Results 1 to 1 of 1

Thread: Invatamintele conflictului ruso-georgian din 2008 CAP-I- / Cristian Negrea

  1. #1

    Question Invatamintele conflictului ruso-georgian din 2008 CAP-I- / Cristian Negrea

    În câteva zile se vor împlini doi ani de la izbucnirea acestui prea puţin elucidat război dintre Rusia şi Georgia. Evenimentul mi se pare important prin prisma faptului că Rusia, pentru prima oară de la disoluţia Uniunii Sovietice din 1991, intervine militar direct şi deschis într-un stat vecin. Este un fapt deosebit de relevant, dacă aruncăm o privire în istoria recentă a Rusiei, respectiv a Uniunii Sovietice, a cărei succesoare este Rusia. În deceniul nouă al secolului trecut, Uniunea Sovietică se retrăgea din ultima aventură dezastroasă din Afghanistan, cu zeci de mii de pierderi. A urmat prăbuşirea imperiului, iar în deceniul următor, Rusia, succesoarea, a preferat să intervină în zonele considerate drept sfere de influenţă mai degrabă prin interpuşi, iar când aceştia nu au făcut faţă, a intervenit cu trupe, dar fără să o recunoască, în ciuda tuturor evidenţelor, multe dintre ele prezentate chiar la ONU. Aşa a fost în conflictele numite acum îngheţate, dar atunci deosebit de fierbinţi. A intervenit cu trupe în Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria, şi prin masca „voluntariatului” în alte părţi. Ca un exemplu mai cunoscut nouă, menţionez participarea directă a militarilor din Armata a XIV-a în conflictul transnistrean din 1992, când Rusia a susţinut ferm că nu a intervenit deloc, chiar dacă cele douăzeci de tancuri ale acestei armate ce au atacat Tighina la 4 iunie în acel an arborau fără jenă drapelul rusesc, iar toate acţiunile separatiştilor erau conduse de ofiţeri ruşi ale acestei armate, compusă în mare măsură din militari ruşi, atunci când cazacii şi separatiştii nu au mai făcut faţă dârzeniei apărătorilor moldoveni. Cu toate evidenţele, repet, Rusia a negat totul, iar Occidentul şi SUA s-au făcut că nu văd, doar pentru a nu zgândări orgoliul Rusiei pe care o doreau ca şi un viitor partener, nu adversar.

    În primii ani ai secolului XXI, se părea că Rusia a renunţat la politica de forţă, recurgând mai degrabă la „soft-power”, prin intermediul celei mai puternice arme ale sale, Gazpromul. O armă extrem de eficientă, deoarece când Rusia se supăra, Gazpromul tăia gazul în plină iarnă şi întreaga Europă, din ce în ce mai dependentă, tremura, la propriu. O armă mai eficientă ca şi Armata Roşie, s-a spus atunci. Dar de ce, în 2008, Rusia scoate mănuşa de catifea şi atacă militar micuţa Georgie? De ce Rusia renunţă la armele atât de eficiente, cum ar fi şantajul energetic, pentru a se lansa într-o acţiune de forţă pură, cum este cea militară? Nu putea fi evitată această opţiune? Şi, ce a câştigat Rusia, sau ce s-ar fi aşteptat să câştige, prin această acţiune? Chiar a câştigat Rusia acest război? La aceste întrebări voi încerca să răspund în comentariul ce urmează.


    Drumul spre război


    Antecedentele acestui război sunt poate cunoscute, dar trebuie reamintite, pentru o mai bună înţelegere a situaţiei generale ce a dus la amorsarea conflictului. Pentru ca să nu mai fac o nouă retrospectivă, voi cita din romanul „Sânge pe Nistru”, menţionând că totul este real, mai puţin personajul colonelului Levan Turashvili, figură fictivă şi personaj secundar în acest roman, din moment ce acţiunea principală se desfăşoară în Basarabia, după cum şi spune titlul romanului, dar deosebit de important prin prisma relatării de faţă. Un feed-back necesar pentru o mai bună înţelegere a contextului geopolitic în care ne plasăm. „Răsăritul fusese diferit. De altfel, în fiecare dimineaţă, aici, în defileul Kodori, ce separa autoproclamata republică a Abhaziei de restul Georgiei, răsăritul soarelui era ceva unic. Părea că lumina se strecoară temătoare printre stâncile roşiatice ale Caucazului, cu teamă parcă de umbrele întunecate ce sălăşluiau în unghere ascunse printre crăpăturile de piatră, acolo unde întunericul era stăpân chiar şi în miezul zilei. Părea că noaptea doar se retrage temporar, până la apus, pentru ca să redevină stăpână până la un nou răsărit. Şi de fiecare dată o făcea altfel, uneori mai tiptil, agăţându-se de norii cenuşii de ceaţă, alteori mai rapid, alungată de profunzimea albastrului senin al cerului. Dar de fiecare dată revenea, uneori mai repede, alteori mai târziu, dar totdeauna înaintea asfinţitului ce prevestea încă o capitulare a soarelui în faţa stâncilor şi prăpăstiilor.

    La fel ca şi istoria acestui ţinut, reflectă colonelul Levan Turashvili. De la începutul existenţei sale, Georgia a fost ocupată şi a reuşit să se elibereze întocmai cum lumina învinge întunericul. Dar forţele întunericului au tot revenit, fie că s-au numit arabi, tătari, persani, turci, şi ultimii, ruşii. Indiferent de denumirea sau ideologia sub care şi-au manifestat dominaţia şi ocupaţia, ţarişti, bolşevici, sovietici, ruşi, încă n-au renunţat, la fel cum întunericul aşteaptă printre stânci şi prăpăstii orice urmă de slăbiciune a soarelui pentru a redeveni stăpân. Dar uneltele sale sunt acum mai rafinate. Ca şi crearea de republici secesioniste susţinute de maica Rusie, menţinute cu soldaţi, bani şi arme tocmai pentru a fi un ghimpe în coasta celor care încearcă să se desprindă de sub tutela marelui stăpân. Deoarece menţinerea unor conflicte îngheţate pretutindeni pe teritoriul nesupuşilor era un mijloc formidabil de presiune ce nu putea fi ignorat.

    O ameninţare vizibilă, palpabilă, cu reizbucnirea conflictului făcea mai mult decât o mie de declaraţii politice. Iar bazele înaintate ale imperiului, capetele de pod militarizate din aceste zone separatiste, scăpate oricărui control, parcă abia aşteptau să sloboadă câinii războiului asupra celor care îndrăzneau să pună la îndoială axioma conform căreia Moscova continuă să fie centrul lumii. Iar Georgia, din toamna lui 2003, de la „Revoluţia trandafirilor”, în urma căreia preşedintele Mihail Shevarnadze, fostul ministru de externe sovietic al lui Mihail Gorbaciov, a fost înlocuit cu prooccidentalui Mihail Shakashvili, cam asta făcuse. A întors spatele marelui vecin care i-a dominat viaţa de la 1783, cu scurte pauze cum ar fi independenţa dintre 1919-1921 până la ocuparea de către bolşevici. Revolta georgiană din 1924 a fost înecată în sânge. Iar acest vecin, la proclamarea independenţei după colapsul imperiului din 1991, a creat două enclave separatiste, Abhazia şi Osetia de Sud, urmate şi de a treia, Adjaria, dar aceasta din urmă de scurtă durată, ea revenind sub jurisdicţia Georgiei. Dar cu Abhazia şi Osetia de Sud a urmat războiul, încheiat nedecis sub oblăduirea Moscovei, la fel cum s-a întâmplat şi în Moldova cu Republica Transnistreană.

    Ghinionul Georgiei este poziţia sa geografică. La fel ca şi în cazul României, istoria sa este o consecinţă a geografiei. Situată pe limba de pământ ce desparte Marea Neagră de Marea Caspică, era poziţionată chiar în calea expansiunii sudice a Rusiei spre Peninsula Arabică şi mările calde asiatice. De aceea Georgia a ajuns să-şi respire doza de libertate doar atunci când forţele imperiului se aflau la reflux. Aşa s-a întâmplat şi în 1917, dar şi în 1991, odată cu cucerirea independenţei. Dar acum lucrurile se schimbă. Întunericul este gata să iasă din cotloane, sugrumând din nou soarele libertăţii pentru mica republică. Dar ghinionul poate purta şi o doză de noroc. Iar acest noroc este tot o consecinţă a geografiei, care a făcut ca Georgia să fie aşezată chiar în calea posibilelor rute de transport ale petrolului şi gazelor din zăcămintele bogate şi insuficient exploatate ale Asiei Centrale. Iar acest lucru a atras asupra Georgiei mâna unor protectori puternici. Nu pentru ca să lupte armat pentru ea, dar măcar să le asigure spatele, să-i instruiască şi să-i înarmeze. Dar, mai ales, să-i asigure că nu sunt singuri.

    La referendumul din 5 ianuarie 2008, 72% din populaţia Georgiei s-a declarat favorabilă integrării ţării în NATO. Desigur, era o opţiune, şi mai era cale lungă până acolo, dar orientarea devenise clară pentru toată lumea. Reformele trebuiau implementate, democraţia trebuia să avanseze sigur pe drumul ei, societatea şi economia la fel, dar tot nu ar fi fost de ajuns. Deoarece problemele spinoase ale Georgiei încă nu găsiseră rezolvare. Iar aceste probleme erau două: Abhazia şi Osetia de Sud. Cea mai periculoasă rămânea Abhazia, mai ales că din punct de vedere strategic ocupa o parte importantă din litoralul ţării, de la graniţa cu Rusia, gura de vărsare a râului Psou, până la nord de oraşul Anaklia, la vărsarea râului Inguri. Capitala acestei autoproclamate republici, nerecunoscute de nimeni până în 2008, era la Sukhumi, oraş port la Marea Neagră.

    Colonelul Levan Turashvili duse binoclul la ochi scrutând cu atenţie şoseaua ce şerpuia practic suspendată de peretele stâncos. Părea săpată în versantul abrupt, agăţată de stâncă într-un echilibru precar, în dreapta perete aproape vertical, iar în stânga hău fără fund. Ceva nu era în regulă. Era un militar cu prea vastă experienţă pentru a nu simţi acest lucru. Era încă tânăr locotenent ieşit de băncile şcolii militare sovietice, când, în 1990, a alergat la chemarea patriei sale ce se desprindea de sub tutela imperiului. Georgia, pentru a-şi impune independenţa, avea nevoie de o armată naţională, iar el, alături de mulţi alţii, dorea să-şi facă datoria. Dar, ca de fiecare dată în istoria zbuciumată a Georgiei, independenţa şi suveranitatea se plătesc cu sânge. Nici acum nu a fost o excepţie. Imperiul sovietic nu renunţa la cuceririle sale. Pretutindeni, în ţările baltice, Moldova, Azerbaidjan, Tadjikistan, iar mai târziu Cecenia, voinţa Rusiei, moştenitoarea imperiului din toate punctele de vedere, se făcea simţită prin inventarea şi susţinerea, la nevoie prin implicare directă, a tulburărilor şi secesiunilor, prin susţinerea unor minorităţi sau inventarea altora, astfel încât fragmentarea fostelor republici unionale să devină un fapt împlinit. Existenţa forţelor armate sovietice, ulterior ruseşti, precum şi implicarea KGB-ului, ulterior FSB sau SVR, va simplifica mult lucrurile. Aşa s-a întâmplat în Moldova, unde Armata a XIV-a era staţionată în Transnistria, şi tot aşa în Georgia, unde în Abhazia, lângă Gudauta, la aeroportul Bombori, era baza Regimentului 345 Aeropurtat din armata sovietică, precum şi Regimentul 643 antiaerian. În plus, Georgia avea o porţiune importantă de graniţă comună cu noua Federaţie Rusă.

    Tânărul locotenent Levan Turashvili a primit devreme botezul focului. Deşi a trecut mult timp de atunci, îşi amintea ca şi cum ar fi fost ieri. Starea de urgenţă s-a declanşat în 12 decembrie 1990, în urma ciocnirilor sângeroase între osetini şi georgieni în Tskhinvali, capitala aşa-zisei republici sud-osetine. În 5 ianuarie era în fruntea plutonului său, format din recruţi şi voluntari, ce intrau alături de alte forţe ale Gărzii Naţionale în Tskhinvali. Au fost întâmpinaţi cu foc, iar luptele de stradă s-au încins. Militanţii osetini, ajutaţi de voluntari ruşi, trăgeau cu furie asupra caselor şi şcolilor. Curând, oraşul s-a divizat în două zone, partea de vest controlată de osetini şi partea de est de georgieni. La sfârşitul lunii, georgienii s-au retras pe înălţimile din jurul oraşului, pentru a da o şansă armistiţiului mediat de ruşi. Părţile n-au ajuns la nicio soluţie, iar ambele tabere au reînceput lupta. Martie şi aprilie 1991 au fost luni de lupte grele, apoi a urmat o perioadă de acalmie, până pe la jumătatea lui septembrie, când focul s-a reaprins. Georgienii asediau Tskhinvali, încercând să oprească aprovizionarea oraşului, chiar au deconectat alimentarea cu energie electrică. Încercau mai ales să întrerupă fluxul proviziilor ce veneau pe şoseaua ce lega Tskhinvali cu Osetia de Nord, pe teritoriul Rusiei. În replică, osetinii au atacat satele georgiene, dedându-se la masacre. Georgienii au răspuns la fel.

    Ruşii au intervenit sporadic, mai ales în 1992, de partea osetină, bineînţeles. Această intervenţie, chiar dacă s-a încercat disimularea ei, a făcut ca războiul să se încheie nedecis. Nedecis însemna o înfrângere pentru Georgia, tânăra republică care îşi vedea periclitat viitorul încă din zorii existenţei sale moderne. Semnătura lui Eduard Shevarnadze şi a lui Boris Elţin pe acordul de încetare a focului de la 24 iulie 1992 a însemnat consfinţirea existenţei unei enclave pe propriul teritoriu, enclavă asupra căreia autorităţile georgiene nu aveau niciun control. Pentru ca totul să pară ca la carte, s-au organizat trupe de menţinere a păcii (ruseşti) şi patrule mixte pe graniţă. Deci, deja aveam o graniţă. Trei mii de morţi, dintre care o mie de georgieni, şi optzeci de mii de refugiaţi, pentru o graniţă în inima ţării. Levan simţea un gust amar. Un an mai târziu, luptătorii moldoveni din Transnistria vor simţi şi ei acelaşi gust amar. Levan Turashvili considera că războiul cu osetinii l-a oţelit, l-a făcut mai puternic. A ucis inamici, a condus atacuri, regrupări şi contraatacuri printre clădiri, pe străduţe înguste, prin păduri şi pe dealuri. A văzut oameni căzând lângă el, şi-a văzut oamenii decimaţi de artilerie, a văzut urmele atrocităţilor, oameni torturaţi, femei violate, copii schilodiţi. A văzut coloanele lungi de refugiaţi ce se îndreptau spre teritoriul controlat de georgieni şi a avut o strângere de inimă.

    Oameni care au renunţat la tot, la casele, la pământurile lor muncite timp de generaţii, la munca lor de o viaţă, doar pentru a-şi încărca câteva lucruşoare în baloturi, apoi să le aburce în câte o căruţă sau chiar o bicicletă, şi să ia drumul bejeniei. Bătrâni cu privirile stinse, copii epuizaţi plângând fără să înţeleagă ce se întâmplă, adulţi obosiţi ce-şi târau picioarele până se prăbuşeau în colbul drumului pentru a nu se mai ridica niciodată. Oamenii plecau să-şi salveze ultimul bun pe care îl mai aveau, viaţa. Iar el, Levan Turashvili, va rămâne aici alături de camarazii săi pentru a le asigura retragerea în siguranţă. Îi înţelegea pe bieţii oameni, doar văzuse urmele atrocităţilor cu ochii lui. Se credea imunizat, considera că a văzut destule, că nimic nu-l mai putea impresiona. A ajuns să creadă lucrul ăsta. Dar s-a înşelat. A urmat războiul din Abhazia.

    Încurajaţi de succesul osetin, de complicaţiile georgienilor în urma declanşării războiului civil între partizanii preşedintelui răsturnat de la putere Zviad Gamsakhurdia şi cei ai noului preşedinte, fost ministru de externe al lui Mihail Gorbaciov, Eduard Shevarnadze, dar mai ales încurajaţi de ruşii prezenţi în baze pe teritoriul disputat, abhazii aleg şi ei calea separatismului violent.


    După atacarea şi ocuparea clădirilor guvernamentale din Sukhumi în iunie şi declararea independenţei nerecunoscute a Abhaziei în iulie 1992, la 14 august, Levan, acum căpitan, alături de Garda Naţională şi forţele de poliţie, începe operaţiunile pentru readucerea sub control a provinciei rebele. Patru zile mai târziu, presat de avansul georgian, guvernul separatist părăseşte Sukhumi, lăsând în mâinile georgienilor capitala împreună cu cea mai mare parte a provinciei. Levan ştia că se va întâmpla, dar nu prea avea ce face. El, personal, şi-a ţinut bine oamenii în mână, indiferent dacă se aflau în Osetia de Sud sau Abhazia. Dar nu toţi erau la fel. Excese s-au întâmplat de când există războaiele, prea multă ură şi frustrare acumulată este gata să se reverse de fiecare dată când are ocazia. Sunt acte pe care o minte umană normală, în condiţii normale, le-ar găsi de neconceput, dar în condiţii de război, aceleaşi acte le consideră fireşti, ba chiar găseşte justificări asupra lor. Lucru, practic, de neînţeles.

    Aşa s-a întâmplat şi aici. Au fost izgoniţi civili abhazi din capitală doar pe motivul că erau abhazi, au fost jafuri, violuri, poate şi crime. Mulţi luptători georgieni străbăteau străzile cu capetele înfierbântate de alcool şi nu numai. Levan a intervenit de fiecare dată când a avut ocazia, domolind lucrurile. Oricum, acestea erau minore faţă de cele întâmplate în Osetia, la care fusese martor. Lucrurile erau sub control. Dar nimic nu putea justifica ce va urma din partea abhazilor. Ei au început devreme atrocităţile, parcă cu un caracter sistematic. Dintre georgieni, nici chiar Mkedrioni nu-i puteau ajunge, deşi această grupare paramilitară cu caracter mafiot care lupta de partea georgiană nu era renumită nici pentru disciplina sa, nici pentru un elan prea exagerat faţă de ideile patriotice, deşi se autonumeau naţionalişti şi patrioţi. La ei propria căpătuială era pe primul plan, iar oricine le stătea în cale era perceput ca şi un obstacol.

    Din punct de vedere militar, situaţia era net favorabilă georgienilor. Trupele rebele erau asediate la Ochamchire, pe coastă şi Tkvarcheli, mai în interior, ambele spre limita sudică a enclavei, iar punga de rezistenţă abhază de la Gudauta era presată din ambele părţi de trupele georgiene de la Sukhumi şi Gagra, cea din urmă la nord-vest, tot pe coastă, dar periculos de aproape de graniţa rusă. Levan şi unitatea sa, una dintre cele mai bune din Garda Naţională, au fost trimişi iniţial la Gagra, de unde urmau să atace spre sud-est, de-a lungul coastei, punga abhază din jurul bazei ruse de la Gudauta. Dar încă o dată, georgienii au căzut victime încrederii în medierea rusă, deşi combatanţii cel puţin, erau conştienţi de suportul din ce în ce mai vizibil pe care trupele ruse îl acordau separatiştilor. Viclenia şi perfidia rusească se va dovedi încă o dată hotărâtoare.

    La 3 septembrie 1992, un acord de încetare a focului a fost negociat la Moscova. Conform acestuia, în schimbul recunoaşterii suveranităţii Georgiei asupra celei mai mari părţi a Abhaziei, aceasta trebuia să-şi retragă trupele din zona Gagra. Încrezători în armistiţiu, peste 1200 de luptători georgieni, împreună cu echipamentul aferent, părăsesc zona. Printre ei unitatea lui Levan Turashvili. S-au deplasat în vecinătatea oraşului Tkvarcheli, pentru a lua parte la asediul de aici. Bombardarea şi distrugerea fabricii de electricitate a oraşului crea iluzia unui final rapid al asediului. Dar Levan a putut asista la primele manifestări vizibile a sprijinului rusesc. Elicopterele militare ruseşti aterizau cu regularitate în oraş, aducând imense cantităţi de provizii, medicamente, evacuând răniţi şi civili, dar şi livrând importante cantităţi de armament şi muniţii, precum şi mercenari plătiţi care să lupte împotriva asediatorilor. De asemenea, coordonau eficient apărarea abhazilor.

    Dar perfidia ruşilor va ieşi la iveală curând. Zona Gagra, apărată de forţe georgiene insuficiente, a fost atacată la 1 octombrie de abhazii care încălcau astfel armistiţiul. Dinspre baza Gudauta, începură să avanseze pe şoseaua spre Gagra alături de tancuri T-72, lansatoare de rachete Grad şi armament greu rusesc. Elicopterele de atac şi bombardierele Su-25 contribuiau decisiv la avansul abhaz. În curând, Gagra va fi prinsă între două fronturi care urmau să se închidă ca şi colţii unui cleşte. Dinspre nord, de dincolo de graniţa rusească, Confederaţia Muntenilor din Caucaz, formată din voluntari şi mercenari plătiţi, precum şi unităţi de cazaci, au trecut graniţa înarmaţi până în dinţi, fără ca cineva din partea autorităţilor ruse să-i deranjeze. Ba chiar dimpotrivă, li s-au pus la dispoziţie mijloace de transport. Conduşi de necunoscutul pe atunci Shamil Basaev în fruntea unei unităţi formate din ceceni, aceste trupe proaspete au căzut dinspre nord asupra oraşului. Basaev a fost făcut comandantul frontului de la Gagra şi ministru adjunct al apărării abhaze. Planificarea atacului a fost responsabilitatea ministrului adjunct al apărării din Federaţia Rusă, generalul Kolesnikov. De fapt, navele ruseşti vor bloca Gagra de pe mare, la acţiune luând parte navele Bezukoriznenny, KIL-25, BTH -38, Golovin. Rezistenţa georgiană va fi eroică, dar zadarnică.

    Depăşiţi numeric şi din punct de vedere al echipamentului, apărătorii vor ceda oraşul pe 2 octombrie. Mii de civili georgieni au reuşit să fugă, înainte de căderea oraşului. Dar cei rămaşi au fost nevoiţi să îndure reprimările sângeroase puse la cale de Shamil Basaev şi abhazi. Crime, violuri, torturi, sânge şi multă ură. O sută de civili georgieni au fost duşi pe stadionul din Gagra, decapitaţi de către batalionul lui Shamil Basaev, iar abhazii au încins cu capetele lor pe post de mingi un macabru meci de fotbal. Pe acelaşi stadion au mai fost executaţi în masă, cu mitralierele, zeci, poate sute de civili. Masacrele au devenit o notă dominantă a avansării separatiştilor.

    Năpădit de noianul amintirilor, Levan nu se putu abţine să nu se gândească la soarta lui Shamil Basaev, conducătorul separatiştilor la Gagra. Doi ani mai târziu va fi unul dintre liderii cei mai importanţi ai cecenilor în propriul război de secesiune împotriva Federaţiei Ruse. În bătălia pentru Groznâi, din decembrie 1994 până în februarie 1995, a condus aşa numitul ”batalion abhaz”, format din veteranii de la Gagra. La 3 iunie 1995, într-un raid aerian, ruşii au distrus casa unchiului său din Disne-Vedeno. Au fost ucişi unchiul, sora, soţia şi fiul lui Basaev, precum şi alţi membri ai familiei sale. Un frate tocmai îi căzuse în luptă în apropiere. În scurt timp, Shamil Basaev a devenit inamicul numărul unu al autorităţilor ruseşti. A condus raidul cecen asupra spitalului din Budionovsk în sudul Rusiei, luând ostatici 1600 de oameni, reuşind să revină în Cecenia sub protecţia scuturilor umane, în ciuda repetatelor încercări ale forţelor speciale de a-l neutraliza. O sută douăzeci şi nouă de morţi şi patru sute cincisprezece răniţi civili. Nenumărate atentate împotriva ţintelor ruseşti i-au fost puse în cârcă, unele şi le-a asumat prin intervenţii televizate. Aşa au fost luările de ostatici de la teatrul moscovit în 2002, când gazul folosit de trupele speciale ruseşti a făcut o sută şaptesprezece morţi dintre ostatici, sau de la şcoala din Beslan în 2003, peste trei sute de civili morţi, majoritatea copii. Rămas fără un picior după ce a călcat pe o mină în ianuarie 2000, în timpul celui de-al doilea război din Cecenia, Shamil Basaev rămâne acelaşi adversar înverşunat al Moscovei.

    Nenumărate atacuri teroriste, soldate cu sute de morţi, inclusiv preşedintele prorus al Ceceniei, Ahmad Kadîrov, asasinat prin detonarea unei bombe amplasate sub tribuna oficială la defilarea din Ziua Victoriei, la 9 mai 2004, i-au fost atribuite. Guvernul rus chiar a pus un premiu de zece milioane de dolari pe capul său. Shamil Basaev a murit la 10 iulie 2006, în detonarea accidentală a unui camion încărcat cu explozibil în Inguşeţia, nu departe de graniţa cu Cecenia. Cum era şi normal, FSB-ul şi-a arogat meritul asasinării sale. Iată cum unul dintre cei mai mari duşmani ai Rusiei şi-a început cariera sprijinind Rusia prin participarea la un război împotriva Georgiei.

    După victoria de la Gagra, drumul era deschis spre Sukhumi. Batalionul lui Levan era printre forţele care apărau oraşul. Era, cum s-ar spune, un veteran. Luptase în Osetia de Sud, luptase în Abhazia la asediul oraşului Tkvarcheli şi cucerirea capitalei Sukhumi şi, se considera pregătit şi pentru apărarea acesteia, dar, pentru a nu ştiu câta oară, se înşela. Începând cu luna decembrie a anului precedent, obuzele artileriei au început să cadă asupra oraşului. Levan s-a obişnuit în scurtă vreme cu ele, de asemenea şi cu incursiunile din ce în ce mai îndrăzneţe ale rebelilor. De cele mai multe ori erau respinse după lupte de intensitate medie cu durată variabilă, de la o jumătate de oră până la câteva ore. Nu trebuia să-i spună nimeni, era clar că testau dispozitivul de apărare al oraşului, ca şi pregătire pentru asaltul decisiv. Etapa premergătoare a durat câteva luni. Aşa a trecut iarna şi a venit primăvara.

    La 4 martie, Eduard Shevarnadze a venit în Sukhumi pentru a organiza defensiva. Nu avea pentru ce, deoarece treburile militare trebuiesc lăsate în mâna militarilor. La 14 martie 1993, ora 6 dimineaţa, un masiv atac a fost lansat de către rebeli asupra oraşului. Rezultatul imediat au fost pierderile masive de vieţi omeneşti din partea civililor georgieni. Avioanele Suhoi-25 şi Suhoi-27 ruseşti au atacat oraşul. Una din ţintele aşa-zis militare a fost piaţa oraşului, circa şaptesprezece civili plătind cu viaţa întâmplarea de a se fi aflat în acel moment la cumpărături, în încercarea de a găsi ceva de mâncare în oraşul aflat sub asediu. La acuzele georgienilor, ruşii au negat orice implicare. La 19 martie, un Suhoi-27 a fost doborât de o rachetă lansată dintr-un dispozitiv S-75 Dvina (indicativ NATO SA-2 Guideline). Pilotul decedat a fost identificat de observatorii ONU ca făcând parte din aviaţia rusă. Cu toate acestea, ruşii au negat vehement orice implicare, chiar acuzându-i pe georgieni de mistificarea probelor. La 14 martie, un nou acord de încetare a focului a fost semnat, doar pentru a fi încălcat de abhazi. La 2 iulie, o forţă deosebit de puternică abhază, întărită cu ceceni din Confederaţia Muntenilor Caucazieni, a debarcat cu sprijinul marinei ruse în apropierea satului Tamishi. A fost una dintre cele mai sângeroase bătălii din întregul război. Batalionul lui Levan a luptat cu disperare pentru păstrarea poziţiilor. Sute de oameni au căzut de ambele părţi, dar georgienii au reuşit să recâştige poziţiile în urma unui contraatac furibund.

    Direcţia principală de atac a rebelilor asupra georgienilor s-a schimbat încă o dată. După ce au eşuat în încercarea de a ataca Sukhumi dinspre vest, zona de la nord şi est, respectiv valea râului Gumista, devenea logic de prim interes pentru abhazi, aşa că aceştia au acţionat acolo. Defensiva georgiană a fost total surprinsă în 5 iulie, circa cinci sute de apărători au căzut în prima oră de la începutul atacului. Satele Akhalsheni, Guma, Shroma, Kamani, au fost ocupate de abhazi şi de aliaţii lor ruşi, armeni din batalionul Bagramian sau mercenari din Confederaţia Muntenilor Caucazieni. Locuitorii georgieni au fost adunaţi în piaţa centrală din fiecare sat şi masacraţi. N-au scăpat nici preoţii ortodocşi şi călugăriţele din Kamani. Aici violenţele au durat două zile, femei, copii şi bătrâni au fost torturaţi sistematic înainte de a fi ucişi. Călugăriţele au fost violate şi apoi ucise în faţa preoţilor. După aceea, abhazii l-au pus în genunchi pe părintele Iuri Anua şi l-au întrebat cui îi aparţine pământul Abhaziei. A răspuns demn, că pământul Abhaziei, ca întreg globul pământesc, aparţine lui Dumnezeu. Abhazii au pus un tânăr preot să-l ucidă. Acesta refuzând, separatiştii i-au ucis pe amândoi. Odată cu ocuparea văii Gumista, Sukhumi, capitala regiunii, era încercuită de forţele separatiste. Asediul intra într-o nouă fază.

    Un nou acord de încetare a focului a fost semnat la Soci în 27 iulie, iniţiat de ONU şi garantat de Federaţia Rusă. Ca urmare a acordului, georgienii îşi retrag tancurile şi artileria grea de pe poziţiile de apărare. La 16 septembrie abhazii încalcă armistiţiul şi lansează o ofensivă pe scară largă asupra oraşului Sukhumi. După lupte crâncene, la 27 septembrie, oraşul cade în mâinile rebelilor însetaţi de sânge. Atamanul Nikolai Pusko a susţinut ulterior că sotnia sa de cazaci numărând 1500 de oameni a fost prima care a intrat în Sukhumi. Un masacru mai cumplit decât toate cele precedente are loc pe străzile oraşului în ruine. Nu au scăpat nici membrii guvernului local care au refuzat să părăsească oraşul. Zhiuli Shartava, Guram Gabiskiria, Mamia Alasania şi Raul Eshba au plătit cu viaţa faptul că au rămas alături de cetăţenii pe care îi reprezentau. În parcuri, în faţa clădirilor guvernamentale, în şcoli şi spitale, pretutindeni erau torturaţi şi masacraţi civili georgieni. Un grup de soldaţi capturaţi în timp ce luptau în apărarea oraşului au fost hăcuiţi cu baionetele. Fără să ţină seama de vârstă şi sex, abhazii şi aliaţii lor ucideau în masă, fără milă.

    În timpul războiului din Abhazia au fost ucişi între douăzeci şi treizeci de mii de georgieni. Două mii au fost daţi dispăruţi şi niciodată găsiţi. Între două sute cincizeci de mii şi trei sute de mii s-au refugiat din Abhazia. Astfel s-a ajuns ca o minoritate, cea abhază, ce număra circa nouăzeci de mii de oameni, să elimine în Abhazia o majoritate de circa trei sute de mii de georgieni, ucigând zece la sută din populaţie şi izgonind restul, cu sprijin rusesc, bineînţeles. Asta înainte ca termenul de purificare etnică să fie introdus în limbajul curent în urma războaielor din fosta Iugoslavie. Mai cumplită a fost soarta refugiaţilor. Cei ce au reuşit să fugă din oraşul asediat au rătăcit zile în şir pe potecile munţilor, drumurile fiind ocupate de rebelii victorioşi. Trăgeau cu mitralierele asupra civililor ce se apropiau de şosele. Înfometaţi, îngheţaţi, târându-şi picioarele pe potecile înzăpezite, aşteptau moartea ca o izbăvire. Cei ce se opreau din mers, ce cădeau de epuizare, erau pierduţi. Îşi dădeau ultima suflare când te aplecai să-i ridici. Copiii şi bătrânii nu aveau prea multe şanse. Levan nu avea ce să le facă. Îl durea sufletul, dar nu le putea oferi nimic, nici măcar sentimentul de siguranţă.


    După purificarea etnică din regiunea Gali, ultima rămasă în Abhazia majoritar georgiană, s-a hotărât. După război, între anii 1995-1998, abhazii au condus un regim de teroare în zonă. Din nou jafuri, crime, violuri, incendieri, toate împotriva georgienilor rămaşi fără apărare, din moment ce zona ieşise de sub controlul guvernului de la Tbilisi. Doar în 1997, peste o mie trei sute de civili au fost ucişi. Până anul următor, un nou val de cincizeci de mii de refugiaţi se adăuga celor aproape trei sute de mii de georgieni alungaţi din Abhazia. Levan a hotărât că nu mai putea sta pasiv. S-a strecurat în Gali şi a luat luptele de acolo. Trupele de gherilă georgiene s-au organizat în două grupări paramilitare, Legiunea Albă şi Frăţia Pădurii, încercând să stăvilească valul de crime şi abuzuri la care erau supusă populaţia georgiană majoritară.

    La 20 mai 1998, o puternică forţă abhază a pătruns în Gali. Erau circa 1500 de luptători, însoţiţi de tancuri T-55 şi T-72, TAB-uri blindate şi artilerie grea. Gherilele georgiene li s-au opus cu pistoale automate şi lansatoare de grenade. Cele mai grele lupte s-au dat în zona satelor Saberio, Sida, Khumushuri şi Zemo Barghebi. În şase zile au fost copleşiţi de superioritatea numerică şi materială a separatiştilor. Au fost sute de morţi de ambele părţi. Peste două mii de case georgiene au fost jefuite şi apoi arse până în temelii. Încă patruzeci de mii de georgieni au fost nevoiţi să ia calea exilului.


    A sosit şi “revoluţia trandafirilor” din noiembrie 2003, când Eduard Shevarnadze a fost înlocuit cu Mihail Shakashvili în funcţia de preşedinte. Revoluţia s-a făcut fără vărsare de sânge, doar prin manifestaţii paşnice. Levan Turashvili nu l-a regretat nici o clipă pe Shevarnadze. Într-un fel, îl acuza de înfrângerile din 1992-1993, atunci când preşedintele se încrezuse repetat în medierile şi promisiunile ruseşti, tocmai el, un “aparatchnik” care petrecuse atâta timp în vârfurile puterii de la Kremlin, fiind uns cu toate alifiile practicilor imperiale. Schimbarea de conducere la Tbilisi a indus o tentativă de creare a unei noi enclave, riscând să ciuntească din trupul Georgiei o altă provincie importantă, Adjaria. Importanţa economică a acesteia era covârşitoare, e suficient de menţionat cel mai important port al Georgiei, Batumi, era capitala Adjariei. Aslan Abashidze declară independenţa regiunii, în ciuda protestelor opoziţiei ce au dus la ciocniri între partizanii şi adversarii lui Abashidze. Se induce starea de urgenţă, iar secesioniştii aruncă în aer podurile de pe râul Choloki, în încercarea de izolare a regiunii. Georgia impune sancţiuni economice continuând însă negocierile, dar mai ales contactele cu opoziţia lui Aslan Abashidze din Adjaria. O imensă manifestaţie de protest, practic o a doua “Revoluţie a trandafirilor” are loc la Batumi în 4 mai 2004. Forţele de securitate intervin brutal, raportându-se protestatari răniţi. În replică, o demonstraţie şi mai amplă are loc a doua zi, protestatarii luând sub control o parte importantă a oraşului Batumi. Forţele Speciale georgiene intervin în Adjaria, dezarmând loialii lui Abashidze. Acesta fuge la Moscova.

    În 22 iulie 2006, a izbucnit o nouă criză în zona defileului Kodori. Zona nordică a acestui defileu, caracterizat prin păduri dese pe pantele abrupte şi stâncoase, nu fusese niciodată sub control abhaz de la sfârşitul războiului din 1992-1993. Populată de svani, subgrup al georgienilor, a fost sub condusă de un senior local al războiului, Emzar Kvitsiani. Acesta, în fruntea grupării sale paramilitare, Monadire sau Vânătorii, s-a opus cu succes tentativelor abhaze de cucerire. Printre altele, se mai ocupa cu contrabanda şi alte activităţi mafiote conexe, precum şi acordarea protecţiei pentru criminalii căutaţi de poliţia georgiană. După schimbarea de conducere de la Tbilisi, postul său de administrator local a fost anulat. Drept răspuns, la 22 iulie 2006, Emzar Kvitsiani îşi reînarmează oamenii, anunţând că nu mai recunoaşte autoritatea georgiană. Abhazii şi ruşii din forţele de menţinere a păcii se grăbesc să-l aprovizioneze cu provizii, armament şi muniţii. Autorităţile georgiene declanşează operaţia de ocupare a zonei. Oficial, pentru a răspunde acuzaţiilor ruso-abhaze de încălcare a armistiţiului şi tratatului de dezangajare militară din 14 mai 1994, primul ministru georgian a declarat că această criză reprezintă o problemă internă şi vor fi folosite doar forţe poliţieneşti.

    De fapt, asaltul asupra paramilitarilor lui Kvitsiani va fi dat de forţele speciale sub comanda maiorului Levan Turashvili. Asaltul a fost aşa de bine pus la punct şi condus, încât au surprins la sol un elicopter rusesc cu provizii pentru rebeli, elicopter care nu a mai putut decola din cauza ameninţării cu doborârea. Până în 26 iulie, controlul georgian a fost instaurat pe deplin asupra zonei disputate. Au fost morţi şi răniţi, iar majoritatea rebelilor capturaţi. Din păcate, Emzar Kvitsiani, împreună cu câţiva fideli, a reuşit să dispară la Sukhumi. Direcţia de acţiune a fost imprimată de preşedintele Shakashvili. În 2007, confruntat cu proteste masive, organizează noi alegeri pe care le câştigă din primul tur, la 5 ianuarie 2008, iar la referendumul ţinut concomitent, populaţia s-a pronunţat în proporţie de 72% pentru aderarea la NATO. Dar organizaţia nu este pregătită să primească o ţară cu problemele teritoriale pe care încă le mai are Georgia, aşa cum s-a văzut la Summitul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008.

    Ucraina şi Georgia nu au primit atunci Member Action Plan, cu toată susţinerea americană, din cauza opoziţiei aliaţilor din Europa Occidentală, care nu doreau să zgândăre Rusia. Mai erau şi problemele interne din fiecare ţară în parte, în Ucraina 75% din populaţie fiind împotriva aderării la NATO, iar în Georgia, deşi 85% erau pentru integrare, rămânea chestiunea nerezolvată a celor două enclave separatiste proruse.”

    Cristian Negrea

    Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.
    Sursa: http://cristiannegrea.blogspot.com/2...1_archive.html
    Last edited by Railgun; 01-11-10 at 08:24 AM.

Similar Threads

  1. S(t)at fără câini - de Cristian Negrea
    By Cristian Negrea in forum Teme de actualitate: investigaţii, documentare, dezvăluiri
    Replies: 0
    Last Post: 24-09-13, 11:28 PM
  2. Cine e agresorul? (I) - de Cristian Negrea
    By Cristian Negrea in forum Răpirea provinciilor românesti
    Replies: 0
    Last Post: 09-07-13, 10:43 PM
  3. Ogoranu și CIA - de Cristian Negrea
    By Cristian Negrea in forum Procesul comunismului si tranzitiei
    Replies: 0
    Last Post: 15-06-13, 09:54 PM
  4. Invatamintele conflictului ruso-georgian din 2008 cap-II- / de Cristian Negrea
    By Railgun in forum Geopolitică-Geostrategie-Zone de interes si influentă
    Replies: 0
    Last Post: 01-11-10, 08:30 AM

Liens sociaux

Posting Permissions

  • You may not post new threads
  • You may not post replies
  • You may not post attachments
  • You may not edit your posts
  •