Results 1 to 2 of 2

Thread: C.A.D.A.- Comitetul de Actiune pentru Democratizarea Armatei-Nicolae DURAC

  1. #1

    Post C.A.D.A.- Comitetul de Actiune pentru Democratizarea Armatei-Nicolae DURAC

    CAPITOLUL -I- “ Domnule, general, ştiţi că Ceauşescu a murit ?!”

    Revenit în Timişoara, am discutat cu colegii din unitate şi, împreună, am decis să găsim o variantă de a lua legătura cu alte unităţi militare din garnizoană.

    Doream să informăm personalul acestora despre modul în care se camuflează, la minister, vinovăţia celor care au ordonat armatei să tragă în populaţie cât şi despre comportamentul despotic al generalului Nicolae Militaru.
    Prin cazărmi era imposibil să mergem şi să ne expunem punctele de vedere. A trebuit să adoptăm o astfel de tactică încât aceasta să implice inclusiv conducerea armatei din Timişoara, pentru că, numai astfel, în mod organizat, ne puteam realiza scopul. Nu a fost greu. Cu pensionari şi “sergenţi” aflaţi la comanda diviziei totul era posibil.

    Am luat legătura cu şeful de stat major al diviziei, căruia i-am sugerat ideea întocmirii unui document, referitor la rolul important al armatei în revoluţie, document care să fie citit şi semnat de reprezentanţi ai tuturor unităţilor militare din garnizoană, apoi să fie publicat.

    Locotenent-colonelul Zeca a fost bucuros să accepte propunerea, mai ales că iniţiativa venea de la unul ca mine. Misiunea de a-l întocmi a revenit, bineînţeles, foştilor politruci. De fapt nu prezenta interes. Importantă era adunarea cadrelor militare. În fine, documentul a fost gata.

    8 februarie 1990. Printr-o notă telefonică, generalul Gheorghe Popescu a convocat reprezentanţii tuturor unităţilor militare din Garnizoana Timişoara. Aflasem, între timp, despre întâlnirea desfăşurată de aviatori la nivel naţional şi despre poziţia fermă a acestora pentru aflarea adevărului, în ce priveşte implicarea armatei în reprimarea demonstranţilor, cât şi despre propunerile pe care le-au făcut în vederea schimbării comenzii aviaţiei militare.

    Iată-ne la Casa Armatei, la ora 16 fix, un grup de ofiţeri, maiştri-militari şi subofiţeri, (unii dintre noi ne vedeam pentru prima dată), luând contact, într-un cadru organizat, cu primul nivel important al conducerii comuniste din armată şi anume, cu comanda garnizoanei şi a diviziei mecanizate din Timişoara.

    Aceasta era reprezentată prin: general-locotenentul Gheorghe Popescu, comandantul diviziei şi al garnizoanei, locotenent-colonelul Constantin Zeca, şeful de stat major al diviziei, locotenent-colonelul Nicolae Predonescu, locţiitor al comandantului diviziei şi, nu se putea altfel, un grup format din vreo opt-nouă foşti ofiţeri politici.

    Fiecare dintre participanţi şi-a declinat gradul, numele şi unitatea din care provine. Ne studiam unii pe alţii, curioşi, fără să bănuim ce legături durabile se vor stabili între noi, fără să bănuim consecinţele impactului cu puterea nomenclaturii comuniste.
    Locotenent-colonelul Constantin Zeca îşi făcuse pe deplin datoria. Era mulţumit. Fiecare unitate militară din garnizoană avea reprezentanţi. Era ferm convins că documentul, întocmit de şleahta lui de politruci, va fi adoptat cu unanimitate.

    Prezentările fiind făcute, unul dintre politrucii prezenţi a dat citire documentului. (Apărut în ziarul Renaşterea Bănăţeană, la 9 februarie 1990).

    “ Armata a fost alături de populaţia din Timişoara, dar cu ce risc?

    Poate că prea puţini dintre cei ce urmăresc şi citesc cu atâta aviditate articolele ce au apărut şi apar în presa locală, cu referiri directe la evenimentele petrecute în Timişoara, începând cu data de 16 decembrie 1989, şi-au pus întrebarea: Care a fost, totuşi, situaţia de fapt a unităţilor militare, a sutelor de cadre şi militari în termen, în acele zile fierbinţi ale Revoluţiei ?

    Nu avem de gând să facem referiri privind specificul statutului de militar, dar, oricum, este necesar să se înţeleagă că întreaga funcţionalitate a sistemului nostru militar se bazează pe principiul executării ordinelor primite de la eşaloanele superioare, deci, de sus în jos, minister, armată, mare unitate, unitate, subunitate, deci, prima concluzie: toţi militarii cuprinşi în verigile inferioare ocupă poziţia de executanţi.

    Începând cu data de 16 decembrie 1989 a fost declarată starea de necesitate numai pentru unităţile militare din Timişoara, situaţie necunoscută populaţiei. S-a primit, pe data de 17 decembrie 1989, indicativul alarmei de luptă, armata intrând, astfel, sub incidenţa ordinului dat, devenind instrument al puterii, legat prin jurământul faţă de fostul comandant suprem – odiosul dictator Ceauşescu. (Am arătat în Capi-tolul II că justificările sunt neadevărate. n.a.).

    A urmat, apoi, o perioadă de totală dezinformare, când de fapt eram îndoctrinaţi cu informaţii complet ireale ce ascundeau adevărul despre mişcările şi cererile revendicative ale cetăţenilor din Timişoara. Nici unul din factorii de răspundere şi decizie din unităţi nu a avut posibilitatea să întreprindă o hotărâre corectă. Nu ne rămânea decât neşansa de a executa ordinele ce veneau în ritm ameţitor.

    Se făcea un joc periculos. Încet, dar sigur, armata din Timişoara era condamnată la moarte. De ce spunem acest lucru? Armata, în acele grele clipe, nu avea decât posibilitatea de a refuza executarea ordinelor primite şi azi nici unul dintre militarii acestui oraş martir nu mai era în viaţă.

    Consecinţa era determinată de existenţa stării de necesitate, situaţie în care refuzul executării ordinelor era considerată ÎNALTĂ TRĂDARE, urmând a fi condamnaţi cu toţii la moarte şi executaţi, chiar şi fără a fi judecaţi în faţa unei Curţi Marţiale. Au fost zile şi nopţi grele. Timp în care mulţi dintre noi au albit, îmbătrânind cu zeci de ani, pentru că acolo, în oraş, erau familiile, copiii şi prietenii noştri, despre care nu ştiam aproape nimic.

    Dar a răsunat, în noaptea de 19 spre 20 decembrie 1989, chemarea “OSTAŞI VENIŢI CU NOI! ARMATA E CU NOI!” Acesta a fost momentul declanşării simţirilor drepte şi adevărate, păstrate în ascuns în inimile noastre de militari, consimţind, chiar trecând peste ordinele primite, să ne alăturăm oamenilor de bine din Timişoara.

    Da, armata a fost de partea voastră, dragi concetăţeni, dar nici nu vă puteţi imagina cu ce risc şi tocmai aceasta dorim să înţelegeţi. La acea dată, existenţa în ţară a marilor unităţi şi a unităţilor înzestrate cu tancuri şi rachete, avioane şi elicoptere, armata ar fi putut declanşa, la ordinul dementului dictator, un adevărat război civil cu consecinţe catastrofale pentru naţiunea română.

    Adăugaţi acestei imagini numeroasele obiective industriale de pe teritoriul judeţului Timiş, cu un înalt grad de periculozitate, care, în urma distrugerii lor ar fi provocat mii de victime în rândul populaţiei civile.

    În data de 17 decembrie 1989, având în vedere armamentul şi muniţia din dotarea trupelor din Timişoara, până a doua zi, prin forţa de nimicire a acestora, oraşul putea fi distrus. Că nu s-a întâmplat aşa se datorează înţelegerii de către toţi militarii a situaţiei reale existente în oraş. Mai mult, văzând fraternizarea armatei cu populaţia Timişoarei, clica ceauşistă a încercat mişeleşte să trimită armata la frontieră, lăsând municipiul Timişoara la cheremul forţelor represive, lucru ce nu s-a întâmplat, datorită poziţiei ferme a armatei de a apăra cu orice preţ Timişoara.

    La Bucureşti, dictatorul şi clica lui erau la putere. Prin atitudine luată, de fraternizare cu populaţia din Timişoara, armata din judeţ era considerată trădătoare. Ministrul apărării naţionale, Vasile Milea, a fost ameninţat cu plutonul de execuţie de către dictator. Şi, totuşi, deşi aparatul represiv exista iar pericolul ca mulţi dintre militarii garnizoanei Timişoara să fie reprimaţi era prezent, armata s-a menţinut ferm pe poziţie.

    A început teribila luptă cu elementele teroriste. Au căzut militari la datorie. În aceste condiţii, armata din Timişoara a rezistat pe 19, 20 şi 21 decembrie 1989, când abia atunci, în capitala ţării, revoluţia a luat amploare, întreaga armată alăturându-se, de ce să nu spunem, având şi exemplul armatei din Timişoara, acţiunilor revoluţionare.

    Deci, dragi concetăţeni, faceţi apel la conştiinţa şi sufletul dumneavoastră, desluşind adevărul aşa cum a fost el. Asta dorim noi, să se cunoască şi să se recunoască faptul că situaţia cea mai dificilă au avut-o revoluţionarii din Timişoara, alături de care armata, considerată acolo sus trădătoare, a ştiut să slujească interesele poporului.

    Alături de oraşul martir Timişoara, armata acestuia merită să fie considerată EROU.

    Dorim, dragi concetăţeni, să nu uităm niciodată că revoluţia a învins având alături armata, iar noi, cei din armată, prin riscurile prin care am trecut, am câştigat ce nu visasem niciodată, libertatea de sub o politică dementă şi închistată, în care am fost permanent ţinuţi, precum şi certitudinea că abia acum apărăm în mod real interesele patriei şi ale poporului. “

    Politrucul a încheiat citirea, primind aplauze şi zâmbete triumfătoare din partea comenzii garnizoanei.

    În schimb, reprezentanţii unităţilor militare aveau pe figuri întipărite uimire şi nemulţumire.
    Materialul reprezenta o bătaie de joc a comuniştilor. Fusese citit în faţa unora dintre ofiţerii care au avut de luptat cu ordinele criminale date chiar de către autorii elogiosului document. În faţa unora care au riscat, cu adevărat, totul, neexecutând ordinele şi care nu aveau ambiţia de a fi consideraţi eroi. Acum îl caracterizează pe Ceauşescu ca fiind odios, tiran, dictator, când inclusiv în 22 de-cembrie 1989, zi care anunţa căderea sigură a lui Ceauşescu, tot ei, într-o încercare disperată şi demnţială, ni-l prezentau ca fiind încă “cel mai iubit fiu al poporului, erou între eroii neamului” şi ne obligau să ne îndeplinim, chiar şi atunci, jurământul faţă de comandantul suprem.
    Vorbesc de dezinformare, privind mişcările sociale din Timişoara, când, în fapt, comandanţii şi activiştii de partid au fost permanent pe străzile Timişoarei, au auzit lozincile anticeauşiste şi anticomuniste şi tocmai datorită acestor lozinci au ordonat să se tragă în populaţie.

    Cum se poate vorbi de judecarea şi condamnarea la moarte a tuturor militarilor aflaţi în Timişoara pe timpul acelor tragice evenimente, în cazul refuzului de a executa ordinele de reprimare? Cine ar fi putut condamna şi executa câteva mii de militari?
    Fraternizarea generalilor şi a comandanţilor de mari unităţi şi unităţi ar fi dus imediat la căderea lui Ceauşescu fără vărsare de sânge.

    Se vorbeşte despre posibilitatea izbucnirii, în acele momente, a unui război civil, fără a exista, de fapt, în nici un loc din ţară, grupări paramilitare.

    Adevărul este că, începând cu după amiaza zilei de 20 decembrie 1989, conducerea politico-militară a armatei nu a mai avut cui să mai dea ordine, fiindcă subordonaţii, comandanţii de plutoane şi de companii au fraternizat cu demonstranţii.
    Cererea ca armata din Timişoara să primească titlul suprem, de “erou”, a pus capac la toate cele scrise de politruci. Cine să-i confere acest titlu? Comuniştii care au preluat puterea? Cine să beneficieze de titlul de erou? Comandanţii şi activiştii de partid care până în ultima clipă au impulsionat reprimarea demonstranţilor?


    - Este bine să analizăm corect evenimentele din decembrie ’89, începe discuţia locotenet-colonelul Cornel Şurcu, reprezentantul aviaţiei. Să lăsăm vorbăria goală. Nu ne aduce nimic în plus, folosind-o, nu ne va ridica meritele. Consider că devenim caraghioşi.
    Rolul armatei în revoluţie se află, în primul rând, prin spunerea adevărului şi nu prin minciuni şi laude. De aceea, acum este momentul prielnic şi necesar să întocmim un document care să cuprindă cu adevărat scopul pentru care aviatorii, fiindcă nu îmi pot permite să vorbesc în numele celorlalţi, se află la această întrunire.

    Este vorba de democratizarea sistemului militar şi demascarea celor care se fac vinovaţi de reprimarea demonstranţilor, cât şi a celor compromişi pe timpul dictaturii.
    În acest sens, trecerea imediată la discutarea frământărilor existente în rândul trupelor de uscat, fiindcă aviaţia şi le cunoaşte pe ale sale şi acţionează unitar, la nivel naţional, vor face ca prin schimbul reciproc de opinii să completeze un tablou real al situaţiei armatei din Timişoara şi, pe acest fond, să găsim modalitatea de a informa întrag sistemul militar despre concluziile noastre şi, îndeosebi, de a dialoga cu eşaloanele superioare.
    Generalului Popescu nu-i venea să creadă ce propuneau aviatorii. Cu gura întredeschisă, transpirat, nici nu mişca. Zeca, aflat lângă el, face o mişcare bruscă, speriat şi el de întorsătura ce avea loc. Generalul tresare, se ridică greoi, ne priveşte încă buimac şi, după câteva reglări de voce, revine la postura şi tonul conferite de puterea funcţiei avute :

    - Domnilor ofiţeri, nu accept! Nu accept sub nici un fel de motiv atitudinea dumneavoastră. Să fie foarte clar! Mă văd nevoit să vă atrag atenţia asupra modului în care puneţi în discuţie problemele militare. În primul rând, atitudinea aviatorilor pune în pericol capacitatea de apărare a ţării, fiindcă alăturarea celorlalţi la ideile lor vor distruge unitatea de acţiune a militarilor.

    În al doilea rând, nu aveţi nici capacitatea şi nici competenţa de a analiza sistemul militar şi, cu precădere a conducerii armatei. Eu am să-l informez pe domnul ministru şi dumnealui va ordona măsurile care vor fi luate pentru a curma orice activitate de acest fel.
    - Domnule general, sunt maiorul Octavian Chiriac, reprezentantul trupelor de grăniceri…

    - Ce reprezentant, domnule maior! Am să discut eu şi cu comandantul vostru… Este inadmisibil ce se întâmplă! În calitatea de comandant de divizie şi al garnizoanei Timişoara, mă opun categoric acestor luări de poziţie ale dumneavoastră. De fapt, subordonaţii mei, din divizie, nu sunt de acord cu propunerile aberante, avansate de aviatori, şi se vor retrage.
    - Nu ne retragem! îl contrazic eu.
    - Cu dumneata, Durac, nu am ce discuta.
    - Fac parte din divizia pe care dumneavoastră o comandaţi, şi, repet, n-avem de gând să ne retragem. Dorim şi noi să aflăm adevărul şi să se democratizeze armata. Nu vrem să lăsăm această acţiune, capitală pentru sistemul militar, la cheremul aceloraşi care, până în decembrie, au aservit armata partidului comunist. Dacă aţi fi stat de vorbă cu subordonaţii nivelelor ierarhice inferioare, aţi fi aflat despre acest lucru…
    - Eşti iresponsabil ! exclamă generalul Popescu
    - De fapt, noi, aviatorii, vă vom contesta inclusiv pe dumneavoastră, domnule general, intervine din nou locotenent-colonelul Şurcu, pentru că nu vrem să fim conduşi de generaţii plafonate…
    - Eu doresc să fac bine armatei şi ţării…
    - Cum aţi făcut-o timp de 45 de ani! replică brutal maiorul Octavian Chiriac.

    Generalul este dezorientat. Se uită de la un cadru militar la altul fără să priceapă de ce ne-am revoltat. Credea că adevărul despre revoluţie este doar cel care se va ordona de la minister şi nu altul, iar concepţiile sale despre sistemul militar se loveau de ale noastre. Nu voia să accepte că generaţia dumnealui era depăşită şi acuzată de transformarea armatei într-un organism de represiune.
    - Domnilor ofiţeri, experienţa mea de o viaţă va ajuta la transformarea sistemului militar…

    - Eu zic să punem capăt acestor discuţii sterile, intervine răspicat Cornel Şurcu. Dumneavoastră nu puteţi ajuta democratizarea sistemului militar în nici un fel. Aţi fost unul dintre promotorii ideologiei sovietice în armată. Domnule general, ştiţi că Ceauşescu a murit?
    - Ce-i cu întrebarea asta domnule!? Izbucneşte generalul Popescu, congestionat de furie. Vă bateţi joc de mine? Ei, bine, o să vedeţi dumneavoastră, voi raporta domnului ministru despre acţiunile iresponsabile pe care le-aţi iniţiat. Eu vă părăsesc. Cine are capul pe umeri va pleca deodată cu mine.

    Comandantul garnizoanei a ieşit din sală trântind uşa. Imediat, politrucii au fost şi ei buluc la uşă. Se îngrămădeau şi se împingeau unii pe alţii pentru a-l prinde pe general din urmă. Au lăsat la o parte protocolul militar, conform căruia cel mai mare în funcţie şi apoi în grad are prioritate, astfel că locotenent-colonelul Zeca, ditamai şeful de stat major al diviziei, prins în mijlocul grupului de politruci, era înghiontit fără menajamente şi împins spre ieşire.

    Singurul care nu participă la îmbulzeală este locotenent-colonelul Nicolae Predonescu. Acesta şi-a dat seama de penibilul situaţiei şi nu acceptă să fie umilit şi el de comportarea politrucilor. Este locţiitor al comandantului diviziei, este ofiţer de carieră, nu provine, ca alţii, din sergenţi. Rămâne, aşadar, în sală, chiar dacă nu este de acord cu acţiunea noastră. După aproape o jumătate de oră, cu scuzele de rigoare, ne-a părăsit şi dumnealui.

    C. A. D. A.- Comitetul de Actiune pentru Democratizarea Armatei-Neliniştea Generalilor-Nicolae DURAC (UR-VP-ND-012)
    Last edited by N.D._C.A.D.A.; 05-06-10 at 10:45 PM.
    Aceia care au acţionat zi de zi, timp de 21 de ani, asupra conştiinţei mele, au cerut imposibilul. Să trag în oameni neînarmaţi... în aceia care, exasperaţi, îşi revendicau drepturi sociale şi poltice. Am refuzat ! Indexul lucrarilor publicate
    Contact prin cutia postala SAS: clik AICI

  2. #2

    Post Conducerea politică a statului ne-a acuzat că am fi avut o poziţie nepoliticoasă

    Conducerea politică a statului ne-a acuzat că am fi avut o poziţie nepoliticoasă faţă de comandanţi şi în special faţă de generali, cracterizând acţiunile noastre ca fiind destabilizatoare şi incompatibile cu viaţa militară.

    Laşitatea şi ticăloşia dovedite de comandanţi şi generali, în încercarea de a menţine dictatura prin represalii armate asupra civililor, au devenit subit virtuţi, iar noi, cei care doream să ne recuperăm onoarea şi demnitatea militară, terfelite de generali în decembrie 1989, am devnit, tot subit, destabilizatorii „fragilei” democraţii.
    Guvernanţii deja au uitat că „fragila” democraţie este meritul acelora care nu au executat ordinele, a acelor care au fraternizat cu demonstranţii, a acelora care nu au vrut, nu că nu ar fi putut să menţină dictatura comunistă.
    De fapt, cine sunt generalii atât de bine camuflaţi şi protejaţi de guvernanţii „fragilei” democraţii?


    General-maiorul Ştefan Guşe. A fost avansat în decembrie 1989 la gradul de general-locotenet. Pe timpul evenimentelor din 17-22 decembrie 1989 deţinea funcţia de prim-adjunct al ministrului apărării şi şef al Marelui stat major. Sosit la Timişoara, prerogativele funcţiei i-au dat puteri depline asupra marilor unităţi şi unităţi militare din localitate, indiferent de arme (infanterie, aviaţie, artilerie, tancuri, trupe de securitate, etc…).
    Pentru a înţelege gravitatea faptelor săvârşite de acest general, trebuie să avem în vedere modul în care a acţionat în calitatea sa de comandant unic al Comandamentului Militar, instituit la Timişoara. S-a primit indicativul alarmei de luptă “Radu Cel Frumos”.

    Trupele ministerului apărării au fost alarmate şi, ca primă măsură, efectivele existente la pace au fost înarmate cu muniţia şi tehnica de război, prevăzute a se scoate prin planurile de alarmă şi cele de mobilizare.

    Profitând de situaţia de luptă creată şi de faptul că militarii aveau asupra lor muniţie de război, generalul Ştefan Guşe a stopat desfăşurarea activităţilor prevăzute obligatoriu a se lua, conform documentelor opertive de luptă şi a ordonat, în schimb, ca unităţile să se constituie în detaşamente de militari şi să ocupe dispozitive de luptă în oraş.

    Se cunoaşte tragedia care a urmat. Mai mult, ajunse în oraş, trupele au primit ordine, de la acelaşi general, să tragă asupra populaţiei. Datorită atitudinii şi ordinelor lui, subordonaţii fideli, ca şi el, regimului comunist, şi-au etalat ticăloşiile prin oraş, ucigând şi rănind oameni.

    În calitatea de prim-adjunct al ministrului apărării şi şef al marelui stat major, generalul Guşe, deşi avea puterea de a da ordine întregii armate române, nu a dovedit curaj nici după data de 20 decembrie ’89, data la care trupele militare din Timişoara au fraternizat cu demonstranţii, ci a continuat să pregătească alte atacuri asupra populaţiei răsculate. (Care din fericire nu au mai avut loc datorită insubordonării comandanţilor de la eşaloanele inferioare).

    Dacă ar fi avut îndrăzneala necesară, generalul Guşe ar fi putut să stopeze producerea de victime în alte localităţi. Pur şi simplu ar fi ordonat comandanţilor celor 4 armate care îi erau direct subordonate să nu scoată trupele împotriva populaţiei, fiindcă este ilegal. Presupunând că ar fi procedat aşa, cine ar fi îndrăznit să se opună unui asemenea act de curaj dovedit de omul numărul doi din armată?


    General-locotenentul Mihai Chiţac. A fost avansat general-colonel şi numit, imediat după evenimente, ministru de interne. În perioada 17-20 decembrie ’89, generalul a acţionat împotriva populaţiei din Timişoara. Deţinea, pe atunci, funcţiile de comandant al Trupelor chimice şi comandantat al Garnizoanei Bucureşti.

    Nici acest general nu a avut curajul să-şi pericliteze privilegiile obţinute de la dictatura comunistă. A decis să folosească substanţe toxice de luptă împotriva populaţiei. Este drept faptul că a afirmat atunci că „mai bine le dă lacrimi demonstranţilor decât gloanţe”. Există totuşi mărturii că umbla înarmat cu pistolul mitralieră printre militari.
    Care dintre soldati ar fi gândit altfel, decât să tragă, când însuşi generalii sunt înarmaţi şi le ordonă să restabilească ordinea în localitate, iar ei, soldaţii, nu aveau asupra lor altceva cu care să acţioneze decât armament şi muniţie de război?

    În ziua de 22 decembrie, revenit în capitală, a spus, pe postul naţional de televiziune, că pe el revoluţia l-a prins la Bucureşti. Este posibil ca un general să se înjosească atât de mult, încât să fie în stare să mintă cu atâta seninătate?

    Deşi dezonorat, noii guvernanţi îl numesc ministru de interne. Spălarea, în acest fel, a laşităţii generalului, a pus sub semnul întrebării existenţa în armată a onoarei şi demnităţii militare şi, în acest caz, cadrele militare din garnizoana Timişoara au fost îndreptăţite să ia atitudine împotriva celor care au dezonorat şi dezonorează încă virtutea ostăşească.


    General-locotenentul Victor Athanasie Stănculescu. A fost avansat general-colonel şi numit, în februarie ’90, ministrul apărării naţionale. În perioada 17-20 decembrie 89, a participat alături de cei din Comitetul Judeţean de Partid la luarea deciziilor de reprimare a demonstranţilor din Timişoara.
    Trimis special de familia Ceauşescu, generalul a făcut legătura între conducerea politică a judeţului Timiş şi Comandamentul militar, instituit la divizia din Timişoara. Chiar şi generalul Guşe, în laşitatea lui, era docil faţă de Victor Stănculescu, deşi acesta din urmă îi era subordonat, fiindcă nici Guşe nu dorea să se pună rău cu vestitul “Victoraş”, alintatul şi preferatul Elenei Ceauşescu.
    Generalul Stănculescu a fost, în acea perioadă, cel mai bine informat. Totul trecea prin mâna sa. Toţi îi deveniseră confidenţi şi supuşi docili. El era cel care concluziona hotărârile. Era trimisul puternicilor zilei. Era cel care informa familia prezidenţială despre măsurile luate împotriva demonstranţilor şi despre efectele acestor măsuri. Era, în fine, ochiul şi urechea Elenei Ceauşescu îndreptate spre toţi indecişii şi spre cei care nu dovedeau fermitate pe timpul reprimării. Poate că şi din acest motiv şi-au dovedit ticăloşiile generalii Guşe şi Chiţac.

    Generalul Stănculescu este un om versat, abil şi fără scrupule. Este singurul care, în acele vremuri, s-a dovedit a fi loial doar sieşi.

    Deşi urmăreşte cu înverşunare reprimarea timişorenilor şi îşi doreşte mai mult ca oricare victoria asupra demonstranţilor, îşi dă seama, la timp, de mersul ireversibil al evenimentelor. Nu cunoaşte, însă, încă momentul final şi ştiind încrederea pe care familia Ceauşescu o avea faţă de el, îl frământă gândurile numai asupra procedeului de a ieşi din impas.
    După propria-i mărturisire, şi-a plimbat “frământările de conştiinţă” între closet şi spital. Îşi scrie demisia,pe furiş, în clost, povesteşte generalul, însă prudenţa îl face să o rupă, tot pe furiş, în acelaşi closet. Găseşte rapid ideea salvatoare. Merge la Spitalul militar din Timişoara şi îşi creează un alibi: este bolnav… Apoi, îşi ia zborul spre Bucureşti.

    Ajuns în capitală, îşi pune piciorul în ghips şi, astfel deghizat, se prezintă şontâc la Ceauşescu. În urama morţii ministrului Milea, dictatorul îl numeşte pe Stănculescu ministrul apărării, fiind, după gândirea probabilă a lui Ceauşescu, singurul general în care mai poate avea încredere… Este convins că “Victoraş” îl poate salva de furia populaţiei răsculate, altfel nu l-ar fi numit ministru.
    Însă, planurile lui Stănculescu sunt mari. Şi-a dat seama că dictatura va cădea şi, ca atare, organizează farsa fugii familiei Ceauşescu.

    Îi are pe dictatori în mână. Cu ei îşi va negocia şi îşi va salva pielea. După câteva ore, în jurul prânzului zilei de 22 decembrie 1989, îi arestează pe dictatori şi încearcă să-i ascundă într-o vilă prezidenţială. Nu reuşeşte şi, ca urmare, spre seară, îi încarcerează pe Nicolae şi Elena Ceauşescu la Târgovişte.
    Despre acest fapt nu informează nici trupele armatei dar nici opinia publică. Lasă zvonurile să circule nestingherite şi, ce este mai grav, ascunderea “prinderii” soţilor Ceauşescu a permis continuarea masacrelor în Bucureşti şi în alte localităţi din ţară. Dacă ar fi avut măcar un dram de onoare, generalul ar fi infirmat în mod public minciunile transmise de Televiziunea Română, cum că Ceuşescu, apărat de trupe de securitate fidele, se deplasează în loclitatea cutare sau spre graniţă.
    Avându-i pe dictatori şi funcţia de ministru al apărării, Stănculescu îşi negociază rapid imunitatea cu noii guvernanţi, care, la rândul lor, ascund şi ei, până în 24 de-cembrie ’89, “prinderea” dictatorilor, făcându-se la fel de vinovaţi de masacrele săvârşite după 22.
    Ascunderea adevărului despre arestarea cuplului Ceauşescu era vitală pentru eşalonul doi comunist. Populaţia şi forţele armate trebuiau să aibă altă ocupaţie, să lupte cu presupuşii terorişti, să nu fie atente la cine preia puterea politică în România. Participarea lui Stănculescu la falsul proces al dictatorilor a fost şi ea bine gândită.
    Generalul Vasile Milea fusese deja mediatizat ca fiind “eroul armatei” (cel care s-a opus, chipurile, lui Ceauşescu), iar Victor Stănculescu, având funcţia de adjunct al ministrului, apărea şi el în faţa opiniei publice ca fiind, la rândul lui, un oponent al familiei Ceauşescu şi, deci, armata, la Timişoara, datorită unui “dizident” ca el, nu a executat ordinele dictatorului şi nu ar fi tras în populaţie.

    Se încerca ascunderea crimelor săvârşite cu atâta cruzime în oraşul de pe Bega. Totodată, uciderea dictatorilor, în urma unui simulacru de proces, a stopat mărturiile acestora, care, la rândul lor, ar fi oprit accesul la putere a multora dintre guvernanţi.
    În 24 decembrie, Stănculescu cedează generalului Nicolae Militaru scaunul ministerial. Revine în funcţia de ministru al apărării la 17 februarie 1990, odată cu pericolul care se prefigura a veni din partea Comitetului de Acţiune pentru Democratizarea Armatei şi anume, înlăturarea nomenclaturii comuniste din armată, pericol care periclita nu numai soarta unor generali şi comandanţi compromişi ci şi soarta comuniştilor notorii, a fiilor şi ginerilor acestora care preluaseră guvernarea, fiindcă odată începută, epurarea nomenclaturii nu s-ar fi oprit doar la sistemul militar.


    “ COMISIA GUVERNAMENTALĂ-JUDEŢUL TIMIŞ-REFERAT-Anul 1990, luna martie, ziua 14

    Din examinarea materialelor strânse, referitoare la activitatea Comandamentului militar ce a funcţionat la Timişoara, în perioada 17-22 decembrie 1989, Comisia guvernamentală, numită prin Hotărârea Nr.566 din 22 februarie 1990 a primului ministru, a constatat următoarele :

    Comandamentul militar a fost constituit la Timişoara la data de 17 decembrie 1989 şi a fost format din mai mulţi ofiţeri superiori şi generali din cadrul Ministerului apărării naţionale, după cum urmează :
    - general-maior Guşe Ştefan, prim-adjunct al M.Ap.N şi şeful Marelui stat major;
    - general-locotenent Stănculescu Victor, adjunct al M.Ap.N.
    - general-locotenent Chiţac Mihai, şeful Protecţiei antichimice din cadrul M.Ap.N, precum şi
    - colonel Ionescu Dumitru, colonel Gheorghe Radu, colonel Ioniţă Vasile, colonel Drăgan, colonel Ardelean, locotenent-colonel Străjescu, locotenet-colonel Marchiş Petru, locotenent-colonel Petre Alexandru, maior Rusu Vasile, maior Păscuţ, maior Popescu, căpitan Gologan, cadre militare din cadrul Marelui stat major şi din comandamentul Armatei de la Craiova. În perioada Revoluţiei, la Timişoara, au mai fost generalii Cârneanu şi Ceauşescu Ilie.
    Din declaraţiile persoanelor audiate de comisie şi din Jurnalul acţiunilor de luptă al M.U. rezultă următoarele aspecte privind activitatea desfăşurată de unii membrii ai Comandamentului ce a funcţionat în perioada respectivă:

    - generalul-maior Guşe Ştefan şi-a desfăşurat activitatea la Comandamentul M.U., împreună cu general-locotenentul Chiţac Mihai şi ceilalţi ofiţeri din M.St.M. şi U.M. 02540 Craiova. Aceştia au coordonat activitatea unităţilor M.Ap.N din garnizoana Timişoara. Acest aspect rezultă din declaraţiile locotenent-colonelului Zeca Constantin (filele 6-14), colonelului Predonescu Nicolae (filele 15-19), locotenent-colonelului Balasz Ştefan (filele 37-40), maiorului Cistelecan Roman (filele 41-42), colonelului Marchiş Petru (filele 20-23), precum şi din Jurnalul acţiunilor de luptă al M.U. care se află la Comenduirea garnizoanei, la biroul documente secrete.

    În această calitate, general-maiorul Guşe Ştefan a ordonat unităţilor M.Ap.N. să acţioneze cu fermitate în Timişoara pentru restabilirea ordinii, inclusiv prin folosirea armamentului din dotare. În activitatea desfăşurată, generalul Guşe Ştefan a ţinut permanent legătura cu ministrul apărării naţionale şi cu Ion Coman. Prin intermediul lui Ion Coman sau direct, generalul Guşe Ştefan a cooperat cu Comandamentul ministerului de interne (a se vedea, în acest sens, declaraţiile lui Coman, filele 165-167, Bălan Radu, filele 170-178, maior Dragoş Ioan, filele 94-96, căpitan Drăghici Constantin, fila 70).

    Această cooperare s-a materializat şi prin întocmirea unor hărţi operative, privind amplasarea dispozitivelor de luptă M.Ap.N. şi M.I. General-maiorul Guşe Ştefan a dat ordine prin Comandamentul M.U. (a se vedea, în acest sens, declaraţiile locotenent-colonelului Balasz Ştefan şi ale maiorului Cistelecan Roman, filele 37-42), sau direct comandanţilor de unităţi (a se vedea, în acest sens, declaraţiile locotenentului major Cristea Maricel, filele 97-98 şi ale sergentului Brâncoveanu Constantin, filele 91-92 şi Jurnalul de luptă al M.U.).

    - general-locotenetul Stănculescu Victor şi-a desfăşurat activitatea la fostul Comitet judeţean Timiş al P.C.R., împreună cu Ion Coman, înlocuindu-l pe acesta când lipsea din sediu. Acesta a participat la organizarea operaţiunilor militare şi la transpunerea pe hărţi a dispozitivelor militare de luptă, precum şi la cooperarea dintre M.Ap.N. şi M.I.(a se vedea, în acest sens, declaraţiile lui Ion Coman, filele 165-167, Macri Emil, filele 167-169, Bălan Radu, filele 170-172, locotenent-colonel Zeca Constantin, filele 6-14).

    - generalul-locotenent Chiţac Mihai şi-a desfăşurat activitatea la sediul M.U., fiind subordonat nemijlocit general-maiorului Guşe Ştefan şi a îndeplinit misiuni în municipiul Timişoara. Acesta a dat dispoziţii ca în garnizoana Timişoara să fie aduse substanţe lacrimogene din Bucureşti şi Sibiu, pe care le-a distribuit dispozitivelor militare, explicând folosirea acestora şi măsurile de protecţie antichimică a militarilor (a se vedea, în acest sens, declaraţiile locotenent-colonelului Elek Iuliu, filele 24-26, căpitanului Babaş Nicolae, fila 93 şi Jurnalul de luptă al M.U.).

    Din declaraţiile căpitanului Tocarciuc Sergiu (filele 82-87) rezultă să substanţele folosite împotriva demonstranţilor sunt substanţe chimice de tip C.5, iar din analiza chimică reiese că este vorba de o clorobenzilidenmalonitril. Din aceeaşi declaraţie rezultă, de asemenea, că astfel de substanţe se folosesc pe timp de luptă şi nicidecum în procesul de instrucţie a militarilor.

    În după amiaza zilei de 18 decembrie 1989, din ordinul generalu-maiorului Guşe Ştefan şi a lui Ion Coman, generalul Chiţac Mihai s-a deplasat la Catedrala din Timişoara, unde a coordonat activitatea dispozitivelor M.Ap.N. şi M.I., care acţionau împotriva demonstranţilor. Din ordinul său, s-au luat măsuri de reprimare a manifestanţilor prin deschiderea focului şi aruncarea de G.I.S.P.-uri, încărcate cu substanţa menţionată. De asemenea, generalul Chiţac Mihai a dat ordin să fie reţinuţi demonstranţii şi transportaţi pentru cercetări la locurile de detenţie. Generalul Chiţac Mihai a fost prezent când se executau violenţe împotriva persoanelor reţinute cu acea ocazie.

    - grupul de ofiţeri din cadrul M.St.M. şi al U.M. 02540 Craiova şi-au desfăşurat activitatea la sediul M.U. şi au fost subordonaţi nemijlocit general-maiorului Ştefan Guşe, executând ordinele acestuia. De asemenea, comandanţii M.U., respectiv locotenent-colonelul Zeca Constantin şi locotenent-colonelul Predonescu Nicolae au executat ordinele general-maiorului Guşe Ştefan.

    Din materialele strânse de comisie rezultă că maiorul Ilie Nicolae, ofiţer de armată şi în prezent ofiţer de poliţie, a executat ordinele generalului Chiţac Mihai, aruncând G.I.S.P.-uri în demonstranţi, în ziua de 18 decembrie 1989, (a se vedea, în acest sens, nota explicativă a generalului Chiţac Mihai, filele 202-236).

    Rezultă, de asemenea, că maiorul Sucală Ion, ofiţer de miliţie, a deschis focul împotriva demonstranţilor de la Catedrală, în ziua de 18 decembrie 1989, (a se vedea, în acest sens, declaraţiile martorilor oculari de la filele 185, 190-193, 194-197).

    Faţă de cele de mai sus, Comisia propune cercetarea penală de către Procuratura militară Timişoara, a următorilor :
    - general-maior Guşe Ştefan
    - general-locotenent Chiţac Mihai
    - general-locotenent Stănculescu Victor
    - maior Ilie Nicolae
    - maior Sucală Ioan

    Semnează şi ştampilează membrii comisiei, cu excepţia următorilor: colonel Viorel Oancea, pus de către Chiţac comandantul poliţiei Timiş, locotenent colonel Cornel Şurcu, maior Octavian Chiriac”
    Last edited by N.D._C.A.D.A.; 05-06-10 at 10:00 PM.
    Aceia care au acţionat zi de zi, timp de 21 de ani, asupra conştiinţei mele, au cerut imposibilul. Să trag în oameni neînarmaţi... în aceia care, exasperaţi, îşi revendicau drepturi sociale şi poltice. Am refuzat ! Indexul lucrarilor publicate
    Contact prin cutia postala SAS: clik AICI

Similar Threads

  1. Nicolae DURAC-Nelinistea generalilor. Indexul lucrarilor
    By N.D._C.A.D.A. in forum Repertoriu (index): lucrari, studii, analize, adrese web
    Replies: 0
    Last Post: 23-06-10, 04:05 PM
  2. În anticamera ministrului apărării-Neliniştea Generalilor-Nicolae DURAC
    By N.D._C.A.D.A. in forum Revolutia (Insurectia, Revolta, Rascoala) - Contrarevolutia
    Replies: 1
    Last Post: 05-06-10, 06:38 PM
  3. Neliniştea generalilor (p-II-) Cameleonii-cap-I-Teroristii-Nicolae DURAC
    By N.D._C.A.D.A. in forum Revolutia (Insurectia, Revolta, Rascoala) - Contrarevolutia
    Replies: 2
    Last Post: 20-04-10, 03:06 PM
  4. Nelinistea Generalilor-Nicolae DURAC-Editia a -II- a
    By N.D._C.A.D.A. in forum Revolutia (Insurectia, Revolta, Rascoala) - Contrarevolutia
    Replies: 7
    Last Post: 20-04-10, 11:38 AM
  5. Comitetul de actiune pentru democratizarea armatei CADA. Valerian STAN V.S. 03
    By V.S._CADA-ADM in forum Revolutia (Insurectia, Revolta, Rascoala) - Contrarevolutia
    Replies: 3
    Last Post: 16-04-10, 03:48 PM

Tags for this Thread

Liens sociaux

Posting Permissions

  • You may not post new threads
  • You may not post replies
  • You may not post attachments
  • You may not edit your posts
  •