele cazuri, au apărut războaie civile, de asemenea prost gestionate, ca şi în cazul Turkmenistanului. Iar acum apar alte probleme, în Kirghistan, de exemplu.


Ca şi o concluzie, Rusia a ratat ocazia de a se decoloniza paşnic, evitând astfel multe probleme care în curând vor fi extrem de greu de gestionat. De exemplu, a creat focarele din Georgia, Abhazia şi Osetia de Sud, la fel ca şi cel din Moldova, Transnistria. Pe lângă imensele resurse aruncate aici, aceste pseudostate mafiote nefiind capabile, chiar prin masiva contrabandă să se susţină singure, fără aportul economic, militar şi politic al Moscovei, au mai apărut şi probleme de altă natură. Nu poate fi negat faptul că implicarea rusească în Georgia, respectiv în conflictele din Osetia de Sud (1992) şi Abhazia (1992-1993) nu au avut o influenţă majoră asupra desfăşurării ulterioare a mişcării de secesiune din Cecenia. Nu trebuie uitat faptul că Şamil Basaev, cel mai căutat om din Rusia de după 1994, a fost comandantul frontului nordic în războiul din Abhazia în 1993 şi ministru adjunct al apărării din Abhazia, un adevărat erou al Rusiei în acea vreme. În fruntea cecenilor săi a intrat în oraşul Gagra dinspre nord, la 1 octombrie 1993, susţinuţi de aviaţia rusă, în timp ce oraşul era blocat dinspre mare de flota rusească, la acţiune luând parte navele Bezukoriznenny, Golovin, KIL-25 şi BTH-38. Masacrele au fost pe măsură, mii de georgieni ucişi şi zeci de mii fugiţi. Oamenii lui Basaev au adus circa o sută de civili georgieni pe stadionul din Gagra, i-au decapitat şi au încins un macabru meci de fotbal cu capetele lor.

Un an mai târziu, acest Şamil Basaev devenea proscris în Rusia, pe motiv că se aliase lui Djohar Dudaev, fost general sovietic de aviaţie ce devenise preşedintele autoproclamatei republici cecene, independente faţă de Rusia. A luptat la Groznâi în fruntea batalionului abhaz format din veteranii săi din Abhazia, acum împotriva armatei ruse. A condus raidul asupra spitalului din Budivonosk, luând 1600 de ostatici, a terorizat Rusia mai mult decât oricare, chiar şi luările de ostatici de la teatrul din Moscova, din 2002, fiindu-i atribuite. A murit în 2006, în explozia accidentală a unui camion cu muniţie. Destinul unui luptător, creat de Rusia, care ajunge să lupte împotriva ei, la fel ca şi alte cazuri. La fel, revolta lui Abd-el-Krim, în Marocul anilor 20 va fi purtată de către veteranii marocani din armata franceză din primul război mondial, soldaţi cu experienţa frontului. Şi exemplele sunt nenumărate. De fiecare dată când imperiul îşi foloseşte soldaţii recrutaţi din colonii, aceştia, cu prima ocazie, vor lupta pentru independenţa ţării lor. Aşa s-a întâmplat şi în Moldova în 1992, când veteranii moldoveni ai războiului sovieto-afghan au luptat împotriva transnistrenilor.

Ideea este că iniţierea de către Rusia a conflictelor în ţările ce s-au desprins de imperiul sovietic a amorsat dorinţa de independenţă a republicilor rămase în componenţa Rusiei, acolo unde ruşii sunt minoritari în proporţie de mai puţin de 5%. Antrenarea şi înarmarea voluntară a acestor populaţii în conflict este o sabie cu două tăişuri, şi Rusia acum vede reversul medaliei. Cecenii au devenit conştienţi de puterea lor, s-au văzut înarmaţi, până să-şi aducă aminte de tradiţiile lor războinice şi să ridice armele pentru independenţă a fost doar un pas, trecut cu uşurinţă. Mai ales că şi demografia este de partea lor şi a populaţiilor caucaziene. Ruşii sunt minoritari în toate republicile de aici: 33,6% în Karaciai-Cerchezia, 25% în Karbadino-Balkaria, 23% în Osetia de Nord, 1,2% în Inguşeţia, 4,7% în Daghestan şi 3,7% în Cecenia. Mai mult, Rusia este formată din 21 de republici autonome, în care trăiesc circa o sută de popoare, iar în multe din aceste republici ruşii sunt mai mult decât minoritari, am exemplificat doar cu regiunea Caucazului, deoarece este tocmai regiunea în care Rusia sângerează cel mai mult. Un ultim exemplu, chiar săptămâna trecută, un atac asupra Parlamentului cecen a lăsat peste opt morţi, inclusiv atacatorii. Un mesaj dur care demonstrează că războiul din Cecenia este departe de a fi încheiat, cum pretinde Rusia. Precedentul atac care îmi vine în minte asupra unui parlament a avut loc în 2002, când separatişti pakistanezi din Kashmir au atacat parlamentul indian, provocând mai multe victime, incident care a dus aproape până la izbucnirea unui nou război între India şi Pakistan.

Astăzi, Rusia duce o luptă fără ieşire în Caucaz. Nu poate învinge, s-a văzut din ultimii şaisprezece ani. Acum nici nu mai poate renunţa, din două motive. Unul, întreg eşafodajul prin care actuală putere a acces la conducere a fost carta naţionalistă. Să renunţe la Cecenia sau să cedeze ceva din linia dură impusă în ultimii zece ani ar însemna recunoaşterea înfrângerii şi prin asta delegitimarea actualei puteri ruse în ochii rusului de rând. De aici începe fisura, chiar într-un stat autocratic. În timp, chiar dacă se vor crampona de putere, aceasta li se va şubrezi iremediabil. Al doilea, o cedare acum ar antrena prioncipiul dominoului şi în alte republici, care stau cu ochii pe Cecenia şi Daghestan. Deocamdată, conflictul cecen s-a extins doar în republicile musulmane învecinate.

Are Rusia o altă soluţie, decât cea de a continua să lupte şi să sângereze în Caucaz? Sau, mai bine zis, avea Rusia o altă soluţie în aşa fel încât să nu fi ajuns în situaţia actuală? Eu cred că da. Această soluţie a fost deja iniţiată de Boris Eltsin în 1996, atunci când a încheiat în grabă primul război cecen dintre 1994 şi 1996, devenit prea nepopular, ţinând cont de marile pierderi ruseşti. Tratatul de pace s-a încheiat ca şi între două state independente, iar Eltsin a spus că respectivul tratat pune capăt unui război de patru sute de ani. Dacă Rusia îi lăsa pe ceceni aşa, într-o stare de cvasiindependenţă, aceştia făceau în continuare ceea ce ştiu mai bine, adică se luptau între ei. Asta au făcut până când Vladimir Putin, pe atunci un ilustru necunoscut devenit preşedinte interimar după demisia lui Eltsin, declanşează al doilea război din Cecenia, devenind o persoană extrem de populară, astfel reuşind fără prea mare efort să-şi adjudece două mandate prezidenţiale. Dacă Cecenia era lăsată în continuare aşa, fracţiunile tribale şi rivale s-ar fi măcinat reciproc multă vreme. Asta a înţeles şi Putin după doi ani de război, atunci când s-a aliat cu unii împotriva altora, respectiv cu gruparea lui Ahmad Kadârov, ucis în 2004, respectiv cu fiul său, Ramzan, în funcţie şi astăzi, nişte şefi de bandă şi criminali de drept comun, la fel ca şi multe alte figuri din Cecenia.

Intervenind în 1999, Rusia a făcut tot ceea ce putea fi mai rău, anume a radicalizat opoziţia cecenă, aruncând-o în braţele fundamentalismului islamic. Cecenii nu au avut alt stat care să-i susţină, aşa cum separatiştii din Kashmir au Pakistanul. Dar trecând la fundamentalism, lucru acceptat chiar şi de islamiştii moderaţi, ajutorul sub formă de bani, arme şi luptători îndoctrinaţi a început să curgă dinspre grupările teroriste musulmane. Astfel, întreaga opoziţie împotriva Rusiei s-a radicalizat într-una fundamentalist islamică. Dacă în deceniul zece al secolului trecut, cecenii luptau pentru independenţă, acum luptă pentru instaurarea Califatului, un stat islamic care să cuprindă toţi musulmanii din Pakistan până în Maroc, ideea de bază a organizaţiilor gen Al-Queda. Dacă i-ar fi lăsat în pace, cu tratatul lui Eltsin, Rusia ar fi dat o şansă moderaţilor să învingă. Nu trebuie uitat că şi generalul Djohar Dudaev era un moderat, dar ruşii l-au ucis cu o rachetă dirijată după telefonul său mobil tocmai pe omul pe care mai târziu ar fi trebuit să-l susţină. Deoarece, dacă ar fi făcut-o, poate nu ar fi ajuns în situaţia de astăzi, cu bombe explodând în metrou la două staţii de centrul Moscovei.

Ca un exemplu aduc cazul Tadjikistanului. Devenit independent din 1991, un an mai târziu este confruntat cu un război civil, în care una dintre părţi, devenită fundamentalistă, era ajutată direct, cu oameni şi bani, precum şi cu instrucţie şi refugiu, de Afghanistanul vecin, pe atunci fieful talibanilor. Rusia i-a susţinut pe opozanţii fundamentaliştilor, inclusiv cu trupe, într-un război care a durat aproape patru ani, şi a obţinut mai multe şi a avut pierderi mai mici decât în primul război cecen. De ce? Fiindcă majoritatea populaţiei era de partea lor, împotriva fundamentaliştilor. La ora actuală, majoritatea cecenilor sunt împotriva ruşilor şi a bandei lui Kadârov, iar a fi fundamentalist pentru ei înseamnă să fi împotriva lor. Indirect, fără să vrea, prin oprimarea cecenilor, Rusia a contribuit la radicalizarea musulmanilor din Caucaz, o problemă foarte dificil de gestionat. Radicalismul musulman se poate extinde în republicile musulmane independente foarte rapid, având două centre importante de greutate: unul în Caucaz şi altul în Afghanistan, în zona controlată încă de talibani.

Ce ar fi fost, sau ce ar fi putut fi, dacă Rusia urma cealaltă cale? Cecenia nu ar fi diferit mult de Turkmenistan, sau Tadjikistan. Ar fi fost sub oblăduirea economică şi influenţa politică a Rusiei, dar ar fi fost independentă, sau cu o autonomie sporită. Dar Rusia nu ar fi pierdut zeci de mii de oameni şi sute de milioane de dolari acolo fără să rezolve nimic, ba dimpotrivă, radicalizând toată populaţia împotriva lor, chiar transformând-o în viitorii kamikaze împotriva infidelilor care nu îmbrăţişează cu devoţiune Koranul. Procesul de decolonizare Rusia nu l-a început, şi nici nu intenţionează să-l înceapă, deşi are cazurile republicilor care s-au desprins din URSS în 1991, cazuri ce pot fi socotite de succes, comparativ cu ce se întâmplă în republicile caucaziene. Cele mai de succes sunt ţările baltice. Singurele excepţii ale succesului relativ de care vorbeam sunt chiar statele în care Rusia a plantat conflictele sale, respectiv Georgia şi Moldova, care au problemele separatiste pe teritoriul lor. Chiar şi aşa, situaţia lor este infinit mai bună decât Caucazul.

Dacă Rusia ar fi lăsat lucrurile să meargă, fără să declanşeze un nou război în Cecenia, poate la ora actuală ar fi avut o altă situaţie acolo. În mod sigur ar fi trebuit să acorde o autonomie lărgită, poate chiar independenţa republicilor caucaziene, dar în mod sigur acestea ar fi fost total dependente economic de Rusia. Şi nu numai economic, în mod sigur Rusia ar fi avut un rol preponderent în toate deciziile politice. Ar fi fost o independenţă de facto, aceste ţări fiind incapabile să-şi dezvolte o viaţă independentă, nu au nici resursele, nici teritoriul, nici vocaţia să o facă. Ar fi fost tot ale Rusiei, dar independente cu numele. Iar Rusia nu ar fi sângerat atât şi nu ar fi pierdut în continuare bani şi resurse doar pentru a spune că a rămas o mare putere.

Marea Britanie a ştiut să rămână o mare putere, nu cea mai mare, dar a rămas o marte putere şi după ce a renunţat la colonii. Le-a dominat economic prin intermediul Commonwealth-ului, dar le-a păstrat fidele. În schimb, Franţa a procedat altfel. Şi le-a exploatat intens, intervenind dur de fiecare dată când una dintre ele lua o decizie neconvenabilă Parisului. Nu este de mirare că jumătate din ţările aflate în primele zece locuri în clasamentul statelor eşuate al revistei Foreign Policy sunt foste colonii franceze. O atitudine mai apropiată de a Rusiei, să ne mai mirăm că cei doi preşedinţi se înţeleg foarte bine?

În concluzie, dacă Rusia ar fi început decolonizarea mai devreme, poate ar fi fost scutită să treacă prin ceea ce trece în Caucaz. Şi este foarte posibil ca de aici să piardă enorm, nu trebuie uitat cât a pierdut Franţa ca şi putere importantă după înfrângerea din Algeria din 1962.

Neştiind cum să gestioneze situaţia, Rusia şi-a complicat existenţa, împingând ţările caucaziene în braţele fundamentalismului islamic, spre deosebire de ţările musulmane devenite independente din CSI, scăpate deocamdată de acest spectru. Dacă ar fi gândit mai bine, ar fi putut evita războiul fără sfârşit al Caucazului. Vinovată de această situaţie rămâne doar orbirea conducătorilor care, pentru prezervarea imperiului şi a rolului de lider al Rusiei, au ales calea dură care a dus până aici. Dar lucrurile nu s-au oprit şi nu se vor opri, Caucazul va sângera continuu, o rană adâncă care nu se închide, pe harta Rusiei.
Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

Cristian Negrea

Blog: http://cristiannegrea.blogspot.fr/20...coloniile.html