Puţine lucruri a dezvoltat civilizaţia modernă atīt de viguros, ca repertoriul tehnicilor de manipulare a cetăţeanului- spectator, consumator de sensuri fabricate la comandă. Simulacre, diversiuni, farse, manipulări, īnşelăciuni - construiesc īn conştiinţe imagini virtuale ale realităţii (socio-politice). Aparenţele amăgitoare uşurează īmblīnzirea robului modern.

Victima poate fi atrasă (se poate repezi) īn direcţia dorită de păcălitor/informator/educator, cu impresia că merge īn altă parte, sau chiar cu convingerea ca īnnoată īn direcţia contrară. Ajunge la dreapta prin stīnga, nu ştie cīnd neagă negaţia.

Pīnă si emiterea/compromiterea teoriilor "complotiste", poate fi folosită ca dovadă că lucrurile sīnt in regulă, că nimeni nu profită de "popor", cīrtitorii fiind provocatori, revoltaţii suferind de vedenii. Iar atunci cīnd dezorientarea directă a unor subiecţi nu reuşeste, operează rătăcirea prin contagiere, sub bagheta formatorilor/vectorilor de opinie publică īnregimentaţi.

Exemplul de iluzionism īn masă de care mă voi ocupa aici relevă puterea camuflantă a propagandei camuflate, care explică forţa creatoare a şireteniei juridice.

De cīţiva ani particip la dezbareri privind căile de inculplare a criminalilor securicomunişti şi a complicilor care i-au protejat si īmbogăţit după 1990, cu preţul distrugerii ţării.

Īn centrul dezbaterii juridice se află problema "prescripţiei", care īmpleteşte două īntrebări:

1. Sīnt crimele comise de regimul comunist imprescriptibile, prin īncadrare īn genocid (crime īmpotriva umanităţii)?

2. Pentru infracţiunile conexe prescriptibile, cīnd īncepe să curgă termenul de prescriere: īn clipa comiterii, la 22 decembrie 1990, sau atunci cīnd vor apare condiţii ca faptele să poată fi documentate/cercetate/judecate/condamnate?

Īntr-un text dedicat acestei probleme "Reabilitarea legalitatii: de la combaterea prescrierii la condamnarea uzurparii justitiei" (http://www.piatauniversitatii.com/ne...9&month=12.htm ) mi-am justificat concluziile:

1. Infracţiunile regimului comunist, ilegale sau acoperite prin legi criminale, continuate pīnă azi, formează un tot coerent, īncadrabil la "genocid", aşa cum a fost el definit şi la art 357 din Codul penal romānesc.

2. Īmpiedicarea justiţiei, īnainte şi după 1989, constituind forţă majoră ce s-a dovedit de nedepăşit, prescrierea nu trebuie invocată (este īntreruptă sau suspendată)

3. Justiţia comunistă si post-comunistă se face vinovată de complicitate, tăinuire, protejarea infractorilor - şi ar trebui judecată şi ea, īn cadrul procesului Tranziţiei Criminale, īn spiritul "justiţiei de tranzitie", care poate penaliza uzurparea instituţiilor statului, după eliberarea lor.

Sigur că opiniile si argumentele mele se pot ciocni cu alte puncte de vedere, bazate pe alte paradigme ale raportului cetăţean-stat-normă, sau pe alte interese. Am constatat că sīnt destul de izolat ca poziţie, juriştii romāni arătīnd un respect nerespectabil pentru formalisme rudimentare, speculaţii dubioase, pretenţii dogmatice, lipsite de pretinsul ultim Temei.

Nu e vorba neapărat de rea credinţă, poate fi şi cazul de obtuzitate, atunci cīnd invoci autoritatea unor "principii" şi "argumente", ale căror limite au fost recunoscute de cercetarea modernă a fundamentelor judecăţii (axiologiei, epistemologiei, explicaţiei, etc.).

Dreptul rafinat recunoaşte ambiguitatea, complexitatea, incertitudinea, contextualitatea, evoluţia, limitele deductibilităţii, pluralitatea de interpretare şi libertatea/răspunderea de decizie juridică - īn aceste condiţii. Pentru a apăra operaţionalitatea actului juridic, prezumţiile rezonabile sīnt lăsate la "lumina şi īnţelepciunile magistratului". Decide un om, pentru oameni.

Este deci loc de controverse onorabile pe tema "Cum ar fi trebuit/ar trebui organizat cadrul juridic adecvat penalizarii crimelor comunismului?" Dar una e să emiţi, cu sinceritate, opinii convenabile impunitaţii, iertarii, administiei - şi alta e să recurgi la trucuri perfide de acoperire a vinovaţilor, simulīnd interesul pentru pedepsirea lor. Cum se poate face acest joc de diversiune? Să urmărim nişte exemple expresive.

In cursul unor discuţii purtate cu procurorii delegaţi de domnul Voinea īn dosarul "Genocidul comunist", am aflat că studiau legislaţia internaţională, pentru a găsi temeiul inculpării vinovaţilor pentru genocidul comunist.

Erau īncurcaţi de faptul că, potrivit convenţiilor (Statutul de la Roma, etc.) semnate (mai tīrziu decīt unele fapte) de Romānia, o crimă īmpotriva umanităţii trebuie recunoscută de un organism internaţional, sau că "genocidul" condamnat de convenţia ONU din 1950 se referă numai la exterminarea pe criterii etnice, naţionale sau religioase.

Credeau că nu se poate folosi Codul penal romānesc din 1965, deşi, şi după 1964, a continuat infracţiunea de genocid prevăzută la art. 357 :" Săvīrşirea, īn scopul de a distruge, īn īntregime sau īn parte, o colectivitate sau un grup naţional, etnic, rasial, sau religios a vreuneia din următoarele fapte:

--a) uciderea membrilor colectivităţii sau grupului
--b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor colectivităţii sau grupului
--c) supunerea colectivităţii sau grupului la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugere fizică []

" Le-am atras atenţia procurorilor că, īn limba romānă, acordul adjectivelor se face astfel īncīt, īn sintagma "colectivitate sau un grup national, etnic, rasial, sau religios" adjectivele "naţional, etnic, rasial, sau religios" nu se pot referi decīt la grup, nu şi la colectivitate (acordul faţă de ambele substantive s-ar fi făcut "naţionale, etnice, rasiale sau religioase").

Deci că limitările definiţiei grupului (şi aşa discutabile - nu există motive acceptabile ca uciderea altor categorii să nu fie tratată ca genocid), nu afectează conceptul generic de "colectivitate". Ca să nu mai vorbim că romānii, măcelăriţi "īn parte", formau un grup naţional .

Pīnă la urmă, bīlbīiala/speculaţia semantică s-a terminat cu īnfundarea anchetei (vezi "Rolul procuraturii īn evitarea Procesului comunismului, contrarevoluţiei şi tranziţiei criminale - Memoriu adresat Procurorului General - http://www.piatauniversitatii.com/ne...10&month=8.htm)
Ulterior, am avut aceeaşi discuţie cu domnul Valerian Stan, care se străduise, revoltat de blocarea anchetelor la procuratură, să determine introducerea īn Codul penal al unui nou articol, condamnīnd explicit genocidul din motive politice. I-am atras atenţia că e o mare gafă.

Pe de o parte, o incriminare nouă nu poate opera retroactiv, deci adăugarea nu ar avea nici un efect practic īn problema care ne frămīntă. Pe de altă parte, apariţia unui astfel de articol ar īnclina defavorabil balanţa interpretării vechiului cod. S-ar putea spune: completarea codului demonstreză că nu se putea judeca genocidul comunist īn baza vechiului cod. De unde - dezvinovăţirea aparatului judiciar, care a acoperit criminalii aceşti 20 de ani.

Ori, tocmai pedepsirea protectorilor fesenişti ai comuniştilor genocidari (care şi-au fructificat crimele după 1990, īmpărţind prada acumulată de la victime) - este marea miză a activismului justiţiar.

Introducerea unor noi prevederi, care să opereze pentru viitor scuzīnd trecutul nu este calea fastă. Ca să spargem ecranul de protecţie (de 50 de ani grosime) a delictelor comise şi prin legile emise īntr-un stat uzurpat, trebuie sa evităm capcana incriminării sterile, a posteriori.

Dreptul comunist a căzut formal, o dată cu comunismul. Faptele criminale trebuiau condamnate, dacă noul regim nu ar fi apărat intersele vechilor vinovaţi.

Blocarea/compromiterea justiţiei īncă 20 de ani este un nou delict, dovedind continuitatea uzurpării satului. El ar trebui penalizat, īntru reabilitarea justiţiei, dacă Romānia s-ar elibera. Pīnă atunci, putem măcar denunţa farsa.

Se face acelaşi joc diversionist, dacă unii "anticomunişti" propun legi speciale de anulare a prescripţiilor, pentru crimele securicomuniste. Să trecem peste fragilitatea iniţiativei, care va fi contestată constituţional, pe baza principiului non-retroactivităţii.

Să presupunem că s-ar găsi o soluţie rafinată, cum ar fi aducerea la zi a crimei continuate (pentru valorificarea prăzii strīnsă īn lagăr, după 1989). Sau legiferarea, nu a abrogării retroactive arbitrare a prescrieriilor, ci a unei nulităţi absolute, justificată de constatarea viciilor aplicării prescripţiei īn dosarele īnchise cu NUP.

Adică, s-ar legifera recunoaşterea unei situaţii de fapt: că prescripţiile nu au avut pīnă acum condiţiile necesare ca să intre īn joc. Dar situaţiile de fapt nu trebuie decretate, ci recunoscute de autorităţile care le aplică.

Procurorii şi judecătorii nu au (avut) nevoie de o nouă lege , ca să īşi facă datoria penalizind crimele, după 1990. Pentru că nu au făcut-o, paralizīnd justiţia pīnă azi, au prelungit situaţia de forţă major care face ca prescripţiile să nu īnceapă a curge.

Nu e nevoie deci de o lege īn acest sens, ci doar de bună credinţă şi voinţă justiţiară. Dimpotrivă, legea specială ar putea fi folosită īntru justificarea anomiei īntreţinute pīnă acum de "oamenii legii".

Naivii vor spune: şi ce e rău dacă relansarea termenelor, īn loc să rămīnă la discreţia unor jurişti răuvoitori, este impusă explicit printr-o nouă lege? Tocmai aici se ascunde capcana pe care vreau să o scot īn evidenţă.

1.)) Pe cine va mai condamna justiţia acum, după ce a aşteptat să moară şi ultimul călău ? (Acum cīteva zile s-a dus şi Apostol, la 99 de ani…Nici Iliescu nu mai are mult de rezistat….)

Este o adevărată batjocură spectacolul justiţiar fără efect, din care unii fac capital politic, după ce a fost acoperită conversia vinovaţilor īn patroni şi trecerea averilor acaparate spre copiii călăilor şi gardienilor. Un circ cinic, similar cu ce īncearcă aceiaşi "justiţiari", pe problema "post-lustraţiei".

Poate că anularea expresă a prescrierilor delictual-civile (inclusiv a decretului 167/1958), chiar redundantă faţă de interpetarea justă a cadrului legislativ existent, ar facilita obţinerea despăgubirilor. Dar OUG 62/2010 a arătat că puterea actuală nu a vrut decīt să simuleze, prin legea 221/2009, uşurarea reparaţiei, īngreunīnd-o de fapt.

Fără aceste legi reparatorii speciale, victimele ar fi avut la dispoziţie, pe termen nelimitat la 3 ani, cadrul mai larg al răspunderii delictuale civile (sabotat deocamdată prin invocarea incorectă a prescripţiei). Şi aici s-a folosit deci tehnica de īngreunare … prin pseudo- uşurare.

2.)) Pista periculoasă pentru paraziţii ce au uzurpat statul romān după 1989 este cercetarea şi judecarea complicităţii lor cu vinovaţii, īntru evitarea pedepsei şi valorificarea prăzii. Aici nu mai e vorba numai de nonagenari sau de umbrele torţionarilor ce şi-au mīncat liniştit pensiile grase, pīnă la capăt. Morţii nu pot fi judecaţi, acum cīnd s-ar da drumul la neprescriere… Ci de infractorii… īn/la putere, care au condus pīna azi statul romān, īn folosul autorilor genocidului comunist, sau a moştenitorilor lor.

Pentru protejarea acestora este binevenită īntărirea "prezumţiei" că nu s-a putut face dreptate, din cauza carenţelor legislative, sau a prescripţiei (aplicată poate eronat īnainte de 1990, dar legitim, după). Tocmai apariţia unei legi care să stipuleze anularea prescrierilor, poate da apă la moară retoricii pluri-feseniste justificative: "Īn lipsa noii legi, nu am avut ce face, din păcate…".

Vinovăţia justiţiei s-ar centra astfel numai pe legislatori, ceea ce face dificilă penalizarea ei.

Pentru că teoreticienii dreptului strīmbătăţii la putere, nu s-au ostenit să stabilescă principiile incriminării delitelor comise prin uzurparea statului. Lăsīnd problema asta "delicată" şi prea complicată teoretic īn mīinile "justiţiei revoluţionare". Pe care, cīnd se liniştesc apele şi se dă voie la analiză, cu aplomb academic economisit īn timpurile tulburi, o condamnă (pentru excese) juriştii spectatori, prea puţin interesaţi să trateze frontal problema legitimităţii legii.

Invit pe cei care se īndoiesc că incriminarea aparentă poate admnistia pe sub preş, că legiferarea poate lucra "pe dos", să studieze modul cum a fost "rezolvată" de juriştii post-comunişti problema reparaţiilor.

Legile feseniste au restrīns deseori drepturile pe care păreau că le lărgesc, au protejat infractorii pe care păreau că īi incriminează. Urmăriţi ca exemplu jurisdicţia retrocedărilor.

Dacă s-ar fi aplicat cum trebuie principiile Codului civil, acţiunile īn revendicare ar fi beneficiat de imprescriptibilitate. Dar, dīndu-se legi speciale, ele au fixat termene scurte, de decădere din drepturi.

Nu poţi crede īn accidente, atunci cīnd retrocedarea prin legea 18/1991 e īnlocuită, aproape imperceptibil, cu o "reconstituire"… care scoate vechii proprietari de sub protecţia Convenţiei CEDO. Sau cīnd, īn numele reparării abuzurilor funciare comuniste, la adăpostul unor ambiguităţi premeditate, avuţia CAP este expropriată tacit şi īmpărţită abuziv de mafia comunist-fesenistă sătească.

Expresiile "de regulă" şi " nu neparat" au fost folosite de găştile care īmpărţeau pămīntul ca să dea terenurile valoroase acoliţilor, "compensīnd" proprietarii inţiali prin fundul cīmpului.

Capitalul acumulat de CAP a putut fi jefuit īn baza "legii corectoare". Urmele au putut fi distruse, īn baza prevederii (din HCM-ul de aplicare a legii) ca documentele desfiinţării să fie păstrate cinci ani (ceea ce poate păcăli pe cine nu ştie că termenul general fixat prin legea arhivelor, pentru decizia conservării, era de 25 de ani).

Expresiv a fost şi modul īn care s-a făcut "corectura" legii 18/1991, prin legea 169/1997, emisă de un CDR adus la putere ca să gestioneze "speranţa", creīnd iluzia schimbării. Noua lege stipula că expresiile cu cīntec nu mai trebuie interpretate arbitrar/abuziv, proprietarii iniţiali avīnd prioritate. Dar preciza că tot ce s-a dat "legal", rămīnea dat.

Au fost explicitate cazurile īn care se puteau anula titlurile acordate, fiind vorba de alte īncălcări ale vechii legi, şi nu de "interpretarea" abuzivă a expresiei "nu neaparat pe fosta poziţie", pe care noua lege o "corecta" pentru viitor!

Toţi cei ce īnşfăcaseră pămīntul altora, au rămas cu el. Cum puţine loturi mai erau nedistribuite, proprietarii de drept s-au ales cu recunoşterea sterilă a erorii. Culmea perversiunii fiind că, dacă un reclamant īşi solicita terenul iniţial, cerīnd anularea unui titlu acordat īn baza interpertării vicioase a lui "nu neaparat", i se spunea că din păcate, după apariţia "legii corectoare", nu mai poate emite pretenţii, căci noua lege enumeră exhaustiv cazurile de anulare.

Astfel a fost īmpiedicată şi reparaţia care se putea face pīnă atunci īn baza legislaţiei. Asta a fost "dreptatea" CDR, pilotată de juriştii sistemului.

Cīnd o situaţie nu e tranşată legal, sau e precizată contradictoriu (nedeterminat) judecătorul īşi foloseşte luminile, putīnd face şi dreptate.

Nedeterminarea juridică nu exonerează deci pe nedreptăţitor. Dacă legea vine ulterior cu precizări nocive, instanţa se transformă īn organ de nedreptăţire.

Dacă īnsă precizările normează soluţia justă, nu ar trebui ca prin asta să se justifice comiterea nedreptăţii, īnainte de apariţia legii explicite.

Aici intervine īnsă schema dezincriminării prin incriminări tardive. Care stīrneşte entuziasmul fraierilor manipulaţi şi banaliştilor de serviciu.

Cu riscul de a mă teme excesiv de diversiune, atrag atenţia celor care mai visează/vizează condamnarea FSN pentru uzurparea statului, deturnarea justiţiei, distrugerea economiei şi degradarea societăţii: Nu vă lăsaţi orbiţi de fumigene juridice!

Nu există scuze pentru amīnarea judecării genocidului comunist şi infracţiunilor conexe. Nu e nevoie de legi speciale, noi, pentru a lansa judecarea, dinspre prezent spre trecut, a distrugerii unei naţiuni, efectuată dinspre trecut spre prezent.

Trebuie doar deparazit statul, curăţită justiţia, reabilitată societatea de drept .

Ioan Roşca, 3 septembrie 2010

http://www.piatauniversitatii.com/ne...10&month=9.htm