Results 1 to 10 of 10

Thread: Constitutia Cetatenilor : schimbare fundamentala de paradigma - piatra de hotar, proiect de tara!

  1. #1
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    România
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Post Constitutia Cetatenilor : schimbare fundamentala de paradigma - piatra de hotar, proiect de tara!

    Trăim perioade de crize multiple ale căror finaluri nu se întrezăresc încă deşi începutul acestora a avut loc în 2007. Ieşirea reală din aceste crize nu se poate face prin măsurile ce au contribuit la declanşarea şi întreţinerea lor. Toate estimările asupra crizelor făcute la nivel internaţional aduc un profund semnal de alertă în această direcţie şi prevăd dezvoltări ale acestor situaţii pe multe direcţii. Marea majoritate a acestor crize şi catastrofe se datorează acţiunii oamenilor asupra mediului natural, acţiunii politicienilor asupra oamenilor, acţiunii băncilor asupra politicienilor, acţiunii multinaţionalelor asupra băncilor... iar toate depind, în final, de resursele planetare, ce sunt din ce în ce mai puţine şi mai prost administrate.

    Devine evident că suntem cu toţii într-un impas de concepţie şi de înţelegere, de viziune şi de propunere de soluţii, de structurare şi de bună utilizare a resurselor umane şi materiale, care să ne permită să punem oamenii potriviţi la locurile potrivite şi să găsim instituţiile necesare care să poată acţiona în timp util pentru atingerea unui scop multiplu: dezvoltarea durabilă în perioade de criză, cu protejarea atât a mediului natural cât şi a fondului cultural istoric ce ne identifică şi ne legitimează ca popor.

    Facem parte dintr-o cultură cu rădăcini ce se pierd în zorii istoriei, o cultură care a dat enorm de mulţi oameni valoroşi ce au contribuit fundamental la pacea, bunăstarea şi progresul lumii. Dorim ca această cultură să nu fie înghiţită de interesele diferitelor forţe efemere, ci să prospere şi să continue să genereze oameni valoroşi. Din toate aceste motive, am considerat că primul pas în drumul lung către rezolvarea problemelor complexe şi periculoase de care ne lovim este proiectul de Constituţie a României, propus şi comentat mai jos. Acest proiect reprezintă mai mult decât o înşiruire de principii şi de paragrafe de lege, el reprezintă o cale de vindecare a rănilor actuale şi de dezvoltare a unei lumi pe care să o lăsăm cu încredere copiilor noştri.

    Din altă perspectivă, un proiect de Constituţie ce defineşte o schimbare fundamentală de paradigmă de gândire este o piatră de hotar pentru schimbarea în bine a unei ţări, deoarece defineşte liniile directoare ale unui tip de societate pe care o dorim cu toţii şi la a cărei construcţie vom fi cu toţii de acord să ne implicăm. Atunci când mecanismele din proiectul de revizuire a Constituţiei, incluzând drepturile şi libertăţile cetăţeneşti conduc către realizarea echilibrelor sociale, către protecţia mediului natural, către dezvoltare economică sustenabilă, către egalitatea de şanse pentru fiecare, împiedicând pe de altă parte jaful, corupţia, abuzurile, lipsa de profesionalism în conducere şi administrare, sau lipsa de respect ale autorităţilor faţă de cetăţeni, vor intra în acţiune, toată legislaţia naţională va urma aceeaşi linie directoare şi va crea cadrul de generare şi dezvoltare al unei Românii din care să nu mai fie nevoie să ne temem că tinerii noştri vor dori să plece ca să se poată realiza profesional.

    Din alt punct de vedere, acest proiect arată tuturor celor care ne privesc de sus ca pe o populaţie oarecare faptul că noi suntem un popor, cu istorie de foarte multe milenii, cu tradiţii din care s-au dezvoltat culturile europene şi nu numai, cu voinţă proprie şi care nu duce lipsă de curaj, ambiţie, onoare, inteligenţă, energie precum şi de alte calităţi specifice unui popor puternic.

    Avem puterea de a ne regenera precum pasărea Phonix din propria cenuşă.

    Constituţia Cetăţenilor este un proiect de arhitectură instituţională care poate să optimizeze eforturile şi care să ne permită să ne redresăm şi să ne regăsim demnitatea naţională şi forţa de a înfrunta încercările istoriei.

    Aşa să ne ajute Dumnezeu!
    Florian Colceag
    ***
    Dedic această carte poporului român, cu speranţa că ea îl va ajuta să-şi regăsească drumul spre demnitate, libertate, bunăstare şi fericire. Constituţia Cetăţenilor este un proiect de ţară, de construcţie a statului organic al românilor, este o transpunere în norme constituţionale a ideilor politice ale geniului nostru naţional, Mihai Eminescu.

    Dr. Constantin Cojocaru
    30 mai 2014
    ***

    Mi-am dedicat o bună parte din viaţă cercetării fenomenului economic, încercării de a găsi un răspuns valabil la întrebarea: „De ce unele popoare trăiesc în bunăstare, iar altele în sărăcie?” În subsidiar, şi răspunsul la întrebarea: „De ce unii oameni, foarte puţini, sunt foarte bogaţi, iar alţii, cei mai mulţi, sunt foarte săraci?”

    În final, am găsit răspunsurile la cele două întrebări. Căutările mele s-au finalizat şi concretizat în conceptul de economie democratică, o economie în care omul de rând este stăpân nu numai pe propria lui forţă de creaţie, de muncă, dar şi pe uneltele de care această forţă de creaţie are nevoie pentru a crea avuţie, o economie în care majoritatea cetăţenilor deţin în proprietate privată majoritatea capitalului utilizat în activitatea economică, activitatea prin care este creată avuţia, adică bunurile şi serviciile destinate consumului oamenilor, bunăstării acestora, precum şi acumulării de noi capitaluri, cu care să se creeze şi mai multă avuţie şi mai multă bunăstare.

    Am descoperit că trăiesc în bunăstare popoarele care muncesc, cinstit, competent şi responsabil, dar cărora nu le sunt furate rezultatele muncii, nici de străini, nici de compatrioţi, chiar dacă Dumnezeu şi strămoşii le-au lăsat ţări cu puţine resurse naturale. Trăiesc în sărăcie popoarele care se lasă jefuite şi de străini şi de compatrioţi, chiar dacă Dumnezeu şi strămoşii le-au lăsat ţări cu multe resurse naturale, aşa cum este cazul poporului român, astăzi. Trăiesc în bunăstare popoarele care nu s-au lăsat deposedate de suveranitatea lor naţională, de puterea de a-şi adopta şi impune propriile lor norme de convieţuire socială. Trăiesc în sărăcie popoarele care s-au lăsat deposedate de suveranitatea lor naţională, de puterea de a-şi adopta şi impune propriile lor norme de convieţuire socială, aşa cum este cazul poporului român, astăzi.

    Am descoperit că, în afara unor mici şi puţine excepţii, unii oameni sunt foarte bogaţi pentru că reuşesc să-i înşele pe cei mulţi şi să le fure avuţia pe care aceştia o crează prin muncă. De cele mai multe ori, înşelarea şi furtul sunt săvârşite cu ajutorul statului acaparat de hoţi.

    Pe drumul lung al acestor căutări, am aflat şi de ce mi-a fost mie greu să mă apropii de adevăr, dar şi de ce oamenilor, în general, economiştilor, în speţă, le-a fost atât de greu să se apropie de adevărul economic, de răspunsul la cele două întrebări, mai sus menţionate.

    Am aflat că, pentru a dispune de bunurile şi serviciile de care au nevoie pentru a-şi asigura bunăstarea, oamenii trebuie să muncească, adică să-şi folosească forţa mâinilor şi a minţii, pentru a transforma resursele oferite de natură în aceste bunuri şi servicii. Am aflat, însă, că, pentru a ajunge la resursele oferite, gratuit, de natură, cei care muncesc, care crează avuţie, au nevoie de capital, adică de bunuri de producţie, bunuri create de om, care nu mai sunt oferite, gratuit, de natură. Am aflat, apoi că aceste bunuri, aceste capitaluri, ajung să nu mai fie însuşite de cei care le crează, de cei care le produc.

    Am aflat, astfel, că oamenii, o parte dintre ei, au pus la cale un sistem diabolic prin care capitalul este însuşit de un număr minuscul de oameni şi este folosit, apoi, pentru a-i deposeda pe cei care crează avuţia de o parte tot mai mare a acestei avuţii. Este cea mai sofisticată invenţie concepută de om pentru a-şi satisface instinctul de lăcomie, pentru a se îmbogăţi prin jefuirea semenilor. La scară planetară, mai puţin de 100 de astfel de monştri au ajuns să stăpânească mai multă avuţie decât cei mai săraci 3 miliarde şi jumătate de oameni. De aceea sistemul este atât de greu de înţeles de către cei mulţi. De aceea este şi va fi atât de greu de schimbat.

    Stăpânirea capitalului, obţinerea proprietăţii asupra capitalului înseamnă obţinerea dreptului de însuşire a unei părţi din avuţia creată prin munca celor care participă la activitatea economică, aceea prin care se produc bunurile şi serviciile destinate consumului omenesc, bunăstării oamenilor. Capitalul îi dă proprietarului său nu numai dreptul de a-şi însuşi o parte din avuţia creată de proprietarul forţei de muncă, de muncitor, prin folosirea capitalului, ci şi puterea de a hotărî cât din avuţia creată revine proprietarului capitalului şi cât revine proprietarului forţei de muncă.

    Am aflat, astfel, că economia „liberală”, aceea în care proprietarii capitalului hotărăsc raportul dintre salarii şi profituri, fără nici o intervenţie din partea societăţii, a statului, se transformă, implacabil, în economie oligarhică, economie în care capitalul se concentrează în proprietatea privată a unei minorităţi, care îşi însuşeşte o parte tot mai mare din avuţia creată în economie, în timp ce o parte tot mai mare a cetăţenilor devine tot mai săracă. Oligarhii folosesc avuţia pe care şi-o însuşesc pentru consum parazitar, pentru distrugerea concurenţei, pentru frânarea progresului tehnic, pentru cucerirea şi subordonarea puterii politice, pentru ducerea de războaie de cucerire de resurse naturale, de forţă de muncă ieftină, de pieţe de desfacere.

    Comunismul, conceput de Karl Marx ca antidot împotriva oligarhizării capitalului, a scos capitalul din proprietatea oligarhică, a unei minorităţi, dar l-a pus în proprietate comună, administrată, însă, de stat, dreptul de proprietate asupra capitalului fiind exercitat, în ultimă instanţă, de un singur om, conducătorul partidului unic şi al statului comunist. Această concentrare totală a dreptului de proprietate asupra capitalului a făcut din economia comunistă forma absolută a economiei oligarhice. Economia comunistă a permis şi permite – a se vedea exemplul Chinei - o acumulare masivă şi accelerată de capital, generatoare de capacităţi de producţie şi de locuri de muncă, de progres economic. Această acumulare de capital se face, însă, cu preţul menţinerii unor salarii de mizerie, pentru majoritatea celor care muncesc, care crează capital şi avuţie, dar şi cu preţul inhibării spiritului de iniţiativă economică, al inovaţiei, al concurenţei, al progresului tehnic, al eficienţei. La care se adaugă preţul restrângerii drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, inclusiv dreptul de a deţine capital în proprietate privată.

    Viitorul nu este nici al economiei capitaliste oligarhice, nici al economiei comuniste. Acest adevăr fusese spus încă de la sfârşitul secolului al 19-lea, de către mai mulţi reprezentanţi ai curentului de gândire economică denumit distributism. Distributiştii au sesizat, corect, şi defectele economiei capitaliste oligarhice şi pe cele ale economiei comuniste, chiar înainte ca aceasta din urmă să fie pusă în practică. Amândouă aduc majoritatea cetăţenilor la starea de sclavi. Concluzia la care ajung distributiştii este aceea că mijloacele de producţie, cum le numesc ei, deci, capitalul, cum îl numesc şi eu, printre alţii, trebuie să se afle în proprietatea privată a celor care muncesc, care produc bunuri şi servicii, mărfuri. Proprietatea asupra capitalului să fie larg distribuită în masa cetăţenilor. Concluzie cu care sunt 100% de acord.

    Problema este cum facem ca acest capital să ajungă şi să rămână în proprietatea privată a celor mulţi, a celor care îl crează. Distributiştii nu au răspuns la această întrebare. Cel puţin din ce ştiu eu, până la data când scriu aceste rânduri.

    În 1990, având în vedere că tot capitalul acumulat de cetăţenii României se afla în proprietatea comună, respectiv, în proprietatea socialistă, de stat, a întregului popor, sau de grup, a cooperatorilor, am propus trecerea, imediată şi integrală, a acestui capital în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor ţării. A se vedea, în Anexa nr. 1 din acest volum, articolul
    “Restructurarea economiei româneşti”, publicat, prima dată, într-o formă prescurtată, în ziarul Adevărul, din 13-14 februarie 1990, precum şi, în Anexa nr. 2, Proiectul de lege privind împroprietărirea populaţiei României, text publicat, prima dată, în ziarul Adevărul din data de 14 august, 1990, proiect cunoscut, apoi, sub denumirea de “Varianta Cojocaru”.

    Punerea în aplicare a propunerilor făcute de mine în 1990 ar fi însemnat nu numai un act de dreptate pentru poporul român, dar şi un pas important pentru construcţia, în România, a unei economii democratice, în care capitalul ar fi fost larg distribuit în masa populaţiei, astfel încât şi profiturile ce urmau a fi realizate cu acest capital ar fi intrat în posesia noilor săi proprietari, cetăţenii României.

    Guvernanţii României au respins “Varianta Cojocaru”, au respins economia democratică şi
    au adoptat şi pus în practică Legea 15/1990
    , lege prin care au trecut capitalul din proprietatea comună, a întregului popor, în proprietatea PRIVATĂ a statului. Prin Banca Naţională a României, au dat drumul la tiparniţa de bani, au generat o inflaţie galopantă, cu ajutorul căreia au înjumătăţit puterea de cumpărare a salariilor şi pensiilor şi au pus pe butuci întreprinderile pe care le trecuseră în proprietatea privată a statului. Au adoptat şi pus în practică legile “privatizării”, prin care au scos la vânzare, la mezat, la preţuri de nimic, capitalul pe care îl furaseră de la cetăţeni, prin Legea 15/1990. Au trecut, astfel, cvasi gratuit, în proprietatea privată, a lor, a guvernanţilor şi a străinilor, a corporaţiilor transnaţionale, cea mai mare parte a acestui capital. O bună parte din capital a fost distrus, prin demolarea fabricilor şi vânzarea utilajelor lor ca fier vechi, pentru a face rost, repede, de bani lichizi, pe care să-i transforme în bunuri de consum de lux - vile, jeepuri, iahturi etc - sau să-i transfere în afara ţării. Partea nedistrusă a capitalului “privatizat” produce profituri uriaşe pentru noii săi proprietari, profituri care fie sunt transformate în bunuri de consum de lux fie sunt transferate în afara ţării. Noii proprietari ai capitalului românesc nu au nici un interes să facă investiţii în România. Ei ştiu că nu au plătit preţul cuvenit pentru capitalul însuşit prin “privatizare” şi nu doresc altceva decât să exploateze acest capital până la uzarea lui completă, după care pleacă, de unde au venit, pentru a scăpa de răspundere.

    Prin “privatizare”, în România, economia comunistă a fost transformată, direct, în economie oligarhică, o economie în care capitalul naţional a ajuns în proprietatea unei minorităţi, formată din guvernanţi profitori şi din corporaţii transnaţionale, majoritatea cetăţenilor rămânând fără capital şi fără şansa de a mai deveni proprietari de capital, ca urmare a salariilor şi pensiilor de mizerie, pe care le primesc de la oligarhi.

    În ultimii ani, pornind de la noua stare a capitalului românesc, de la efectele “privatizării”, am conceput noi versiuni ale Variantei Cojocaru, prin care să se ofere tuturor românilor şansa de a deveni proprietari de capital şi să se construiască o economie democratică, productivă şi competitivă. A devenit tot mai clar, pentru mine, că chiar dacă, în 1990, s-ar fi aplicat Legea Cojocaru şi cetăţenii României ar fi fost împroprietăriţi cu tot capitalul acumulat până în 1989, lăsarea liberă a economiei, fără intervenţia societăţii, a statului, ar fi generat, implacabil, pe termen lung, oligarhizarea economiei româneşti, concentrarea capitalului în proprietatea unei minorităţi, lucru confirmat şi de evoluţia din ultimul secol a proprietăţii asupra capitalului la scară planetară. La originea oligarhizării capitalului, a bogăţiei, în general, care generează, automat accentuarea sărăcirii majorităţii, stă lăcomia nemăsurată a omului, care nu poate fi contracarată cu ajutorul preceptelor morale. Nu poate fi contracarată cu intervenţii din afara sistemului economic.

    Trebuie găsit un antidot, care să fie parte componentă a sistemului economic
    . Aşa am ajuns la concluzia că trebuie găsit un mecanism economic, financiar, care să contracareze oligarhizarea capitalului, concentrarea capitalului în proprietatea privată a unei minorităţi, un mecanism financiar care să sancţioneze acumularea excesivă de capital, dar care să şi alimenteze, continuu, acumularea de capital în mica proprietate privată, astfel încât aceasta din urmă, mica proprietate, să rămână, mereu, dominantă. Aşa am ajuns la mecanismul financiar descris în Legea Cojocaru privind construcţia economiei democratice. El constă în crearea unui fond de investiţii, pe care l-am numit în mai multe feluri, cel asupra căruia m-am oprit, în final, fiind cel de capital distributiv. Acest fond se alimentează, în principal, din impozitul progresiv pe marile proprietăţi. Impozitul progresiv sancţionează acumularea excesivă de bogăţie, oricare ar fi căile de însuşire a acesteia. Banii acumulaţi în fond sunt distribuiţi, gratuit, cetăţenilor, pentru a fi investiţi de aceştia, transformaţi în capital productiv - terenuri, construcţii, maşini, utilaje, echipamente etc - capital care intră în proprietatea lor privată. Suma primită de fiecare este stabilită ţinând seama de valoarea capitalului naţional existent la data când începe funcţionarea sistemului. Fiecare cetăţean poate accesa o singură dată suma convenită prin lege.

    Tot căutând economia democratică, adică economia care să asigure maximizarea bunăstării celor care crează avuţia şi minimizarea bunăstării hoţilor, am descoperit, treptat, că o astfel de economie nu poate exista şi nu poate funcţiona pe baza principiilor „mâinii invizibile” a lui Adam Smith. Nici economia oligarhică nu funcţionează pe baza acestor principii. Dimpotrivă. Economia rămâne o componentă distinctă a sistemului social, a societăţii omeneşti, care funcţionează în conformitate cu propriile ei legităţii, mai mult sau mai puţin cunoscute de cei mulţi, dar existente. Economia se supune, însă, oricând şi oriunde, normelor de convieţuire socială stabilite de către puterea politică, prin legile impuse de această putere. Am înţeles, treptat, că între economie şi politică nu funcţionează o relaţie de determinare lineară, de la dreapta la stânga, sau invers, ci o relaţie de codeterminare. Puterea politică poate, prin Constituţie şi prin legile subsecvente, să construiască instituţii statale şi politici care să susţină oligarhizarea capitalului, sau invers, democratizarea capitalului. Pe de altă parte, economia oligarhică va impune, oriunde şi oricând, controlul statului de către oligarhi, folosirea statului ca instrument de îmbogăţire a oligarhilor, prin jefuirea creatorilor de avuţie. Invers, economia democratică va impune, oriunde şi oricând, controlul statului de către popor, de către cei mulţi, împiedicarea jefuirii creatorilor de avuţie de către hoţi. Economia democratică nu poate fi creată şi nu poate funcţiona decât în interiorul unui stat democratic, în care puterea politică, puterea de a adopta şi a impune legi, este exercitată de popor, nu de „reprezentanţi” aserviţi oligarhilor.

    Când, încă, mai putea fi adoptată şi pusă în aplicare Legea privind împroprietărirea populaţiei României, am elaborat o primă schiţă constituţională, publicată, atunci, în ziarul România Liberă, din data de 20 martie 1991, sub denumirea de Alternativa „ALFA” pentru o Românie democratică şi reunită, în care propuneam principiile fundamentale care ar fi trebuit, atunci, să fie avute în vedere la construcţia, în România, atât a unui stat popular, cu adevărat democratic, cât şi a unei economii democratice. Republic acest prim PROIECT DE ŢARĂ, în acest volum, în Anexa nr. 3. În Anexa nr. 4 este republicată şi reacţia faţă de acest proiect a Preşedinţiei României de la acea dată.

    În ultimele două decenii, am publicat multe articole referitoare la raportul dintre politică şi economie. În anul 2008, pe site-ul www.variantacojocaru.ro , am publicat un nou PROIECT DE ŢARĂ pentru România, sub denumirea de Doctrina Populară, dezvoltată, ulterior, în mai multe versiuni, una din acestea formând Programul Politic al Partidului Poporului, cel adevărat, nu cel înfiinţat de mafia politică, prin încălcarea legii, pentru escrocarea electoratului român, în alegerile locale şi parlamentare din anul 2012, din care republic, aici, în Anexa 5, un extras, care se referă la construcţia statului popular şi a economiei democratice.

    Imediat după alegerile parlamentare din decembrie 2012, câştigătorii acestor alegeri, în frunte cu prim-ministrul Guvernului, au invadat ecranele televizoarelor cu declaraţiile lor referitoare la necesitatea revizuirii Constituţiei României, care ar trebui făcută, spuneau ei, deoarece este musai ca România să fie regionalizată, fiindcă, altfel, ţara nu va mai putea primi fondurile de la Uniunea Europeană.

    Ştiind bine că România fusese regionalizată cu 10 ani în urmă, în conformitate cu normele Uniunii Europene şi văzând că, de fapt, politicienii în cauză urmăresc să transfere regiunilor atribuţii ale suveranităţii naţionale, ceea ce ar constitui un pas ireversibil către destrămarea statului român, având în vedere şi preocupările mele anterioare privind necesitatea unei noi Constituţii a României, care să scoată statul din ghearele oligarhilor şi să-l repună sub controlul poporului, la începutul lunii ianuarie 2013, am lansat o chemare către toţi cei interesaţi să participe la iniţierea unui proiect cetăţenesc de revizuire a Constituţiei României.

    Conform prevederilor articolului 150 din actuala Constituţie a României, revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. În baza acestor prevederi constituţionale, a fost adoptată Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, care detaliază procedura prin care poate fi dusă la îndeplinire iniţiativa cetăţenească de revizuire a Constituţiei, procedură care cuprinde următoarele etape:

    - constituirea unui Comitet de Iniţiativă pentru promovarea proiectului, format din cel puţin 10 cetăţeni cu drept de vot;
    - redactarea proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei şi a Expunerii de motive;
    - obţinerea avizului consultativ al Consiliului Legislativ;
    - publicarea proiectului în Monitorul Oficial al României, împreună cu Expunerea de motive, cu Avizul Consiliului Legislativ şi cu Declaraţia de constituire a Comitetului de Iniţiativă, autentificată de un notar public;
    - strângerea celor 500.000 de semnături, în termen de cel mult 6 luni de la data publicării proiectului în Monitorul Oficial;
    - depunerea proiectului la Parlamentul României, împreună cu cele 500.000 de semnături;
    - trimiterea de către Parlament a proiectului şi a semnăturilor la Curtea Constituţională, care se pronunţă asupra constituţionalităţii proiectului, în termen de 60 de zile;
    - luarea în dezbatere a proiectului de către Parlament, care poate să-l adopte, sau să-l respingă;
    - dacă Parlamentul adoptă proiectul, acesta este supus aprobării poporului, prin referendum.


    Se vede cât de greu este parcursul impus cetăţenilor care îndrăznesc să aibă o iniţiativă de revizuire a Constituţiei României şi cât de mici sunt şansele ca o astfel de iniţiativă să reuşească. În ciuda acestor dificultăţi şi oprelişti, am pornit la treabă. Ne-am strâns, treptat, într-o mică echipă de români inimoşi, de diverse orientări politice, sau fără, de diverse profesii şi niveluri de pregătire, din capitală şi din provincie, însufleţiţi de obiectivul conceperii unei Constituţii care să scoată ţara din marasm. Pe data de 16 martie 2013, am finalizat redactarea proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, inclusiv Expunerea de motive, cerută de lege, am convocat pe cei 24 membri ai Comitetului de Iniţiativă, ne-am prezentat în faţa Notarului Public, care a autentificat Declaraţia de constituire a Comitetului de Iniţiativă. Am semnat, cu toţii, cele trei documente. Lista membrilor Comitetului de Iniţiativă constituit la data de 16 martie 2013 este prezentată în Anexa nr. 6, în acest volum.

    Imediat după constituire, Comitetul de Iniţiativă a adoptat o hotărâre care prevede ca toţi cetăţenii care participă la acţiunea de susţinere şi promovare a proiectului cetăţenesc de revizuire a Constituţiei să se organizeze în Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor (MCC), o mişcare civică, fără personalitate juridică, din care pot face parte toţi cei care susţin acest proiect, indiferent de convingerile lor politice, sau de altă natură.

    Conform prevederilor legii, am depus proiectul de revizuire la Consiliul Legislativ al României, în vederea obţinerii avizului consultativ al acestuia, pe care l-am primit în termenul legal, de 30 de zile. Între timp, şi-a început activitatea Forumul Constituţional, condus de domnul Cristian Pârvulescu, care a organizat mai multe dezbateri, în mai multe oraşe ale ţării, pe care le-am urmărit cu atenţie, dezbateri în care s-au formulat numeroase propuneri, culese, în final, într-un Raport al Forumului, publicat pe site-ul acestuia. Am urmărit, cu aceiaşi atenţie, şi dezbaterile care au avut loc în Comisia parlamentară, condusă de domnul Crin Antonescu, constituită cu scopul redactării unui proiect de revizuire a Constituţiei României, evident, ca iniţiativă a parlamentarilor, comisie în care s-au făcut, de asemenea, propuneri valoroase, din păcate, multe neluate în considerare la redactarea textului final al proiectului lor de revizuie, aşa cum nu au fost luate în considerare nici multe din propunerile făcute în Forumul Constituţional.

    Având în vedere şi observaţiile făcute de Consiliul Legislativ, multe dintre ele corecte, dar şi numeroasele propuneri făcute în cadrul dezbaterilor organizate de Comitetul de Iniţiativă,
    [1], [2], [3], [4], [5], [6], [7], [8], de Forumul Constituţional, de Comisia Parlamentară, am hotărât să refacem proiectul nostru de revizuire a Constituţiei, să reluăm, încă o dată, procedura prevăzută de lege pentru promovarea proiectului. Am păstrat neschimbate ideile care formează structura de rezistenţă a Constituţiei Cetăţenilor, cum sunt cele referitoare la exercitarea suveranităţii naţionale de către popor prin referendum, controlul poporului asupra statului, reala separaţie a puterilor statului, republica prezidenţială, scoaterea justiţiei de sub controlul celorlalte puteri ale statului, crearea de noi autorităţi ale statului (mediatică, financiară, electorală, morală, statistică, ştiinţifică), construcţia economiei democratice.

    Am reanalizat toate articolele actualei Constituţii, ca şi toate amendamentele propuse în versiunea din martie, am modificat şi completat multe articole, am adăugat altele noi, am anulat altele. Am beneficiat de colaborarea tuturor membrilor Comitetului de Iniţiativă constituit pe data de 16 martie 2013, ca şi a celor care mi s-au alăturat ulterior. Menţionez ajutorul pe care l-am primit din partea domnilor Marian Ilie, Viorel Gligor, Petrică Dima, Miron Manega. Am beneficiat de colaborarea domnului Ioan Roşca, inginer de sisteme, specializat, însă, în studierea dreptului, inclusiv a celui constituţional, cel mai îndârjit şi competent acuzator al regimului comunist, ca şi al celui fesenist, din câte cunosc eu, cu care am lucrat cot la cot multe zile, în faţa calculatorului, schimbând locul la tastatură, cu acorduri şi dezacorduri, convenind, în final, asupra multor formulări, renunţând, reciproc, la altele.

    Am beneficiat de colaborarea domnului profesor Florian Colceag, cu care am avut mai multe întâlniri de lucru, la care au participat şi alţi membri ai Comitetului de Iniţiativă, de la care am primit nu numai multe idei şi propuneri valoroase, încorporate, în final, în textul proiectului, dar şi multă încurajare, datorită căruia Constituţia Cetăţenilor a ajuns şi în atenţia domnului Ionel Haiduc, Preşedintele Academiei Române, cu care am avut două întâlniri, în cadrul cărora am avut posibilitatea să prezentăm acestui înalt for ştiinţific proiectul nostru cetăţenesc de revizuire a Constituţiei României.

    Am beneficiat de colaborarea domnului academician Gheorghe Sin, Preşedintele Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, fostul meu coleg de bancă, la Liceul “Sfântul Sava”, din Bucureşti, care a avut amabilitatea de a se apleca asupra proiectului nostru şi a face mai multe observaţii şi propuneri, care ne-au fost de folos la definitivarea textului acestuia. Am beneficiat de colaborarea domnului profesor universitar doctor Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, cu care am avut mai multe întâlniri, dedicate proiectului de revizuire a Constituţiei, la care au participat şi specialişti ai Institutului, în cadrul cărora am obţinut multe idei şi propuneri, inclusiv ideea de a include în Constituţie instituţia asociaţiilor comunitare. Am beneficiat de colaborarea domnului profesor universitar doctor Alexandru Melian, filolog, un bun cunoscător al dreptului constituţional şi al statului organic visat de Mihail Eminescu, stabilit în Franţa, care, prin internet, mi-a trimis multe idei şi propuneri pe care le-am luat în considerare la redactarea textului final al proiectului de revizuire.

    Am beneficiat de colaborarea domnului Mihai Albici, secretar executiv al Uniunii Juriştilor din România, atât prin faptul că s-a aplecat asupra textului proiectului nostru şi ne-a comunicat mai multe observaţii şi propuneri, care ne-au fost de folos, cât şi prin faptul că ne-a pus la dispoziţie datele de contact ale mai multor jurişti români, specializaţi în drept constituţional.

    Am beneficiat de multe propuneri formulate în cadrul Forumului Constituţional, inclusiv de specialişti în drept constituţional şi drept internaţional, cum sunt Prof. Univ. Dr. Viorel Mihai Ciobanu, Prof. Univ. Dr. Ion M. Anghel, Prof. Univ. Dr. Dan Claudiu Dănişor, propuneri respinse de Comisia Parlamentară, dar reţinute de Comitetul de Iniţiativă.

    Nu am beneficiat, direct, de colaborarea nici unui membru al Asociaţiei Române de Drept Constituţional, deşi am contactat mulţi dintre membrii acestei asociaţii, inclusiv pe doamna Genoveva Vrabie, preşedinta asociaţiei, toţi răspunzându-mi că exact atunci, în perioada în care am solicitat sprijinul lor, lunile octombrie, noiembrie, 2013, erau implicaţi în alte proiecte.

    Am beneficiat, în schimb, de colaborarea domnului Mihai Seidner, un tânăr avocat, adus în echipa noastră de domnul profesor Colceag, ale cărui critici, făcute de pe poziţia juristului bine intenţionat, ne-au ajutat să facem multe corecţii în etapa finală de redactare a textului constituţional. Aşa am ajuns la a doua versiune a textului proiectului cetăţenesc de revizuire a Constituţiei României.

    Pe data de 10 decembrie 2013, am convocat, la Bucureşti, un nou Comitet de Iniţiativă, în care au intrat şi membri noi, dar şi membri ai Comitetului constituit la 16 martie 2013. Lista membrilor Comitetului de Iniţiativă constituit pe data de 1o decembrie 2013 este publicată, în acest volum, în Anexa nr.7.

    Comitetul de Iniţiativă a votat, articol cu articol, noul text al proiectului, făcându-se ultimele retuşări ale acestuia, după care proiectul de lege, împreună cu Expunerea de motive şi cu Declaraţia de constituire a Comitetului de Iniţiativă, a fost depus la Consiliul Legislativ, s-a obţinut avizul acestuia, astfel încât, toate cele patru documente au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din data de 10 februarie 2014. Din acest moment, se scurg cele 6 luni în care trebuie strânse 500.000 de semnături pentru susţinerea proiectului.

    În Anexa nr. 8, din acest volum, este prezentat TABELUL COMPARATIV, care pune faţă-n-faţă textul actualei Constituţii a României şi textul Constituţiei Cetăţenilor. Aşa cum stau lucrurile pe teren, în momentul când scriu aceste rânduri, sunt puţine şanse să strângem cele 500.000 de semnături, până la data de 10 august 2014.

    Continuă embargoul mediatic împotriva noastră. Deşi, imediat după publicarea proiectului în Monitorul Oficial al României, am informat despre acesta toate ziarele şi posturile de radio şi televiziune, nici unul nu a găsit de cuvinţă să aducă la cunoştinţa publicului român proiectul CETĂŢENESC de revizuire a Constituţiei României. Am fost lăsaţi să ne prezentăm proiectul constituţional timp de două luni şi jumătate, la postul de televiziune NAŞUL TV, în emisiunea „Trezeşte-te Gheorghe, Trezeşte-te Ioane” [playlist AICI], difuzată la ora 10.30 dimineaţa. Emisiunea a fost întreruptă, brusc, pe data de 1 mai. Ca urmare a acestei emisiuni, Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor începuse să se înfiripe, în teritoriu, ca şi acţiunea de strângere de semnături. După întreruperea emisiunii, acţiunea a început să piardă din intensitate. Mulţi dintre concetăţenii noştri sunt descurajaţi, nu mai au încredere în nimeni şi în nimic. Guvernanţii folosesc toată puterea de care dispun pentru a ne împiedică să facem cunoscut proiectul şi să strângem semnăturile cerute de lege. Primarii nu ne permit să ocupăm spaţii publice unde să strângem semnături, ameninţă oamenii noştri, care vor să strângă semnături, cu tăierea pensiilor şi ajutoarelor sociale. Vom continua lupta, chiar dacă nu vom strânge cele 500.000 de semnături până la data de 10 august a.c. Vom continua această acţiune deoarece ştim că de rezultatul ei depinde viitorul nostru, al copiilor noştri, al poporului român.

    Sunt multe căi prin care vom putea duce la capăt lupta pentru Constituţia Cetăţenilor. Vom putea relua, încă o dată, întreaga procedură prevăzută de lege pentru promovarea unui proiect cetăţenesc de revizuire a Constituţiei României. Oricum, în cadrul dezbaterilor organizate, până acum, de Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor, inclusiv, în emisiunea „Trezeşte-te Gheorghe, Trezeşte-te Ioane”, au fost formulate multe opinii şi propuneri care vor trebui luate în considerare la definitivarea noii Constituţii a României, indiferent de data şi modalitatea în care aceasta va fi adoptată. Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor, în alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014, va susţine acel candidat care se va angaja să organizeze un referendum naţional pentru adoptarea Constituţiei Cetăţenilor.

    În alegerile parlamentare din anul 2016, sau anticipate, dacă va fi cazul, Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor va susţine acel partid politic care se va angaja să adopte Constituţia Cetăţenilor, dacă va câştiga alegerile.

    Sunt convins că poporul român va reuşi, în cele din urmă, să aibă o Constituţie care să-l facă stăpân în ţara lui, să-l scoată din sărăcie şi umilinţă, să aibă o economie care să-i aducă bunăstare şi prosperitate. Noi nu facem decât să ne aducem o modestă contribuţie la această reuşită.

    Obiectivul Constituţiei Cetăţenilor constă în ÎNLOCUIREA SISTEMULUI politic şi economic OLIGARHIC, existent, acum, în România, cu unul DEMOCRATIC. În decembrie 1989, o mie de tineri români şi-au dat viaţa pentru a schimba un SISTEM politic bolnav, opresiv, cu unul nou, sănătos, care să aducă libertate şi bunăstare românilor. Din păcate, nu au reuşit decât să dărâme sistemul bolnav. Nu au mai ajuns să pună în locul sistemului dărâmat pe cel visat de ei. Ei au fost măcelăriţi şi ucigaşii lor, prin Contrarevoluţie, au instalat sistemul oligarhic, corupt şi corupător, care duce România şi poporul român spre pierzanie.

    Constituţia Cetăţenilor oferă actualei generaţii de români şansa să facă O NOUĂ REVOLUŢIE, de data asta una paşnică, prin care să ducă la bun sfârşit revoluţia începută de generaţia din 1989, să repună ţara pe drumul progresului şi bunăstării. În ultimă instanţă, în baza prevederilor alineatului (1) al articolului 2 din actuala Constituţie a României, poporul român îşi poate organiza, oricând, o ADUNARE CONSTITUANTĂ, care să adopte Constituţia pe care o vrea el. Pentru ca o astfel de Adunare Constituantă să poată fi organizată şi hotărârile ei să fie recunoscute şi în interior şi în afara ţării, este nevoie ca Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor să ajungă să fie susţinută de MAJORITATEA românilor cu drept de vot, deci de cel puţin 10 milioane de români. Aceasta înseamnă că, la Adunarea Constituantă, trebuie să participe cel puţin 100.000 de români, din toate judeţele ţării, fiecare participant la Adunare reprezentând, prin procură, 100 de concetăţeni.

    Numai o astfel de FORŢĂ îi va alunga de la conducerea statului român pe cei care stăpânesc şi jefuiesc România, numai o astfel de FORŢĂ va adopta şi impune Constituţia Cetăţenilor, aceea care îi va elibera pe români din sărăcie şi umilinţă. Poporul român a fost de multe ori victima cotropitorilor şi jefuitorilor, dar şi-a găsit, mereu, drumul spre libertate şi civilizaţie Două milenii de existenţă şi continuă devenire ne-au dat certificatul de popor învingător.
    Vom învinge şi de data aceasta.

    Cu Dumnezeu, ÎNAINTE!

    Dr. Constantin Cojocaru
    30 mai 2014


    INDEX DOCUMENTE
    ***-***-***

    MĂRTURIE
    despre un dialog privind organizarea cetăţii

    În 1990, am susţinut propunerea salutară a domnului Constantin Cojocaru de privatizare, încercând să conving liderii FDAR (CDR) să şi-o asume, fără nici o ezitare. M-am lovit de o rezistenţă ciudată, pe care am pus-o atunci pe seama confuziei produse de schimbarea declanşată în 1989. Îmi amintesc amuzat de seara de 25 octombrie 1990, când am asistat la încercarea domnului Constantin Cojocaru de a-şi explica reforma (pentru care pledase şi în congresul FDAR) în casa doamnei Doina Cornea de la Cluj. A urmat un joc ipocrit din partea forţelor "anticomuniste", deturnate/satelizate/sabotate. Experţi apăruţi din nimic explicau că proprietatea distribuită unor acţionari e o formă de comunism şi că societatea trebuie să aibă avuţia împărţită cât mai neuniform. Ulterior am înţeles că rezistenţa faţă de ideile fireşti, adecvate şi faste ale domnului Constantin Cojocaru se datora şi relei credinţe, fiind semnul premeditării jafului care a urmat, de care mulţi voiau să profite - ca lei, ca şacali sau ca viermi.

    Întors în România pentru a sprijini judecarea genocidului comunist, contrarevoluţiei feseniste şi tranziţiei criminale, l-am abordat pe domnul Constantin Cojocaru în anul 2007, punându-i la dispoziţie o sinteză de presă din anii 1990-92, care reflecta lupta sa remarcabilă pentru împiedicarea privatizării jefuitoare care avea să distrugă economia şi societatea românească. L-am invitat să sprijine eforturile mele în justiţie, ca martor expert de maximă pertinenţă faţă de cauza de judecat. S-a declarat indisponibil pentru o activitate justiţiară care nu are cum să producă vreun rezultat, atâta vreme cât justiţia rămâne în ghearele uzurpatorilor statului - care ar trebui judecaţi. Tocmai pentru că îi împărtăşeam părerea, am continuat, singuratec, să provoc "justiţia", încât să-şi scoată la lumină putreziciunea.

    Domnul Constantin Cojocaru m-a invitat să îl ajut în demersul prin care voia să salveze ce se mai poate din România răpusă de tranziţie: democratizarea economică bazată pe noua "lege Cojocaru". A fost rândul meu să exprim rezerve privind noua formula de reparaţie propusă şi să fiu sceptic privind şansele sale de a sili mafia care a acaparat statul român la concesii prin care ar pierde puterea economică. Căci nu trebuie să neglijăm: interesele profitorilor fără scrupule, complicitatea forţelor din exterior care îi folosesc pe aceştia neofanariot - întru exploatarea neocoloniei România, degradarea populaţiei prin reeducarea continuă realizată de "descurcare", inexistenţa unei mişcări autentice şi puternice de contestaţie, domesticirea şi intoxicarea realizate prin media aservită, etc.

    În dialogurile cu domnul Constantin Cojocaru, unele publice, unele purtate – polemic - cu alţi intervenienţi, eu am subliniat continuu că, dintre numeroasele obstacolele în calea eliberării României, cel mai perfid (bine camuflat, puţin perceput şi înţeles) este rezistenţa criminală a justiţiei, deturnată în folosul profitorilor sistemului, încât să paralizeze normativ victimele (supuşii, exploataţii, jefuiţii, distruşii). Aveam impresia că domnul Constantin Cojocaru, deşi denunţă câştigurile necinstite făcute în aceşti ani, în numele absenţei restricţiilor legale sau al promulgării unor legi scelerate (ca Legea 15/1990 sau Legea 18/1991), deşi cunoaşte cauzele şi doreşte corectarea efectelor, nu are curajul de a delegitima în bloc legalitatea invocată în comiterea jafului şi de a invalida actele respective, ca nule absolut. Combătând un conformism juridic pe care îl consideram greşit şi perdant, i-am semnalat dlui Cojocaru eseurile pe care le-am dedicat scoaterii în evidenţă a farselor pe care se bazează dreptul strîmbător (cel care face rău societăţii), provocându-l la meditaţie tăioasă pe tema teoriei statului şi dreptului. Înţeleg de ce negarea prezumţiei absolute de legitimitate a legii îi deranjează pe jurişti (care nu vor să audă nici de "justiţia de tranziţie"- chiar dacă aceasta corespunde unei reale schimbări de regim). E clar şi de ce îmbogăţiţii tranziţiei nu vor să luăm notă că regimul comunist, continuat prin cel fesenist, este ilegitim, deşi s-a proclamat legal. Rezultă o coincidenţă de interese care cimentează relaţia dintre uzurpatorii statului şi aparatul juridic folosit de aceştia ca armă cheie.

    Nu înţelegeam de ce un revoltat bătăios ca domnul Constantin Cojocaru şi-ar împotmoli visele de reformă în formule de compromis şi complexe juridicoase, ajungând - de exemplu - să bazeze alimentarea fondului de capital distributiv (prevăzut în noua sa lege) - mai curînd pe un impozit pe averile mari decât pe confiscarea, prin lege nouă, a tot ce s-a luat ilegitim poporului român, în tranziţie. De ce să rămână cu prada cei care au cumpărat pe nimic "’întreprinderile de stat" (ale poporului român) şi terenurile de sub ele (acaparate ilegal de comunişti de la "chiaburi")? De ce să rămână neomoşierii roşii cu pământul ţăranilor furaţi acum 50 de ani, cumpărat pe nimic de la IAS-uri, sau cu banii realizaţi prin vânzarea lui la străini - sub preţul din Europa? De ce să rămână averi în conturile din ţară sau de afară ale celor care au participat la jefuire şi distrugere, sau ale moştenitorilor lor? De ce să rămână la temelia averilor "baronilor" banii împrumutaţi de aceştia de la bănci de stat, cu dobânzi mult sub indicele inflaţiei (care a sărăcit restul populaţiei astfel încât să nu poată participa la privatizare)? De ce să nu plătească cei care au permis falimentarea băncilor prin aceste procedee, deschizând calea cămătăriei pentru bănci străine? De ce să nu reluăm resursele naturale date pe nimic, de la cumpărători care nu puteau fi de bună credinţă, având în vedere preţul pieţei? De ce să nu fie condamnaţi cei care au împiedicat condamnarea vinovaţilor, până acum, inclusiv prin legiferare criminală?

    Toate acestea pun acut problema raportului dintre legalitate şi legitimitate, dintre drept şi societate, dintre normă şi realitate, dintre cetăţean şi stat. Şi cum, în democraţia reprezentativă, legile emise de parlament şi măsurile luate de administraţie rezultă din mandatare, realitatea constatabilă ridică impetuos problema viciilor reprezentării, care au produs actuala patologie politică. Teoria de serviciu a statului şi dreptului nu spune mai nimic despre protejarea cetăţenilor de uzurparea instituţiilor ce pretind a-i servi sau a media neutral negocierea socială. Uriaşul eşafodaj al tezelor şi precizărilor normative privind penalizarea încălcării legii nu e însoţit de un corpus de norme eficace privind abuzurile comise în stabilirea legilor... Domesticirea temeinică de dedesubtul legii, unde se zbat supuşii în plasa "drepturilor şi obligaţiilor" este combinată cu un vid magic în spaţiul de deasupra legii, de unde stăpânii cetăţii gestionează "democratic" viaţa sclavilor liberi, prin "reprezentanţi" - controlabili şi cumpărabili - deci controlaţi şi cumpăraţi.

    Degenerarea politică acoperită cu măiastră ipocrizie este realitatea urâtă pe care o vedem în jur şi care îi împinge pe contestatarii remanenţi să lupte pentru "puterea cetăţeanului", pentru cât mai multă democraţie (libertate) reală, prin mijloace diverse, începând cu recurgerea la democraţie directă (pe care noile tehnologii tele-informaţionale o permit, cu condiţia ca să se ia măsuri eficace pentru corecta informare a cetăţenilor).

    Unde se poate reglementa funcţionarea spaţiului de deasupra legilor, mecanismele de promulgare a lor sau de monitorizare a prestaţiei celor care deţin puterea în numele asigurării conformităţii cetăţenilor faţă de legi? În lipsa altor instrumente (observând că recursul retoric la "doctrina" şi "jurisprudenţă" este un prilej de manipulare argumentativă şi că ambiguităţile inerente ale limbajului sunt şi ele speculate tendenţios de cei care au mandat de interpretare) ne rămâne Constituţia - ca temelie a contractului social. Ajunşi în miezul problemei politice, ne lovim de probleme abisale, ca aceea a consimţământului real (al cuiva născut într-un stat şi fără posibilităţi reale de a-l părăsi), a libertăţii în raport cu convieţuirea (dreptului majorităţii de a impune unei minorităţi cum să trăiască), a inconsistenţei sistemice (votării la pachet a unui sistem de prevederi mai mult sau mai puţin coerent, dar din care cuiva îi poate conveni doar o parte), a lipsei de pertinenţă a unor voturi (oameni fără interes în chestiune, sau neinformaţi), a imposibilităţii normei de a reflecta în timp real complexitatea vieţii, a versatilităţii semantice a termenilor folosibili, etc. Aporii care cer compromisuri adecvate unei situaţii istorice date şi justifică retuşuri (pentru continuitate) sau modificări ample (pentru schimbări de direcţie).

    Probleme foarte dificile, din care mai semnalez aici, ca exemplu, doar pe aceea legată de normarea multiplă suprapusă: organizarea vieţii sociale pe mai multe nivele de agregare: local, naţional, federal, mondial. Celui care a studiat problematica metabolismului dublu: celulă - organism (şi în general, teoria sistemelor şi proceselor interferente) fiindu-i evident că apar contradicţii între nivelele de normare, care pot duce la situaţii groteşti, ca aceea a unei Românii "puternice"/"independente", în care cetăţenii trebuie să trăiască aşa cum vrea populaţia Europei (dacă nu cumva e vorba doar de ucazurile unor megafuncţionari). Invocarea unor cuvinte magice ca "descentralizare" sau "subsidiaritate" neputând amăgi vigilenţa celui care a înţeles tehnicile prin care "Ministerul Adevărului" induce iluzia rezolvării ghicitorilor incomode.

    Nu ştiu în ce măsură au contribuit pledoariile mele pentru delegitimarea legalităţii [ IR1], [IR2], [IR3], la hotărârea domnului Constantin Cojocaru de a se dedica conceperii unui proiect de Constituţie. Am înţeles că pericolul "regionalizării" a fost declanşatorul iniţiativei MCC (Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor) - pe care a lansat-o şi o conduce. Probabil a contat şi dorinţa de a depăşi obstacolele juridice din calea reformei sale economice - care ocupă un loc important în arhitectura Constituţiei Cetăţenilor. Ceea ce a condus la o constituţie "groasă", care nu se rezumă la reglementarea protocolului de negociere a deciziilor colective, ci include un model de societate (vizând democraţia adevărată, inclusiv economică), reducând astfel spaţiul de manevră al juriştilor, obişnuiţi să profite de golurile constituţionale, pentru a le umple pe teren "creativ", conform intereselor puternicilor zilei.

    Fidel promisiunii de a-l sprijini – critic - am reacţionat la prima propunere MCC, comentând-o minuţios, prin comparare cu actualele prevederi ale Constituţiei. A fost o ocazie de a explica viziunea (
    [1], [2], [3], [4], [5], [6], [7], [8],) care m-a împins la aproape 25 de ani de implicare civică, de a încerca să fructific o experienţă dezamăgitoare, punând observaţiile mele privind problema politică la dispoziţia celor care vor încerca să o rezolve. Reacţia domnului Constantin Cojocaru mi-a demonstrat că este şi el pe deplin conştient de importanţa bătăliei constituţionale. A urmat avizul negativ al Consiliului Legislativ faţă de prima versiune, care m-a determinat să intervin din nou, ca să scot in evidenţă modul în care reacţia Consiliului Legislativ revela sarcina conservării sistemului, alocată juriştilor rămaşi pe baricadele legalităţii postcomuniste. Au urmat discuţii cu domnul Constantin Cojocaru, pe marginea fiecărui punct de noua propunere a MCC. Cu această ocazie am putut aprecia profunzimea şi precizia analizei sale, ca şi deschiderea faţă de argumente convingătoare, atunci când apăreau contradicţii. Ne-am pus de acord pe multe puncte, eliminând neînţelegeri şi constatând că au rămas şi divergenţe între punctele noastre de vedere, mai mici sau mai mari - pe care nu este cazul să le enumăr aici.

    Mă voi opri numai la o dispută pe care o consider importantă, în economia acestui proiect: este bine să se încerce promovarea Constituţiei Cetăţenilor prin revizuirea actualei Constituţii, sau să fie vizată direct promulgarea ei de către o putere nouă, care să asculte de voinţa de eliberare a poporului? Eu am susţinut că strategia forţării revizuirii nu este optimă, pentru că - pe de o parte - se poate pretinde că presupune legitimarea regimului (nu adresezi cereri unui sistem criminal, îl răstorni şi pedepseşti - dacă poţi) şi - pe de altă parte - poate demobiliza activiştii de pe teren, datorită sterilităţii operaţiunii (fiind evident că, chiar în situaţia strângerii semnăturilor necesare, demersul nu va trece de parlamentele ocupanţilor).

    Domnul Constantin Cojocaru, mai aplecat decât mine către realism politic când e vorba de practică, preferă politica paşilor mici, abordarea incrementală. El consideră că demersul oficial de revizuire a creat oportunitatea de a se vorbi public despre proiectul MCC şi de a se demonstra reaua credinţă a puterii. Într-adevăr, caracterul oficial al iniţiativei a permis spargerea barajului mediatic (de care am profitat şi eu) iar reacţia Consiliului Legislativ faţă de a doua versiune a Constituţiei Cetăţenilor demască poziţia retrogradă a maşinăriei legale a actualului regim faţă de adevărata democraţie - poziţie pe care am scos-o şi eu în evidenţă, într-o nouă serie de comentarii.

    Pe de altă parte, există un preţ al plierii la cerinţele formale ale revizuirii, fiind evident - pentru mine - că o versiune a Constituţiei Cetăţenilor eliberată de orice presiune în direcţia respectării condiţiilor de revizuire stabilite în actuala Constituţie ar fi dus la o formulare mai limpede, consecventă şi coerentă. Să ne gândim - de exemplu - la cum ar arăta propunerea MCC dacă nu s-ar cala pe structura actualei Constituţii, ci ar avea propria sa organizare, adecvată propriului său spirit. Continui deci să cred că strădania întru revizuire, fie şi ca provocare, este inutilă, căci până şi Consiliul Legislativ a arătat că schimbările propuse de MCC sunt prea ample, ele presupunând o răsturnare din temelii, deci o revoluţie juridică - la care un popor are dreptul, dacă plăteşte. Rămâne de văzut în ce măsură va reuşi MCC să opereze fertil trecerea de la încercarea de revizuire la impunerea unei Noi Constituţii - pe cale politică. Ceea ce mai pot eu recomanda, este ca, înaintea fazei finale, să se apeleze la o largă implicare a cetăţenilor în ameliorarea textului, încât Constituţia Cetăţenilor să emane de la cetăţeni, ca semn că apune vremea în care se operează în numele lor.

    Dar toate acestea pot fi privite drept cârteli, prin care un chibiţ care părăseşte terenul sâcâie pe cineva rămas în joc până la capăt - cum este acest încăpăţânat de excepţie, care şi-a dedicat viaţa unei cauze pe care cei de mâine o vor putea cântări mai bine. Eu mulţumesc domnului Constantin Cojocaru că mi-a dat ocazia să particip la un efort consistent, implicare de care pot spera că nu-mi va fi ruşine.

    Ioan Roşca ,16 mai 2014
    INDEX DOCUMENTE

    ***---***---***


    PARTEA I-a, CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR - Comentarii şi explicaţii

    INTRODUCERE


    1. De ce este nevoie de o nouă Constituţie a României?

    Constituţia, sau Legea Fundamentală, a unui stat, a unui popor, cuprinde un ansamblu de norme, care definesc drepturile şi obligaţiile persoanelor care intră în componenţa statului, respectiv a poporului în cauză, pe de o parte, şi instituţiile statului, create, chiar prin Constituţie, pentru a garanta exercitarea drepturilor, ca şi îndeplinirea obligaţiilor asumate de cetăţeni, prin Constituţie, pe de altă parte. Cetăţenii îşi exercită, în deplină libertate, drepturile definite în Constituţie. Statul nu poate adopta legi prin care să limiteze exercitarea drepturilor şi libertăţile definite în Constituţie. Cetăţenii nu au alte obligaţii faţă de stat, în afara celor definite în Constituţie. Statul nu poate adopta legi prin care să impună cetăţenilor alte obligaţii decât cele stabilite în Constituţie. Numai poporul poate, prin referendum, să modifice Constituţia, să îngrădească exercitarea drepturilor şi libertăţilor, sau să impună obligaţii suplimentare cetăţenilor.

    Statul nu poate avea alte instituţii, alte componente, în afara celor stabilite în Constituţie. Instituţiile statului nu au alte drepturi şi nu pot exercita alte atribuţii în afara celor stabilite în Constituţie. Numai poporul poate, prin referendum, să creeze noi instituţii ale statului, să desfiinţeze instituţii existente, sau să modifice atribuţiile încredinţate instituţiilor statului.
    Aşa ar trebui să fie. Într-un stat normal, natural, în care valoarea supremă este OMUL.
    În România este altfel.

    Constituţia României, adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003, s-a dovedit total necorespunzătoare, atât în ceea ce priveşte definirea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor, cât şi, mai ales, în ceea ce priveşte construcţia instituţiilor statului, în definirea atribuţiilor instituţiilor acestui stat. Constituţia României este una care a lăsat statului puterea de a-şi crea el, statul, instituţii, altele decât cele stabilite prin Constituţie, ca şi puterea de a da legi şi alte acte normative, prin care au fost şi sunt încălcate drepturile şi libertăţile cetăţenilor, prin care cetăţenii sunt supuşi la multe obligaţii neprevăzute în Constituţie.

    Cei care s-au instalat la conducerea statului român prin lovitura de stat din decembrie 1989, prin manipularea voinţei electoratului, cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, au reuşit să obţină aprobarea de către poporul român a unei Constituţii ale cărei prevederi le-au permis să construiască un stat controlat de ei şi subordonat intereselor lor, pe care l-au folosit pentru a se îmbogăţi, prin jefuirea cetăţenilor ţării. Au uzurpat suveranitatea poporului român, au uzurpat drepturile de proprietate ale poporului român asupra capitalului acumulat de acesta de-a lungul istoriei sale, au distrus o bună parte din acest capital, au distrus 4 milioane de locuri de muncă, au adus ţara în stare de colonie şi poporul român în stare de sclavie. Au săvârşit aceste crime „cu legea în mână,” cu legi adoptate în baza unei Constituţii cu prevederi antidemocratice şi antinaţionale, contrare intereselor poporului român.

    România are nevoie de o nouă Constituţie, una fundamental diferită de cea actuală, una care să redefinească drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să conţină norme care să garanteze exercitarea acestor drepturi şi libertăţi, să redefinească şi obligaţiile cetăţenilor, astfel încât acestea să nu mai poată fi mărite prin legi şi alte acte normative emise de instituţiile statului, să construiască un stat nou, controlat de popor, cu instituţii şi atribuţii precis definite în Constituţie, care să nu mai poată fi subordonat intereselor politicienilor. Este exact ceea ce ne propunem prin proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României, lansat de Comitetul de Iniţiativă al Mişcării pentru Constituţia Cetăţenilor (MCC).

    Ştiind bine ce fac, „părinţii” actualei Constituţii a României au inclus în textul acesteia clauze care nu numai că fac imposibilă abolirea ei şi adoptarea, de către popor, a unei noi Constituţii, dar fac foarte dificilă şi modificarea, revizuirea celei existente. Au dreptul de a iniţia revizuirea Preşedintele României, un sfert din numărul parlamentarilor, sau 500.000 de cetăţeni. Numai că iniţiativa celor 500.000 de cetăţeni trebuie aprobată de Parlament, adică de cei care au votat actuala Constituţie, de cei care au adoptat legile prin care poporul român a fost deposedat de capital, de locurile de muncă, de resursele naturale ale ţării şi care urmează să fie deposedat şi de teritoriul naţional, prin cumpărarea acestuia de către mafia imobiliară din ţară şi din afara acesteia. Este greu de presupus că actualul Parlament al României va aproba proiectul nostru de revizuire a Constituţiei. Mai rămâne şansa ca actualul Preşedinte al României să iniţieze un referendum pentru a da posibilitate poporului român să-şi adopte Constituţia care să-l scoată din sărăcie şi umilinţă. Are acest drept. Să vedem dacă şi-l va exercita. Dacă şi actualul Preşedinte al României refuză această şansă românilor, tot nu am pierdut războiul. Ne mai rămâne şansa ca, în anul 2014, să alegem un Preşedinte al României care să primească mandat din partea poporului pentru a organiza referendumul prin care să fie adoptată noua Constituţie a României şi, după aceea, să o şi pună în practică, adică să înceapă construcţia noilor instituţii ale statului, conform prevederilor proiectului propus de MCC, pe care le voi prezenta în capitolele următoare.

    În cele din urmă, poporul român îşi va exercita dreptul de a organiza o Adunare Constituantă, în care va adopta Constituţia de care are nevoie, pentru a trăi în libertate şi prosperitate.
    ***----***---***

    Constituţia Cetăţenilor - pe întelesul tuturor (Descarcă lucrarea AICI)
    *********/----------/**********
    · TITLUL -I- Principii generale




    · TITLUL -II- Drepturi - libertăţi




    · TITLUL -III- Autorităţile statului


    · TITLUL -III-1- Autorităţi locale


    · TITLUL -III-2- Asociaţii comunitare


    · TITLUL -IV- Economia şi finanţele


    · TITLUL -V- Curtea Constituţională


    · TITLUL -VII- Revizuirea Constituţiei


    · TITLUL -VIII- Dispoziţii finale



    *********/----------/*********
    Actuala Constituţie a României cuprinde un număr de 156 articole (linkurile permit accesarea VERSIUNII NR 1, dezbatute)




    ********/-----------/*********
    Last edited by Constantin Cojocaru; 08-03-15 at 06:02 PM.
    Absolvent al Colegiului Naţional „Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor în economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

  2. #2
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    România
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Default Răspuns la: Constitutia Cetatenilor : schimbare fundamentala de paradigma - piatra de hotar, proiect de t

    TITLUL I.

    PRINCIPII GENERALE

    Statul român. Articolul 1.

    Titlul I al actualei Constituţii a României, având denumirea de PRINCIPII GENERALE, rămasă neschimbată, în propunerea noastră, are 14 articole: 1. Statul român. 2. Suveranitatea. 3. Teritoriul. 4. Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni. 5. Cetăţenia. 6. Dreptul la identitate. 7. Românii din străinătate. 8. Pluralismul şi partidele politice. 9. Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale. 10. Relaţii internaţionale. 11. Dreptul internaţional şi dreptul intern. 12. Simboluri naţionale. 13. Limba oficială. 14. Capitala.

    În proiectul MCC, am păstrat, nemodificate, articolele 4 şi 9, le-am modificat şi completat pe celelalte şi am adăugat 4 noi articole: 1.1. Uniunea Europeană. 2.1. Referendumul. 3.1. Reîntregirea Patriei. 3.2. Regiunile de dezvoltare.

    Iată, textul articolului 1, Statul român.

    *-*-*
    În Constituţia actuală (Constituţia României 2003):
    (1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
    (2) Forma de guvernământ a statului român este republica.
    (3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluției din decembrie 1989, şi sunt garantate.
    (4) Statul se organizează potrivit principiului separației şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democrației constituţionale.
    (5) În România, respectarea Constituției, a supremației sale şi a legilor este obligatorie.
    *-*-*
    În Constituţia propusă de Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor („MCC”):
    „(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar, indivizibil şi democratic.
    (2) Forma de guvernământ a statului român este republica. Forma de guvernământ poate fi modificată prin referendum naţional.
    (3) Statul român este clădit pe temelia valorilor morale fundamentale ale civilizaţiei româneşti: credinţa; demnitatea; libertatea; dreptatea; adevărul; cinstea; onoarea; curajul; munca; spiritul de iniţiativă şi de întreprindere; omenia; ospitalitatea; toleranţa; dragostea pentru semeni, pentru familie, pentru popor şi pentru ţară; neagresiunea şi neamestecul în treburile altor popoare.
    (4) Statul român se organizează pe baza principiilor controlului poporului asupra statului, separaţiei, independenţei şi echilibrului autorităţilor statului - legislativă, executivă, judecătorească, mediatică, financiară, electorală, statistică, morală, ştiinţifică - în cadrul democraţiei constituţionale. Autorităţile statului sunt cele stabilite prin Constituţie. Între ele nu există raporturi de subordonare ierarhică, ci numai relaţii de colaborare şi de control reciproc.
    (5) România este stat de drept, în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale, a legilor şi a hotărârilor judecătoreşti este obligatorie, cu excepţia cazurilor în care legile şi hotărârile judecătoreşti sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituțiilor statului.”

    Explicaţii:
    1. La alineatul (1), la cele 5 calificative ale statului (naţional, suveran, independent, unitar, indivizibil), precizate în Constituţia actuală, am adăugat şi calificativul „democratic”, pe care l-am preluat din alineatul (3), unde nu îi era locul.

    2. La alineatul (2), am adăugat o a doua teză, care stabileşte că forma de guvernământ poate fi modificată prin referendum naţional. Introducerea acestei teze, în acest alineat, a determinat şi modificarea articolului 152, care includea forma de guvernământ printre elementele care nu pot fi revizuite, modificate.

    3. Am reformulat, complet, alineatul (3). Am considerat că este potrivit să renunţăm la expresia „valori supreme”, în general, şi să aşezăm la temelia statului român valorile morale fundamentale ale civilizaţiei româneşti, acelea care credem noi că exprimă cel mai bine specificul nostru naţional. Am renunţat la trimiterea la idealurile revoluţiei din decembrie 1989. Idealurile poporului român au fost exprimate în multe alte momente ale istoriei noastre, nu numai în revoluţia din decembrie 1989. Am renunţat la calificativul de „stat social”, deoarece este redundant. Statul este creat de societate, deci nu poate fi decât social.

    4. Am reformulat şi alineatul (4). Am înlocuit expresia „puteri”, imprecisă, cu „autorităţi ale statului”. Am adăugat, la principiile separaţiei şi echilibrului componentelor statului, încă două noi principii ale organizării statului: principiul independenţei componentelor statului şi principiul controlului poporului asupra statului, principii care stau la baza multora dintre amendamentele incluse în proiectul nostru. Am introdus două teze noi, una prin care am precizat că autorităţile statului sunt cele stabilite prin Constituţie, astfel încât “reprezentanţii”, adică politicienii, să nu mai poată crea şi desfiinţa instituţii ale statului după cum dictează interesele lor, şi a doua, prin care se stabileşte că între componentele statului nu există raporturi de subordonare ierarhică, ci numai raporturi de colaborare şi de control reciproc, astfel încât să nu mai existe nici o putere „supremă” în statul român, prin care să se impună interesele aceloraşi politicieni.

    În Avizul nr. 47/2014, în legătură cu aceste propuneri formulate de noi, Consiliul Legislativ al României spune următoarele:
    „Cu privire la textul propus la art. I pct. 2 pentru art. 1 alin. (4), precizăm că principiul consacrat de dreptul constituţional este acela al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, şi nu al separaţiei şi echilibrului "autorităţilor statului", aşa cum se prevede în proiect. În acest context, precizăm că autorităţile statului sunt acele persoane juridice de drept public prin care puterea se exercită în stat. Aşa cum s-a subliniat în doctrină*[8], cele trei funcţii principale ale puterii sunt funcţia legislativă, cea executivă şi funcţia judecătorească. În acest context, precizăm că textul face referire la autorităţi care exercită funcţii ce nu pot fi asociate cu "puterea de stat" (autoritatea mediatică, financiară, electorală, statistică morală sau ştiinţifică.”

    Juriştii Consiliului Legislativ nu au argumente JURIDICE cu care să respingă propunerea noastră şi recurg la „precizări” formale care ocolesc fondul problemei puse în discuţie. Noi ştim foarte bine că puterea poporului are trei funcţii PRINCIPALE, indiferent de ce a subliniat „doctrina”. Ştim foarte bine că că aceste funcţii PRINCIPALE se exercită prin autorităţi ale statului, care sunt persoane juridice de drept public. Noi spunem, însă, că, pe lângă cele trei autorităţi clasice împuternicite să îndeplinească cele trei funcţii principale ale puterii politice, recunoscute de Constituţie, există multe alte autorităţi ale statului, create prin legi, de către Parlament, de către politicieni, cărora le-au fost încredinţate puteri foarte mari, care influenţează dramatic viaţa oamenilor. Aceste autorităţi sunt folosite de politicieni pentru deposedarea poporului de drepturi şi libertăţi, dar şi de avuţia deţinută sau creată de aceştia. Există, de exemplu, Consiliul Naţional al Audiovizualului, persoană juridică de drept public, autoritate AUTONOMĂ a statului român, care supraveghează activitatea mijloacelor de comunicare în masă, mijloace cu ajutorul cărora politicienii controlează voinţa politică şi electorală a cetăţenilor. Există, de asemenea, Autoritatea de Supraveghere Financiară, tot persoană de drept public, tot autoritate AUTONOMĂ a statului român, care supraveghează sistemul financiar al ţării, cu ajutorul căruia politicienii au jefuit poporul român de capitalul acumulat până în 1989 şi de cea mai mare parte a avuţiei create cu acest capital după 1989. Există multe alte astfel de componente, autorităţi ale statului român.

    Ceea ce propunem noi este ca aceste componente ale statului român să îşi găsească locul în Constituţie, să fie recunoscute ca autorităţi ale statului român, separate şi independente de celelalte componente ale statului, să fie scoase de sub controlul politicienilor şi trecute sub controlul poporului. Asta este problema care produce, de fapt, durere juriştilor Consiliului Legislativ.

    5. Am reformulat alineatul (5), pe care l-am transformat într-o definiţie a statului de drept, pentru a nu mai lăsa la latitudinea politicienilor să folosească paravanul statului de drept pentru a-şi apăra ei interesele şi privilegiile. Statul de drept este statul care este creat prin lege şi care funcţionează respectând legea. Statul de drept nu este statul în care politicienii adoptă legi care nu respectă Constituţia şi nici statul în care funcţionarii publici încalcă legea. Ordinea de drept este ordinea stabilită de lege, nu ordinea stabilită de cei aleşi sau numiţi să asigure respectarea legii. Experienţa noastră din ultimii 70 de ani ne-a arătat că nu întotdeauna legalitatea are legitimitate, că este posibil ca, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului, să fie adoptate legi care încalcă drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Întreaga legislaţie a regimului comunist a fost una nelegitimă. La fel ca şi multe legi adoptate, în România, după 1989. Exemplul cel mai elocvent este Legea 15/1990, despre care am mai vorbit şi vom mai vorbi până când vom elimina, complet, efectele ei criminale. Acesta este motivul pentru care am completat alineatul (5) cu precizarea că respectarea Constituţiei, a supremaţiei ei, a legilor şi a hotărârilor judecătoreşti este obligatorie, CU EXCEPŢIA cazurilor în care legile şi hotărârile judecătoreşti sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului.

    Iată ce spun juriştii Consiliului Legislativ al României, în Aviz nr. 47/2014 referitor la iniţiativa legislativă a cetăţenilor privind revizuirea Constituţiei României, referitor la această propunere făcută de noi: Norma propusă la art. I pct. 2 pentru art. 1 alin. (5),[NR spun juriştii Consiliului ], potrivit căreia respectarea hotărârilor judecătoreşti nu este obligatorie în cazul în care acestea "sunt adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului" aduce atingere independenţei justiţiei, valoare fundamentală avută în vedere de art. 152 alin. (2), întrucât lasă la aprecierea unei entităţi nedefinite valabilitatea respectivelor decizii, care ar urma să fie supuse "judecăţii populare". În plus, adoptarea unui astfel de criteriu şi în ceea ce priveşte supremaţia Constituţiei şi obligativitatea legilor relativizează până la eliminare principiile de bază ale statului de drept, anulând, practic, principiile stabilite în cuprinsul întregii Constituţiei, care devine astfel o simplă declaraţie de intenţii.

    Să ne înţelegem, independenţa justiţiei înseamnă independenţa acestei componente a statului – justiţia - faţă de celelalte componente ale statului - componenta legislativă, componenta executivă etc. Independenţa justiţiei nu însemnă şi independenţa acestei componente a statului faţă de popor. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea judecătorilor de a încălca prevederile Constituţiei, ori ale legii. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea procurorilor şi a judecătorilor de a încălca drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Independenţa justiţiei nu înseamnă şi puterea procurorilor şi judecătorilor de a adopta decizii contrare adevărului. Independenţa justiţiei nu înseamnă puterea procurorilor şi judecătorilor de a aproba jefuirea cetăţenilor şi a poporului român, în ansamblul său, prin legi neconstituţionale, abuzive, aşa cum a fost Legea 15/1990, legile privatizărilor, legile retrocedărilor etc. Juriştii Consiliului Legislativ pun între ghilimele judecata poporului, popor, care, pentru ei este o „entitate nedefinită”. Este evident că pentru aceşti jurişti democraţia, puterea poporului, suveranitatea acestuia, rămân nişte vorbe frumoase, puse în Constituţie pentru păcălirea poporului. Care principiu „de bază” al statului de drept este „relativizat” de propunerea noastră, ca legile să nu fie adoptate abuziv, prin uzurparea autorităţilor şi instituţiilor statului? Principiul democraţiei, al puterii poporului, al suveranităţii poporului, al controlului poporului asupra statului, al subordonării statului intereselor cetăţenilor şi al poporului?


    Uniunea Europeană. Articolul 1.1.

    În Constituţia actuală a României, relaţia dintre statul român şi Uniunea Europeană este definită la articolul 148 din cadrul Titlului VI, Integrarea euroatlantică. Iată textul integral al acestui articol:
    „Integrarea în Uniunea Europeană
    ARTICOLUL 148
    (1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaților şi Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numărul deputaților şi senatorilor.
    (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
    (3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
    (4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul şi autoritatea judecătoreasca garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).
    (5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea sa fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene.”


    Acest text a fost introdus în Constituţia României în anul 2003. Suntem cu doi ani înainte de anul 2005, când va fi semnat protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană şi cu 4 ani înainte de anul 2007, când România va deveni stat membru al Uniunii Europene. Acest articol 148, plus următorul, 149, care se referă la aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord şi partea a doua a alineatului (2) al articolului 44, prin care s-a acordat străinilor şi apatrizilor dreptul de a cumpăra terenuri în România, reprezintă, de fapt, principalele motive pentru care poporul român a fost scos la vot timp de două zile, 18 şi 19 octombrie 2003, pentru a aproba revizuirea Constituţiei României.

    În octombrie 2003, guvernanţii României nu au prezentat poporului român nici conţinutul tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, care nici nu existau la acea dată, în forma în care au fost adoptate, ulterior anului 2003, nici consecinţele pe care „aderarea” le va avea asupra poporului român.

    Ca şi la toate alegerile „libere şi corecte” de după 1989, la referendumul din anul 2003, guvernanţii României au înşelat poporul român, cu ajutorul televiziunilor, şi au obţinut aprobarea acestuia pentru revizuirea Constituţiei, în baza căreia au negociat şi ratificat Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană, au transferat instituţiilor Uniunii o bună parte din atributele suveranităţii naţionale, au pus la dispoziţia transnaţionalelor capitalul acumulat de români, resursele naturale ale ţării, ca şi teritoriul naţional, care, în baza prevederilor Protocolului de aderare, în condiţiile sărăcirii poporului român, poate fi cumpărat de străini, la preţuri de zeci de ori mai mici decât cele practicate în ţările dezvoltate ale Europei.

    „Aderarea” României la Uniunea Europeană s-a dovedit total potrivnică intereselor poporului român. În cei şapte ani scurşi de la aderarea României la Uniunea Europeană, contribuţia României la bugetul Uniunii Europene este mai mare decât sumele băneşti obţinute de România de la bugetul Uniunii. Cea mai mare parte a capitalului acumulat de români în timpul regimului comunist, în valoare de peste 300 miliarde de euro, a fost trecută în proprietatea transnaţionalelor, la preţuri derizorii. Profiturile realizate cu acest capital, reprezentând mai mult de jumătate din avuţia creată în România, sunt însuşite de noii proprietari ai capitalului şi transferate în afara ţării. Ca urmare a „aderării”, regiile autonome înfiinţate pentru exploatarea resurselor naturale ale ţării au fost desfiinţate, „reorganizate” ca societăţi comerciale, împinse în faliment şi vândute pe nimic străinilor, astfel că resursele naturale ale României sunt exploatate de transnaţionale. România a acumulat o datorie externă de 100 miliarde de euro, ceea ce face ca serviciul acestei datorii, adică ratele şi dobânzile, să fie de peste 40 miliarde de euro, în fiecare an. O treime din avuţia pe care o creăm, în fiecare an, trebuie schimbată pe euro, pentru plata ratelor şi dobânzilor la datoria externă. Prin revizuirea Constituţiei în anul 2003, guvernanţii României au deposedat poporul român nu numai de dreptul său suveran de a decide el, poporul, aderarea la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, dar l-au deposedat şi de dreptul de a aproba revizuirea acestor tratate. Şi-au însuşit ei acest drept.

    Noi credem că popoarele Europei îşi pot apăra mai bine interesele în Uniunea Europeană decât în afara acesteia. Cu condiţia ca această Uniune să fie o uniune de state naţionale suverane. Cu condiţia ca această Uniune să nu se transforme într-o nouă Uniune Sovietică. Uniunea Europeană trebuie să fie o uniune vamală, o uniune monetară, o uniune comercială, o uniune militară, o uniune diplomatică. Nimic mai mult. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribute care pot fi exercitate mult mai bine de statele membre. Instituţiile Uniunii Europene au, deja, mai multe atribuţii decât ar trebui să aibă. Instituţiile Uniunii Europene nu trebuie investite cu atribuţii în stabilirea regimului proprietăţii, în distribuţia şi însuşirea veniturilor create de cetăţeni, în stabilirea regimului fiscal, în stabilirea regimului exploatării resurselor naturale ale popoarelor. Reglementările şi instituţiile Uniunii Europene nu trebuie subordonate intereselor corporaţiilor transnaţionale de acaparare a capitalurilor, a resurselor naturale şi a teritoriilor popoarelor europene.

    Acestea sunt motivele pentru care am propus
    în Constituţia Mişcării pentru Constituţia Cetăţenilor („MCC”) ca după articolul 1, cu denumirea „Statul român”, să introducem un nou articol în Constituţia României, articolul 1.1, cu denumirea “Uniunea Europeană” şi cu următorul cuprins:
    „(1) România este stat membru al Uniunii Europene.
    (2) România aplică prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, stabilite în conformitate cu prevederile tratatelor constitutive.
    (3) Revizuirea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se aprobă de poporul român, prin referendum.
    (4) Poporul român poate hotărî, prin referendum, retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care consideră că reglementările sau acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii.”


    Recunoaştem, deci, prin Constituţie, că România este stat membru al Uniunii Europene, cu drepturile şi obligaţiile pe care le conferă această calitate, de stat membru. Recunoaştem obligaţia de a aplica prevederile tratatelor constitutive, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, DAR numai ACELE reglementări stabilite ÎN CONFORMITATE cu prevederile tratatelor constitutive.

    Redăm poporului român dreptul său suveran de a aproba el, poporul, revizuirea tratelor constitutive, prin referendum, astfel încât politicienii, oricare ar fi ei, să nu ne mai impună obligaţii contrare intereselor noastre, ale românilor. Mai mult, exprimăm dreptul suveran al poporului român de a hotărî retragerea României din Uniunea Europeană, în cazul în care el, poporul român, ajunge la concluzia că reglementările şi acţiunile Uniunii Europene contravin intereselor sale. Evident, cu respectarea prevederilor tratatelor constitutive referitoare la retragere.
    *-*-*

    Suveranitatea. Articolul 2.
    Articolul 2 al actualei Constituţii a României are următorul cuprins:
    „(1) Suveranitatea naţională aparține poporului român, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
    (2) Nici un grup şi nici o persoana nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”*-*-*

    Noţiunea de suveranitate naţională defineşte calitatea de a fi suveran, de a avea puterea supremă, de a avea ultimul cuvânt în ce priveşte stabilirea normelor de convieţuire dintre membrii unei naţiuni, ai unui popor, sau altul. Actuala Constituţie a României afirmă, aici, în alineatul (1) al articolului 2, dreptul poporului român de a fi propriul său stăpân, de a fi suveran la el acasă, de a avea ultimul cuvânt în aprobarea şi aplicarea legilor ţării. Vom vedea, însă, imediat, că, prin alte articole ale sale, actuala Constituţie a României deposedează complet poporul român de suveranitatea sa naţională, transformă această prevedere constituţională într-o vorbă goală, într-o formă lipsită de conţinut. Suveranitatea naţională este acaparată de stat, de autorităţile şi instituţiile statului, la rândul lor acaparate de mafia politică şi este folosită pentru satisfacerea intereselor acestei mafii.

    Observăm, pentru început, că, potrivit actualei Constituţii(Constituţia României 2003), suveranitatea naţională este exercitată, mai întâi, de către organele „reprezentative” ale poporului şi numai apoi direct, de popor, prin referendum. Deja, prin această ordonare a exercitării suveranităţii, „reprezentanţii” au fost plasaţi deasupra poporului, în faţa acestuia.

    Iată şi textul alineatului (1) al articolului 61 din actuala Constituţie a României:
    „(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman şi unica autoritate legiuitoare a ţării.”

    Reţinem, deci, că Parlamentul este UNICA autoritate legiuitoare a ŢĂRII. Parlamentul nu este unica autoritate legiuitoare a STATULUI, aşa cum este normal şi firesc să fie, ci a ŢĂRII. Nimeni nu mai poate legifera, nu mai poate adopta legi în România în afara Parlamentului. Nici chiar poporul român. Poporul român este, astfel, deposedat de dreptul său suveran de a legifera, de a adopta legi care să reglementeze relaţiile dintre români, sau dintre români şi statul lor. Poporul român este deposedat de dreptul său suveran de a modifica, a completa sau de a anula legile strâmbe adoptate de Parlament. Aşa a fost posibil ca, în România, să fie adoptate legile prin care poporul român a fost deposedat de capitalul acumulat de el de-a-lungul istoriei, ca şi legile prin care acest capital a fost trecut în proprietatea mafiei politice autohtone şi a celei transnaţionale, prin aşa-numita „privatizare”, ca şi toate legile care au adus societatea românească în actualul marasm economic, politic, social şi moral.

    Lucrurile nu se opresc aici. Demagogic, prin articolul 74, cetăţenilor, adică poporului, li se recunoaşte dreptul de iniţiativă legislativă, adică dreptul de a propune legi. Acestea trebuie, însă, aprobate de Parlament. Propunerea legislativă făcută de 100.000 de cetăţeni nu poate fi supusă aprobării poporului. Dacă Parlamentul o respinge, rămâne respinsă.

    Tot demagogic, la alineatul (1) al articolului 2, actuala Constituţie a României stabileşte că poporul român îşi exercită suveranitatea naţională şi „prin referendum”. Numai că aceiaşi Constituţie (Constituţia României 2003), la articolul 90, îl investeşte numai pe Preşedintele României cu dreptul de a iniţia referendumul prin care poporul poate să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional. Conform actualei Constituţii, poporul român nu poate iniţia un astfel de referendum.

    Deşi la alineatul (4) al articolului 1 actuala Constituţie (Constituţia României 2003) stabileşte că „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, iată că la alineatul (1) al articolului 61, aceeaşi Constituţie (Constituţia României 2003) uită şi de separaţie şi de echilibru şi stabileşte că Parlamentul este ORGANUL REPREZENTATIV SUPREM. În baza acestei prevederi, Parlamentul României nu mai este nici putere SEPARATĂ, de celelalte PUTERI ale statului şi nu mai este nici NUMAI putere LEGISLATIVĂ. Parlamentul devie, astfel putere SUPREMĂ, nu numai în STATUL ROMÂN, ci în întreaga societate românească. Parlamentul este cel care numeşte Guvernul adică puterea executivă, Preşedintele, ales de popor, având numai rolul de întreţinere a circului politic. Parlamentul este cel care validează membrii Consiliului Superior al Magistraturii, puterea judecătorească. Tot Parlamentul numeşte membrii Curţii Constituţionale, ai Curţii de Conturi, ai Consiliului Naţional al Audiovizualului, ai Consiliului de Integritate, ai Autorităţii de Supraveghere Financiară, ai Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale. Lista poate fi continuată. Parlamentul controlează, practic, toate autorităţile şi instituţiile statului român. Nici vorbă de separaţie şi echilibru al puterilor în stat, nici vorbă de democraţie constituţională.

    În România, prin aceste prevederi constituţionale, a fost creat un stat totalitar, în care poporul a fost deposedat de suveranitatea naţională, această suveranitate fiind exercitată de o minoritate organizată în aşa-numite partide politice, care a acaparat Parlamentul României prin lovitura de stat din decembrie 1989 şi îl menţine sub control prin fraudarea alegerilor, prin manipularea, şantajarea şi mituirea electoratului.

    Noua Constituţie a României, propusă de Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor, redă poporului român suveranitatea naţională, scoate statul român de sub controlul mafiei politice şi-l pune sub controlul direct al poporului.

    În noua Constituţie a României, articolul 2, referitor la suveranitate, va fi modificat şi completat astfel:
    Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    „(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin referendum, ca instrument al democraţiei directe, şi prin autorităţile statului şi autorităţile locale, constituite potrivit Constituţiei, prin alegeri libere, periodice şi corecte.”

    După alineatul (1), se introduc două noi alineate, cu următorul cuprins:

    (1.1) Poporul încredinţează o parte din atributele suveranităţii sale autorităţilor statului şi autorităţilor locale, care le exercită în numele şi în interesul poporului, potrivit Constituţiei.

    (1.2) Orice încălcare a mandatului încredinţat autorităţilor statului şi autorităţilor locale va fi sancționat de popor, prin referendum, potrivit Constituţiei”


    Iată şi noul text al articolului 61, referitor la atribuţiile Parlamentului:
    “(1) Parlamentul exercită puterea legislativă în statul român, în limitele stabilite prin Constituţie.
    (2) Parlamentul nu poate adopta legi, hotărâri sau moţiuni care sunt contrare rezultatului unui referendum naţional valabil.
    (3) Poporul poate aproba legi, prin referendum naţional, în orice domeniu, inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să anuleze legi adoptate de Parlament.
    (4) Parlamentul este alcătuit dintr-o singură Cameră denumită Camera Reprezentanţilor.”


    Suveranitatea naţională va fi exercitată, în primul rând, de popor, prin referendum, ca instrument al democraţiei directe. Numai apoi prin autorităţile statului, dar şi prin cele locale. Nu orice autorităţi, ci numai cele constituite potrivit Constituţiei, prin alegeri libere, periodice şi corecte. Autorităţile statului şi autorităţile locale primesc, de la popor, prin Constituţie, numai o parte din atributele suveranităţii naţionale, pe care le exercită nu de capul lor, ci în numele şi în interesul poporului, potrivit Constituţiei. Restul atributelor suveranităţii naţionale sunt reţinute şi exercitate, direct, de popor, prin referendum.

    Mai mult, poporul îşi rezervă dreptul de a sancţiona, prin referendum, orice încălcare a mandatului încredinţat autorităţilor statului sau autorităţilor locale. Parlamentul nu va mai fi nici ORGAN SUPREM, nici UNICA autoritate legiuitoare a ŢĂRII. Va fi una din autorităţile statului român. Va fi acea componentă a statului investită cu puterea de a adopta legi. Nu orice legi, ci numai cele conforme cu prevederile Constituţiei. Parlamentul nu poate adopta legi care sunt contrare rezultatului unui referendum naţional. Poporul poate, însă, să adopte legi, prin referendum, în orice domeniu, inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să anuleze legi strâmbe adoptate de Parlament. Parlamentul va avea numai dreptul de a adopta legi. Nici un alt drept. Parlamentul nu va mai numi pe nimeni, în nici o altă componentă a statului român. Poporul este cel care va alege pe toţi cei care vor conduce diferitele componente ale statului român. Poporul este cel care îi va demite pe toţi cei aleşi în funcţii publice, inclusiv pe membrii Parlamentului.
    Poporul este autoritatea SUPREMĂ a societăţii româneşti, nu Parlamentul şi nici o altă componentă a statului.


    Referendumul. Articolul 2.1.

    În actuala Constituţie a României, referendumul, ca modalitate prin care poporul participă direct la luarea deciziilor referitoare la organizarea statului, la adoptarea normelor care reglementează relaţiile dintre cetăţeni şi relaţiile dintre stat şi cetăţeni, este menţionat de numai două ori: prima dată la articolul 90 şi a doua oară la articolul 151.

    Articolul 90 are următorul cuprins:
    „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la problemele de interes naţional.”

    La articolul 151, care se referă la procedura de revizuire a Constituţie, alineatul 3 are următorul cuprins:
    „Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.”

    Notăm, deci, că poporul român nu poate să-şi exprime voinţa cu privire la problemele de interes naţional decât dacă i se cere acest lucru de către Preşedintele României. Numai Preşedintele României are dreptul să hotărască dacă există probleme de interes naţional cu privire la care poporul poate să-şi exprime voinţa şi dacă cere sau nu poporului să-şi exprime voinţa cu privire la aceste probleme. Poporul român nu mai are dreptul să hotărască nici dacă există probleme care îi afectează interesele, nici să se pronunţe în legătură cu rezolvarea acestor probleme.

    Pe lângă faptul că nu recunoaşte dreptul poporului de a hotărî el, poporul, care sunt problemele cu privire la care poate să-şi exprime voinţa, actuala Constituţie (Constituţia României 2003) nu precizează nici condiţiile de validitate ale referendumului, nici obligativitatea punerii în practică a votului popular. Aşa se face că prevederile actualei Constituţii referitoare la referendum au fost folosite de Preşedintele României şi de Curtea Constituţională a României nu pentru rezolvarea adevăratelor probleme cu care s-a confruntat şi se confruntă societatea românească, ci pentru lupta politică, pentru manipularea şi deturnarea voinţei electoratului. Speculând nemulţumirea electoratului faţă de politica antipopulară şi antinaţională a clasei politice, în anul 2009, Preşedintele României a organizat referendumul prin care a cerut poporului să-şi exprime voinţa cu privire la numărul de parlamentari şi de camere parlamentare. Prin această acţiune pur speculativă, a păcălit nu număr mare de români, a câştigat alegerile prezidenţiale, dar nu a mai făcut nimic pentru punerea în aplicare a votului popular referitor la parlamentul unicameral, cu un număr de cel mult 300 parlamentari. Speculând şi ea impreciziile Constituţiei referitoare la referendum, Curtea Constituţională a României a “interpretat” prevederile referitoare la cvorumul participării cetăţenilor la referendumul din anul 2012 astfel încât propunerea de demitere a Preşedintelui României a fost respinsă, în ciuda faptului că 87% din cei care au participat la referendum, aproape 7,5 milioane de români, votaseră pentru demitere.

    În ceea ce priveşte referendumul pentru aprobarea revizuirii Constituţiei, observăm că această prevedere este pur demagogică. Poporul este chemat la referendum pentru a vota cu DA sau NU un proiect de revizuire care a fost, în prealabil, adoptat de Parlament. Poporul poate, printr-o iniţiativă susţinută de 500.000 de cetăţeni să propună revizuirea Constituţiei, dar această propunere nu poate fi supusă direct aprobării poporului, prin referendum. Ea trebuie aprobată, întâi, de Parlament şi numai după aprobarea Parlamentului propunerea ajunge la popor. Actuala Constituţie a României (Constituţia României 2003) a deposedat, practic, poporul român de suveranitatea sa naţională, de toată puterea politică, aceasta fiind acaparată de Parlamentul ţării, care o exercită totalitar, în interesul castei politice şi în detrimentul poporului.

    Noua Constituţie a României, propusă de Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor, are ca scop principal restabilirea suveranităţii naţionale a poporului român, scop care se realizează prin restructurarea statului, prin redefinirea componentelor statului şi a atribuţiilor acestora, prin stabilirea de noi raporturi între popor şi stat, prin redefinirea libertăţilor, drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor, astfel încât poporul să devină stăpân pe propria lui ţară, pe propriul său destin, pe prezentul şi viitorul său, pe teritoriul său naţional, pe resursele naturale ale acestui teritoriu, pe avuţia creată prin munca sa. Elementul central al acestui proces reformator îl reprezintă schimbarea raportului dintre componenta reprezentativă şi cea directă a exercitării suveranităţii poporului, prin diminuarea drastică a atribuţiilor încredinţate organelor reprezentative şi creşterea puternică a participării directe, prin referendum, a poporului la luarea deciziilor politice care îi afectează interesele, prin instituirea dreptului poporului de a demite orice persoană aleasă în orice funcţie publică dacă nu îşi respectă angajamentele asumate prin contractul electoral.

    Iată, cuprinsul articolului 2, propus de MCC, referitor la referendum:

    “(1) Poporul îşi exprimă voinţa cu privire la orice problemă de interes naţional, sau local, prin referendum, organizat potrivit Constituţiei şi legii.
    (2) Referendumul local se organizează la nivelul comunei, oraşului, municipiului, sau judeţului, la cererea primarului, a voievodului, a unui sfert din numărul consilierilor locali, respectiv, judeţeni, sau la cererea a cel puţin 5% din numărul cetăţenilor cu drept de vot ai comunei, oraşului, municipiului, sau judeţului respectiv.
    (3) Referendumul naţional se organizează la iniţiativa Preşedintelui României, la iniţiativa a cel puţin 250.000 cetăţeni cu drept de vot, sau din oficiu, de către Autoritatea Electorală, în situaţiile prevăzute în Constituţie.
    (4) Autoritatea Electorală este obligată să organizeze referendumul iniţiat potrivit Constituţiei, în termen de 45 zile de la data înregistrării iniţiativelor la această Autoritate, sau la termenele prevăzute în Constituţie.
    (5) Referendumul, organizat potrivit Constituţiei, este valabil şi îşi produce efectele în sensul hotărât de majoritatea celor înscrişi pe listele electorale permanente care au participat la referendum şi şi-au exprimat în mod valabil votul. La referendum, participă şi cetăţenii care au domiciliul sau reşedinţa ori călătoresc în străinătate şi sunt înscrişi pe listele electorale suplimentare. La referendum, opţiunile de vot vor fi prezentate pe buletinele de vot în aşa fel încât votanţii înscrişi pe listele electorale să poată alege exprimându-şi opţiunea prin “DA” sau “NU”.
    (6) Voinţa exprimată de alegători prin referendum, validat ca fiind legal, este obligatorie pentru toate autorităţile statului şi autorităţile locale.
    (7) O lege, sau hotărâre, aprobată prin referendum poate fi modificată, completată sau abrogată doar printr-un alt referendum.”

    Odată cu adoptarea Constituţiei propusă de MCC, poporul român va putea el însuşi, la iniţiativa a 250.000 de cetăţeni, să organizeze referendum naţional, pentru a hotărî în orice problemă pe care el o consideră de interes naţional. La fel şi pentru problemele de interes local. Referendumul nu va mai depinde de bunul plac al Preşedintelui României, sau al autorităţilor locale. El va fi organizat de Autoritatea Electorală, la cererea cetăţenilor, potrivit prevederilor legii.

    Referendumul este valabil dacă la el participă cel puţin 50% plus unu din numărul cetăţenilor înscrişi în listele electorale şi hotărârea majorităţii participanţilor la referendum devine obligatorie pentru toate autorităţile statului şi autorităţile locale, inclusiv pentru Parlament, care va trebui să adopte, de îndată, toate legile cerute de punerea în practică a hotărârile adoptate de popor, prin referendum, inclusiv şi pentru Curtea Constituţională, care nu va mai putea să “interpreteze” rezultatele referendumului.

    Poporul va hotărî, prin referendum, în orice problemă, de interes naţional, sau local, fără nici o excepţie, inclusiv în ceea ce priveşte aprobarea tratelor internaţionale la care România urmează să devină parte, inclusiv în stabilirea de noi taxe ţi impozite. Poporul va putea, prin referendum, să demită orice persoană aleasă în orice funcţie publică, dacă aceasta nu îşi respectă angajamentele asumate prin contractul electoral. Referendumul devine, astfel, instrumentul prin care poporul îşi exercită direct suveranitatea, prin care îşi exercită controlul asupra statului, care face ca statul să-şi piardă caracterul totalitar şi să devină ceea ce trebuie să fie, adică slujitor al intereselor poporului, apărător al libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor.


    Teritoriul.
    Articolul 3.

    În actuala Constituţie a României (Constituţia României 2003), Articolul 3, Teritoriul, are următorul cuprins:
    ***
    „(1) Teritoriul României este inalienabil.

    (2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.
    (3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.
    (4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.”

    ***


    Proiectul MCC propune ca acest articol să fie modificat, astfel:
    Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    “(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.”
    Alineatul (3) va avea următorul cuprins:
    “(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în localităţi - comune şi oraşe - şi judeţe. Comunele sunt compuse din unul sau mai multe sate. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.
    După alineatul (3), se introduce un nou alineat, cu următorul cuprins:
    „(3.1) Reorganizarea teritoriului naţional, sub aspect administrativ, se aprobă prin referendum naţional.”

    La alineatul (2), am propus să înlocuim „lege organică” cu „lege”, deoarece legile organice sunt numai legile adoptate cu votul a două treimi din numărul parlamentarilor, în timp ce legile ordinare sunt adoptate cu votul majorităţii parlamentarilor, deci cu un cvorum mai mic. Aşa cum se poate vedea studiind întregul text al proiectului propus de MCC, noi am recunoscut dreptul poporului de a adopta legi, prin referendum, în toate domeniile vieţii societăţii româneşti. De aceea, peste tot, unde, în actuala Constituţie (Constituţia României 2003), se face trimitere la “legea organică”, noi facem trimitere la „lege”, lăsând, astfel, posibilitatea ca legea respectivă să fie adoptată fie de Parlament, fie de popor, prin referendum.

    La alineatul (3), deoarece judeţele sunt unităţi administrative compuse din comune şi oraşe şi nu unităţi administrative de acelaşi rang cu comunele şi oraşele, am reformulat această teză, precizând că, sub aspect administrativ, teritoriul naţional este organizat pe localităţi - comune şi oraşe - şi judeţe. Am introdus o teză nouă, prin care precizăm, de fapt, că satul nu este o localitate, ci o componentă a comunei.

    Am introdus un nou alineat, (3.1), prin care propunem ca reorganizarea teritoriului naţional, sub aspect administrativ, să poată fi aprobată numai de popor, prin referendum naţional, nu şi prin lege, adoptată de Parlament. Aceasta, deoarece considerăm că, în contextul presiunilor exercitate de corporaţiile transnaţionale pentru destrămarea statelor naţionale, având în vedere şi vulnerabilitatea organelor reprezentative ale statului în faţa acestor presiuni, organizarea administrativă a ţării nu mai poate fi lăsată la latitudinea „reprezentanţilor”, oricare ar fi aceştia. În acest sens, atrag atenţia asupra faptului că în proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României propus de Comisia parlamentară condusă de Crin Antonescu, alineatul (3) ar urma să aibă următorul cuprins: “(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe, judeţe şi regiuni. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.”. După judeţe, rămase pe aceiaşi linie cu comunele şi oraşele, s-a adăugat „şi regiuni”. În baza acestei prevederi constituţionale, „reprezentanţii” ar putea, oricând, să adopte legi prin care să facă ce vor ei cu organizarea administrativă a României. Să înfiinţeze şi să desfiinţeze judeţe. Să înfiinţeze şi să desfiinţeze regiuni, inclusiv pe criterii etnice, sau religioase. Să deposedeze statul român de atributele suveranităţii naţionale, pe care să le transfere regiunilor. În final, să distrugă statul naţional şi unitar al românilor. Totul va fi făcut... constituţional.

    Să revenim asupra alineatului (1) al acestui articol, care stabileşte că „(1) Teritoriul României este inalienabil” În limba română, cuvântul „inalienabil” înseamnă „care nu poate fi înstrăinat”, „care nu poate fi vândut”. Mai departe, verbul „a înstrăina” înseamnă „a trece cuiva, prin vânzare, stăpânirea unui lucru, a aliena”, sau „a face să intre în posesia altcuiva prin cedarea oficială a dreptului de proprietate, a aliena”. Şi mai departe, în sens strict constituţional, „străin” înseamnă „o persoană care nu este cetăţean al României”. Punând cap la cap cele de mai sus, ajungem la concluzia că, în conformitate cu prevederile acestui alineat (1) al articolului 3 din actuala Constituţie a României (Constituţia României 2003), terenurile care fac parte din teritoriul României nu pot fi trecute în STĂPÂNIREA, în PROPRIETATEA străinilor, adică a persoanelor care nu sunt cetăţeni ai României. Din nefericire, aşa cum am mai semnalat şi cum voi mai semnala, în aceste comentarii, actuala Constituţie a României (Constituţia României 2003) se dovedeşte a fi plină de teze contradictorii, rezultatul final fiind deposedarea românilor de libertăţile şi drepturile înscrise, de formă, în Constituţia lor, dar încălcate chiar de Constituţie.

    Prin revizuirea făcută în anul 2003, la alineatul (2) al articolului 44 (Dreptul de proprietate privată), a fost introdusă o nouă teză, cu următorul cuprins:„Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeana şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moștenire legală.” Această teză anulează complet teza de la alineatul (1) al articolului 3. Teritoriul României nu mai este inalienabil. El este alienabil, el poate fi înstrăinat, trecut în stăpânirea, în proprietatea străinilor. Evident, ne găsim în faţa unei grave infracţiuni constituţionale. Din păcate, o infracţiune acoperită cu votul poporului român, obţinut, însă, prin fraudă, de către cei care au organizat referendumul din 18-19 octombrie 2003 pentru aprobarea revizuirii Constituţiei. Votul a fost obţinut prin fraudă, deoarece, până la sfârşitul zilei de 18 octombrie, nu se realizase cvorumul de 50% plus 1, prevăzut de lege. Durata referendumului a fost prelungită, ilegal, cu încă o zi, tocmai pentru a se obţine, pe căi necinstite, aprobarea poporului pentru o Constituţie care încalcă libertăţile şi drepturile românilor, în primul rând, dreptul lor de proprietate asupra teritoriului naţional.

    Obţinând introducerea în Constituţie a acestei teze, contrară intereselor poporului român, obţinând, prin acelaşi referendum ilegal, dreptul de a negocia şi ratifica tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, guvernanţii trădători au încheiat Protocolul de aderare, din care face parte şi alineatul (2) al paragrafului 1 din Anexa VII, care are următorul cuprins: „Fără a aduce atingere obligaţiilor prevăzute de Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, România poate menţine în vigoare, timp de şapte ani de la data aderării, restricţiile stabilite de legislaţia sa, existente la momentul semnării tratatului de aderare, privind dobândirea proprietăţii asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere de către resortisanţii statelor membre sau ai statelor care sunt parte la Acordul privind Spaţiul Economic European, precum şi de către societăţi constituite în conformitate cu legislaţia altui stat membru sau a unui stat parte a ASEE şi care nu sunt nici stabilite, nici înregistrate în România. În nici un caz, un resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat mai puţin favorabil în ceea ce priveşte dobândirea de teren agricol, păduri sau teren forestier decât un resortisant al unei ţări terţe.
    Fermierii care desfăşoară activităţi independente care sunt resortisanţi ai unui alt stat membru şi care doresc să se stabilească şi să aibă reşedinţa în România nu li se aplică dispoziţiile paragrafului precedent sau orice alte proceduri, în afara celor care se aplică resortisanţilor r
    omâni.”


    Tratatul de aderare a fost semnat în anul 2005. La data semnării acestui tratat, Constituţia adoptată prin referendumul ilegal din 2003 era, deja, în vigoare. România nu mai avea nici un fel de “restricţii” privind dobândirea proprietăţii asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere de către străini. Toate restricţiile fuseseră anulate prin noua teză introdusă în alineatul (2) al articolului 44. Trimiterea la cei „şapte ani de tranziţie” a avut ca scop „liniştirea”, de fapt, manipularea opiniei publice româneşti. Practic, chiar în anul 2005 a intrat în vigoare teza din tratatul de aderare care prevede că “Fermierii care desfăşoară activităţi independente care sunt resortisanţi ai unui alt stat membru şi care doresc să se stabilească şi să aibă reşedinţa în România nu li se aplică dispoziţiile paragrafului precedent sau orice alte proceduri, în afara celor care se aplică resortisanţilor români.” În baza acestei prevederi, imediat după semnarea tratatului de aderare, guvernanţii români au adoptat Legea nr. 312/2005, prin care orice persoană fizică cetăţean al oricărui stat membru al Uniunii Europene a căpătat dreptul de a cumpăra orice suprafaţă de teren agricol sau silvic în România, cu condiţia să prezinte a “adeverinţă” că este “fermier independent”. În baza acestei legi, străinii au cumpărat, deja, aproape un milion de hectare de teren agricol, adică o zecime din total.

    La sfârşitul anului 2013, adică la terminarea celor “şapte ani de tranziţie”, guvernanţii au declanşat un mare tărăboi mediatic, prin care şi-au arătat marea lor “îngrijorare” faţă de iminenţa liberalizare a vânzării terenurilor agricole şi silvice către străini, “grija” lor pentru teritoriul naţional, încheiat cu adoptarea unei noi legi, care, de fapt, pune terenurile agricole şi silvice ale României la dispoziţia arendaşilor, adică a oligarhilor autohtoni şi transnaţionali. Vom reveni asupra acestei legi criminale, atunci când vom prezenta soluţia propusă de noi pentru apărarea drepturilor de proprietate ale românilor asupra teritoriului lor naţional, la articolul 44 al Constituţiei Cetăţenilor.

    Menţionez, aici, că, în prima versiune a proiectului MCC, lansată pe 16.03.2013, noi propusesem introducerea în articolul 3 a unui nou alineat, cu următorul cuprins: „(1.1). Pe teritoriul României, numai cetăţenii români, ca persoane fizice, sau constituiţi în persoane juridice române, pot deţine terenuri în proprietate privată.”

    Din nefericire, a trebuit să constatăm că textul propus de noi intră în contradicţie cu prevederile Anexei VII ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, al cărui text l-am prezentat mai sus. Am ajuns la concluzia că singura soluţie care ne stă la dispoziţie, acum, pentru a ne apăra dreptul de proprietate asupra teritoriului naţional, păstrându-ne şi calitatea de stat membru al Uniunii Europene, este aceea de a ordona drepturile de preemţiune la cumpărarea terenurilor astfel încât statul român să poată cumpăra toate terenurile oferite spre vânzare, care nu pot fi cumpărate de micii proprietari români. Am inclus această soluţie la articolul 44 al Constituţiei propuse de noi. Între timp, prin alţi guvernanţi decât cei pe care îi avem, va trebui să negociem cu Uniunea Europeană fie obţinerea unor derogări, aşa cum au obţinut şi alte state membre, în diverse domenii, fie revizuirea tratatelor constitutive, astfel încât fiecărui popor european să-i fie garantate drepturile de proprietate asupra teritoriului naţional şi asupra resurselor naturale ale acestui teritoriu.


    Reîntregirea Patriei. Articolul 3.1.

    Propunem ca, după articolul 3, “Teritoriul”, să fie introdus un nou articol, 3.1, cu denumirea “Reîntregirea Patriei”, cu următorul cuprins:
    “(1) Statul român este continuatorul statului naţional şi unitar consfinţit prin Actul Unirii Basarabiei cu România citit şi semnat în Sfatului Ţării la Chişinău pe 27 Martie 1918, prin Declaraţia Unirii Bucovinei cu România aprobată de Congresul General al Bucovinei la Cernăuţi în 15/28 Noiembrie 1918 şi prin Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918.
    (2) Poporul român militează şi acţionează, necontenit şi paşnic, pentru Reîntregirea Patriei, prin eliminarea definitivă şi irevocabilă a consecinţelor celui de-al doilea Război Mondial, cu respectarea prevederilor tratatelor şi dreptului internaţional.”


    Suntem singurul popor european a cărui ţară a rămas destrămată ca urmare a celui de al doilea război mondial declanşat de regimurile criminale nazist şi comunist. Poporul român a fost nedreptăţit de învingătorii din acest război mondial, care ne-au impus raptul făcut de regimul comunist sovietic prin ultimatul din 28 iunie 1940 şi prin celelalte abuzuri făcute de ocupantul sovietic, în timpul şi după încheierea războiului. Este dreptul nostru, al poporului român, să milităm şi să acţionam necontenit şi paşnic pentru Reîntregirea Patriei, pentru eliminarea acestei mari nedreptăţi. Este un drept recunoscut de comunitatea internaţională, de dreptul internaţional. Din nefericire, cei care s-au instalat la conducerea statului român prin lovitura de stat din decembrie 1989, laşi şi trădători, nu au folosit prilejul oferit de destrămarea imperiului comunist sovietic şi nu au acţionat pentru Reîntregirea Patriei cu teritoriile smulse din trupul ţării de ocupantul sovietic.

    Reîntregirea României este un obiectiv fundamental al întregului popor român. Nu este un subiect care să fie lăsat pe mâna politicienilor, să fie folosit de aceştia pentru manipularea voinţei politice a românilor din interiorul şi din afara statului lor naţional. Acest obiectiv primordial al neamului nostru trebuie înscris în Legea Fundamentală a României. Ne vom reîntregi ţara dacă şi numai dacă noi, toţi românii, ne vom trezi, în fiecare dimineaţă cu gândul la ziua în care ţara va fi reîntregită, numai dacă vom vrea acest lucru, cu toată fiinţa noastră şi vom acţiona, cu toate puterile, pentru a obţine reîntregirea. Sunt de partea noastră şi dreptul istoric şi dreptul internaţional. Teritoriile rupte din trupul României de către ocupantul sovietic au fost locuite mii de ani de populaţie majoritar românească, în ciuda acţiunilor de deznaţionalizare la care a fost supusă de către cotropitorii vremelnici ai acestor teritorii.

    Dreptul internaţional contemporan admite următoarele modalităţi de modificare a teritoriilor statelor: modificări intervenite ca urmare a procesului de decolonizare; desprinderea unor teritorii de la un stat şi formarea unui nou stat sau a mai multor state independente; alăturarea la teritoriul unui stat ori alăturarea unor state, în întregul lor, la alte state. Condiţia fundamentală impusă de dreptul internaţional pentru toate aceste posibile modificări teritoriale este respectarea consimţământului liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe teritoriile în cauză.

    Să reţinem, deci, că Reîntregirea Patriei nu poate fi realizată fără consimţământul liber exprimat al românilor din stânga Prutului pentru ALĂTURAREA teritoriilor locuite de ei la statul român. Este nevoie ca fraţii noştri din aceste teritorii să ceară ei, prin referendum, unirea cu ŢARA. Pentru ca ei să ceară unirea, este nevoie ca România să fie o ŢARĂ MODEL, o ţară în care oamenii să se bucure de libertate şi prosperitate, nu de sărăcie şi umilinţă. Dacă în 1990, în România, ar fi fost adoptată Legea Cojocaru, în versiunea de atunci, şi nu Legea Brucan (Legea 15/1990), astăzi, în 2014, România ar fi fost o ţară liberă şi prosperă, de mult reîntregită. Guvernanţii României au vrut altfel, au vrut să se îmbogăţească, au furat, au distrus, au adus ţara în sărăcie şi umilinţă, împiedicând, astfel, şi Reîntregirea Patriei. Acum, trebuie să o luăm de la capăt, să ne reconstruim ţara şi să o şi reîntregim.

    Obiectivul Reîntregirii Patriei trebuie, iată, să se înscrie ca parte integrantă a PROIECTULUI DE ŢARĂ al românilor, concretizat în noua Constituţie a României, elaborată de Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor. Este în interesul întregului popor român ca şi românii din Republica Moldova să adere la Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor (MCC), să militeze pentru adoptarea Constituţiei propuse de MCC, nu numai în România, ci şi în Republica Moldova., să se organizeze, în conformitate cu prevederile Regulamentului de Organizare şi Funcţionare al MCC şi ale legislaţiei în vigoare, să acţionăm, astfel, împreună, pentru accelerarea procesului de Reîntregire a Patriei.

    Să nu uităm că poporul german rămas în partea de ţară numită Republica Federală a Germaniei şi-a înscris obiectivul reunificării patriei în Constituţia adoptată în 1949 şi a urmărit realizarea acestui obiectiv naţional cu tenacitate şi perseverenţă, până când l-a şi realizat, în împrejurările favorabile generate de destrămarea imperiului sovietic.

    Iată, acum, în anul 2014, evenimentele din Ucraina ne oferă un nou prilej, istoric, de care ne puteam folosi pentru Reîntregirea Patriei, pe care guvernanţii noştri, incompetenţi şi trădători, l-au ratat, din nou. Dimpotrivă, prin declaraţii şi acţiuni nesăbuite, ei înrăutăţesc relaţiile noastre cu vecinii şi cu statele care ne pot ajuta în realizarea obiectivului Reîntregirii Patriei.


    Regiunile de dezvoltare. Articolul 3.2.

    Propunem ca, după articolul 3. 1, “Reîntregirea Patriei”, să fie introdus un nou articol, 3.2, cu denumirea “Regiunile de dezvoltare, cu următorul cuprins:
    „(1) Pe teritoriul României sunt constituite regiuni de dezvoltare, care sunt unităţi de planificare a dezvoltării regionale şi de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene.
    (2) Atribuţiile, denumirile şi componenţa regiunilor de dezvoltare sunt stabilite prin lege, care poate fi modificată prin referendum naţional.”

    Imediat după câştigarea alegerilor parlamentare din decembrie 2012, a fost declanşată o amplă campanie mediatică pentru “regionalizarea” României, fără ca cetăţenilor să li se spună despre ce este vorba, de fapt. Mesajul transmis cetăţenilor a fost acela că, în România, trebuie musai să fie create regiuni, deoarece altfel nu pot fi accesate fondurile europene. Mai mult, că respectivele regiuni trebuie create, neapărat, până la sfârşitul anului 2013, înainte de începerea execuţiei bugetului Uniunii Europene pe perioada 2014-2020.

    Într-un interviu acordat publicaţiei Jurnalul Naţional din data de 11 ianuarie 2013, vicepremierul Liviu Dragnea afirma că: “Exerciţiul financiar al Uniunii Europene 2014 - 2020 trebuie să găsească regiunea administrativă în România, în aşa fel încât regiunea să devină partener direct cu Comisia Europeană şi nu Guvernul României.
    Reţinem, deci, că obiectivul este ca REGIUNEA să devină partener DIRECT al Comisiei Europene (guvernul UE), nu Guvernul, nu STATUL român.

    La dezbaterea organizată de Ministerul Dezvoltării Regionale, la Academia Română, pe data de 2 aprilie 2013, acelaşi vicepremier declara următoarele: “Dacă vrem ca România să aibă o şansă la dezvoltare echilibrată trebuie să facem această regionalizare.” Mai departe, domnia sa îşi punea întrebarea: "De ce trebuie sa facem regionalizarea in acest an?”, la care răspundea astfel: “Vă spun foarte sincer, foarte deschis: într-adevăr, nici Comisia Europeană, nici Uniunea Europeană nu ne forţează cu aceste regiuni, dar, în acelaşi timp, sunt nişte adevăruri nescrise, nerostite. Va fi aproape imposibil ca, după ce începe noul exerciţiu financiar 2014-2020 [n.r. al UE], să mai putem schimba actuala structură administrativă, pe baza căreia noi negociem în acest an Acordul de parteneriat şi să spunem, la mijlocul următoarei perioade de programare, că sistemul administrativ trebuie schimbat, pentru că atunci trebuie să începem un proces serios de reacreditare a tuturor instituţiilor şi structurilor din mecanismele de absorbţie a fondurilor europene".

    În cadrul aceleiaşi dezbateri, premierul Victor Ponta declara că: “Tot efortul nostru de a găsi procedura depinde de primul pas - de a trece în Constituţie existenţa regiunilor, competenţele, după aceea să convingem oamenii să vină la referendum să valideze."

    De fapt, preocuparea guvernanţilor noştri, inclusiv a celor doi mai sus citaţi, nu este aceea de a „regionaliza” România, de a împărţi România în „regiuni”. România este împărţită în regiuni de dezvoltare de 15 ani, din anul 1998. Această regionalizare s-a făcut prin legea nr. 155/1998 privind dezvoltarea regională în România, înlocuită, apoi, cu legea 315/2004 privind dezvoltarea regională în România. Conform prevederilor Legii 315/2004, în România sunt constituite opt regiuni de dezvoltare: patru regiuni sunt constituite din câte 6 judeţe, una din şapte judeţe, una din cinci judeţe, una din patru judeţe şi una din municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov.

    Iată, integral, textul capitolului II din Legea 315/2004 privind dezvoltarea regională în România:
    „Art. 5. - (1) În aplicarea prezentei legi, în concordanţă cu obiectivele de coeziune economică şi socială ale României, precum şi ale Uniunii Europene în domeniul politicilor de dezvoltare regională, pe teritoriul României sunt constituite opt regiuni de dezvoltare.
    (2) Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au personalitate juridică.
    (3) Denumirile şi componenţa regiunilor de dezvoltare sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta lege.
    Art. 6. - (1) Regiunile de dezvoltare sunt zone care cuprind teritoriile judeţelor în cauză, respectiv ale municipiului Bucureşti, constituite în baza unor convenţii încheiate între reprezentanţii consiliilor judeţene şi, după caz, ai Consiliului General al Municipiului Bucureşti, şi funcţionează în baza prevederilor prezentei legi.
    (2) Regiunile de dezvoltare constituie cadrul de elaborare, implementare şi evaluare a politicilor de dezvoltare regională, precum şi de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de EUROSTAT pentru nivelul al doilea de clasificare teritorială NUTS 2, existent în Uniunea Europeană.
    (3) Regiunile, judeţele şi/sau localităţile din judeţe care fac parte din regiuni diferite se pot asocia în scopul realizării unor obiective de interes comun, interregionale şi/sau interjudeţene.”


    Reţinem, deci, că România este regionalizată, că ţara este împărţită în regiuni, că aceste regiuni sunt unităţi de planificare şi de raportare statistică, care au fost constituite şi funcţionează în concordanţă cu obiectivele de coeziune economică şi socială ale României, precum şi ale Uniunii Europene în domeniul politicilor de dezvoltare regională”. Mai reţinem, însă, că aceste regiuni nu sunt unităţi ADMINISTRATIVE şi nu au personalitate juridică. În cadrul fiecărei regiuni funcţionează, însă, o Agenţie de Dezvoltare Regională, care ARE personalitate juridică, care poate, deci, intra în relaţii contractuale cu oricine, cu respectarea prevederilor legii, inclusiv cu instituţiile Uniunii Europene.

    Problema care îi preocupă pe guvernanţii noştri nu este “regionalizarea” României, aceasta fiind, de mult, regionalizată, conform cerinţelor Uniunii Europene, ci regionalizarea ADMINISTRATIVĂ a României, adică transformarea regiunilor din unităţi de planificare şi raportare statistică în unităţi ADMINISTRATIVE, CU PERSONALITATE JURIDICĂ, cărora să le poată fi transferate atribuţii ale suveranităţii naţionale, atribuţii care, acum, sunt exercitate de Guvernul României, parte componentă a statului român, naţional şi unitar.

    Vă invit să mai citim încă o dată, cu şi mai multă atenţie, declaraţia premierului, care ne spune că: “Tot efortul nostru de a găsi procedura depinde de primul pas - de a trece în Constituţie existenţa regiunilor, competenţele, după aceea să convingem oamenii să vină la referendum să valideze." Deci, primul pas este acela al introducerii în Constituţie a existenţei regiunilor, al doilea al convingerii cetăţenilor să vină la referendum, să “valideze” existenţa regiunilor, ca unităţi administrative. Primul pas a fost făcut. În proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei adoptat de Comisia Parlamentară condusă de Crin Antonescu, alineatul (3) al articolului 3 a fost modificat şi ar urma să aibă următorul cuprins: “(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe, judeţe ŞI REGIUNI. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.”. Deci după judeţe, rămase pe aceiaşi linie cu comunele şi oraşele, s-a adăugat „şi regiuni”. În baza acestei prevederi constituţionale, „reprezentanţii” ar putea, oricând, să adopte legi prin care să facă ce vor ei cu organizarea administrativă a României. Să înfiinţeze şi să desfiinţeze judeţe. Să înfiinţeze şi să desfiinţeze regiuni, inclusiv pe criterii etnice, sau religioase. Să deposedeze statul român de atributele suveranităţii naţionale, pe care să le transfere regiunilor. În final, să distrugă statul naţional şi unitar al românilor. Totul va fi făcut... constituţional.

    Al doilea pas preconizat de domnul premier s-a dovedit mai complicat. Au înţeles, repede că nu vor reuşi să convingă prea mulţi români să vină la referendum să „valideze” adăugirea făcută de ei la alineatul (3) al articolului 3. Au încercat să modifice legea referendumului, să reducă cvorumul de prezenţă de la 50% la 30%, ceea ce i-a permis Preşedintelui şi Curţii Constituţionale să le încurce planurile, astfel încât nu mai pot organiza referendumul mai devreme de un an de la intrarea în vigoare a legii noului cvorum.

    Eu sper că, între timp, noi vom reuşi să convingem românii să nu se mai lase traşi pe sfoară de către politicienii trădători de neam şi de ţară.

    În afară de obiectivele pe care le-am menţionat mai sus, acela al slăbirii şi, mai apoi, al destrămării statului naţional şi unitar al românilor, nu există nici un alt motiv pentru modificarea organizării administrative a României, pentru crearea unui nou nivel ierarhic în cadrul organizării administrative existente. Actuala organizare administrativă a României, cu o singură autoritate coordonatoare a comunităţilor locale, judeţul, este în deplină concordanţă atât cu dimensiunile teritoriului naţional, cu numărul şi distribuţia teritorială a populaţiei ţării, ca şi cu nivelul de dezvoltare economică a ţării şi a comunităţilor locale. Această organizare administrativă a ţării este rezultatul unui îndelungat proces istoric, ea constituindu-se într-o componentă organică a statului român şi a societăţii româneşti. Ţara Românească şi Moldova au fost organizate pe judeţe. Această organizare a fost menţinută şi dezvoltată după unirea celor două Principate, a fost, apoi, extinsă la întregul stat naţional constituit în anul 1918. A fost desfiinţată, vremelnic, de statul aservit ocupantului sovietic, între 1950 şi 1968, când judeţele au fost înlocuite cu raioane, deasupra cărora fiind instalate REGIUNI. Organizarea impusă de ocupant a fost înlocuită cu aceea românească, tradiţională, în 1968, când au fost desfiinţate raioanele şi regiunile, fiind reinstituite judeţele, ca autorităţi de coordonare a comunităţilor locale.

    Crearea unui nou nivel ierarhic în organizarea administrativă a ţării, regiunile, nu se justifică nici din punct de vedere organizatoric, nici din punct de vedere economic, al eficienţei. Organizatoric, crearea regiunilor ar avea ca efect, direct, centralizarea deciziilor, îndepărtarea acestora de locul în care trebuie aplicate. Regiunile nu pot prelua decât atribuţii de coordonare, care, acum, sunt exercitate de către judeţe. În prezent, conform Constituţiei, Guvernul nu exercită atribuţii de coordonare, nici pentru judeţe, nici pentru localităţi. Guvernul exercită numai atribuţii executive ale suveranităţii naţionale, în domeniul apărării naţionale, al ordinii publice, al învăţământului, al asistenţei medicale şi sociale etc. Guvernul nu poate descentraliza, nu poate ceda regiunilor decât ceea ce are, adică atribuţii ale suveranităţii naţionale, ceea ce înseamnă, însă, subminarea statului naţional.

    Economic, crearea regiunilor, ca unităţi administrative, înseamnă crearea unor noi instituţii birocratice, consumatoare de fonduri bugetare, suportate de cetăţeni, instituţii care nu îmbunătăţesc, ci, dimpotrivă, slăbesc calitatea serviciilor pe care cetăţenii se aşteaptă să le primească de la autorităţile statului şi de la autorităţile locale.

    Nu există nici un fel de legătură între primirea fondurilor care se cuvin României de la Uniunea Europeană şi organizarea administrativă a ţării. Este o nouă minciună a guvernanţilor, aşa cum au fost multe altele, prin care au obţinut votul românilor în ultimii 24 de ani. România a îndeplinit, încă din 2004, înainte de aderare, toate cerinţele impuse de reglementările Uniunii în ceea ce priveşte constituirea regiunilor de dezvoltare, ca unităţi de planificare şi raportare statistică, nu ca unităţi administrative, cum vor să facă guvernanţii.

    Acestea sunt motivele pentru care propunem introducerea articolului 3.2, prin care, pe de o parte, precizăm că, în România, sunt constituite şi funcţionează cele 8 regiuni de dezvoltare, ca unităţi de planificare şi de raportare statistică, în conformitate cu reglementările Uniunii Europene, iar pe de altă parte, că atribuţiile, denumirile şi componenţa regiunilor de dezvoltare nu pot fi modificate decât prin lege adoptată de popor, prin referendum. Astfel încât să stopăm orice pornire a guvernanţilor, oricare ar fi ei, prin care să „regionalizeze” ţara conform intereselor lor politice şi financiare.


    Unitatea poporului. Articolul 4.

    În actuala Constituţie, articolul 4 are denumirea “Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni” cu următorul cuprins:
    „(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetățenilor săi.
    (2) România este patria comuna şi indivizibila a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnica, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.”

    Este unul din puţinele articole din actuala Constituţie pe care îl preluăm integral în Constituţia Cetăţenilor, fără nici o modificare, sau completare.
    Alineatul (1) al acestui articol aşează, corect, la fundamentul statului unitatea poporului român, dar şi solidaritatea cetăţenilor acestui stat, iar alineatul (2) precizează condiţia de egalitate a tuturor cetăţenilor ţării, indiferent de deosebirile, de orice natură, existente între aceştia. Toţi sunt cetăţeni ai aceleiaşi patrii comune, toţi se bucură de aceleaşi drepturi şi se supun aceloraşi obligaţii, stabilite prin Constituţie.
    ****
    Absolvent al Colegiului Naţional „Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor în economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

  3. #3
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    România
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Post Răspuns la: Constitutia Cetatenilor : schimbare fundamentala de paradigma - piatra de hotar, proiect de t

    Cetăţenia. Articolul 5.

    În actuala Constituţie, acest articol are următorul text:
    „(1) Cetățenia română se dobândește, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică.
    (2) Cetățenia română nu poate fi retrasa aceluia care a dobândit-o prin naștere.”


    În Constituţia Cetăţenilor, am modificat alineatul (1), am păstrat, nemodificat, alineatul (2) şi am introdus trei noi alineate, după alineatul (1).
    În Constituţia Cetăţenilor, alineatul (1) are următorul cuprins:
    “(1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de lege, adoptată prin referendum naţional.”

    Am introdus precizarea că legea care va detalia normele referitoare la modul în care se dobândeşte, se păstrează şi se pierde cetăţenia română trebuie să fie adoptată de popor, prin referendum, şi nu de politicieni, indiferent care vor fi aceştia. Am făcut această propunere, pornind de la presiunile la care poporul român, ca şi alte popoare, este supus din partea globalismului, a corporaţiilor transnaţionale, care urmăresc nu numai acapararea resurselor naturale şi create de popoare, dar şi deznaţionalizarea acestora, prin împingerea unor mase mari de oameni să-şi părăsească statele lor naţionale şi să stabilescă în altele, în căutarea unui loc de muncă, sau a unei şanse de îmbogăţire.

    În ultimul sfert de veac, poporul român este supus la un intens proces de disoluţie, de dezintegrare, nemaiîntâlnit în istoria sa. Pe de o parte, milioane de români au fost lăsaţi fără locuri de muncă, fiind, astfel, forţaţi să-şi părăsească ţara, în căutarea unei surse de existenţă, pe de altă parte, un număr tot mai mare de străini obţin, cu mare uşurinţă, cetăţenia română, intră în ţară, cumpără, pe nimic, capitaluri, inclusiv terenuri. Efectul conjugat al acestor mişcări demografice este reducerea accelerată a ponderii etnicilor români în totalul populaţiei ţării, deromânizarea României. Pericolul este evident şi numai cine este interesat să-l ascundă nu îl vede.

    Constituţia Cetăţenilor propune să punem piciorul în prag şi să oprim ambele procese. Ea propune atât norme care să crească, rapid, numărul de locuri de muncă şi să aducem acasă pe toţi cei care au părăsit ţara, dar şi norme care să pună stavilă valului de imigranţi, de care ţara nu are nevoie.
    În acest sens, vor acţiona şi normele propuse prin cele trei noi alineate introduse la acest articol, cu următorul cuprins:
    „(1.1) Statul român ţine evidenţa persoanelor cărora li s-a acordat cetăţenia română, la cerere, sau prin adopţie, şi publică lista completă a acestor persoane, în Monitorul Oficial al României, Partea I, în ultima zi lucrătoare a fiecărui an. Lista precizează cetăţeniile străine pe care persoanele în cauză le deţin, sau le-au deţinut, înainte de primirea cetăţeniei române, precum şi prenumele celor doi părinţi ai persoanelor în cauză. În prima listă, publicată la sfârşitul anului în care intră în vigoare prezenta lege, sunt cuprinse toate persoanele care au primit cetăţenia română începând cu data de 24 ianuarie 1859 până la sfârşitul anului în care se publică lista.

    (1.2) Etnicii români care au locuit sau locuiesc în teritorii care au făcut parte din teritoriul României nu au pierdut cetăţenia română. Tuturor cetăţenilor care arată că se află în această situaţie şi descendenţilor acestora li se recunoaşte cetăţenia română, la cerere, de îndată, fără taxe.

    (1.3) Persoanele care au participat, în orice fel, la genocidul antiromânesc de după 1944, nu pot primi cetăţenia română, dacă participarea la genocid este stabilită printr-o hotărâre judecătorească, rămasă definitivă.”


    Este dreptul nostru, al poporului român, să ştim cine sunt cei care primesc cetăţenia română, câţi sunt aceştia, când au venit, de unde au venit, din ce etnii fac parte. Pe de altă parte, ni se pare total nedrept să acceptăm că etnicii români care au locuit sau locuiesc în teritorii care au făcut parte din teritoriul României şi-au pierdut cetăţenia română, urmare a faptului că respectivele teritorii au fost rupte, samavolnic, din trupul ţării. Cu atât mai nedrept ca statul român să pretindă taxe fraţilor noştri care solicită să li se recunoască calitatea de cetăţean al României.

    Nimeni nu neagă faptul că regimul comunist a fost instaurat în România împotriva voinţei poporului român. Acest regim nu a fost instaurat de români, ci de străini. Nimeni nu neagă faptul că acest regim a fost unul criminal, că el a curmat viaţa a milioane de români.. Caracterul criminal al regimului comunist a fost recunoscut şi de Preşedintele României şi de Parlamentul României, organul reprezentativ SUPREM al poporului român. Nimeni nu neagă faptul că muţi dintre cei care au adus comunismul pe capul românilor şi care au organizat şi pus în aplicare genocidul antiromânesc de după 1944, după ce şi-au umplut mâinile cu sângele românesc, au părăsit ţara şi au devenit cetăţeni ai altor state, fără să fie pedepsiţi pentru crimele lor.

    Nimeni nu ne poate nega dreptul nostru de a introduce în legislaţia statului nostru, inclusiv în Legea Fundamentală, norme prin care să impunem pedepsirea celor care au participat la genocidul antiromânesc săvârşit de regimul comunist, ca şi norme prin care să interzicem acordarea cetăţeniei române unor persoane care se fac vinovate de acest genocid.

    Nimeni, în afară de juriştii Consiliului Legislativ al României, care, în Avizul lor nr 47/2014 ne spun că:
    “10. Norma propusă la art. I pct. 9 pentru art. 5 alin. (1.3) se referă la <<genocidul antiromânesc de după 1944>>, fără ca această noţiune să fie circumscrisă vreunei definiţii care să facă posibilă stabilirea criteriilor pe baza cărora s-ar putea realiza constatarea <<participării la genocid>>".

    Juriştii Consiliului Legislativ nu se pot lăuda cu prea multă consecvenţă. În multe din criticile lor ne reproşează că aducem în Constituţie “norme care nu au caracter de principiu sau de generalitate şi care nu trebuie să se regăsească la nivelul Legii Fundamentale”, ci în „legislaţia subsecventă”. Acum şi aici, ei ne reproşează că alineatul propus de noi mai sus nu conţine „definiţii” şi „criterii” pe baza cărora să se constate participarea la genocidul antiromânesc. Aici nu mai este valabilă teza că, în Constituţie, se stabilesc NORME principiale, pe baza cărora se emit LEGI subsecvente, care DEFINESC infracţiunea de genocid antiromânesc şi CRITERIILE care constată existenţa ei?



    Dreptul la identitate. Articolul 6.

    În actuala Constituţie, articolul 6, cu denumirea „Dreptul la identitate”, are următorul cuprins:
    „(1) Statul recunoaște şi garantează persoanelor aparținând minorităţilor naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
    (2) Masurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparținând minorităţilor naţionale trebuie sa fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni român.”


    Noi considerăm că este cât se poate de potrivit ca statul român să recunoască şi să garanteze dreptul tuturor cetăţenilor săi la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Nu înţelegem de ce numai unii cetăţeni ai României, cei care aparţin unor „minorităţi naţionale”, adică unor etnii minoritare, trebuie să se bucure de acest drept. De ce statul român să nu recunoască şi românilor, adică etniei majoritare, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

    Acesta este motivul pentru care Constituţia Cetăţenilor propune ca articolului 6 să aibă următorul cuprins:
    „(1) Statul recunoaşte şi garantează tuturor cetăţenilor săi dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
    (2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţilor etnice, culturale, lingvistice şi religioase ale tuturor cetăţenilor săi trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.
    (3) Etnia reprezintă comunitatea persoanelor care vorbesc aceiaşi limbă maternă.
    (4) Fiecare cetăţean al României are dreptul să-şi afirme etnia şi religia, prin declararea acestora la primul recensământ organizat după data la care a împlinit vârsta de 18 ani.
    (5) Beneficiază de măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase numai cetăţenii care şi-au declarat etnia şi religia, conform alineatului (4).
    (6). Până la împlinirea vârstei de 18 ani, copiii îşi exercită drepturile prin intermediul părinţilor, în condiţiile legii.”


    Am adăugat 4 noi alineate, pentru a pune ordine în această problemă a minorităţilor etnice. Observă, mai întâi, că noţiunea de minoritate naţională este imprecisă, generatoare de confuzii. Desemnează acest concept o minoritate a naţiunii române, sau o naţiune minoritară, care îşi duce viaţa printre naţiunile majoritare ale lumii. Sintagma aceasta nici nu se regăseşte în alte Constituţii.

    Etnia este o noţiune cu un conţinut exact, precis. Ea defineşte comunitatea persoanelor care vorbesc aceiaşi limbă maternă. Am şi introdus această definiţie, la alineatul (4) al articolului 6. Juriştii Consiliului Legislativ nu au nimic împotriva acestei definiţii şi nici împotriva includerii ei ca normă în Constituţie. Ei ne precizează, însă, că, referitor la norma propusă la alineatele (4) şi (5), recensământul reprezintă o operaţiune statistică, astfel încât nu poate avea efect constitutiv de drepturi pentru anumite categorii de persoane, aşa cum se prevede în proiect.
    Fără îndoială că recensământul este o operaţiune statistică, nu una comercială, de exemplu. Asta ştie toată lumea. Nu înregistrarea statistică are efect constitutiv de drepturi. Dreptul este creat de Constituţie. Norma propusă de noi dispune numai ca persoanele în cauză să-şi AFIRME etnia, sau religia, pentru a se putea bucura, deplin, de măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, religioase, culturale şi lingvistice.


    Românii din afara graniţelor statului.
    Articolul 7.

    Am schimbat denumirea articolului, din “Românii din străinătate”, în “Românii din afara graniţelor statului”, şi am introdus un alineat nou, cu următorul cuprins:
    „(2) Românii din teritoriile situate în afara graniţelor statului român, teritorii care fac parte din spaţiul de etnogeneză a poporului român, beneficiază de o atenţie specială din partea statului român.”

    Ambele modificări le datorăm propunerii făcute de domnul Conf. Dr. Alexandru Amititeloaie, de la Universitatea “Gerorge Bacovia” din Bacău, Catedra de drept constituţional şi instituţii publice, în cadrul Forumului Constituţional. Iată argumentele aduse de domnul conferenţiar în susţinerea propunerii sale.

    “Considerăm că denumirea marginală nu este corectă. Românii din teritoriile desprinse de la România, teritorii care fac parte din vatra strămoşească a poporului român, nu pot fi consideraţi că sunt în străinătate.

    Pot fi consideraţi în străinătate sau diaspora românii din Franţa, Italia, Spania, Germania, sau America, dar nu românii din Bucovina, Ţinutul Herţa, Basarabia, Voievodina, Valea Timocului etc. Aceste teritorii, chiar dacă sunt desprinse de la vatra strămoşească şi acum se află sub o altă jurisdicţie, nu sunt teritorii străine pentru România. De aceea, a-i include și pe românii de aici sub titulatura generică” românii din străinătate” este o gravă eroare şi ea trebuie îndreptată.

    Credem că mai bine s-ar potrivi denumirea de „Românii din afara graniţelor statului”, pentru că ceea ce interesează statul român este jurisdicţia sub care se află românii din afara graniţelor sale şi modul cum el îi poate sprijini pentru a-şi conserva identitatea. În al doilea rând, textul articolului este destul de vag şi nu dă naştere unor obligaţii concrete pentru statul român de a-i sprijini mai ales pe românii din jurul României. Dacă statul român se angajează să acţioneze pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii etnice, culturale şi religioase a acestor români cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt, înseamnă că el nu-şi asumă nici o obligaţie pentru cazul în care aceste state duc o politică de deznaţionalizare, discriminare şi disoluţie etnică a românilor de pe teritoriul lor. De aceea propunem următorul format al acestui text: „Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea normelor internaţionale privind drepturile omului.”

    Cel de-al doilea aliniat, propus de noi, este necesar pentru că românii din jurul României au trebuit să înfrunte în decursul timpului aspre privaţiuni pentru a-şi păstra limba, cultura, tradiţiile, religia şi obiceiurile, politică pe care statele unde trăiesc încă n-au abandonat-o. De aceea, considerăm necesară instituirea unei obligaţii constituţionale a statului român pentru ca, pe căi diplomatice şi alte modalităţi de sprijin, să ajute mai concret comunităţile româneşti din teritoriile desprinse de la vatra strămoşească a poporului român şi, în primul rând, să le apere împotriva politicilor de deznaţionalizare şi discriminare etnică.”


    Partidele politice. Articolul 8.

    Am propus modificarea denumirii articolului din „Pluralismul şi partidele politice” în „Partidele politice”, deoarece articolul se referă, concret, la partidele politice, nu la pluralismul în societate, în general. Cu atât mai mult cu cât următorul articol, 9, se referă la sindicate, patronate şi asociaţii profesionale, alte componente ale pluralismului în societate. În consecinţă, am propus şi modificarea alineatului (1), care precizează că pluralismul politic, nu pluralismul în general, este condiţie şi garanţie a democraţiei constituţionale.

    Am propus introducerea a 10 noi alineate, la acest articol, toate menite să asigure democratizarea statului român, apariţia şi funcţionarea unor noi partide politice, formate din oameni cinstişi, competenţi, responsabili şi devotaţi intereselor naţionale, partide care să înlăture de la conducerea statului român mafia politică creată prin lovitura de stat din decembrie 1989 şi prin normele constituţionale şi legale impuse românilor de această mafie.

    Constituţia Cetăţenilor obligă partidele politice să respecte ordinea de drept existentă, stabilită prin Constituţie şi prin legi, dar stabileşte că partidele politice au dreptul să urmărească schimbarea ordinii de drept, pe căi democratice
    . Lucru, care, din nou, nu convine juriştilor Consiliului Legislativ, care, în Avizul lor nr.47/2014, ne spun următoarele: „6.2. Norma propusă la art. I pct. 12 pentru art. 8 alin. (3), prin instituirea dreptului constituţional al partidelor politice de a urmări schimbarea ordinii de drept existente, fie chiar şi "pe căi democratice", constituie o încălcare a limitelor revizuirii Constituţiei, întrucât conferă partidelor politice îndreptăţirea de a iniţia sau de a susţine inclusiv modificări ale Legii fundamentale. Prin aceste dispoziţii se aduc atingere valorilor fundamentale protejate de art. 152, valori care se înscriu, toate, în cuprinsul noţiunii de "ordine de drept existentă".

    Iată ce spune, negru pe alb, articolul 152, cu privire la limitele revizuirii Constituţiei:
    „ARTICOLUL 152 Limitele revizuirii
    (1) Dispoziţiile prezentei Constituții privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului roman, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
    (2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută daca are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanțiilor acestora.
    (3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgență şi nici în timp de război.


    Oricine poate vedea, cu ochiul liber, că textul articolului 152, invocat de juriştii Consiliului Legislativ, nu face nici o referire la „ordinea de drept existentă”. Este şi normal să nu facă, deoarece asta şi înseamnă REVIZUIREA Constituţiei, adică schimbarea, modificarea ORDINII (de drept, legale) instituită prin Legea Fundamentală şi prin legile subsecvente. Această schimbare a ORDINII DE DREPT este însăşi raţiunea de a fi a partidelor politice. Raţiune înscrisă şi în Constituţia actuală şi în Constituţia Cetăţenilor, la alineatul (2) al acestui articol 8, care dispune că partidele politice contribuie la DEFINIREA ŞI EXPRIMAREA VOINŢEI POLITICE A CETĂŢENILOR. Este vorba, domnilor jurişti, de VOINŢA POLITICĂ a cetăţenilor, adică de SUVERANITATEA cetăţenilor, de PUTEREA lor de a decide ORDINEA DE DREPT în care vor să trăiască.

    Iată cu ce fel de ARGUMENTE îşi susţin juriştii Consiliului Legislativ avizul negativ dat proiectului nostru de revizuire a Constituţiei României. Halal!

    Constituţia Cetăţenilor interzice:

    • folosirea partidelor politice ca instrumente de promovare a intereselor unor grupuri minoritare care încearcă să acapareze instituţiile statului, folosindu-le împotriva intereselor societăţii;
    • constituirea de partide politice pe criterii etnice sau religioase;
    • funcţionarea partidelor politice care acţionează împotriva intereselor naţionale;
    • finanţarea de la bugetul public naţional a partidelor politice, urmând ca toate partidele politice să-şi finanţeze activitatea exclusiv din cotizaţiile membrilor lor, cotizaţia fiind egală pentru toţi membrii partidului;
    • condiţionarea constituirii şi funcţionării partidelor politice de numărul de membri al acestora;
    • condiţionarea funcţionării partidelor politice de obţinerea unui anumit număr de voturi în alegeri.



    Domnii jurişti ai Consiliului Legislativ nu au nimic împotriva acestor prevederi ale Constituţiei Cetăţenilor. La alineatul 5 al acestui articol, am introdus o normă care stabileşte că partidele politice sunt persoane juridice de drept privat”. Juriştii Consiliului Legislativ resping această normă, de data asta nu pe motiv că ar depăşi limitele revizuirii, stabilite la articolul 152 din actuala Constituţie, ci pe motiv că nu este corectă şi nu este corectă pentru că nu concordă cu „doctrina”, aceasta, doctrina, nefiind altceva decât un citat dintr-o carte scrisă de doi specialişti în drept constituţional. În Avizul lor nr. 47/2014, ei scriu următoarele:
    12. La art. 8 alin. (5), astfel cum este propus la art. I pct. 12, calificarea partidelor drept "persoane juridice de drept privat" nu este corectă, în raport cu statutul constituţional al acestor entităţi. Aşa cum s-a precizat în doctrină*15), "scopul asocierii în partide politice se delimitează de scopurile celorlalte asociaţii: scopurile partidelor politice sunt, pe de-o parte, formarea şi exprimarea opiniilor politice ale cetăţenilor, manifestarea libertăţii politice a acestora, conturarea şi consolidarea societăţii politice şi, pe de altă parte, obţinerea majorităţii sufragiilor cetăţenilor pentru cucerirea şi exercitarea puterii prin realizarea propriului program politic".
    ---------- *15) Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, coordonatori, Constituţia României. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 84.

    Apelând tot la „doctrină”, membrii colectivului catedrei de drept constituţional al Universităţii din Craiova, condus de prof. univ. dr. Dan Claudiu Dănişor, în intervenţia lor făcută în cadrul Forumului Constituţional, aduc argumente consistente care susţin încadrarea partidelor politice ca persoane juridice de drept privat.
    Tradiţia noastră legislativă, spun juriştii craioveni, este în acelaşi sens. Legea privind persoanele juridice (Asociaţiuni şi Fundaţiuni) din 6 februarie 1924 dispunea, în art.1, că persoanele juridice de drept public se crează numai prin lege. A contrario, toate persoanele juridice înfiinţate prin voinţa particularilor sunt de drept privat. Or, partidele politice sunt, în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei din 1991, create în baza dreptului la liberă asociere, la fel ca sindicatele, patronatele şi alte forme de asociere.
    Un alt criteriu de departajare a peroanelor juridice de drept public de cele de drept privat este că primele sunt înfiinţate pentru a gira un serviciu public. Or partidele politice, chiar dacă exercită o misiune de interes general, nu exercită o misiune de serviciu public. Persoanele juridice de drept public exercită suveranitatea. Sunt astfel de persoane statul şi unităţile administrativ teritoriale, de exemplu. Partidelor politice le este interzis, ca de altfel oricărui grup, să exercite suveranitatea, în baza art. 2 din Constituţie”.


    De fapt, nu trebuie să scăpăm din vedere că încadrarea partidelor ca persoane juridice de drept public stă la baza finanţării de la buget a partidelor parlamentare. Iată de ce trebuie schimbat acest statut al partidelor politice.


    Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale. Articolul 9.

    Am lăsat neschimbat articolul 9, care prevede că sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii, ele având rolul de a contribui la apărarea drepturilor şi promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor.

    Relaţii internaţionale. Articolul 10.

    Am menţinut alineatul existent, care prevede că „România întreține şi dezvoltă relaţii pașnice cu toate statele si, în acest cadru, relații de buna vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional” şi am adăugat un nou alineat, cu următorul cuprins:
    „(2) România nu poate participa la războaie de agresiune, cotropire, sau colonizare.”


    Dreptul internaţional şi dreptul intern.
    Articolul 11.

    Având în vedere că, în actuala Constituţie a României (Constituţia României 2003), articolul 11 şi articolul 20, cu denumirea „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”, au acelaşi obiect, respectiv raportul între dreptul internaţional şi dreptul intern, am comasat conţinutul celor două articole, în articolul 11, articolul 20 rămânând fără obiect, urmând să fie abrogat.

    Am schimbat, complet, conţinutul articolului 11
    . La alineatul (1), Constituţia actuală
    (Constituţia României 2003) obligă statul român „să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile cei revin din tratatele la care este parte”. Constituţia Cetăţenilor obligă statul român „să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă normele generale acceptate ale dreptului internaţional, precum şi obligaţiile care îi revin din tratatele la care este parte”.

    Am introdus un nou alineat, (2), care precizează că tratatele la care statul român urmează să devină parte se aprobă de poporul român, prin referendum, şi că aceste tratate nu pot avea clauze secrete. Redăm, astfel, poporului român puterea de a hotărî el, direct, prin referendum, toate tratatele internaţionale la care urmează să se angajeze ţara. Un astfel de tratat nu se încheie în fiecare zi. Poporul român nu mai trebuie să lase astfel de tratate la cheremul “reprezentanţilor”, oricare ar fi aceştia.

    Juriştii Consiliului Legislativ nu sunt de acord cu teza a doua a acestui alineat (2), propus de noi, teză care prevede că tratatele internaţionale la care România este parte nu pot avea clauze secrete.
    Iată argumentele lor, conţinute în Avizul nr. 47/2014: 13. La art. I pct. 14, referitor la norma propusă pentru art. 11 alin. (2) teza finală, semnalăm faptul că, atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional este reglementată posibilitatea încheierii, de către stat, a unor tratate care pot fi, în totalitate sau în parte, declarate secrete, în măsura în care acestea cuprind informaţii clasificate. În acest sens, menţionăm şi faptul că, în prezent, România este parte la mai multe instrumente juridice internaţionale care au ca obiect de reglementare protecţia informaţiilor clasificate, dintre care amintim, cu titlu de exemplu: Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Slovace privind protecţia reciprocă a informaţiilor, a materialelor şi a documentelor secrete de stat, semnat la Bratislava la 3 septembrie 1999, ratificat prin Legea nr. 173/2000, şi Acordul între statele membre ale Uniunii Europene, reunite în cadrul Consiliului, privind protecţia informaţiilor clasificate schimbate în interesul Uniunii Europene, semnat la Bruxelles, la 25 mai 2011, ratificat prin Legea nr. 64/2013. Menţinerea prevederii potrivit căreia tratatele nu pot avea clauze secrete ar conduce la neîndeplinirea, de către România, a obligaţiilor asumate pe plan internaţional, fiind în contradicţie cu norma prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol. Mai mult, art. 17 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare, enumeră informaţiile care intră în categoria informaţiilor secrete de stat, aici regăsindu-se, inclusiv, relaţiile şi activităţile externe ale statului român, care, potrivit legii, nu sunt destinate publicităţii, precum şi informaţiile altor state sau organizaţii internaţionale, faţă de care, prin tratate ori înţelegeri internaţionale, statul român şi-a asumat obligaţia de protecţie.”


    Să ne lămurim. Prin teza propusă, noi nu propunem deposedarea poporului român, respectiv, a statului român, de dreptul acestuia de a-şi proteja informaţiile confidenţiale, considerate secret de stat, nici dreptul lui de încheia tratate cu alte state pentru protecţia reciprocă a unor astfel de informaţii. Prin teza propusă, noi obligăm statul român, mai exact, pe cei care ajung, pe o cale sau alta, să reprezinte poporul român, să încheie tratate cu alte state, în numele poporului român, să nu includă în aceste tratate clauze secrete, prevederi de care poporul român să nu aibă cunoştinţă.

    Juriştii Consiliului Legislativ fie sunt în confuzie fie vor să creeze confuzie. Secretele de stat sunt informaţiile la care au acces numai anumite persoane aflate la conducerea diverselor componente ale statului, stabilite, ca atare, prin lege. Prevederile tratatelor internaţionale la cate statul român este parte interesează întregul popor şi nu pot fi ascunse acestuia, poporului. Punct.

    Pornind de la noul conţinut al alineatului (2), care prevede că tratatele internaţionale sunt aprobate de popor, dar şi de la constatarea că nu toate tratatele ratificate intră, automat, în vigoare, am modificat şi alineatul din Constituţia actuală (Constituţia României 2003) care prevede că „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, În Constituţia Cetăţenilor, acest alineat capătă numărul (4) şi următorul cuprins: „Tratatele la care statul român este parte, aprobate şi intrate în vigoare, fac parte din dreptul intern.”

    Am preluat de la articolul 20 şi am integrat aici, la articolul 11, alineatul (5), care precizează că, în interpretarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi obligaţiile cetăţenilor se va ţine seama de prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi ale celorlalte tratate la care statul român este parte.

    Am introdus încă un alineat, (6)
    , prin care se recunoaşte dreptul cetăţenilor de a organiza referendumuri în care să fie supuse aprobării poporului tratatele internaţionale la care România este parte la data intrării în vigoare a Constituţiei Cetăţenilor, în cazurile în care aceste tratate conţin prevederi contrare intereselor naţionale. Dacă poporul le aprobă, tratatele rămân în vigoare, dacă nu, ele trebuie renegociate, sau denunţate.

    Juriştii Consiliului Legislativ resping şi această propunere, aşa cum fac cu toate propunerile prin care noi încercăm să redăm poporului român puterea de care a fost deposedat prin actuala Constituţie a României.
    Iată poziţia lor faţă de această propunere: 14. La art. I pct. 14, referitor la art. 11 alin. (6), semnalăm că soluţia legislativă propusă ar implica o reanalizare a tuturor tratatelor internaţionale la care România este parte, pentru a se stabili dacă prevederile acestora sunt sau nu sunt contrare intereselor naţionale, în raport cu noile dispoziţii constituţionale. O astfel de operaţiune juridică este imposibilă, atât din punct de vedere al principiilor dreptului intern (tratatele respective făcând deja parte din ordinea juridică naţională), cât şi din punct de vedere al regulilor dreptului internaţional. Astfel, chiar dacă s-ar accepta că o entitate (nedefinită în cuprinsul normei propuse) ar stabili că anumite tratate sunt "contrare intereselor naţionale", supunerea lor "aprobării poporului, prin referendum naţional, iniţiat de cetăţeni, potrivit legii" ar fi imposibilă, întrucât respectivele tratate sunt deja în vigoare şi produc efecte. Singura modalitate prin care, eventual, ar putea fi supuse aprobării poporului aceste tratate ar fi prealabila lor denunţare, urmată de o nouă negociere, semnare şi aprobare a acestora, fapt care ar putea reprezenta, de fapt, o nerespectare de către România a obligaţiilor asumate pe plan internaţional.”

    Prima lor frază este corectă. Da, este adevărat, soluţia propusă de noi implică o REANALIZARE a tuturor tratatelor internaţionale la care România este parte, pentru a se stabili dacă prevederile acestora sunt sau nu sunt contrare intereselor naţionale, în raport cu noile dispoziţii constituţionale. Mai departe, poziţia domnilor jurişti nu mai este deloc corectă. După ce afirmă, mai întâi, că o astfel de reanalizare este IMPOSIBILĂ, pentru că respectivele tratate sunt în vigoare şi produc efecte, revin şi admit că ar fi posibilă, dar... numai după prealabila lor denunţare, urmată de o nouă negociere, semnare şi aprobare. În final, pentru că propunerea trebuie respinsă, domnii jurişti ajung la concluzia că, deşi posibile, denunţarea, renegocierea şi aprobarea acestor tratate de către popor AR PUTEA reprezenta o nerespectare de către România a obligaţiilor asumate pe plan internaţional. Deci, prin propunerea noastră, nu ÎNCĂLCĂM obligaţiile asumate pe plan internaţional, ci am PUTEA să le încălcăm.
    Câtă acurateţe juridică în această argumentaţie!


    Simboluri naţionale
    . Articolul 12.

    Am păstrat neschimbat alineatul (1), care prevede că drapelul Româniri este tricolor, culorile fiind aşezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu.

    La alineatul (2), am propus ca România să aibă două zile naţionale: 9 mai şi 1 decembrie. Facem această propunere pornind de la constatarea că, la marea majoritate a statelor moderne ale lumii, ziua naţională este legată de data cuceririi independenţei naţionale, dar şi de la faptul că, în cazul României, data finalizării procesului de unificare naţională are o importanţă deosebită. La acest argument, se adaugă şi aspecte legate de condiţiile atmosferice specifice celor două zile naţionale propuse de noi. Reţinem, de asemenea, că există şi alte state care au câte două zile naţionale, cum sunt India şi Pakistanul, de exemplu.

    La alineatul (3), propunem ca imnul naţional al României să fie „Trei culori”, cu muzica şi versurile de Ciprian Porumbescu. Actualul imn al României, „Deşteaptă-te române”, are un text greoi, stufos, plin de arhaisme, care slăveşte pe cei care ne-au agresat şi ne-au cotropit ţara, la care se adaugă o melodie tânguitoare, lipsită de dinamism. Ni se pare mult mai potrivit cântecul “Trei culori”, cu muzica şi versurile de Ciprian Porumbescu.


    Limba oficială. Articolul 13.

    Am păstrat textul din actuala Constituţie, care prevede că, „în România, limba oficială este limba română”, însă am adăugat patru noi alineate, cu următorul cuprins:
    „(2) Dezbaterile publice în cadrul organismelor deliberative ale statului şi ale autorităţilor locale se fac în limba română.
    (3) Învăţarea, cunoaşterea şi folosirea limbii române în raporturile de serviciu cu ceilalţi cetăţeni români este obligatorie pentru toţi cetăţenii României.
    (4) Limba maternă poate fi folosită în raporturile dintre cetăţenii care aparțin aceleiaşi etnii.
    (5) Orice cetăţean român are dreptul de a pretinde ca, în raporturile cu el, ceilalţi cetăţeni români să folosească limba română.”

    Din nou, juriştii Consiliului Legislativ citesc una şi văd alta. Iată ce scriu ei, în Avizul lor nr. 47/2014: 6.3. La art. I pct. 16, completarea art. 13 cu norme prin care se instituie obligaţia utilizării exclusiv a limbii române în raporturile cu autorităţile publice, coroborată cu abrogarea art. 120, potrivit art. I pct. 133, precum şi cu lipsa unei norme de excepţie în cuprinsul titlului referitor la autorităţile locale (art. I pct. 158), elimină posibilitatea cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale în unităţile administrativ-teritoriale în care aceştia au o pondere semnificativă, prevăzută în prezent de art. 120 alin. (2). Întrucât această posibilitate reprezintă o garanţie a dreptului la identitate consacrat de art. 6 din Constituţie, suprimarea acesteia încalcă limitele revizuirii, potrivit dispoziţiilor art. 152 alin. (2). În plus, dispoziţia propusă pentru art. 13 alin. (2), referitoare la dezbaterile publice în limba română la toate nivelurile administraţiei publice, nu poate fi acceptată şi pentru că este în contradicţie cu obligaţiile asumate de România prin ratificarea, prin Legea nr. 33/1995, a Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, precum şi prin ratificarea, prin Legea nr. 282/2007, a Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992.”

    Deci, noi scriem, negru pe alb, că „dezbaterile publice în cadrul organismelor deliberative ale statului şi ale autorităţilor locale se fac în limba română”, iar juriştii Consiliului Legislativ ne acuză, tot negru pe alb, că instituimobligaţia utilizării exclusiv a limbii române în raporturile cu autorităţile publice”. Norma propusă de noi instituie obligaţia ca dezbaterile publice în cadrul organismelor deliberative ale statului şi ale autorităţilor locale, adică dezbaterile din Parlamentul României, din consiliile locale şi consiliile judeţene, deci care privesc pe toţi cetăţenii ţării, ai localităţilor, ori judeţelor, în cauză, să se facă în limba română, limba oficială a statului român. Noi nu propunem utilizarea exclusivă a limbii române în raporturile cu autorităţile publice.

    Noi nu propunem încălcarea prevederilor Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare. Dimpotrivă, noi spunem, la alineatul (1) al articolului 11 că statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă normele generale acceptate ale dreptului internaţional, precum şi obligaţiile care îi revin din tratatele la care este parte”, deci inclusiv obligaţiile care îi revin din Carta Europeană a limbilor regionale sau minoritare, în speţă, obligaţia de a asigura posibilitatea folosirii limbilor minorităţilor naţionale în învăţământ, în justiţie, în relaţiile cu autorităţile publice locale..

    Noi am eliminat norma prevăzută la art.120 alin. (2) din actuala Constituţie deoarece această normă devine inutilă ca urmare a existenţei, în Constituţia Cetăţenilor, a alineatului (1) din articolul 11, mai sus menţionat.


    Capitala. Articolul 14.

    Am păstrat textul din actuala Constituţie, dar am adăugat un nou alineat, cu următorul cuprins:
    „(2) Capitala poate fi schimbată prin referendum naţional.”

    *-*-*
    Last edited by Constantin Cojocaru; 16-03-15 at 07:59 PM.
    Absolvent al Colegiului Naţional „Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor în economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

  4. #4
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    România
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Default Răspuns la: Constitutia Cetatenilor : schimbare fundamentala de paradigma - piatra de hotar, proiect de t

    TITLUL II

    DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE


    În actuala Constituţie a României, Titlul II are 46 de articole, împărţite în 4 capitole: Capitolul I – Dispoziţii comune; Capitolul II - Drepturile şi libertăţile fundamentale; Capitolul III - Îndatoririle fundamentale şi Capitolul 4 - Avocatul Poporului.

    CAPITOLUL I

    DISPOZIŢII COMUNE


    Universalitatea. Articolul 15.

    Am păstrat neschimbat alineatul (1), care prevede că cetăţenii României „beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”, dar am adăugat un nou alineat, 1.1, care precizează că „legalitatea este subordonată binelui individual şi naţional”.
    Am păstrat neschimbat şi alineatul (2) al acestui articol, care prevede că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau convenţionale mai favorabile”.

    Având în vedere caracterul totalitar, nedemocratic, al statului român creat în urma loviturii de stat din 23 august 1944, sub oblăduirea căruia au fost săvârşite multe crime împotriva poporului român, rămase nepedepsite, am introdus 3 noi alineate, la acest articol, care să facă imposibilă prescrierea acestor crime şi să permită noului stat român să cerceteze şi să-i condamne pe toţi cei vinovaţi de aceste fapte.În plus, am introdus şi alineatul (6), care obligă statul să adopte legi prin care să fie precizate sancţiunile ce trebuie aplicate tuturor funcţionarilor publici, aleşi, sau numiţi, care se fac vinovaţi de încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Degeaba înscriem aceste drepturi şi libertăţi în Constituţie, dacă nu obligăm statul să adopte legi prin care să sancţioneze funcţionarii care se fac vinovaţi de încălcarea acestor drepturi şi libertăţi.

    Iată conţinutul celor 4 noi alineate”
    “(3) Este înlăturată orice prescripţie pentru fapte comise după 23 august 1944 de persoanele care au împiedicat denunţarea, cercetarea şi condamnarea infracţiunilor.

    (4) Faptele comise împotriva caracterului naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al statului român, trădarea ţării, faptele care au condus la subminarea economiei naţionale, a patrimoniului spiritual şi a puterii de stat, care au produs distrugerea şi înstrăinarea capitalului naţional, constituie crime împotriva poporului român şi sunt imprescriptibile.

    (5) Încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor României în timpul regimului comunist, sau ulterior, ca şi protejarea responsabililor de aceste abuzuri, care ar fi trebuit judecaţi, sunt delicte imprescriptibile.

    (6) Statul este obligat să adopte legi prin care să fie precizate sancţiunile ce trebuie aplicate tuturor funcţionarilor publici, aleşi sau numiţi, care se fac vinovaţi de încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor garantate prin Constituţie.”



    Egalitatea în drepturi. Articolul 16.

    Am păstrat neschimbat alineatul 1, care prevede că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări, ca şi alineatul 2, care prevede că nimeni nu este mai presus de lege.

    Am modificat alineatul (3), în sensul că am renunţat la teza a doua acestui alineat care prevedea că “statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi”. Am renunţat la această teză deoarece este superfluă, repetă prevederile alineatului (1) al acestui articol, are caracter demagogic. De ce să nu “garantăm”, aici, în acest alineat, şi egalitatea de şanse între tineri şi vârstnici pentru ocuparea de funcţii publice, sau egalitatea de şanse între săraci şi bogaţi, între români de etnie romă şi români de etnie maghiară, între ortodocşi şi catolici etc?

    Juriştii Consiliului Legislativ ne găsesc şi aici nod în papură. În Avizul lor nr. 47/2014, domnii jurişti ne spun următoarele:
    „6.4. La art. I pct. 19, referitor la textul propus pentru art. 16 alin. (3), relevăm că eliminarea, din cuprinsul textului actual, a tezei a doua, care prevede, în prezent, drept garanţie a egalităţii în drepturi, obligaţia statului român de a garanta egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, reprezintă o suprimare a garanţiei principiului egalităţii în drepturi, depăşind astfel limitele revizuirii Constituţiei."
    Păi, garanţia asta, a principiului egalităţii în drepturi nu priveşte şi raporturile dintre tineri şi vârstnici, dintre bogaţi şi săraci, dintre români şi maghiari, dintre ortodocşi şi catolici etc?

    Am modificat alineatul (4), ţinând seama de faptul că România este, deja, membru al Uniunii Europene. Noul text prevede că „cetăţenii Uniunii Europene rezidenţi în România care îndeplinesc condiţiile legii au dreptul de a alege şi a fi aleşi în autorităţile locale”.

    Am adăugat două noi alineate la acest articol.
    Alineatul (5) prevede că funcţiile publice nu pot fi ocupate de “persoanele care, potrivit hotărârilor judecătoreşti, rămase definitive, au dobândit averi prin încălcarea legii sau nu au putut justifica averile dobândite, cele care au fost condamnate pentru infracţiuni contra siguranţei statului, pentru acte de corupţie, pentru conflict de interese sau pentru incompatibilitate”, iar alineatul (6) precizează că „persoanele care ocupă funcţii publice răspund material şi penal pentru prejudiciile create statului sau cetăţenilor în cadrul exercitării atribuţiilor de serviciu, potrivit legii.”

    În Avizul lor nr 47/2014, juriştii Consiliului Legislativ ne acuză, din nou, că „suprimăm” un drept fundamentalşi, prin aceasta, încălcăm limitele revizuirii Constituţiei, prevăzute la articolul 152, alineatul (2). Iată ce spun domniile lor:
    „Totodată, prin norma propusă pentru alin. (5) se instituie, în fapt, suprimarea definitivă a dreptului unor categorii de persoane de a ocupa funcţii publice. Observaţia este valabilă şi pentru art. 37 alin. (1), astfel cum este propus la pct. 37, în care trimiterea făcută la art. 16 alin. (5) are ca efect suprimarea unui drept fundamental, încălcându-se astfel limitele revizuirii, prevăzute de art. 152 alin. (2).”
    Domnii jurişti ai Consiliului Legislativ uită că chiar în articolul precedent, 15, la alineatul (1), se prevede că „cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi”. Nu alte drepturi, nu orice drepturi, ci numai cele CONSACRATE, adică precizate, formulate, prin Constituţie şi prin alte legi. Constituţia, respectiv poporul, CONSACRĂ drepturile. Nu juriştii şi nici cei care propun revizuirea Constituţiei.
    În ceea ce ne priveşte, ca autori ai propunerii de revizuire a Constituţiei României, constatând starea de degenerare la care a ajuns societatea românească datorită amploarei corupţiei, considerăm că norma constituţională pe care o propunem ar putea contribui la eradicarea acestui fenomen deosebit de primejdios pentru viitorul societăţii româneşti.
    Stă în puterea poporului român să aprobe sau nu această propunere.

    Precizez că, înainte de şedinţa Comitetului de Iniţiativă din data de 10 decembrie 2013, la acest articol 16, înainte de actualul alineat (5), la propunerea mai multor membri ai Comitetului, introdusesem următoarele două alineate:
    “(5) Pentru o perioadă de 10 ani, începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, nu pot ocupa funcţii şi demnităţi publice persoanele care, până la data de 22 decembrie 1989:

    A) au ocupat funcţii politice de conducere retribuite de Partidul Comunist Român, denumit în continuare PCR, în aparatul central, regional, raional sau judeţean, după caz, al Partidului Muncitoresc Român, denumit în continuare PMR, al PCR, al Uniunii Tineretului Comunist, denumită în continuare UTC, al Uniunii Tineretului Muncitoresc, denumită în continuare UTM, membrii şi membrii supleanţi ai Comitetului Central al PCR/Comitetului Central al UTC;

    B) au deţinut calitatea de membru al Marii Adunări Naţionale, al Consiliului de Stat sau al Consiliului de Miniştri, precum şi cei care au avut calitatea de ministru secretar de stat, prim - adjunct şi adjunct al miniştrilor şi al secretarilor de stat;

    C) au deţinut funcţia de prim-secretar, secretar al Comitetului judeţean de partid, preşedinte, prim - vicepreşedinte şi vicepreşedinte al consiliilor populare judeţene, prim - secretar şi secretar al comitetelor judeţene ale UTC, precum şi persoanele care au deţinut calitatea de membru al Comisiei Centrale de Revizie sau al Colegiului Central de partid al Comitetului Central al PCR;

    D) au exercitat funcţia de activist în cadrul aparatului de propagandă al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste la nivel central, regional, raional sau judeţean, după caz, precum şi directorii de editură, redactorii–şefi, redactorii–şefi adjuncţi şi secretarii generali de redacţie ai instituţiilor de presă ale PMR, PCR, UTM şi UTC din România la nivel naţional, regional, raional sau judeţean, după caz;

    E) au ocupat o funcţie de conducere în învăţământul de partid, organizat şi finanţat de PCR, PMR, UTM şi UTC;

    F) au făcut parte din structurile organelor de Securitate şi au colaborat cu Securitatea, ca poliţie politică, constatată ca atare de către organele în drept, potrivit legii; au aparţinut sau aparţin unor servicii secrete străine sau au fost colaboratori ai acestora;

    G) au exercitat funcţia de preşedinte sau preşedinte al unei secţii a Tribunalului Suprem, de procuror general sau procuror general adjunct în cadrul unităţilor de procuratură, precum şi persoanele care au îndeplinit funcţia de secretar de partid în oricare dintre instanţele judecătoreşti;

    H) au ocupat funcţia de comandant, inspector şef sau inspector şef adjunct, la nivel central sau judeţean, după caz, în cadrul inspectoratelor de miliţie, comandanţii, adjuncţii şi ofiţerii anchetatori din centrele de detenţie politică şi lagărele de muncă forţată, secretarii de partid, precum şi ofiţerii politici din cadrul acestor instituţii;

    I) au deţinut calitatea de şef al unei misiuni diplomatice sau consulare româneşti din străinătate;

    J) au activat în cadrul direcţiilor politice şi de învăţământ ideologic din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi Departamentului Securităţii Statului;


    (6) Pentru o perioadă de 10 ani, începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, nu pot ocupa funcţii şi demnităţi publice persoanele care, după data de 22 decembrie 1989, până la intrarea în vigoare a prezentei legi, au ocupat una sau mai multe din următoarele demnităţi şi funcţii publice:
    A) preşedinte al României;
    B) deputat, senator sau membru al Parlamentului European;
    C) membru al Consiliului Superior al Magistraturii;
    D) preşedinte ori judecător al Curţii Constituţionale;
    E) preşedinte ori consilier al Curţii de Conturi;
    F) consilier prezidenţial sau consilier de stat în cadrul Administraţiei Prezidenţiale;
    G) secretar general, secretar general adjunct, şef de departament sau director general ori director în serviciile Senatului ori ale Camerei Deputaţilor;
    H) membru al Guvernului, consilier de stat, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcţii asimilate acestora, secretar general, secretar general adjunct în cadrul ministerelor;
    I) membru al Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Televiziune şi al Societăţii Române de Radiodifuziune;
    J) membru al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii;
    K) preşedinte sau preşedinte de secţie al Consiliului Legislativ;
    L) Avocat al Poporului sau adjunct al acestuia;
    M) membru în Consiliul de administraţie sau în conducerea executivă a Băncii Naţionale a României sau a altor bănci de stat;
    N) preşedinte sau vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurori generali, prim – adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurori generali adjuncţi, procuror şef şi procuror şef adjunct ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prim – procurori;
    O) persoanele asimilate personalului corpului diplomatic şi consular, cu funcţii de conducere în cadrul acestuia;
    P) inspector general al Inspectoratului General al Jandarmeriei Române, al Inspectoratului general al Poliţiei, prim - adjuncţii acestora, comandanţi, şefi de stat major şi adjuncţii acestora, ai unităţilor Jandarmeriei Române şi Poliţiei, inspectori şefi şi inspectori şefi adjuncţi la nivel central şi judeţean;
    Q) şef al Statului Major General al Armatei, adjunct şi şef de direcţie în cadrul Statului Major General;
    R) directori şi directori adjuncţi ai Serviciului de Protecţie şi Pază, ai Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, ai Serviciului Român de Informaţii şi Serviciului de Informaţii Externe;
    S) membru în conducerea unei autorităţi administrative autonome, a unei agenţii sau a unei instituţii publice subordonată Parlamentului, Guvernului, sau Primului-ministru;
    Ş) membru în conducerea Agenţiei Naţionale de Integritate;
    T) preşedinte ori vicepreşedinte al consiliului judeţean, consilier judeţean sau consilier în Consiliul General al Municipiului Bucureşti;
    Ţ) prefect, subprefect, secretar general al prefecturii
    U) inspector general, inspector sau director în cadrul serviciilor deconcentrate ale statului la nivel judeţean.”


    Cei mai mulţi membri ai Comitetului de Iniţiativă au votat împotriva acestor două alineate, astfel că le-am scos din textul final al Constituţiei Cetăţenilor. Argumentul adus de cei care au votat împotriva acestor două alineate a fost acela că prin prevederile actualului alineat (6), plus cele referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cei care ocupă funcţii publice, viaţa politică românească se va curăţa de cei responsabili de instaurarea regimului comunist şi fesenist, ca şi de consecinţele acestora, fără să fie nevoie de includerea celor două alineate în Constituţie. În ce mă priveşte, cred că cele două alineate trebuie luate în discuţie la definitivarea textului Constituţiei Cetăţenilor, alături de alte propuneri care s-au făcut şi se vor face, în continuare, îmbunătăţirea textului constituţional.



    Cetăţenii români în străinătate. Articolul 17.

    Am păstrat textul din actuala Constituţie, care prevede că “cetăţenii români se bucură în străinătate de protecția statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligațiile, cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară”.

    Am adăugat un alineat nou, cu următorul cuprins:
    „(2) În cazul în care o persoană, pe lângă cetăţenia română, mai are şi o altă cetăţenie care îi creează obligaţii faţă de un alt stat contrare intereselor României, ea trebuie să aleagă cetăţenia care îi convine.”

    În legătură cu această propunere, juriştii Consiliului Legislativ ne spun următoarele
    :
    „15. La art. I pct. 20, semnalăm că norma propusă pentru art. 17 alin. (2), referitoare la dubla cetăţenie, nu se încadrează tematic în obiectul de reglementare al articolului, respectiv "Cetăţenii români în străinătate". Pe de altă parte, soluţia legislativă propusă este cel puţin discutabilă, având în vedere că impune cetăţeanului să decidă cu privire la sfera noţiunii de "interese ale României" şi "să aleagă cetăţenia care îi convine".

    Prima parte a observaţiei este corectă. Într-adevăr, locul acestei norme nu este aici, ci la articolul 5, „Cetăţenia”. Vom lua în considerare această observaţie la definitivarea textului Constituţiei Cetăţenilor. În ce priveşte a doua parte a observaţiei, lucrurile vor fi clarificate şi precizate prin legea privind cetăţenia. Este evident, de exemplu, că dacă România este în stare de război cu un anumit stat, cetăţenii români care au şi cetăţenia acelui stat nu o mai pot avea şi pe cea a statului român. Mai departe, nu persoana în cauză trebuie să decidă cu privire la sfera noţiunii de interese ale României, ci statul român face asta, prin organele sale de specialitate. Persoanei în cauză i se aduce la cunoştinţă că obligaţiile sale faţă de celălalt stat contravin intereselor României şi i se cere să aleagă între cele două cetăţenii.


    Cetăţenii străini şi apatrizii. Articolul 18.

    Am păstrat neschimbat textul articolului, prevederile acestuia fiind conforme cu cele acceptate de dreptul internaţional.


    Extrădarea şi expulzarea. Articolul 19.

    Am păstrat neschimbat alineatul (1), care prevede că „cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România”.
    Am propus abrogarea alineatului (2), care, în actuala Constituţie are următorul cuprins:
    „2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii romani pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.”

    Practic, acest alineat anulează dreptul garantat în alineatul precedent. Trebuie să ne hotărâm. Ori garantăm cetăţenilor noştri că nu vor fi nici extrădaţi nici expulzaţi din ţara lor, ori îi lăsăm la cheremul... convenţiilor internaţionale, la care România devine parte prin semnătura unor guvernanţi trădători de ţară.
    În ce ne priveşte, optăm pentru apărarea dreptului propriilor noştri cetăţeni de a nu fi niciodată extrădaţi sau expulzaţi din ţara lor, România.

    Am păstrat neschimbate alineatul (3), care prevede că cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate, precum şi alineatul (4), care prevede că expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.

    Am introdus un nou alineat, (5), cu următorul cuprins:
    “(5) Statul român este obligat să întreprindă toate demersurile necesare pentru a obţine extrădarea cetăţenilor români găsiţi vinovaţi pentru orice delicte şi pentru repatrierea integrala a valorilor scoase ilegal în afara ţării.”

    Am introdus acest alineat pornind de la constatarea că un număr mare de cetăţeni români s-au îmbogăţit în ultimii 24 de ani, prin săvârşirea de infracţiuni, şi au părăsit ţara, fără să fie urmăriţi de organele de justiţie, în multe cazuri complici la aceste infracţiuni. Această normă constituţională, coroborată cu cele care prevăd caracterul imprescriptibil al acestor infracţiuni şi obligaţia statului de a-i trimite în judecată pe autori, este menită să asigure pedepsirea autorilor şi recuperarea valorilor scoase ilegal din ţară.


    Tratatele internaţionale privind drepturile omului. Articolul 20.

    Am arătat, când am comentat articolul 11, că am comasat prevederile articolelor 11 şi 20, având în vedere că cele două articole au acelaşi obiect de reglementare, adică raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional. Această comasare face ca articolul 20 să nu mai aibă obiect, el urmând să fie abrogat.

    În actuala Constituţie, articolul 20, la alineatul (1), prevede că „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”, iar alineatul (2) precizează că „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

    Juriştii Consiliului Legislativ se fac a nu observa propunerea noastră de comasare a articolelor 11 şi 20 şi ne acuză, din nou, fără temei, că încălcăm limitele revizuirii Constituţiei. Iată ce scriu ei în Avizul nr. 47/2014, în legătură cu acest subiect: „6.5. Normele din cuprinsul art. 20, referitoare la efectele tratatelor internaţionale privind drepturile omului, propuse spre abrogare la art. I pct. 22, reprezintă garanţii ale tuturor drepturilor şi libertăţile cetăţenilor consfinţite prin Constituţie, astfel încât eliminarea lor reprezintă o încălcare evidentă a limitelor revizuirii Legii fundamentale prevăzute de art. 152 alin. (2)”.
    Noi nu am ELIMINAT nimic. Nu am făcut decât să ducem normele din cuprinsul articolului 20 în cuprinsul articolului 11, deoarece acolo le este locul.


    Accesul liber la justiţie. Articolul 21.

    Am completat alineatul (1), astfel încât accesul la justiţie să fie, cu adevărat, liber, pentru toţi, să nu mai fie îngrădit de tot felul de taxe.
    În Constituţia Cetăţenilor, acest alineat are următorul cuprins:
    „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, fără plata vreunei taxe.”
    Am păstrat neschimbat alineatul (2), care prevede că “nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.
    La alineatele (3) şi (4), am propus reformularea textelor, pentru creşterea gradului de precizie, fără modificarea conţinutului. Alineatul (3) prevede că “părţile la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil”, iar alineatul (4) prevede că “jurisdicţiile administrative speciale sunt facultative şi gratuite."


    CAPITOLUL II

    DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE


    Din cele 32 de articole cuprinse în acest capitol al actualei Constituţii a României, am păstrat neschimbate 5 şi am propus modificări în celelalte 27. Nu am propus abrogarea niciunui articol din acest capitol.

    Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică. Articolul 22.

    Am păstrat neschimbat alineatul (1), care prevede că „dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”.
    Am propus introducerea unui nou alineat, (1.1), cu următorul cuprins:
    „(1.1) Dreptul la integritate fizică şi psihică nu poate fi restrâns în nici un mod, nici chiar în condiţiile articolului 53.”
    Aşa cum vom vedea, articolul 53 se referă la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, în condiţii excepţionale.

    Am păstrat neschimbat textul alineatului (2), care prevede că „nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”, ca şi al alineatului (3), care prevede că „pedeapsa cu moartea este interzisă”.

    Referitor la pedeapsa cu moartea, precizez că, atât în cadrul dezbaterilor organizate de Comitetul de Iniţiativă al Mişcării pentru Constituţia Cetăţenilor, cât şi în cadrul dezbaterilor organizate de Forumul Constituţional, au fost foarte mulţi participanţi care, aducând ca argument corupţia şi decăderea morală la care a fost adusă societatea românească, au propus, fie ca acest alineat să fie eliminat din Constituţie şi înlocuit cu un text care să prevadă că pedeapsa cu moartea poate fi aprobată de popor, prin referendum, fie să adăugăm o a doua teză la cea existentă, care să prevadă că poporul poate, prin referendum, să hotărască introducerea pedepsei cu moartea. Comitetul de Iniţiativă al Mişcării pentru Constituţia Cetăţenilor a respins, prin vot, ambele propuneri. Motivul respingerii a fost acela că însănătoşirea morală a societăţii româneşti va putea fi realizată prin celelalte prevederi ale Constituţiei Cetăţenilor, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că, în baza celorlalte prevederi introduse de noi în Constituţie, poporul poate oricând să hotărască, prin referendum, revizuirea acestui alineat.


    Libertatea individuală. Articolul 23.

    Am păstrat neschimbate 12 din cele 13 alineate ale acestui articol.
    Am propus modificarea numai a alineatului (4), care, în actuala Constituţie are următorul cuprins:
    „(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal.”

    Textul propus de noi este următorul:
    „(4) În mod excepţional şi motivat, cercetarea şi judecarea în procesul penal se fac cu privarea de libertate a persoanei. Arestarea preventivă se dispune de instanţa de judecată competentă în condiţiile legii în cursul procesului penal.”


    Dreptul la apărare. Articolul 24.

    Am păstrat neschimbat alineatul (1), care prevede că „dreptul la apărare este garantat”.
    În actuala Constituţie, alineatul 2 al acestui articol are următorul cuprins:
    „(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”

    Noi am propus ca acest alineat să fie formulat astfel:
    „(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat şi de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării.”

    Nici această modificare propusă de noi nu este acceptată de juriştii Consiliului Legislativ. Iată ce spun ei, în Avizul lor nr 47/2014: 6.6. La art. I pct. 26, norma propusă pentru art. 24 alin. (2), coroborată cu includerea avocaturii în cap. III "Autoritatea judecătorească", propusă în cuprinsul art. I pct. 148, are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului la apărare, respectiv aceea ca persoana să poată fi asistată de un avocat ales. Avem în vedere faptul că, spre deosebire de formularea actuală, din redactarea art. 24 alin. (2) lipseşte referirea la "avocatul ales", iar potrivit art. 132.1 alin. (4), "cererile de asistenţă adresate de părţile în proces barourilor sunt repartizate avocaţilor prin tragere la sorţi, organizată conform legii". Întrucât are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului la apărare, soluţia legislativă propusă prin proiect depăşeşte limitele revizuirii şi nu poate fi acceptată.”

    Reţinem, mai întâi, că, potrivit actualei Constituţii, avocatul poate fi ALES, sau NUMIT din oficiu. Există, deci, şi posibilitatea ca avocatul să nu fie ALES. Dreptul despre care este vorba aici este de a fi ASISTAT de un avocat, nu de a ALEGE avocat, pentru că avocatul poate fi şi numit. Mai departe, juriştii Consiliului Legislativ dau dovadă de o inadmisibilă incorectitudine profesională şi rea-voinţă. Ca să-şi susţină poziţia, ei apelează la alineatul (4) din articolul 131.1, din care iau numai o parte. Iată textul integral al acestui alineat: „(4) Cererile de asistenţă adresate de părţile în proces barourilor sunt repartizate avocaţilor prin tragere la sorţi, organizată conform legii. Părţile în proces au dreptul să refuze avocaţii traşi la sorţi de maxim 5 ori. Un avocat refuzat în peste jumătate din cazurile unui an este eliminat din barou.”

    Dreptul persoanelor de a fi ASISTATE de un avocat, în timpul procesului, este mult mai bine apărat de Constituţia Cetăţenilor decât de actuala Constituţie a României. În primul rând, ASISTENŢA este gratuită. La această ASISTENŢĂ au acces, în mod egal, toţi cetăţenii ţării, nu numai cei bogaţi. Apoi, cetăţeanul are posibilitatea să refuze de cinci ori avocaţii care îi sunt repartizaţi, cinstit, prin tragere la sorţi. Mai departe, prin acest sistem, avocaţii incompetenţi şi corupţi vor fi eliminaţi din sistem, ca urmare a faptului că vor fi refuzaţi de persoanele ASISTATE.

    Pentru juriştii Consiliului Legislativ nu contează aceste argumente, ci faptul că au primit sarcina să facă orice, inclusiv să folosească citate trunchiate, pentru a respinge proiectul nostru de revizuire a Constituţiei.

    Am mai adăugat două noi alineate, cu următorul cuprins:
    „(3) În tot cursul procesului, trebuie respectat principiul egalităţii armelor între părţi.
    (4) Tehnicile speciale de investigaţie, precum interceptarea convorbirilor şi comunicaţiilor telefonice, ambientale sau de orice altă natură sau utilizarea investigatorilor cu identitate protejată, pot fi folosite în tot cursul cercetării penale şi al procesului penal, pe o durată determinată, numai cu autorizarea instanţei de judecată şi sub stricta supraveghere a acesteia.”



    Libera circulaţie
    . Articolul 25.

    Am păstrat neschimbate cele două alineate ale acestui articol.
    Primul alineat precizează că „dreptul la libera circulație, în tara şi în străinătate, este garantat” şi că „legea stabilește condiţiile exercitării acestui drept”, iar cel de al doilea că „fiecărui cetăţean ii este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară”.


    Viaţa intimă, familială şi privată. Articolul 26.

    Am modificat alineatul (1), care, în actuala Constituţie are urm
    ătorul cuprins:
    „(1) Autoritățile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.”
    Am propus modificarea acestui alineat, ţinând seama că dreptul la viaţă intimă, familială şi privată trebuie nu numai respectat şi ocrotit, ci şi garantat, şi nu de către autorităţile publice, ci de către statul român. Am introdus o nouă teză, care interzice supravegherea vieţii cetăţenilor, nu numai de către autorităţile publice, ci şi de către orice persoane fizice sau juridice, române sau străine, precum şi o teză care conferă cetăţenilor dreptul să monitorizeze activitatea organelor statului, în totală transparenţă.

    Am păstrat neschimbat alineatul 2, care prevede că „persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, daca nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”.
    Am introdus un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
    “(3) Statul garantează dreptul cetăţenilor la protecţia datelor cu caracter personal. Cetăţenii nu pot invoca protecţia datelor cu caracter personal în situaţia necesităţii apărării unui interes public al comunităţii.”


    Inviolabilitatea domiciliului
    . Articolul 27.

    La alineatul 2, am precizat că eventuale derogări de la principiul inviolabilităţii domiciliului, stabilite prin lege, să poată fi impuse prin mandat explicit şi cu penalităţi severe în caz de abuz, iar la alineatul 3, am reformulat, în sensul că percheziţia să fie dispusă de instanţele judecătoreşti, nu de judecător, cum este acum.


    Secretul corespondenţei. Articolul 28.

    Am păstrat neschimbat textul articolului, care prevede că „secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.

    Libertatea conştiinţei. Articolul 29.

    În actuala Constituţie, alineatul (1) al acestui articol are următorul text:
    „(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.”

    Am păstrat integral acest text, dar am adăugat două noi teze, cu următorul cuprins:
    „Nici o lege nu poate introduce limitări ale acestui drept. Delictele de opinie, neînsoţite de acţiuni antisociale, nu pot fi penalizate, în nici o împrejurare.”

    Juriştii Consiliului Legislativ nu sunt de acord cu amendamentul propus de noi, pe motiv că ultima teză, referitoare la delictul de opinie, ar împiedica angajarea răspunderii civile pentru afirmaţiile calomnioase. Iată textul intervenţiei lor, pe acest subiect: "16. La art. I pct. 29, referitor la art. 29 alin. (1), precizăm că teza finală a normei, prin care se exclude posibilitatea "penalizării" "delictelor de opinie" face imposibilă angajarea răspunderii civile în cazul exprimării unor afirmaţii calomnioase, fapt care nu poate fi acceptat."

    De data aceasta, domnii jurişti chiar sunt în confuzie. Opinia nu este calomnie. Opinia este un punct de vedere, o apreciere personală a oricui despre orice lucru şi orice persoană. Calomnia nu este o părere despre lucruri şi persoane. Calomnia constă în a afirma, în public, că o anumită persoană a săvârşit o anumită faptă, care, dacă ar fi adevărată ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public. Una este să apreciezi că regimul fesenist a fost şi rămâne unul criminal şi alta este să afirmi că Ion Iliescu a furat o găină. Al doilea caz reprezintă o calomnie, dacă cel care a făcut afirmaţia nu dovedeşte, în faţa instanţei judecătoreşti, că Ion Iliescu a furat găina în cauză.

    Am păstrat neschimbat alineatul (2), care prevede că „libertatea conştiinţei este garantată” şi că „ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc”, precum şi alineatul 3, cu următorul text: “Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii”.

    În actuala Constituţie, alineatul (4) are următorul text:
    „(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.” Am eliminat „forme, mijloace, acte sau”, reţinând numai „acţiuni”, pentru a lăsa şi aici deplină libertate opiniilor, inclusiv a celor exprimate de un cult despre altul. Important este să fie interzise acţiunile de învrăjbire dintre culte.

    În actuala Constituţie, alineatul (5) are următorul text:
    „(5) Cultele religioase sunt autonome fata de stat şi se bucura de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistentei religioase în armata, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.”

    Observăm că, în baza acestei norme constituţionale, statul poate să acorde ORICĂRUI cult religios ORICE fel de SPRIJIN, inclusiv financiar, sau de altă natură, ceea ce contrazice şi prima parte a normei, care impune autonomia cultelor religioase, dar şi norma de la alineatul (3), care afirmă că toate cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii. Din aceste motive, am reformulat acest alineat, astfel:
    „(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat. Ele se bucură de sprijinul statului, prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.”

    Am păstrat neschimbat alineatul 6, care conferă părinţilor sa tutorilor dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.


    Libertatea de exprimare. Articolul 30.

    Am modificat două din cele opt alineate ale acestui articol şi am adăugat un nou alineat, (9).
    În actuala Constituţie, alineatul (8) are următorul cuprins:
    „(2) Cenzura de orice fel este interzisă.”.

    Textul propus de noi:
    „(2) Cenzura de orice fel este interzisă. Acţiunile prin care mijloacele de comunicare în masă împiedică publicarea informaţiilor, ideilor şi opiniilor care prezintă interes pentru opinia publică sunt interzise şi se sancţionează, potrivit legii.”

    Am propus acest amendament pornind de la constatarea că nu este suficient să afirmăm, în Constituţie, că cenzura de orice fel este interzisă. Realitatea arată că, în ciuda acestei interdicţii constituţionale, în societăţile oligarhice, presa, mijloacele de comunicare în masă sunt controlate de oligarhi, de mafia financiară şi politică, care hotărăşte ce se publică şi ce nu, care cenzurează toate informaţiile nefavorabile ei, care foloseşte aceste mijloace de comunicare în masă pentru manipularea opiniei publice şi a electoratului, în vederea acaparării puterii politice, a statului.

    Am modificat şi alineatul (4), care, în actuala Constituţie, are următorul text:
    „(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.”

    Textul propus de noi:
    ” (4) Niciun mijloc de comunicare în masă nu poate fi suspendat sau suprimat, cu excepţia cazurilor de încălcare a legii, a cazurilor în care a fost împiedicată publicarea unei informaţii de interes public şi a cazurilor în care a fost încălcat dreptul la replică.”

    Am avut în vedere, pe de o parte, că această normă trebuie să se refere nu numai la publicaţii, ci la toate mijloacele de comunicare în masă, iar, pe de altă parte, că nu pot fi lăsate să funcţioneze mijloacele de comunicare în masă care încalcă legea, care ascund adevărul, care refuză aducerea la cunoştinţa publicului a informaţiilor de interes pentru acesta, care refuză să acorde dreptul la replică.

    Am propus introducerea alineatului (9), care garantează dreptul la replică şi dispune sancţionarea cu suspendarea şi pierderea licenţelor de funcţionare a mijloacelor de comunicare în masă care nu au acordat dreptul la replică, conform legii, având în vedere consecinţele deosebit de grave pe care le are practica neacordării dreptului la replică asupra opiniei publice şi asupra formării şi exprimării voinţei politice a cetăţenilor.


    Dreptul la informaţie. Articolul 31.

    Am modificat două din cele cinci alineate ale articolului şi am introdus trei noi alineate.
    A rămas neschimbat alineatul (1), care prevede că „dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit”, ca şi alineatul (2), cu textul următor: “(2) Autoritățile publice, potrivit competentelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.”

    După alineatul (2), am introdus două noi alineate, cu următorul cuprins:
    „(2.1) Orice persoană este obligată să facă public, din oficiu, toate bunurile, lucrările sau serviciile achiziţionate din fonduri sau resurse publice, inclusiv procedura urmată şi costurile pentru fiecare achiziţie.
    (2.2) Proiectele de acte normative ce urmează să fie adoptate de autorităţile şi instituţiile publice, cu excepţia celor care au caracter de urgenţă, sunt supuse, cu cel puţin 30 de zile înainte de adoptare, dezbaterii publice. Mijloacele de comunicare în masă sunt obligate să ofere spaţii şi timpi de antenă pentru aceste dezbateri, potrivit legii.”


    Juriştii Consiliului Legislativ nu au nimic împotriva alineatului (2.2), dar sunt deranjaţi de alineatul (2.1). Iată ce scriu ei referitor la această normă propusă de noi: „17. Norma propusă la art. I pct. 31 pentru art. 31 alin. (2.1) este redactată ambiguu, formularea putând fi interpretată în sensul instituirii obligaţiei personalului salarizat din fonduri publice de a face publice toate achiziţiile realizate, soluţie legislativă excesivă, în mod evident.”

    Formularea nu poate fi interpretată în sensul întrevăzut de domnii jurişti pentru simplul motiv că banii încasaţi ca salariu, chiar din momentul încasării, nu mai sunt fond public, ci fond privat. Ei se află în proprietatea privată a salariatului, indiferent unde este angajat acesta. Ori, norma propusă de noi se referă, precis, la achiziţii făcute din fonduri sau resurse publice, adică bani care, în momentul cheltuirii lor, se află în proprietate publică, cum sunt banii împrumutaţi de la CEC, sau cei primiţi din fonduri europene, sau fonduri constituite din bani de la bugetul de stat, sau de la bugetele locale.

    Rămâne neschimbat şi alineatul (3), cu următorul text:
    „(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională.”

    Pentru ca protecţia tinerilor sau securitatea naţională să nu poată fi folosite ca motive pentru împiedicarea exercitării dreptului de acces la o informaţie de interes public, am introdus alineatul (3.1), cu următorul cuprins:
    „(3.1) Nici o excepţie nu va putea fi opusă dreptului de acces la o informaţie de interes public.”

    Am reformulat norma existentă la alineatul (4), înlocuind mijloace de informare în masă, cu mijloace de comunicare în masă, şi am adăugat o a doua teză, cu textul: „Dezinformarea şi manipularea publicului se pedepsesc, conform legii”.

    Am reformulat textul alineatului 5, ţinând seama că, în Constituţia Cetăţenilor, serviciul public de presă, radio şi televiziune este scos de sub controlul parlamentarilor, al politicienilor, fiind pus sub controlul poporului, prin alegerea de către popor a directorului acestui serviciu, astfel că alineatul are următorul text: „(5) Serviciile publice de presă, de radio şi de televiziune trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice exercitarea dreptului la antenă. Organizarea şi funcţionarea acestor servicii se stabilesc prin lege.”


    Dreptul la învăţătură. Articolul 32.

    Am reformulat patru din cele 7 alineate ale acestui articol şi am adăugat alte nouă alineate.
    La alineatul (1), am înlocuit “perfecţionarea”, ca modalitate de asigurare a dreptului la învăţătură, cu “formarea profesională şi formarea continuă”, pentru mai multă precizie, astfel că acest alineat capătă următorul text:
    “(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie, de formare profesională şi de formare continuă.”

    Având în vedere starea de degradare generală a sistemului de învăţământ al ţării, care a ajuns, cum recunoaşte însuşi Preşedintele României, “să producă tâmpiţi”, stare generată, în primul rând, de lipsa unor obiective constituţionale clare ale sistemului, ceea ce a permis intervenţii legislative voluntariste, arbitrare, degenerative, din partea unor guvernanţi incompetenţi şi iresponsabili, am introdus în acest articol un nou alineat, (1.1), care stabileşte obiectivele pe termen lung ale sistemului naţional de învăţământ, astfel:

    ” (1.1) Învăţământul de toate gradele trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii umane, maximizarea potenţialului individual, formarea de profesionişti de înaltă calificare, dezvoltarea creativităţii, a gândirii analitice, a capacităţilor inovative, întărirea respectului faţă de munca bine făcută, a respectului faţă de semeni, faţă de natură, faţă de istoria, tradiţiile şi valorile civilizaţiei poporului român.”


    În actuala Constituţie, alineatul (2) al acestui articol are următorul cuprins:
    "(2) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În condiţiile legii, învăţământul se poate desfășura şi într-o limba de circulație internaţională."

    Practic, a doua teză a normei o anulează pe prima. Deci, prin lege, adoptată de nişte politicieni incompetenţi, iresponsabili şi trădători, de care avem parte, din belşug, în ultimul sfert de veac, se poate stabili că, începând cu data stabilită de ÎNALTA POARTĂ, întregul învăţământ românesc se desfăşoară într-o limbă de circulaţie internaţională. Constituţional. Sesizând această aberaţie, constituţională, am eliminat teza în cauză, astfel că, în Constituţia Cetăţenilor, alineatul 2 al articolului 32 are următorul cuprins:
    „(2) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română.”

    Ceea ce este logic pentru noi, nu este şi pentru juriştii Consiliului Legislativ. Iată reacţia lor la propunerea noastră: „18. La art. 32 alin. (2), astfel cum este propus la art. 1 pct. 32, semnalăm că eliminarea posibilităţii desfăşurării învăţământului într-o limbă de circulaţie internaţională şi în cadrul unităţilor de învăţământ de stat constituie o restrângere a dreptului la învăţătură, generatoare de discriminare pentru persoanele care nu dispun de posibilităţile materiale de a urma cursurile unor "şcoli private".

    Unde dai şi unde crapă. Domnilor jurişti, noi spunem, verde, pe româneşte, că, în România, ÎNVĂŢĂMÂNTUL DE TOATE GRADELE SE DESFĂŞOARĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ. Întregul învăţământ. Şi cel din “şcolile de stat” şi cel din “şcolile private”. În toate şcolile din România. În România, se învaţă ÎN limba română. În România, se pot învăţa ŞI limbi străine. Şi în “şcolile de stat” şi în “şcolile private”, conform standardelor stabilite de statul român, aceleaşi pentru “şcolile de stat” şi pentru “şcolile private”. Propunerea noastră nu restrânge dreptul la învăţătură pentru nimeni. Dimpotrivă, asigură exercitarea dreptului la învăţătură pentru toţi copii cetăţenilor români, fără nici o discriminare. Nu propunerea noastră generează discriminare, ci legile care permit funcţionarea de şcoli private cu predare în alte limbi decât limba română şi cu alte standarde decât cele stabilite pentru şcolile de stat.

    La alineatul (3), am eliminat referirea la... minorităţile naţionale, aşa cum am făcut peste tot în Constituţia Cetăţenilor, astfel încât noul text al acestui alineat este: „(3) Dreptul persoanelor de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege.”

    A rămas nemodificat şi textul alineatului (4), cu următorul cuprins:
    „(4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniți din familii defavorizate şi celor instituționalizați, în condiţiile legii.”

    Pentru a împiedica orice încercări ale instituţiilor statului de subordonare a procesului de învăţământ unor ideologii sau altele, fie ele politice, filozofice, sau religioase, am propus introducerea unui alineat nou, cu următorul text:
    „(4.1) Învăţământul de stat este ideologic neutru, potrivit legii.”

    La alineatul (5), care prevede că „învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii”, am adăugat o a doua teză, cu următorul text: „Statul stabileşte standarde de calitate în educaţie pentru fiecare nivel şi formă de învăţământ şi monitorizează respectarea acestora.” Am pus, astfel, de acord acest alineat cu alineatul 1.1, care stabileşte obiectivele generale ale sistemului naţional de învăţământ, valabile şi pentru unităţile şcolare de stat, şi pentru cele particulare şi pentru cele confesionale, obiective care urmează a fi operaţionalizate prin standardele de calitate stabilite de statul român.

    Am păstrat neschimbat alineatul 6, care prevede că autonomia universitară este garantată, şi am propus introducerea a două noi alineate, după alineatul 6, cu următorul cuprins:
    „(6.1) Libertatea învăţământului şi a cercetării ştiinţifice sunt garantate.
    (6.2) Statul asigură educaţia juridică, economică, tehnică, ecologică, muzicală, morală şi sportivă, pe tot parcursul procesului de învăţământ, începând cu învăţământul general obligatoriu, continuând cu învăţământul liceal şi cel profesional, până la terminarea învăţământului superior.”


    Prin alineatul (6), actuala Constituţie a României garantează numai autonomia învăţământului universitar. Noi propunem ca noua Constituţie să garanteze, prin alineatul (6.1), şi libertatea întregului sistem de învăţământ, ca şi a sistemului de cercetare ştiinţifică, aşa cum prevede, de exemplu, şi articolul 20 din Constituţia Confederaţiei Elveţiene.

    Am propus introducerea alineatului (6.2) având în vedere realităţile actuale şi viitoare ale societăţii româneşti, care solicită sistemului de învăţământ să înarmeze tânăra generaţie cu cunoştinţe practice, utile pentru toată viaţa, să nu încarce procesul de învăţare cu lucruri lipsite de utilitate în viitoarele profesiuni, să pregătească profesionişti, capabili să se integreze rapid în activitatea productivă, să se adapteze, apoi, cu uşurinţă, la schimbările generate de progresul tehnic.

    A rămas neschimbat alineatul (7), cu următorul text:
    „(7) Statul asigura libertatea învăţământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.”

    După alineatul 7, am introdus cinci noi alineate, cu următorul cuprins:
    „(8) Statul acordă ajutor social şi alte subvenţii de la bugetul public naţional numai persoanelor care au absolvit cel puţin gimnaziul şi au obţinut o calificare profesională încheiată cu diplomă de absolvire.
    (9) Statul asigură şcolarizarea şi calificarea profesională în locurile de detenţie pentru persoanele condamnate în urma unor infracţiuni. Pentru aceste persoane, finalizarea calificării profesionale începută în timpul detenţiei este obligatorie.
    (10) Pentru învăţământul general obligatoriu, statul asigură existenţa şcolii în fiecare localitate, unde exista un număr minim de elevi, stabilit prin lege.”
    (11) Statul este obligat să recupereze cheltuielile pe care le-a făcut cu şcolarizarea persoanelor care părăsesc ţara înainte de a profesa cel puţin cinci ani în domeniile pentru care au fost educate.
    (12) Statul ia măsuri ca şi în învățământ performanţa să fie stimulată, prin retribuirea personalului didactic în funcţie de rezultate muncii prestate."



    Accesul la cultură. Articolul 33.

    Am păstrat neschimbat alineatul 1, care prevede că „accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii”.
    Am introdus două noi alineate, cu următorul cuprins:
    „(1.1) Îmbogăţirea şi rafinarea culturală a românilor este un scop de societate.
    (1.2) Este interzisă, sub sancţiune penală, degradarea conştiinţelor prin intoxicare informaţională şi supunere la condiţii de viaţă degenerative.”

    Domnii jurişti ai Consiliului Legislativ ne atrag atenţia că „norma propusă la art. I pct. 33 pentru art. 33 alin. (1.2), prin referirea la "degradarea conştiinţelor", la "intoxicarea informaţională" şi la "supunerea la condiţii de viaţă degenerative" este lipsită de precizia şi claritatea cerute de stilul normativ”.

    Este justă invitaţia la precizie şi claritate. Ne-am străduit şi ne vom strădui, în continuare, să răspundem acestei invitaţii. Totuşi, fenomenele rămân. Este cert că societatea românească se confruntă cu procesele de degradare a conştiinţelor, de intoxicare informaţională şi de supunere a multora dintre concetăţenii noştri la condiţii de viaţă degenerative. Prin norma propusă, încercăm să oprim desfăşurarea acestor procese, care pot duce la distrugerea neamului nostru. Vom căuta termeni mai potriviţi, fără a renunţa la scopul urmărit, prin introducerea acestei norme.


    Dreptul la ocrotirea sănătăţii. Articolul 34.

    În actuala Constituţie, alineatul (1) al acestui articol are următorul cuprins:
    „(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.”
    Urmărind să dăm acestui alineat mai multă precizie şi claritate, l-am reformulat, astfel:
    „(1) Dreptul la sănătate fizică şi mentală, precum şi la hrană sănătoasă, este garantat.”

    Cu ochii pe noi, juriştii Consiliului Legislativ, ne spun opinia lor, astfel:20. Referitor la art. 34 alin. (1), astfel cum este propus la art. I pct. 34, precizăm că statul nu poate garanta "dreptul la sănătate fizică şi mentală", ci poate avea obligaţia de a lua măsurile necesare pentru ocrotirea sănătăţii populaţiei, aşa cum se prevede în textul actual al art. 34 alin. (1).
    În ceea ce priveşte referirea expresă la calitatea hranei, precizăm că aceasta nu este necesară, întrucât rezultă din prevederea, în alin. (2), a obligaţiei statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice.”


    Reţinem, deci că domnii jurişti nu ne reproşează încălcarea vreunei norme constituţionale, sau legale. Ne precizează, numai, că statul nu poate garanta dreptul la sănătate fizică şi mentală, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că măsurile de igienă şi sănătate publică asigură, automat, sănătatea hranei noastre cea de toate zilele. Reţinem, apoi, că, nici în norma actuală, nici în norma propusă de noi, nu se spune că statul... garantează vreun drept. În ambele norme se spune că dreptul... este garantat, fără a se preciza de către cine este garantat. Pentru că nu ne este contestat dreptul la opinie, ne-o păstrăm pe a noastră. Credem, deci, că formularea propusă de noi este mai precisă şi mai clară decât aceea din Constituţia actuală. Cu titlu de exemplu, le amintesc domnilor jurişti că articolul XX din Constituţia Ungariei are următorul text: “Orice persoană are dreptul la sănătate fizică şi mentală “.

    Nu sunt specialist în nutriţie, dar bunul simţ îmi spune că sănătatea hranei unui popor nu se reduce la măsurile de igienă şi sănătate publică luate de instituţiile statului. Are mult mai mulţi determinanţi. Tare aş vrea să-i văd pe juriştii Consiliului Legislativ hrănindu-se numai cu ştevie, sare şi apă, toate... supuse măsurilor luate de SANEPID!

    Pentru a întări garanţia prevăzută la alineatul (1), am introdus un alineat nou, (1.1), cu următorul cuprins:
    „(1.1) Pentru exercitarea dreptului prevăzut la alineatul precedent, statul este obligat să ia măsuri pentru a asigura accesul cetăţenilor la alimentaţie naturală, la apă curată şi la aer curat.”

    Juriştii Consiliului Legislativ găsesc şi aici un nod în papură. Iată ce zic ei: „Totodată, menţionăm că obligaţia statului de a lua măsuri pentru a asigura "accesul cetăţenilor la alimentaţie naturală, apă curată şi aer curat" prevăzută în norma propusă pentru art. 34 alin. (1.1) rezultă din dispoziţiile art. 35, potrivit cărora statul trebuie să asigure cadrul legislativ pentru exercitarea dreptului oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. De altfel, precizăm că formularea propusă prin proiect este discriminatorie, întrucât textul se referă exclusiv la "cetăţeni", în vreme ce prin art. 35 alin. (1) dreptul la un mediu sănătos este recunoscut, aşa cum este şi firesc, "oricărei persoane" aflate pe teritoriul României, nu doar cetăţenilor români.”

    Păi, nu prea se leagă. Suntem la subiectul ocrotirea sănătăţii, nu la ocrotirea mediului înconjurător. Neîndoielnic, sănătatea noastră, a oamenilor, depinde şi de sănătatea mediului înconjurător, în care trăim. Totuşi, sunt două articole constituţionale distincte. Aici, noi ne referim, concret, la obligaţia statului de a lua măsuri pentru ca noi să avem acces la alimente NATURALE, nu artificiale, la pâine şi carne, nu la cocacola, la APĂ CURATĂ, nu intoxicată, cu cianuri, sau chimicale rezultate de la exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică, la AER CURAT, nu infestat cu aceleaşi chimicale, emise din diverse alte surse.

    În ce priveşte distincţia între „cetăţeni” şi „persoane”, rămâne să mai analizăm, dar aici este vorba de o obligaţie a statului român faţă de cetăţenii săi, aceea de a le asigura ACCESUL la alimente naturale, la apă curată şi la aer curat, nu faţă de toţi cetăţenii lumii, care, dintr-un motiv sau altul se află, la un moment dat, pe teritoriul ţării. Extrapolând ideea domnilor jurişti, am putea ajunge la concluzia că ar trebui să obligăm statul român să ia măsuri pentru a asigura accesul la alimente naturale, la apă curată şi la aer curat şi pentru soldaţii unor eventuale armate de ocupaţie.

    Am păstrat neschimbat alineatul (2), care prevede că „statul este obligat sa ia masuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice”, precum şi alineatul (3), care prevede că “organizarea asistentei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităților paramedicale, precum şi alte măsuri de protecție a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii”.

    După alineatul (3), am introdus încă patru noi alineate, cu următorul cuprins:
    “(4) Pacienții au dreptul de a-și alege medicul curant din lista celor disponibili la unitatea sanitară căreia i se adresează.
    (5) Este interzisă aderarea României la acorduri internaţionale care permit comercializarea de seminţe şi produse alimentare modificate genetic, dacă se creează, astfel, dependenţă economică faţă de producătorii acestora.
    (6) Statul român este obligat să asigure dezvoltarea unei industrii naţionale farmaceutice competitive, capabilă să furnizeze cetăţenilor medicamente ieftine şi de calitate.
    7) Statul încurajează şi acordă drept de liberă practică alternativelor medicale validate pe plan internaţional.”


    Juriştii Consiliului Legislativ nu au nimic împotriva normelor propuse de noi la alineatele (4), (6) şi (7), dar ne spun că norma prevăzută la alineatul (5) este contrară dreptului Uniunii Europene. Iată ce spun domnii jurişti:
    21. Cu privire la art. 34 alin. (5), astfel cum este propus la art. I pct. 34, precizăm că, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, politica în domeniul comerţului intră în competenţa exclusivă a Uniunii Europene. În acest sens, potrivit art. 207 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, "Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile care definesc cadrul în care este pusă în aplicare politica comercială comună". În cazul în care trebuie negociate şi încheiate acorduri cu una sau mai multe ţări terţe ori organizaţii internaţionale, se aplică prevederile art. 207 şi 218 din acelaşi tratat. În consecinţă, interdicţia prevăzută în cuprinsul normei de la alin. (5) al art. 34 este contrară dreptului Uniunii Europene.”

    Domnii jurişti au şi nu au dreptate. Este adevărat că, prin aderarea la Uniunea Europeană, România a renunţat la dreptul de a încheia acorduri cu state din afara Uniunii Europene, în domeniul politicii comerciale. Atenţie! Nu în domeniul comerţului, ci al POLITICII comerciale. Acest drept a fost transferat instituţiilor Uniunii Europene, mai exact, Consiliului şi Parlamentului European. Statul român este, însă, stat membru al Uniunii Europene. El este reprezentat şi în Consiliu şi în Parlamentul European.

    Atrag atenţia asupra faptului că articolul 207 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, la care fac referire juriştii Consiliului Legislativ, nu se reduce la alineatul (2) şi (3), din care ei citează. Este mult mai lung. Iată, textul alineatului (1) al acestui articol: “(1) Politica comercială comună se întemeiază pe principii uniforme, în special în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheierea de acorduri tarifare şi comerciale privind schimburile de mărfuri şi servicii şi aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale, investiţiile străine directe, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica exporturilor, precum şi măsurile de protecţie comercială, printre care şi cele care se adoptă în caz de dumping şi de subvenţii. Politica comercială comună se desfăşoară în cadrul principiilor şi al obiectivelor acţiunii externe a Uniunii.”

    Notăm, în treacăt, cât de stufos şi ambiguu este textul acestei “norme” constituţionale comunitare, caracter pe care îl au cele mai multe prevederi ale celor două tratate constitutive ale Uniunii, scopul urmărit de “părinţii” acestor tratate fiind acela de a băga în ceaţă pe cât mai mulţi dintre participanţii la ele. Important, pentru noi, aici, este să atragem atenţia domnilor jurişti asupra faptului că articolul din care ei citează acordă instituţiilor europene competenţe în domeniul politicii comerciale externe. Nu interzice statelor membre ale Uniunii să încheie contracte de import şi export, să se supună propriilor reguli comerciale externe, cu condiţia să nu încalce normele politicii comerciale comune.

    Norma propusă de noi nu neagă dreptul instituţiilor Uniunii Europene de a încheia acorduri internaţionale în domeniul politicii comercial externe, acorduri care devin obligatorii şi pentru noi. Norma propusă de noi nu obligă statul român să încheie tratate internaţionale care să contravină politicii comerciale comune a Uniunii Europene.

    Norma propusă de noi interzice statului român să adere la anumite acorduri internaţionale, fie ele cu state din Uniunea Europeană, sau din afara acesteia, anume, tratate care să permită comercializarea de seminţe şi produse alimentare modificate genetic, dacă se crează, astfel, dependenţă economică faţă de producătorii acestora.

    În fond, ceea ce urmărim, prin norma propusă, este să nu ne trezim cu acorduri internaţionale, încheiate de statul român, sau de Uniunea Europeană, care să permită corporaţiilor transnaţionale să ne vândă seminţe şi produse alimentare modificate genetic, în condiţii care să ne facă dependenţi faţă de ele. Această normă obligă statul român, mai întâi să se opună, în instituţiile europene, din care face parte, la încheierea de acorduri internaţionale care să permită ceea ce poporul român nu doreşte. Apoi, îi interzice să încheie el astfel de acorduri. În ultimă instanţă, obligă statul român să facă uz de clauza din tratat care îi permite să se retragă din Uniune, atunci când deciziile şi acţiunile acesteia contravin intereselor sale.
    Last edited by Constantin Cojocaru; 18-03-15 at 05:44 PM.
    Absolvent al Colegiului Naţional „Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor în economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

  5. #5
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    România
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Default Răspuns la: Constitutia Cetatenilor : schimbare fundamentala de paradigma - piatra de hotar, proiect de t

    Dreptul la mediu sănătos. Articolul 35.

    Am refăcut, complet, acest articol. În Constituţia actuală, articolul are textul următor:
    „(1) Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.
    (2) Statul asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
    (3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.”

    Iată şi textul propus de Constituţia Cetăţenilor:
    „(1) Statul recunoaşte şi garantează dreptul oricărei persoane la un mediu natural sănătos şi ecologic funcţional, prin:
    A) asigurarea cadrului legislativ, instituţional şi educaţional, care să garanteze exercitarea acestui drept;
    B) protecţia, utilizarea durabilă şi refacerea mediului natural, conservarea naturii vii şi celorlalte resurse naturale;
    C) păstrarea peisajului natural şi cultural, cu valoare de conservare;
    D) tragerea la răspundere a persoanelor fizice şi juridice pentru daunele pricinuite mediului natural.
    (2) Statul este obligat să acţioneze la nivel internaţional pentru conservarea, protejarea şi ameliorarea mediului înconjurător şi a biodiversităţii prin crearea şi întreţinerea de arii protejate.
    (3) Statul este obligat să asigure educaţia şi instruirea populaţiei în spiritul respectării şi protejării mediului înconjurător.
    (4) Persoanele fizice şi juridice au obligaţia de a proteja mediul înconjurător.
    (5) Cetăţenii au drept de acces la natură. Statul este obligat să asigure conservarea în regim de proprietate publică a unui spațiu natural suficient de mare, de care să se poată bucura, gratuit, cetăţenii ţării.
    (6) Sunt interzise relele tratamente aplicate animalelor.
    (7) Măsurile pentru protejarea și ameliorarea mediului înconjurător fac parte din Programul Naţional de Dezvoltare a României, asumat de către candidatul la funcţia de Preşedinte al României.”

    Specialiştii Consiliului Legislativ nu au nimic de zis în legătură cu textul propus de noi.


    Dreptul de vot. Articolul 36

    Am păstrat neschimbat alineatul (1), care are următorul cuprins:
    „(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniți pana în ziua alegerilor inclusiv.”
    Am reformulat textul alineatului (2). Textul actual:
    „(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puși sub interdicție, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătoreasca definitivă, la pierderea drepturilor electorale.”
    Textul propus de Constituţia Cetăţenilor:
    „(2) Nu au drept de vot persoanele puse sub interdicţie din raţiuni medicale şi nici persoanele condamnate la pierderea drepturilor electorale, prin hotărâre judecătorească definitivă.”
    Am introdus trei noi alineate, astfel:
    „(3) Votul se exercită la urne, prin sisteme informatice protejate, sau prin corespondenţă, potrivit legii.
    (4) În componenţa birourilor electorale constituite, potrivit legii, pentru buna organizare şi desfăşurare a alegerilor şi a referendumului, la nivel naţional, la nivel de circumscripţie electorală şi la nivel de secţie de votare intră şi câte un reprezentant al asociaţiilor comunitare, desemnat de organele de conducere ale acestora.
    (5) Statul este obligat să asigure educaţia juridică permanentă a cetăţenilor, prin cunoaşterea prevederilor Constituţiei, a organizării şi funcţionării statului şi autorităţilor locale, a drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor legislaţiei electorale. Această educaţie se face atât pe parcursul învăţământului de toate gradele cât şi printr-o emisiune permanentă, zilnică, la postul public naţional de televiziune, ca şi prin celelalte componente ale Serviciului Naţional Public de Presă, Radio şi Televiziune, potrivit legii”

    Nici la acest articol nu avem critici din partea juriştilor Consiliului Legislativ.


    Dreptul de a fi ales. Articolul 37

    În Constituţia actuală, alineatul (1) al acestui articol are următorul cuprins:
    „(1) Au dreptul de a fi aleși cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).”
    Alineatul (3) al articolului 16 prevede că “funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară”, iar alineatul (3) al articolului 40 prevede că “nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică”.

    Am reformulat acest alineat, astfel:
    „(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatele (3) şi (5)”.
    În Constituţia Cetăţenilor, alineatul (3) al articolului 16 prevede că „funcţiile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară”, iar alineatul (5) al aceluiaşi articol, 16, prevede că „nu pot ocupa funcţii publice persoanele care, potrivit hotărârilor judecătoreşti, rămase definitive, au dobândit averi prin încălcarea legii sau nu au putut justifica averile dobândite, cele care au fost condamnate pentru infracţiuni contra siguranţei statului, pentru acte de corupţie, pentru conflict de interese sau pentru incompatibilitate”.

    Reamintesc faptul că juriştii Consiliului Legislativ, în observaţiile făcute de ei la articolul 16, au respins norma propusă de noi pentru alineatul (5), pe motiv că “depăşeşte” limitele revizuirii Constituţiei prevăzute la articolul 152, adică pe motiv că norma noastră “suprimă” dreptul acestor categorii de mari infractori de a mai fi aleşi în funcţii publice. Ne-am exprimat părerea că nu vom putea curăţa societatea românească de hoţie şi de corupţie fără norme constituţionale adecvate. Conform prevederilor alineatul (2) al acestui articol din Constituţia actuală, „candidații trebuie sa fi împlinit, pana în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puțin 23 de ani pentru a fi aleși în Camera Deputaților sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puțin 33 de ani pentru a fi aleși în Senat şi vârsta de cel puțin 35 de ani pentru a fi aleși în funcția de Președinte al României”.

    Am modificat acest alineat, astfel: „(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Parlamentul României sau în organele administraţiei publice locale şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României, Preşedinte al Autorităţii Judecătoreşti, Preşedinte al Autorităţii Mediatice, Preşedinte al Autorităţii Financiare, Preşedinte al Autorităţii Electorale, Preşedinte al Autorităţii Statistice, Preşedinte al Autorităţii Morale, Preşedinte al Autorităţii Ştiinţifice, Avocatul Poporului, Preşedinte al Curţii de Conturi, Preşedinte al Curţii Constituţionale, Preşedinte al Consiliului Legislativ, directorul Serviciului Naţional Public de Presă, Radio şi Televiziune, directorul Serviciului Român de Informaţii.”

    Am introdus cinci noi alineate, cu următorul cuprins:
    „(3) Nici o persoană nu poate îndeplini aceiaşi funcţie electivă decât pentru cel mult două mandate, care pot fi şi succesive, potrivit legii.
    (4) Persoana aleasă într-o funcţie publică pe lista unui partid politic care părăseşte din proprie iniţiativă partidul pe lista căruia a fost aleasă pierde mandatul, de îndată, potrivit legii.
    (5) Este interzisă condiţionarea participării la alegeri de plata de către candidaţi a unor sume de bani, sau constituirea de depozite bancare.
    (6) Este interzisă introducerea de praguri electorale pentru validarea alegerilor în funcţii elective.
    (7) Este interzisă condiţionarea candidaturilor pentru funcţii publice elective de prezentarea unor liste de susţinători”
    .


    Dreptul de a fi ales în Parlamentul European. Articolul 38

    Am reformulat textul articolului, ţinând seama că România este, deja, stat membru al Uniunii Europene, astfel că, în Constituţia Cetăţenilor articolul are următorul cuprins: “Cetăţenii români au dreptul de a alege şi a fi aleşi în Parlamentul European, în condiţiile legii şi cu respectarea dispoziţiilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.”


    Alegerea membrilor din România în Parlamentul European. Articolul 38.1

    Am introdus acest nou articol în Constituţia Cetăţenilor, cu următorul text: „Membrii din România în Parlamentul European sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pe bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale, şi pe bază de candidaturi independente, conform legii.”


    Candidaturile pentru alegerea membrilor din România în Parlamentul European. Articolul 38.2

    Încă un articol nou legat de Parlamentul European, cu următorul text:
    „(1) Candidaţii la funcţia de membru din România în Parlamentul European trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
    A) să aibă pregătire superioară;
    B) să îndeplinească condiţiile prevăzute la articolul 37 alineatul (1);
    C) să aibă vârsta de cel puţin 35 de ani;
    D) să se fi remarcat ca buni profesionişti şi ca cetăţeni de moralitate desăvârşită;
    E) să se fi remarcat ca luptători activi pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor României;
    F) să fie propuşi de partide politice legal înregistrate în România sau să candideze ca independenţi.
    G) să prezinte electoratului Programul Legislativ pentru realizarea căruia se obligă să acţioneze, în calitate de membru din România în Parlamentul European, dacă va fi ales.
    (2) Programul Legislativ constituie contractul electoral al candidatului. Programul trebuie să precizeze proiectele de legi pe care candidatul se angajează să le susţină în Parlamentul European în interesul cetăţenilor României. El va fi semnat de candidatul la funcţia de membru din România în Parlamentul European, va fi tipărit şi pus la dispoziţia electorilor din colegiul în care candidează, pe toată durata campaniei electorale. Un exemplar al acestui document va fi depus la Autoritatea Electorală, la Autoritatea Morală şi la Avocatul Poporului, cu cel puţin 30 de zile înainte de începerea campaniei electorale.”



    Libertatea întrunirilor. Articolul 39.

    În actuala Constituţie, acest articol are următorul cuprins:
    „Mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfășura numai în mod pașnic, fără nici un fel de arme”.
    Iată şi textul pe care acest articol îl are în Constituţia Cetăţenilor:
    „(1) Dreptul cetăţenilor de a se întruni, paşnic, pe domeniul public al localităţilor, în adunări publice, mitinguri, demonstraţii, procesiuni, proteste, sau orice alte întruniri, este garantat.
    (2) Primarii localităţilor sunt obligaţi să asigure condiţiile necesare pentru desfăşurarea normală a adunărilor publice ale cetăţenilor.
    (3) Locurile aparţinând domeniului public pe care nu se pot desfăşura adunări publice sunt stabilite prin lege. În baza prevederilor legii, primăriile sunt obligate să afişeze, la sediile lor, lista cu locurile aparţinând domeniului public pe care nu se pot desfăşura adunări publice.
    (4) Organizatorii adunărilor publice au obligaţia să anunţe primăriile, cu cel puţin 3 zile înainte, locul şi intervalul de timp în care se vor desfăşura aceste adunări.
    (5) Nici o lege şi nici o persoană nu poate interzice desfăşurarea unei adunări publice dacă aceasta urmează să se desfăşoare pe un loc neinterzis de lege, fără să se suprapună cu o altă adunare, anunţată anterior.
    (6) Este interzisă, sub sancţiune penală, instigarea unei părţi a populaţiei împotriva altei părţi care protestează paşnic pe domeniul public.
    (7) Este interzisă utilizarea forţei împotriva manifestaţiilor paşnice ale cetăţenilor pe domeniul public.
    (8) Statul este obligat să stimuleze și să sprijine spiritul civic al cetățenilor, exprimarea publică a opiniilor legate de problemele societății și participarea activă a acestora la deciziile publice.”



    Libertatea de asociere. Articolul 40.

    Am modificat denumirea articolului, din „Dreptul de asociere”, în „Libertatea de asociere”, deoarece ultima formulare exprimă mai bine realitatea. Libertăţile aparţin în mod natural persoanelor, statul fiind obligat să le respecte şi să le garanteze, în timp ce drepturile trebuie, mai întâi, să fie definite şi formulate, prin Constituţie, putând, tot prin Constituţie, să fie redefinite, retrase, sau interzise. Pe această bază, am modificat şi textul alineatului (1), din „cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”, în „libertatea de asociere în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere este garantată”.

    În actuala Constituţie, alineatul (2) al acestui articol are următorul cuprins:
    „(2) Partidele sau organizațiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independenţei României sunt neconstituţionale.”

    Practica ne-a arătat că sintagma militează poate fi folosită de politicieni, de statul uzurpat, de justiţia coruptă, pentru a declara neconstituţionale partide ale căror programe politice conţin idei şi obiective contrare intereselor uzurpatorilor şi corupţilor. Din această cauză, am reformulat acest alineat, astfel:
    „(2) Partidele sau organizaţiile ale căror scopuri ori activităţi concrete sunt îndreptate împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, definite prin Constituţie, ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale.”

    Am reformulat alineatul (3), prin includerea în categoria persoanelor care nu pot face parte din partide politice şi a conducătorilor noilor autorităţi ale statului create prin Constituţia Cetăţenilor, astfel încât alineatul capătă următorul cuprins:
    „3) Nu pot face parte din partide politice, în perioada mandatului, Preşedintele României, Preşedintele Autorităţii Judecătoreşti, Preşedintele Autorităţii Mediatice, Preşedintele Autorităţii Financiare, Preşedintele Autorităţii Electorale, Preşedintele Autorităţii Statistice, Preşedintele Autorităţii Morale, Preşedintele Autorităţii Ştiinţifice, Preşedintele şi membrii Curţii de Conturi, Preşedintele şi membrii Consiliului Superior al Magistraturii, Preşedintele şi judecătorii Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului, Preşedintele Consiliului Legislativ, directorul Serviciului Naţional Public de Presă, Radio şi Televiziune, directorul Serviciului Român de Informaţii, magistraţii, cadrele militare în activitate, poliţiştii şi celelalte categorii de funcţionari publici. În timpul mandatului, aceste persoane nu pot susţine nici un partid politic.”

    De reţinut că am adăugat o a doua teză, la acest alineat, care dispune ca persoanele care nu pot face parte din partide politice să nu poată nici SUSŢINE un partid politic sau altul, evident, pe durata mandatului. Aceasta pentru a scuti scena politică de ipochimene care acced în funcţii publice prin votul cetăţenilor, dar folosesc aceste funcţii pentru susţinerea partidelor politice care i-au propulsat în funcţiile respective.

    Pentru a elimina orice posibilitate de încălare a libertăţii de asociere, în primul rând, din partea autorităţilor statului, am introdus un nou alineat, (4), cu următorul cuprins:
    „(4) Nici o lege, sau alt act normativ nu poate îngrădi sau condiţiona dreptul la liberă asociere, în afara restricţiilor prevăzute la alineatele (2) şi (3).”

    Am completat fostul alineat (4), devenit (5), cu o nouă teză, astfel încât, în Constituţia Cetăţenilor, acest alineat are următorul cuprins:
    „(5) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise. Caracterul este secret atunci când obiectivele reale ale asociaţiei nu sunt declarate în statut şi când proiectele asociaţiei cu impact social negativ sunt ascunse.”

    Am introdus un nou alineat, 6, cu următorul cuprins:
    „(6) Sunt interzise asociaţiile de tip clan, care au ca scop avantajarea membrilor lor asupra restului populaţiei.”


    Munca şi protecţia socială a muncii. Articolul 41.

    În actuala Constituţie, alineatul (1) al acestui articol are următorul cuprins:
    „(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum şi a locului de muncă este liberă.”
    Observăm că, spre deosebire de celelalte drepturi consacrate prin Constituţie, dreptul la muncă nu este garantat. Constituţia afirmă numai că dreptul la muncă „nu poate fi îngrădit”, dar nu obligă statul să şi garanteze exercitarea dreptului. O astfel de normă constituţională a făcut posibil ca statul român să distrugă milioane de locuri de muncă, să arunce în şomaj aceste milioane de români, să-i condamne la sărăcie şi umilinţă, prin legi şi alte acte normative emise de instituţiile statului, fără ca cineva să poată fi făcut responsabil pentru această crimă abominabilă.
    Deoarece considerăm că munca este nu numai sursă creatoare de avuţie şi bunăstare, dar şi principalul mijloc prin care se realizează plenar personalitatea umană, am introdus un nou alineat la acest articol în Constituţia Cetăţenilor, cu următorul cuprins:
    „1.1 Statul este obligat să construiască o economie naţională care să ofere locuri de muncă pentru toţi cetăţenii apţi de muncă şi care doresc să muncească.”

    Experienţa lumii arată că avem de ales între economia oligarhică, o economie care produce puţin, consumă mult şi nu crează locuri de muncă, şi economia democratică, pentru care optăm noi, o economie care produce mult, consumă moderat şi investeşte suficient cât să creeze locuri de muncă pentru toţi cetăţenii ţării. Modelul de economie democratică propus de noi este cel ce va fi construit pe normele constituţionale prevăzute în Titlul IV al Constituţiei Cetăţenilor.

    A rămas neschimbat alineatul (2), care are următorul text:
    „(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de munca al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege."

    Am introdus un nou alineat, 2.1, cu următorul cuprins:
    „(2.1) Statul este obligat să adopte legi care să împiedice încheierea de raporturi de muncă abuzive faţă de angajaţi.”
    Referindu-se la acest alineat, în Avizul lor nr.47/2014, juriştii Consiliului Legislativ ne spun că: „22. La textul propus la art. I pct. 43 pentru art. 41 alin. (2.1), sintagma "raporturi de muncă abuzive" este restrictivă, având în vedere că există persoane care îşi desfăşoară activitatea şi în temeiul altor modalităţi legale decât în temeiul unui raport de muncă, cum ar fi raporturile de serviciu, reglementate prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.”

    Înţelegem că domnii jurişti sunt de acord, de fapt, cu propunerea noastră, numai că o consideră “restrictivă”, în sensul că se referă numai la “raporturile de muncă”, nu şi la “raporturile de serviciu”. Ceea ce vor dumnealor să ne spună este că raporturile de serviciu nu sunt raporturi de muncă, ci altceva. Este adevărat că Legea nr. 188/1999 inventează conceptul de “raporturi de serviciu”, pe care la defineşte ca fiind “raporturile juridice dintre funcţionarii publici si stat sau administraţia publica locala”, dar asta nu înseamnă că raportul dintre Primărie şi persoana angajată în funcţia de secretar al Primăriei nu este un raport de muncă, în care angajatul, secretarul, prestează o anumită muncă, pentru care angajatorul, Primăria, îi plăteşte un salariu. Deci, raporturile de serviciu sunt raporturi de muncă, chiar dacă au o anumită specificitate. În ultimă instanţă, putem corecta norma propusă, adăugând, după „raporturi de muncă” şi sintagma „inclusiv cele de serviciu”, deşi, personal, ca economist, nu consider necesară această adăugire.

    A rămas neschimbat alineatul (3), care prevede că “durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore”, precum şi alineatul (4), care prevede că “la muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii”.

    Am păstrat şi textul alineatului (5) din actuala Constituţie, care prevede că „dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate”, dar am introdus o a doua teză, care prevede că „nerespectarea normelor de calitate sau de bună conlucrare cu echipele de lucru determină anularea drepturilor acordate de contractul colectiv de muncă”. Am propus această normă constituţională pentru a impune respectarea normelor de calitate şi de bună conlucrare în cadrul precesului de muncă, norme convenite, evident, prin contractele de muncă, individuale, sau colective.

    Am introdus un nou alineat, 6, cu următorul cuprins:
    „(6) Salariaţii au dreptul la egalitate de tratament şi la respectarea demnităţii lor în muncă.”


    Interzicerea muncii forţate. Articolul 42.

    În Constituţia actuală a României, acest articol are următorul cuprins:
    „(1) Munca forţată este interzisă.
    (2) Nu constituie munca forţată:
    A) activitățile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfășurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;
    B) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată;
    C) prestațiile impuse în situația creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege.”


    La propunerea domnului Ioan Roşca, noi am reformulat acest articol, astfel:
    „(1) Munca forţată este interzisă, cu excepţia situaţiilor prevăzute la alineatul (2).
    (2) Munca forţată, prestată în condiţii acceptabile biologic şi moral, este permisă în următoarele situaţii:
    A) activităţi pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă;
    B) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată;
    C) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.
    (3) Munca voluntară, sau aleasă de un contribuabil ca alternativă la plata unor datorii către stat, sau autorităţi publice locale, nu constituie muncă forţată.”


    Am acceptat propunerea domnului Roşca ţinând seama de argumentul, mai mult decât pertinent, că obligarea unei persoane să muncească, rămâne, în limba română, muncă făcută cu forţa, împotriva voinţei celui ce prestează acea muncă, oricare ar fi ea.

    Juriştii Consiliului Legislativ au altă părere. Iat-o: „23. Norma din cuprinsul art. 42 alin. (2), astfel cum este propusă la art. I pct. 44, prin care anumite activităţi sunt considerate "muncă forţată permisă" nu este corelată cu dispoziţiile art. 4 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora desfăşurarea muncii în situaţiile enumerate la lit. a)-c) nu se consideră muncă forţată.”

    De data aceasta domnii jurişti au dreptate. Am verificat. Într-adevăr, punctul 3 al articolului 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe care statul român şi-a însuşit-o, are următorul text:
    “3. Nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:
    A. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate;
    B. Orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză serviciul militar din motive de conştiinţă în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
    C. Orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;
    D. orice muncă sau serviciu care fac parte din obligaţiile civice normale.”


    Deci, “muncile” enumerate nu sunt nici “forţate”, nici “obligatorii”, dar sunt „impuse”. Curat murdar, curat convenţional!
    Sigur, va trebui să reluăm şi acest articol în discuţiile prin care vom ajunge la textul final al Constituţiei Cetăţenilor.
    Oricum, avem încă un argument că aderarea noastă, a statului nostru, la tratate şi convenţii internaţionale, nu mai trebuie lăsată pe mâna „reprezentanţilor”, că va trebui, chiar dacă nu peste noapte şi dintr-o dată, să ajungem, ca şi elveţienii, să hotărâm aderarea la aceste tratate prin referendum naţional.


    Dreptul la grevă. Articolul 43.

    Am păstrat neschimbat alineatul (1), care prevede că „salariații au dreptul la greva pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale”.
    În actuala Constituţie, alineatul 2 are următorul text: „(2) Legea stabilește condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanțiile necesare asigurării serviciilor esențiale pentru societate”.

    Am reformulat acest alineat, pentru a permite legii să stabilească nu numai condiţiile şi limitele exercitării dreptului la grevă, ci şi categoriile de personal ce pot beneficia de acest drept, ca şi situaţiile în care poate fi exercitat dreptul. Textul propus de noi:
    „(2) Legea stabileşte categoriile de personal, situaţiile, condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate.”
    Absolvent al Colegiului Naţional „Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor în economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

  6. #6
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    România
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Default Răspuns la: Constitutia Cetatenilor : schimbare fundamentala de paradigma - piatra de hotar, proiect de t

    Dreptul de proprietate. Articolul 44

    În actuala Constituţie a României, proprietatea face obiectul a două articole distincte: articolul 44 din Titlul II (Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale), cu denumirea de Dreptul de proprietate privată, şi articolul 136, din Titlul IV (Economia şi finanţele publice), cu denumirea de Proprietatea.
    Iată textele celor două articole.

    (Constituția 2003) Articolul 44: Dreptul de proprietate privată
    "(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
    (2) Proprietatea privata este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeana şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moștenire legală.
    (3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
    (4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
    (5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
    (6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
    (7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
    (8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
    (9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condiţiile legii."


    (Constituția 2003) Articolul 136: Proprietatea
    "(1) Proprietatea este publică sau privată.
    (2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparține statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
    (3) Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
    (4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.
    (5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice."


    O primă observaţie care se impune aici priveşte modificările făcute de revizuirea din anul 2003 în normele constituţionale referitoare la proprietate. În Constituţia adoptată în decembrie 1991, alineatul (2) al articolului 44, care atunci avea numărul 41 şi denumirea de “Protecţia proprietăţii private”, avea următorul cuprins: „(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizi nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.” A doua teză a acestui alineat a fost înlocuită cu următoarea: „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeana şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moștenire legală.” S-a creat, astfel, cadrul constituţional, care a permis adoptarea Legii nr. 312/2005, în baza căreia străinii au putut cumpăra aproape o zecime din terenul agricol al României. Celelalte alineate ale fostului articol 41 au rămas neschimbate, adăugându-se actualul alineat (4), referitor la interzicerea naţionalizării de bunuri pe bază de apartenenţă socială, etnică, religioasă, politică sau de altă natură discriminatorie a titularilor.

    Merită să privim cu atenţie şi modificările făcute la revizuirea din anul 2003 şi în conţinutul articolului 136. În Constituţia din 1991, actualul alineat (3), atunci (4), avea următorul cuprins: „(4) Bogăţiile DE ORICE NATURĂ ale subsolului, CĂILE DE COMUNICAŢIE, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil ŞI ACELEA CE POT FI FOLOSITE ÎN INTERES PUBLIC, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.”

    Expresia „bogăţiile DE ORICE NATURĂ ale subsolului” a fost înlocuită cu „bogăţiile DE INTERES PUBLIC ale subsolului”, lăsându-se, astfel, la cheremul parlamentarilor să stabilească ei, prin lege, care sunt bogăţiile subsolului DE INTERES PUBLIC şi care nu sunt, pe care ei le pot declara DE INTERES PRIVAT, al statului, astfel încât să poată fi scoase la vânzare, la prăduire. Au fost scoase din proprietatea publică toate căile de comunicaţie. S-a creat, astfel, “cadrul constituţional” pentru trecerea în proprietatea PRIVATĂ a statului a Căilor Ferate Române, a porturilor şi aeroporturilor, ca să poată fi „reorganizate”, sparte în bucăţi, împinse în faliment, scoase la „privatizare”, adică vândute prădătorilor autohtoni şi străini, la preţuri derizorii, „lucrare” în plină desfăşurare.

    Să reţinem şi faptul că la actualul alineat (4) al articolului 136, s-a adăugat teza ”de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică”, prin care s-a creat posibilitatea ca bunuri în valoare de milioane de euro aflate în proprietate publică să fie puse, gratuit, la dispoziţia a tot felul de asociaţii şi fundaţii, persoane juridice de drept privat, declarate de guvernanţi ca fiind de „utilitate publică.”

    Se observă că atât articolul 44 cât şi articolul 136 fac referiri atât la proprietatea privată cât şi la proprietatea publică. Ambele stabilesc norme ce privesc acelaşi obiect, acelaşi drept, acelaşi raport între cetăţeni şi bunurile create de ei sau de natură. Acesta este motivul pentru care am contopit cele două articole într-unul singur, 44, propunând abrogarea articolului 136, rămas fără obiect.

    Noi propunem ca articolul 44 să fie modificat şi completat astfel:
    Denumirea articolului să fie: Dreptul de proprietate.
    Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    “(1) Dreptul de proprietate, constituit legal şi legitim, precum şi creanţele asupra statutului, constituite legal şi legitim, sunt garantate.”
    După alineatul (1), se introduce un nou alineat, cu următorul cuprins:
    “(1.1) Proprietatea este publică sau privată.”
    Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    „(2) Proprietatea este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.”
    Alineatul (6) va avea următorul cuprins:
    „(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc potrivit legii, cu luarea în considerare a preţurilor practicate pe piaţă.”
    Alineatul (8) va avea următorul cuprins:
    „(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată.”
    Alineatul (9) va avea următorul cuprins:
    „(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, ca şi cele a căror provenienţă nu se justifică, sunt confiscate, în condiţiile legii. Prin justificarea provenienţei bunurilor se înțelege obligaţia persoanei în cauză de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor.”
    După alineatul (9), se introduc nouă noi alineate, cu următorul cuprins:
    „(10) Proprietatea publică aparţine poporului român, sau comunităţilor locale, şi este administrată de stat sau de autorităţile locale.
    (11) Bogățiile de orice natură ale subsolului, minele, terenurile şi pădurile din fondul funciar al poporului, spaţiul aerian, căile de comunicaţie, de uz şi interes public, apele, izvoarele de energie naturală, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, baza materială a autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.
    (12) Fac obiectul proprietăţii publice şi bunurile create prin munca voluntară, neremunerată, a membrilor asociaţiilor comunitare, precum şi bunurile achiziţionate din fondurile asociaţiilor comunitare. Aceste bunuri aparţin comunităţilor locale şi sunt administrate de autorităţile locale.
    (13) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în folosinţă sau în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.
    (14) Legea 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale este şi rămâne în întregime abrogată, ca şi toate actele normative adoptate în aplicarea ei. Statul român este obligat să recupereze întregul capital trecut din proprietate publică în proprietate privată prin aplicarea prevederilor acestei legi.
    (15) La cumpărarea terenurilor situate în extravilan, au drept de preemţiune, în ordine: coproprietarii; vecinii persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; alţi proprietari de terenuri situate în extravilanul localităţii care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; alte persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; Statul Român.
    (16) Terenurile cumpărate de statul român intră în fondul funciar aflat în proprietatea publică şi în administrarea statului. Terenurile aflate în proprietate publică situate în extravilan pot fi date în arendă sau concesionate numai vecinilor persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 hectare de teren situat în extravilan şi care se obligă să exploateze terenul luat în arendă sau în concesiune prin forţe proprii, precum şi cooperativelor agricole care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul localităţii în care sunt situate terenurile date în arendă sau concesiune de Statul Român, care se obligă să exploateze terenurile luate în arendă sau în concesiune prin forţe proprii.
    (17) Terenurile agricole pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, cele care au fost neexploatate timp de trei ani consecutivi, precum şi cele care au fost supuse intoxicării chimice sunt expropriate şi trecute în proprietate publică.
    (18) Terenurile silvice pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, precum şi cele defrişate ilegal sunt expropriate şi trecute în proprietate publică.”


    În formularea acestor modificări ale prevederilor constituţionale referitoare la proprietate, am avut în vedere următoarele:

    1. Dreptul de proprietate nu este unul absolut şi nu poate fi garantat în mod absolut. Dreptul de a poseda, a folosi, a dispune de un bun şi de venitul creat prin utilizarea lui se exercită în condiţiile stabilite de lege, aceiaşi pentru toţi membrii comunităţii. Dreptul de proprietate nu poate fi exercitat prin împiedicarea celorlalţi cetăţeni să-şi exercite acelaşi drept, sau celelalte drepturi garantate prin Constituţie. Nu poate fi garantată exercitarea dreptului de proprietate asupra unor bunuri dobândite prin încălcarea legii. Nici asupra unor bunuri dobândite printr-un furt organizat de o autoritate a statului prin uzurparea suveranităţii poporului, aşa cum au fost naţionalizarea şi colectivizarea bunurilor cetăţenilor României de către regimul comunist, sau “privatizarea”, adică deposedarea aceloraşi cetăţeni români de bunurile acumulate în aşa-zisa proprietate socialistă, urmată de trecerea acestor bunuri în proprietatea privată a guvernanţilor şi străinilor, prin vânzare-cumpărare la preţuri derizorii, făcută de regimul postcomunist din România.
    Din aceste motive, am considerat că este firesc ca, la alineatul (1) al articolului 44 să condiţionăm exercitarea şi garantarea exercitării dreptului de proprietate de legalitatea şi legitimitatea modului în care acest drept este constituit. Fiecare cetăţean trebuie să demonstreze, în faţa celorlalţi cetăţeni, respectiv în faţa instanţelor judecătoreşti, că dreptul său de proprietate a fost constituit cu respectarea legii, lege, la rândul ei, adoptată prin respectarea voinţei poporului, nu prin uzurparea acesteia. La fel şi creanţele asupra statului. Prevederile acestui alineat trebuie corelate cu cele ale alineatelor (8), (9) şi (14).

    2. La alineatul (8), am abrogat teza a doua, care, în actuala Constituţie are următorul text: „Caracterul licit al dobândirii se prezumă”. O normă constituţională în totală contradicţie cu realitatea. În România, lucrurile stau exact invers. Caracterul ILICIT al dobândirii se prezumă. Cele mai multe din averile dobândite, în România, în ultimii 24 de ani, au fost dobândite ilicit. Dobândirea licită de avere este excepţia, nu regula. Trebuie să precizez că astfel de normă, prin care se prezumă caracterul licit al dobândirii averii, nu este înscrisă în Constituţia nici unui stat membru al Uniunii Europene. Această normă este cheia de boltă a statului, a regimului politic instalat în România în urma loviturii de stat din decembrie 1989. Este cheia de boltă a statului creat pentru a jefui poporul român de capitalul acumulat de el până în decembrie 1989 şi de profiturile realizate cu acest capital în ultimii 24 de ani. Este norma constituţională prin care jefuitorii îşi apără prada, averea dobândită prin furt săvârşit „cu legea în mână”, cu „Constituţia în mână”.

    3. La alineatul (9), am completat norma existentă, adăugând propoziţia “ca şi cele a căror provenienţă nu se justifică”, am înlocuit POT FI cu SUNT confiscate, şi am introdus o nouă teză, cu textul „Prin justificarea provenienţei bunurilor se înțelege obligaţia persoanei în cauză de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor.” În baza acestei norme constituţionale, va putea fi adoptată noua lege a controlului averilor, prin care cetăţenii cinstiţi îşi vor putea justifica averile şi îşi vor putea exercita dreptul de proprietate asupra lor, iar averile care nu vor putea fi justificate vor fi confiscate şi trecute în proprietate publică.

    În Avizul lor nr. 47/2014, juriştii Consiliului Legislativ resping aceste două propuneri ale noastre, invocând acelaşi motiv, cel al „suprimării” unei garanţii a dreptului de proprietate. De data asta, juriştii Consiliului nu mai fac o „apreciere” proprie, ci apelează la Decizia nr. 799/2011 a Curţii Constituţionale, care se referă la proiectul de revizuire a Constituţiei iniţiat de Preşedintele României în anul 2011.

    Iată textul punctului 6.8 din Avizul Consiliului Legislativ nr. 47/2014:
    „6.8. Cu privire la alin. (8) al art. 44, astfel cum este propus la art. I pct. 46, care are ca finalitate eliminarea din Constituţie a prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii, semnalăm că norma s-a regăsit şi în proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, asupra căruia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 799/2011, reţinând că această prezumţie constituie o garanţie a dreptului de proprietate al persoanei. În absenţa unei astfel de prezumţii, deţinătorul unui bun ar fi supus unei insecurităţi continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în şedinţa din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziţiei privind prezumţia dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1991.
    Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, Curtea a constatat că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia "Caracterul licit al dobândirii se prezumă" este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie. Curtea a subliniat în acest context cele reţinute în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, sau prin Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, şi anume că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei părţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii.

    Pe cale de consecinţă, nici norma propusă pentru art. 44 alin. (9) nu poate fi acceptată, întrucât răstoarnă sarcina probei în raport cu reglementarea actuală, impunând persoanelor să probeze "caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor". O astfel de soluţie legislativă constituie, la rândul ei, o suprimare a garanţiei dreptului de proprietate prevăzută în prezent de art. 44 alin. (8) din Constituţie, care impune dovedirea caracterului ilicit al dobândirii bunurilor celui care invocă acest caracter.”


    Pentru a arăta cât de şubredă este argumentarea juriştilor Consiliului Legislativ, redau, mai jos, “Opinia separată”, formulată de unul sau mai multi judecători ai Curţii Constituţionale, la Decizia nr. 799/2011. Decizia nu ne spune câţi şi care au fost judecătorii Curţii care au semnat această “Opinie separată”, dar ea există, fiind publicată în Monitorul Oficial al României.Iată textul integral al acestei “Opinii separate”:

    OPINIE SEPARATA: În dezacord cu opinia Curţii Constituţionale exprimată prin decizia de mai sus, considerăm că propunerea de modificare vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituţie potrivit căreia "caracterul licit al dobândirii se prezumă" nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate sau a garanţiilor acestuia. Menţionam că în niciunul dintre statele Uniunii Europene nu se regăseşte prezumţia caracterului dobândirii licite a averii, a se vedea, de exemplu, constituţiile Franţei, Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei şi Ciprului.

    Apreciem că această prezumţie trebuie înlăturată, deoarece nu aduce atingere securităţii juridice a dreptului de proprietate, acesta fiind în continuare garantat şi ocrotit prin Legea fundamentală, de vreme ce operează interdicţia confiscării averii dobândite licit. De asemenea, principiul securităţii juridice nu se refer la protecţia bunurilor sau a persoanelor potrivit unei concepţii tradiţionale asupra securităţii, ci se referă la protecţia drepturilor fundamentale prin stabilitate legislativa. Este ştiut că principiul securităţii juridice îşi are originea în dreptul german, care a consacrat protecţia cetăţenilor împotriva efectelor secundare ale legii, în special a incoerenţelor legislative care pot decurge din schimbări repetate ale acesteia. În acest sens Consiliul Constituţional din Franţa a arătat că securitatea juridică are ca elemente accesibilitatea şi caracterul inteligibil al legii (François Luchaire — Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 11). Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a preluat acelaşi sens al conceptului de securitate juridică in Cauza Bosch, soluţionată prin Decizia din 6 aprilie 1962. Totodată, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în acelaşi sens prin hotărârile din 26 aprilie 1979 şi 22 septembrie 1994, pronunţate în cauzele Sunday Times împotriva Marii Britanii şi Hentrich împotriva Franţei.

    Prin urmare, sensul principiului securităţii juridice reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 85 din 3 septembrie 1996, precum şi prin prezenta decizie nu corespunde modului în care acesta a fost înţeles la nivel european. Prezumţia caracterului licit al dobândirii averii contravine tratatelor internaţionale pe care România le-a ratificat, respectiv Convenţia din 8 noiembrie 1990 a Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor având legătură cu infracţiunea şi Convenţia ONU din 12 decembrie 2000 împotriva criminalităţii organizate transnaţionale. Astfel, în conformitate cu art. 12 din Convenţia ONU, statele părţi pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infracţiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse ca având legătură cu infracţiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări, în măsura în care această solicitare este conformă cu principiile dreptului lor intern şi cu natura procedurii judiciare. Măsurile cuprinse în convenţiile menţionate au fost luate pentru combaterea criminalităţii organizate transfrontaliere, pentru prevenirea şi combaterea următoarelor infracţiuni: spălarea banilor, traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, traficul ilicit de droguri şi terorismul, precum şi pentru identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor.

    Propunerea de revizuire a avut în vedere prevenirea şi combaterea acestor infracţiuni prin înlăturarea prezumţiei dobândirii licite a averilor rezultate în urma comiterii infracţiunilor menţionate şi este în conformitate cu Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, decizie care produce efecte obligatorii. Astfel, potrivit acesteia, statele membre sunt obligate să nu formuleze şi nici să nu menţină rezerve în ce priveşte dispoziţiile Convenţiei Consiliului Europei privind confiscarea. Se arată, de asemenea, că instrumentele care există în acest domeniu nu au contribuit în mod suficient la asigurarea unei cooperări transfrontaliere eficace în materie de confiscare. Scopul acestei decizii-cadru este acela de a garanta că toate statele membre dispun de norme eficiente în materie de confiscare a produselor având legătură cu infracţiunea, inter alia, în ceea ce priveşte sarcina probei privind sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune având legătură cu criminalitatea organizată.

    Propunerea de revizuire a art. 44 alin. (8) teza a doua din Constituţie nu numai că nu aduce nicio atingere dreptului de proprietate, ci a fost făcută pentru respectarea tratatelor internaţionale anterior menţionate şi a dreptului comunitar, în sensul art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală.

    În concluzie, apreciem că respingerea de către Curtea Constituţională a propunerii de modificare vizând eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constituţie poate atrage răspunderea Statului român pentru nerespectarea obligaţiilor pe care acesta şi le-a asumat prin tratatele la care este parte.”


    Acum, lucrurile sunt cât se poate de limpezi. Şi Curtea Constituţională şi Consiliul Legislativ interpretează prevederile Constituţiei într-o manieră potrivnică intereselor poporului român, neconformă cu prevederile Constituţiei şi ale tratatelor la care România este parte, cu scopul, evident, de a apăra averile dobândite nelegitim, prin procesul de “privatizare”, adică de spoliere a poporului român de capitalul acumulat în timpul regimului comunist şi de profiturile realizate cu acest capital după 1989. Suntem singurul popor din Uniunea Europeană în a cărui Constituţie a fost introdusă această ticăloşie. Numai şi numai pentru a nu se permite controlul averilor acaparate prin aşa-numita privatizare, cea mai mare crimă săvârşită împotriva poporului român, cea mai mare crimă economică săvârşită vreodată împotriva unui popor.

    Ce-i de făcut? Aici nu se mai pune problema argumentării logice, ştiinţifice, doctrinare a normelor constituţionale, ci, pur şi simplu, a dreptului poporului român de a-şi aproba normele constituţionale care să-i permită să-şi ia înapoi ceea ce i s-a furat, norme care să-i apere drepturile, prin care să-şi poată exercita suveranitatea, furată de nişte instituţii care îi sunt ostile, în mod evident.

    4. Am adăugat şi alineatul 14, cu următorul text: „(14) Legea 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale este şi rămâne în întregime abrogată, ca şi toate actele normative adoptate în aplicarea ei. Statul român este obligat să recupereze întregul capital trecut din proprietate publică în proprietate privată prin aplicarea prevederilor acestei legi.”

    Prin Legea 15/1990, capitalul acumulat de poporul român în timpul regimului comunist a fost trecut în proprietatea privată a statului român, de unde a fost, apoi, vândut, prin aşa-zisa privatizare. Acest capital - uzine, fabrici, spaţii comerciale şi de birouri, hoteluri, bănci etc - în valoare de peste 300 miliarde de euro actuali, a fost creat din banii cetăţenilor României, din veniturile cărora statul comunist a preluat o bună parte, circa o treime, pe care a investit-o pentru crearea capitalului în cauză, aflat, conform Constituţiei în vigoare la data adoptării Legii 15/1990, în proprietate publică, a întregului popor. Normal şi firesc, în 1990, acest capital trebuia trecut, gratuit, în proprietatea privată a tuturor cetăţenilor României, aşa cum, de fapt, am propus, atunci, în 1990, prin proiectul de lege cunoscut sub denumirea de Varianta Cojocaru. Guvernaţii de atunci ai României, de fapt, statul român, au respins proiectul de lege propus de mine şi au adoptat şi pus în aplicare Legea 15/1990, cea mai odioasă crimă săvârşită vreodată împotriva poporului român.

    În exercitarea suveranităţii sale, poporul român are dreptul şi stă în puterea lui să abroge Legea 15/1990, ca fiind neconstituţională şi nelegitimă, şi să oblige statul său, statul român, să recupereze capitalul pe care şi l-a însuşit prin această lege şi să-l dea înapoi celor de la care l-a luat, adică cetăţenilor României. La articolul 135.1, proiectul nostru constituţional prevede şi mecanismul juridic şi financiar prin care statul român va putea recupera capitalul pe care şi l-a însuşit prin Legea 15/1990 şi pe care l-a vândut, ulterior.

    5. Am introdus, aici, la articolul 44, un nou alineat, (1.1), pe care l-am preluat de la articolul 136, abrogat. Cuprinsul acestui alineat este: „Proprietatea este publică sau privată.”

    6. La alineatul (2), am modificat prima teză, în care am înlocuit PROPRIETATEA PRIVATĂ cu PROPRIETATEA, stabilind, astfel, că nu numai proprietatea privată este ocrotită şi garantată de lege, ci şi proprietatea publică, în egală măsură. Am păstrat numai prima teză, care stabileşte că „Proprietatea este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular” şi am scos din textul Constituţiei teza a doua, aceea care preciza că „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeana şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moștenire legală.” Menţinerea acestei teze în Constituţia României nu se mai justifică, având în vedere că prin articolul (1.1), introdus de noi în Constituţie, se recunoaşte faptul că România este stat membru al Uniunii Europene şi că, în această calitate, se obligă să aplice prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii, inclusiv cele referitoare la modul de dobândire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii statelor Uniunii. În ce priveşte referirea la tratatele internaţionale la care România este parte, obligaţia României de a respecta aceste tratate este prevăzută la articolul 11, deci nu se justifică repetarea acestei obligaţii, aici, la articolul 44. Vom vedea, imediat, mai jos, normele constituţionale propuse de MCC pentru apărarea dreptului de proprietate al românilor asupra teritoriului naţional, chiar şi în condiţiile aplicării prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi ale celorlalte tratate internaţionale la care România este parte.

    7. În actuala Constituţie(
    Constituţia 2003), alineatul (6) are următorul text: „(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.” Cele două alineate, (3) şi (5), au următoarele cuprinsuri:
    "(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
    (5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii."


    Noi am păstrat, integral, alineatele (3) şi (5), fără nici o modificare. Propunem, însă, ca alineatul (6) să aibă următorul text: „(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc potrivit legii, cu luarea în considerare a preţurilor practicate pe piaţă.”. Propunem, deci, ca despăgubirile să nu mai fie stabilite de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie, ci să fie stabilite prin lege, cu luarea în considerare a preţurilor practicate pe piaţă. Aceste „despăgubiri” s-au transformat într-o sursă uriaşă de îmbogăţire pentru mafia politică şi financiară şi unul dintre cele mai toxice focare de corupţie din societatea românească. Prin trafic de influenţă, prin mită şi şpagă, rechinii imobiliari cunosc, cu mult timp înainte, terenurile care vor fi expropriate „pentru o cauză de utilitate publică”, cumpără, la preţuri de nimic, aceste terenuri şi le vând, apoi, statului, la preţuri de sute de ori mai mari decât cele cu care le-au cumpărat. A existat şi continuă să existe şi soluţia „schimbului de terenuri” cu statul, prin care terenuri ale statului, ce urmează a fi expropriate pentru o cauză de utilitate publică, sunt schimbate cu cele deţinute de „băieţii deştepţi”, care le revând, apoi, tot statului, la preţuri astronomice. Aşa s-au „dobândit” multe din marile averi, multe din drepturile de proprietate „constituite” în România după 1989. Trebuie să punem capăt acestei hoţii desfăşurate pe baza unei norme constituţionale. Poporul şi statul român pot şi trebuie să stabilească, prin lege, preţurile care urmează să fie plătite proprietarilor pentru terenurile expropriate pentru o cauză de utilitate publică, ca şi despăgubirile pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, ca urmare a executării de către autorităţile statului a unor lucrări de interes general, care implică folosirea subsolurilor proprietăţilor imobiliare. Preţurile vor fi stabilite prin lege, adoptată de Parlament, sau de popor, prin referendum, şi vor fi aceleaşi pentru toate terenurile de aceiaşi categorie de folosinţă, amplasate în aceiaşi zonă. Cu luarea în considerare a preţurilor practicate pe piaţă. Fără informaţii confidenţiale, fără „” negocieri, fără trafic de influenţă, fără mită, fără şpagă. Nici pentru funcţionarii publici, care ştiu ce terenuri urmează să fie expropriate, nici pentru judecători, nici pentru avocaţi, nici pentru notari etc.

    8. Am adus în articolul 44, alineatele (2), (3) şi (4) de la articolul 136, propunând modificarea tuturor. Am renunţat la alineatul (5) din articolul 136, cel care preciza că „Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”, deoarece nu mai are obiect, având în vedere noul cuprins al articolului 44. În actuala Constituţie, alineatul (2) al articolului 136 are următorul cuprins: „(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparține statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.”

    Ne găsim în faţa uneia dintre cele mai nocive norme cuprinse în actuala Constituţie a României
    (Constituţia 2003). În Constituţia adoptată în 1991, acest alineat a avut textul următor: „(2) Proprietatea publică aparține statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.” La revizuirea din 2003, s-a adăugat, de ochii lumii, precizarea că şi proprietatea publică este „garantată şi ocrotită prin lege”. Pentru punerea în aplicare a acestei norme constituţionale, a fost adoptată Legea 213/1998, care, pe de o parte, a extins obiectul proprietăţii publice cu mult peste limitele prevăzute de Constituţie, iar, pe de altă parte, încălcând, brutal, Constituţia, a creat o nouă formă de proprietate, PROPRIETATEA PRIVATĂ a statului şi a autorităţilor locale, a creat şi dreptul autorităţilor statului, respectiv al Parlamentului, al Guvernului şi al autorităţilor locale, de a trece bunurile din „domeniul public” al statului în „domeniul privat” al statului şi invers, după bunul plac. Trecerea unui bun în proprietatea privată a statului sau a autorităţilor locale înseamnă, automat, supunerea lui regimului de drept comun, deci posibilitatea de a fi înstrăinat, vândut, supus jafului. Acest alineat din Constituţia României, împreună cu legile adoptate în baza lui, referitoare la proprietatea STATULUI, PUBLICĂ şi PRIVATĂ, s-a dovedit a fi un mecanism legislativ odios, diabolic, de uzurpare a suveranităţii naţionale şi a drepturilor de proprietate ale poporului român.

    Merită să zăbovim puţin asupra Legii 213/1998, care, ca şi Legea 15/1990, ne ajută să înţelegem de ce, la alineatul (5) al articolului 1 din Constituţie, noi am adăugat teza prin care condiţionăm obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale, a legilor şi a hotărârilor judecătoreşti, de legitimitatea acestor legi şi hotărâri. Nu orice lege este şi legitimă. Aceste două legi, ca şi altele, puse în aplicare în timpul regimului comunist şi în ultimii 24 de ani, au fost adoptate prin încălcarea suveranităţii poporului şi au avut efecte dramatice asupra poporului român, asupra intereselor, a drepturilor cetăţenilor ţării.
    Ca şi la Legea 15/1990, al cărei titlul se referă la „reorganizarea” unităţilor economice de stat, iar în text se face, de fapt, deposedarea poporului român de capitalul aflat în patrimoniul acestor unităţi economice şi împroprietărirea cu acest capital a statului român, titlul Legii 213/1998 se referă la „proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia”, dar în textul legii se face cu totul altceva, adică se creează o instituţie nouă, neprevăzută în Constituţie, PROPRIETATEA PRIVATĂ A STATULUI, fără consultarea poporului, instituţie care va fi folosită pentru trecerea „legală” în proprietatea PRIVATĂ a guvernanţilor şi străinilor a capitalului furat de la popor prin Legea 15/1990, dar şi a celorlalte componente ale avuţiei naţionale a românilor.

    După ce, la articolul 3 al Legii 213/1998, ni se spune că proprietatea publică este tot una cu DOMENIUL PUBLIC şi că acesta se împarte în domeniul public al statului, domeniul public al judeţelor şi domeniul public al comunelor şi oraşelor, la articolul 4, ne întâmpină definiţia domeniului PRIVAT al statului, fără nici o legătură cu articolul anterior, sau cu titlul legii. Iată textul acestui articol: “Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de PROPRIETATE PRIVATĂ.” Astfel s-a născut dreptul de proprietate PRIVATĂ al statului român şi al autorităţilor locale, fără de care uriaşa hoţie numită “privatizare” nu ar fi fost posibilă.

    Prin alineatul (2) al articolului 5, Legea 213/1998 precizează şi ce înseamnă, de fapt, acest drept de proprietate PRIVATĂ al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale, anume că, spre deosebire de bunurile aflate în domeniul public, adică în proprietate publică, care sunt inalienabile, care nu pot fi vândute, bunurile aflate în proprietatea PRIVATĂ a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale sunt supuse regimului juridic de drept comun, adică pot fi vândute, scoase la mezat. Exact dezlegarea de care aveau nevoie guvernanţii pentru a-şi “trece” în propria proprietate privată bunurile “trecute” în proprietatea statului, prin Constituţie şi prin legile adoptate în baza acesteia.

    Deoarece, până în 1998, au observat că au rămas multe bunuri, de mare valoare, intrate în proprietatea statului român, în perioada 1945-1989, care nu erau cuprinse în patrimoniul unităţilor economice de stat, deci care nu puteau fi acaparate prin Legea 15/1990, au completat Legea 213/1998 cu alineatul (1) al articolului 6, care are următorul text: “(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.”

    În baza acestui alineat, nu numai capitalul, deci, bunurile utilizate în activitatea economică, ci toată avuţia creată de poporul român în timpul regimului comunist, bunuri în valoare de sute de miliarde de euro, a fost pusă la dispoziţia guvernanţilor, ei creându-şi, prin lege, şi puterea de a stabili ce intră şi ce rămâne în proprietate publică, precum şi ce intră în proprietatea PRIVATĂ a statului şi a autorităţilor locale şi pleacă de acolo şi intră în proprietatea lor şi a străinilor.

    Dacă în Constituţia României, adoptată în 1991, s-ar fi prevăzut că proprietatea publică aparţine poporului, nu statului, atunci nu ar fi fost posibilă nici punerea în practică a prevederilor Legii 15/1990, nici adoptarea şi aplicarea Legii 213/1998 şi a altor legi prin care s-a înfăptuit jaful numit „privatizare”.

    Nici statul, nici autorităţile locale nu produc bunuri. Autorităţile statului şi cele locale sunt create de cetăţeni nu pentru a PRODUCE bunuri, ci pentru a furniza cetăţenilor servicii sociale, de uz şi de interes public. Şi statul şi autorităţile locale CONSUMĂ bunuri puse la dispoziţie, gratuit, de către cetăţeni. Numai cetăţenii produc bunuri. Numai ei, cetăţenii, pot dobândi şi exercita dreptul de proprietate asupra bunurilor. Bunurile puse la dispoziţia autorităţilor statului şi a celor locale sunt ale cetăţenilor, indiferent de modalitatea prin care s-a făcut această punere la dispoziţie. Aceste bunuri nu pot face decât obiectul proprietăţii publice. Iar această proprietate publică nu poate aparţine decât cetăţenilor, constituiţi în naţiune, popor, sau în comunităţi locale.

    Acestea sunt motivele pentru care propunem ca acest alineat să fie modificat şi să devină alineatul (10) al articolului 44, cu următorul cuprins:
    „(10) Proprietatea publică aparţine poporului român, sau comunităţilor locale, şi este administrată de stat sau de autorităţile locale.”

    9. În actuala Constituţie
    (Constituţia 2003), alineatul (3) al articolului 136 are următorul cuprins: „(3) Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.”

    Am arătat cum a fost modificat acest alineat prin revizuirea din anul 2003, astfel încât să devină posibilă jefuirea resurselor naturale ale ţării, ca şi a altor componente ale economiei naţionale, îndeosebi a căilor de comunicaţii, prin trecerea lor în domeniul PRIVAT al statului şi, de acolo, în proprietatea oligarhiei autohtone şi transnaţionale, prin „privatizare”. Propunem modificarea substanţială şi a acestui alineat, care va deveni alineatul (11) al articolului 44, cu următorul cuprins: „(11) Bogățiile DE ORICE NATURĂ ale subsolului, MINELE, TERENURILE ŞI PĂDURILE DIN FONDUL FUNCIAR AL POPORULUI, spaţiul aerian, CĂILE DE COMUNICAŢIE, DE UZ ŞI INTERES PUBLIC, APELE, IZVOARELE DE ENERGIE NATURALĂ, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, BAZA MATERIALĂ A AUTORITĂŢILOR ŞI INSTITUŢIILOR PUBLICE, precum şi alte bunuri stabilite de LEGE, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.”

    Prin noul alineat (10) al articolului 44, noi propunem ca proprietatea publică să aparţină poporului şi comunităţilor locale, nu statului şi autorităţilor locale, aşa cum prevede actuala Constituţie
    (Constituţia 2003). Aici, se ridică întrebarea, care parte a proprietăţii publice aparţine poporului român, în ansamblul său, şi ce parte aparţine comunităţilor locale. În principiu, în proprietatea publică intră bunurile necesare statului şi autorităţilor locale pentru îndeplinirea atribuţiilor încredinţate lor prin Constituţie. Terenurile folosite de autorităţile locale, sau cele folosite în comun şi gratuit de cetăţenii localităţilor (drumuri, străzi, parcuri, islazuri etc) aparţin comunităţilor locale, sau întregului popor român? Toate aceste terenuri există şi pot fi folosite de autorităţile locale şi de membrii comunităţilor locale din România ca urmare a jertfei de sânge a întregului popor român, nu numai al celor din localitatea X, sau Y. Construcţiile, echipamentele, maşinile, utilajele etc folosite de autorităţile locale au fost achiziţionate din bani de la bugetul local, care, în mare măsură şi timp îndelungat, a fost subvenţionat cu bani de la bugetul de stat, cu bani ai întregului popor român. La articolul 135.1 al Constituţiei, noi propunem constituirea Fondului Naţional de Capital Distributiv, care va colecta o cincime din avuţia produsă de întregul popor român şi o va redistribui tuturor cetăţenilor ţării, pentru a fi investită, pentru a crea capacităţi de producţie, locuri de muncă şi venituri bugetare în TOATE localităţile ţării, fără nici o discriminare. Prin crearea acestui Fond, urmărim nu numai sporirea bunăstării tuturor românilor, dar şi întărirea coeziunii noastre naţionale.

    Iată, deci, că raţiuni care ţin şi de imperativul întăririi coeziunii naţionale a poporului român, dar şi de temelia economică a provenienţei bunurilor aflate în proprietate publică şi în folosinţa autorităţilor şi comunităţilor locale, susţin opinia noastră că aceste bunuri aparţin întregului popor român şi sunt date în folosinţa, sau în administrarea autorităţilor şi comunităţilor locale. Comunităţile locale, pot, desigur, prin munca membrilor lor, sau din fonduri colectate de la aceştia, să creeze bunuri care să fie folosite gratuit şi în comun de către aceşti membri. În acest sens, am propus introducerea alineatului (12), cu următorul cuprins: „(12) Fac obiectul proprietăţii publice şi bunurile create prin munca voluntară, neremunerată, a membrilor asociaţiilor comunitare, precum şi bunurile achiziţionate din fondurile asociaţiilor comunitare. Aceste bunuri aparţin comunităţilor locale şi sunt administrate de autorităţile locale.”

    10. Propunem introducerea a patru noi alineate, la articolul 44, menite să soluţioneze problema proprietăţii asupra terenurilor care fac parte din teritoriul naţional al românilor. Cuprinsul acestor patru alineate este următorul:
    „(15) La cumpărarea terenurilor situate în extravilan, au drept de preemţiune, în ordine: coproprietarii; vecinii persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; alţi proprietari de terenuri situate în extravilanul localităţii care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; alte persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan; Statul Român.

    (16) Terenurile cumpărate de statul român intră în fondul funciar aflat în proprietatea publică şi în administrarea statului. Terenurile aflate în proprietate publică situate în extravilan pot fi date în arendă sau concesionate numai vecinilor persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 hectare de teren situat în extravilan şi care se obligă să exploateze terenul luat în arendă sau în concesiune prin forţe proprii, precum şi cooperativelor agricole care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul localităţii în care sunt situate terenurile date în arendă sau concesiune de Statul Român, care se obligă să exploateze terenurile luate în arendă sau în concesiune prin forţe proprii.

    (17) Terenurile agricole pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, cele care au fost neexploatate timp de trei ani consecutivi, precum şi cele care au fost supuse intoxicării chimice sunt expropriate şi trecute în proprietate publică.

    (18) Terenurile silvice pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, precum şi cele defrişate ilegal sunt expropriate şi trecute în proprietate publică.”


    Am văzut că, prin revizuirea făcută în anul 2003, guvernanţii României, printr-un referendum ilegal, au reuşit să obţină aprobarea poporului român pentru o normă constituţională care a acordat străinilor şi apatrizilor posibilitatea de a dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor. În baza acestei prevederi constituţionale, a fost negociat şi semnat tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, în care a fost inclusă şi Anexa VII, care a consfinţit dreptul străinilor de a cumpăra terenuri în România, acest tratat fiind, apoi, urmat de adoptarea “Legii 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine, publicată în Monitorul Oficial nr. 1008 din 14.11.2005, lege care a detaliat modalităţile prin care străini pot cumpăra terenuri. Prin aplicarea prevederilor acestei legi, până în prezent, conform cifrelor publicate în presa românească, au fost trecute în proprietatea străinilor aproape un milion de hectare de teren agricol, adică circa o zecime din total.

    Demagogic, în Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, a fost inclusă o teză care a prevăzut păstrarea de către România, pentru o perioadă de şapte ani, a restricţiilor impuse străinilor la cumpărarea de terenuri. În realitate, toate restricţiile fuseseră ridicate prin “revizuirile” operate în Constituţia României în anul 2003. Pe data de 17 decembrie 2013, cu 13 zile înainte de expirarea celor şapte ani de “restricţii”, inexistente, după un zgomotos tărăboi mediatic, făcut cu scopul manipulării poporului, care, vezi, Doamne, trebuie apărat de “invazia străinilor lacomi” de pământ românesc, încălcând brutal prevederile propriilor regulamente de organizare şi funcţionare, Parlamentul României a adoptat “Legea privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan de către persoane fizice şi de înfiinţare a Autorităţii pentru Administrarea şi Reglementarea Pieţei Funciare”, rebotezată, apoi, în „Legea nr. 17/2014 privind unele masuri de reglementare a vanzarii-cumpararii terenurilor agricole situate in extravilan si de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin in administrare terenuri proprietate publica si privata a statului cu destinaţie agricola si înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului”, după ce a fost trimisă de către Preşedintele României, înapoi, la Parlament, pentru reexaminare.

    Legea în cauză nu are nici o legătura cu dreptul străinilor de a cumpăra terenuri în România. Străinii au căpătat acest drept prin Constituţia adoptată în anul 2003, prin Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, încheiat de guvernanţi fără consultarea poporului, şi prin punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 312/2005. Nu pentru a da străinilor dreptul de a cumpăra terenuri agricole şi forestiere în România a fost adoptată această lege, nu pentru a-i apăra pe români de străinii care vor să le cumpere pământul, ci pentru a crea condiţii prin care terenurile agricole şi forestiere ale României să fie cumpărate, la preţuri de nimic, de către oligarhia financiară, autohtonă şi transnaţională, în egală măsură.

    Scopul real, nedeclarat, dar uşor de sesizat de oricine citeşte cu atenţie textul noii legi, este dublu. Pe de o parte, legea creează o birocraţie sufocantă, prin care politicienii-guvernanţi vor controla, în totalitate, tranzacţiile cu terenuri agricole şi forestiere. Pe de altă parte, legea creează un sistem de drepturi de preemţiune, care, pe fondul sărăciei în care au fost aduse milioanele de mici proprietari de terenuri din România, pune teritoriul naţional al românilor la dispoziţia oligarhiei financiare, „fără deosebire de naţionalitate”, care poate să-l cumpere la preţuri de nimic, aşa cum au cumpărat şi fabricile, uzinele, spaţiile comerciale, de birouri, hotelurile, băncile etc. Evident, aşa cum s-a întâmplat şi cu fabricile, uzinele şi băncile, străinii, fiind mai aproape de „butoanele” sistemului financiar, naţional sau transnaţional, vor cumpăra grosul teritoriului naţional, dar, ca şi în cazul fabricilor, uzinelor şi băncilor, vor rămâne suficiente „firimituri”, de terenuri agricole şi forestiere, şi pentru oligarhii autohtoni, pentru „reprezentanţii” poporului român, pentru cozile de topor care au redactat Constituţia din 1991 şi cea din 2003, care au negociat şi semnat Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, care au votat Legea 312/2005, ca şi Legea nr 17/2014, pe care o putem numi legea oligarhizării gliei strămoşeşti a românilor. Dacă prevederile acestei legi vor fi puse în practică, în 10 ani, structura proprietăţii asupra terenurilor şi pădurilor României va fi identică cu aceea existentă înainte de domnia lui Alexandru Ioan Cuza, cu deosebirea că proprietăţile de mii de hectare nu vor mai aparţine boierilor români şi mânăstirilor, ci transnaţionalelor şi noilor moşieri români. Iată, textul alineatului (1) al articolului 4 al acestei legi: „Art. 4. - (1) Înstrăinarea, prin vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu respectarea condiţiilor de fond şi de forma prevăzute de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, şi a dreptului de preempţiune al coproprietarilor, arendaşilor, proprietarilor vecini, precum şi al statului român, prin Agenţia Domeniilor Statului, în această ordine, la preţ şi în condiţii egale.”

    Vă invit să comparăm acest text cu cel al alineatului propus de noi referitor la dreptul de preemţiune. Practic, legea oligarhizării gliei pune teritoriul naţional la dispoziţia ARENDAŞILOR, iar, în România, cu mici excepţii, arendaşii sunt oligarhi, autohtoni, care s-au îmbogăţit prin “privatizări” şi prin devalizarea băncilor româneşti, şi străini, care au cumpărat, deja, un milion de hectare de teren agricol şi sunt şi “proprietari vecini” în multe localităţi din România. Personal, cred că România trebuie să negocieze cu Uniunea Europeană, fie obţinerea unei derogări la aplicarea articolului 63 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, referitor la libera circulaţie a capitalurilor, de unde vine dreptul străinilor de a cumpăra terenuri în România, până când nivelul de dezvoltare economică al României va depăşi media Uniunii Europene, fie revizuirea acestui articol 63, ca şi a altora, la care mă voi referi, în comentariile următoare. Cred, de altfel, că, pentru a împiedica Uniunea Europeană să se transforme într-o nouă Uniune Sovietică, pentru a împiedica transnaţionalele să pună stăpânire asupra resurselor materiale şi financiare ale popoarelor Europei, este necesară o revizuire profundă a tratatelor constitutive ale Uniunii, astfel încât Constituţia Uniunii Europene să apere nu numai libertăţile şi drepturile cetăţenilor Uniunii, în general şi în abstract, ci şi drepturile şi libertăţile popoarelor Uniunii, drepturile lor de proprietate asupra teritoriilor lor naţionale, asupra resurselor naturale ale ţărilor lor, asupra capitalurilor şi veniturilor create de cetăţenii ţărilor lor. Evident, în cazul în care construcţia europeană se va îndrepta într-o direcţie contrară intereselor poporului român, ne rămâne opţiunea de a ne retrage dintr-o astfel de construcţie.

    Până la obţinerea derogărilor şi a revizuirilor la care m-am referit, este necesar să introducem în Constituţie norme care să împiedice atât înstrăinarea avuţiei naţionale, fie ea creată de noi, sau lăsată nouă de strămoşi şi de Dumnezeu, cât şi oligarhizarea proprietăţii asupra acestei avuţii, în general, inclusiv a proprietăţii asupra terenurilor agricole şi forestiere. În acest sens, propunem ca dreptul de preemţiune la cumpărarea terenurilor situate în extravilan să aparţină, în ordine, coproprietarilor, vecinilor persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan, altor proprietari de terenuri situate în extravilanul localităţii care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan, altor persoane fizice care deţin în proprietate cel mult 20 de hectare de teren situate în extravilan, Statului Român.

    Glia noastră nu trebuie să devină obiect de speculă şi de îmbogăţire pentru rechinii imobiliari, fie ei autohtoni, ori de aiurea. Pământul românesc trebuie să intre şi să rămână în proprietatea publică, a întregului popor român, sau în proprietatea privată a românilor care îl muncesc. Este un imperativ care face parte din esenţa noastră naţională. Douăzeci de hectare de teren sunt supersuficiente pentru asigurarea unui trai decent pentru familia românului care vrea să-şi asigure existenţa muncind pământul. Comasarea terenurilor agricole, cerută de tehnologiile actuale de efectuare a lucrărilor agricole, se poate face şi prin asociere, nu numai prin oligarhizarea proprietăţii asupra pământului. Prevederile acestui alineat trebuie coroborate cu cele referitoare la instituirea impozitului progresiv pe proprietăţi, prin care va fi stăvilită pofta de speculă şi de îmbogăţire nemăsurată a unora dintre semenii noştri. În plus, prin Fondul Naţional de Capital Distributiv, Statul Român va putea să cumpere toate terenurile oferite spre vânzare care nu vor fi cumpărate de ceilalţi preemtori menţionaţi în norma constituţională propusă de noi. Terenurile cumpărate de Statul Român vor putea fi date în arendă, sau concesionate, tot celor care au în proprietate mai puţin de 20 de hectare şi care se angajează să lucreze pământul în cauză, prin forţe proprii, sau cooperativelor agricole, care, deasemenea, se angajează să lucreze pământul în cauză, prin forţe proprii.

    La propunerea domnului profesor Florian Colceag, am completat articolul 44, referitor la dreptul de proprietate cu alineatul (17), care prevede confiscarea terenurilor agricole pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, a celor care nu au fost exploatate timp de trei ani consecutivi, ca şi a celor care au fost supuse intoxicării chimice, precum şi alineatul (18), care prevede confiscarea terenurilor silvice pentru care nu s-au plătit impozite timp de trei ani consecutivi, ca şi cele defrişate ilegal.

    În Avizul său nr 47/16.01.2014, Consiliul Legislativ ne atrage atenţia asupra faptului că cele două alineate, (17) şi (18), vin în contradicţie cu alineatul (3) ale acestui articol, care prevede că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică”. Contradicţia este numai aparentă. Exercitarea drepturilor constituţionale, inclusiv a dreptului de proprietate, este condiţionată de îndeplinirea obligaţiilor constituţionale. Constituţia conferă drepturi, dar impune şi obligaţii, îndatoriri, inclusiv obligaţia de a plăti impozite. Apoi, dincolo şi deasupra dreptului de proprietate al individului asupra unui teren agricol sau silvic, există dreptul poporului român asupra întregului teritoriu naţional. Şi nu numai al actualei generaţii de români, care a primit acest teritoriu de la generaţiile precedente, ci şi dreptul generaţiilor viitoare de a vieţui pe acelaşi teritoriu naţional. Împiedicarea intoxicări chimice a terenurilor agricole şi a defrişării ilegale a pădurilor este o cauză de utilitate publică de grad zero pentru poporul român. Numai el, poporul român este în drept să hotărască în ce condiţii se exercită dreptul de proprietate pe teritoriul statului său, care cauză este sau nu de utilitate publică. Noi propunem un proiect de Lege Fundamentală, poporul român este cel care va hotărî dacă aprobă sau nu propunerea noastră.
    Absolvent al Colegiului Naţional „Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor în economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

  7. #7
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    România
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Default Răspuns la: Constitutia Cetatenilor : schimbare fundamentala de paradigma - piatra de hotar, proiect..

    Libertatea economică. Articolul 45.
    În Constituţia actuală, acest articol are următorul cuprins: „Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera initiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate.”

    Pornind de la constatarea că, în realitate, marea majoritate a românilor, în ciuda garanţiei prevăzută, declarativ, în Constituţie, nu au acces nici la activitatea economică nici la libera iniţiativă economică, decât în calitate de sclavi salariaţi, atât datorită faptului că sunt lipsiţi de capital dar şi datorită faptului că statul, prin legi strâmbe, împiedică accesul celor mulţi la capital şi la iniţiativa economică, am reformulat acest articol, astfel:
    „(1) Cetăţenii au dreptul să desfăşoare orice fel de activitate economică, care nu este interzisă de lege, ca persoane fizice sau asociaţi în persoane juridice, autorizate, potrivit legii.
    (2) Nici o lege sau alt act normativ nu poate condiţiona autorizarea desfăşurării de activităţi economice de obţinerea de avize, de orice fel, de la autorităţile executive ale statului sau locale.
    (3) Persoanele fizice şi juridice nu pot fi obligate să plătească taxe pentru autorizarea desfăşurării de activităţi economice în România.
    (4) Autorizarea desfăşurării de activităţi economice este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătorești.
    (5) Autorităţile executive ale statului şi cele locale supraveghează modul în care persoanele fizice şi juridice respectă obligaţiile stabilite prin autorizaţiile de funcţionare ca agenţi economici şi solicită instanţelor judecătoreşti sancţionarea celor care se fac vinovaţi de încălcarea legii şi a hotărârilor judecătoreşti, inclusiv anularea autorizaţiilor de funcţionare
    (6) Statul român este obligat ca, prin sistemul de distribuire şi redistribuire a venitului naţional, să asigure tuturor cetăţenilor ţării şansa de a deveni proprietari de capital, de a crea şi administra întreprinderi mici, mijlocii şi mari, care să valorifice eficient resursele naturale ale ţării şi să producă bunuri şi servicii de înaltă calitate şi competitivitate.”


    Ne bucură să constatăm că juriştii Consiliului Legislativ nu au nimic împotriva a cinci din cele şase alineate propuse de noi la acest articol, în mod deosebit norma înscrisă la alineatul (3), care prevede că românii nu vor mai trebui să plătească nici un fel de taxe pentru a putea desfăşura activităţi economice în România, ca şi norma înscrisă la alineatul (6), care obligă statul român să asigure tuturor cetăţenilor săi şansa de a deveni proprietari de capital, de acrea şi administra întreprinderi mici, mijlocii şi mari, care să valorifice eficient resursele naturale ale ţării şi să producă bunuri şi servicii de înaltă calitate şi competitivitate. Domnii jurişti nu sunt de acord cu alineatul (4) propus de noi, care prevede că autorizarea desfăşurării de activităţi economice este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. Noi am propus acest alineat pentru a întări şi mai mult prevederile alineatelor (1) şi (2), pentru a împiedica autorităţile executive ale statului, sau cele locale, să anuleze, practic, libertatea economică a cetăţenilor, prin tot felul de avize şi acorduri impuse cetăţenilor în momentul autorizării şi înmatriculării noilor întreprinderi.

    Domnii jurişti spun că: „26. La art. I pct. 47, referitor la art. 45 alin. (4), apreciem că soluţia legislativă privind prevederea competenţei exclusive a instanţelor judecătoreşti de a autoriza desfăşurarea de activităţi economice nu se justifică, întrucât excedează „funcţiei judiciare” pe care o îndeplinesc respectivele instanţe.”

    Personal, nu sunt expert în domeniul „funcţiei judiciare” a instanţelor judecătoreşti, dar observ că, în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, lege în vigoare, necontestată, niciodată, de către Consiliul Legislativ al României, alineatul (1) al articolului 37 are următorul text: „(1) Controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în registrul comerţului se exercită de justiţie printr-un judecător delegat.” Mai departe, în aceiaşi lege, alineatul (1) al articolului 40, prevede că: „(1) În cazul în care cerinţele legale sunt îndeplinite, judecătorul delegat, prin încheiere, pronunţată în termen de 5 zile de la îndeplinirea acestor cerinţe, va autoriza constituirea societăţii şi va dispune înmatricularea ei în registrul comerţului, în condiţiile prevăzute de legea privind acest registru."

    Deci, pe înţelesul nostru, al celor care vorbim limba română, în România, în prezent, nici un agent economic nu poate funcţiona dacă un judecător, deci o instanţă judecătorească, nu i-a autorizat constituirea şi nu a dispus înmatricularea sa în registrul comerţului. Altfel spus, legea dispune că autorizarea desfăşurării de activităţi economice face parte din „funcţia judiciară” a instanţelor judecătoreşti din România. Noi nu am făcut altceva decât să ridicăm o normă legală la rangul de normă constituţională, pentru a nu o mai lăsa la cheremul politicienilor.


    Dreptul la moştenire. Articolul 46.

    Am păstrat neschimbat textul din actuala Constituţie, care prevede că „dreptul la moştenire este garantat”.


    Dreptul la locuinţă. Articolul 46.1.

    Am introdus în Constituţia Cetăţenilor acest nou articol, prin care se obligă statul român să sprijine cetăţenii săi să-şi exercite dreptul de avea o locuinţă în proprietate privată şi se impune interdicţia deposedării cetăţenilor de locuinţele lor, prin executări silite pentru neplata datoriilor contractate de aceşti cetăţeni. Referitor la această propunere, juriştii Consiliului Legislativ ne spun următoarele: „27. Semnalăm faptul că denumirea propusă la art. I pct. 48 pentru art. 46.1, şi anume "Dreptul la locuinţă", nu este în concordanţă cu prevederile art. 31 din Carta socială revizuită, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999. Potrivit Cartei, în vederea asigurării exercitării efective a dreptului la locuinţă, părţile se angajează să ia măsuri destinate: să favorizeze accesul la locuinţă la un nivel adecvat; să prevină şi să atenueze lipsa locuinţelor în vederea eliminării progresive a acestei situaţii şi să facă accesibil costul locuinţei pentru persoanele care nu dispun de resurse suficiente. Prin urmare, există o neconcordanţă între denumirea articolului şi conţinutul acestuia, ceea ce conduce la dificultate în aplicarea prevederilor Cartei. Precizăm că prin legea de ratificare România a făcut rezervă cu privire la aplicarea art. 31 din Cartă. Pe de altă parte, referitor la norma din art. 46.1 alin. (3), precizăm că gajul nu poate fi constituit decât în ceea ce priveşte bunurile mobile, nu şi imobilele, aşa cum prevede textul."

    Articolul 31 din Carta socială europeană revizuită, la care fac referire domnii jurişti, are următorul text:
    „Art. 31 Dreptul la locuinţă În vederea asigurării exercitării efective a dreptului la locuinţă, părţile se angajează să ia măsuri destinate:
    1. Să favorizeze accesul la locuinţă la un nivel adecvat;
    2. Să prevină şi să atenueze lipsa locuinţelor, în vederea eliminării progresive a acestei situaţii;
    3. Să facă accesibil costul locuinţei pentru persoanele care nu dispun de resurse suficiente.”


    Observ, mai întâi, că după ce ne atrag atenţia că denumirea propusă de noi nu ar fi în concordanţă cu prevederile articolului 31 din Carta socială europeană, domnii jurişti ne precizează că, prin legea de ratificare a acestei Carte, România a făcut rezervă cu privire la aplicarea articolului 31 din Cartă. Mai concret, România nu s-a obligat să aplice respectivul articol 31. Păi, dacă România nu s-a obligat să respecte acel articol de ce mai trebuie ca norma constituţională propusă de noi să fie în concordanţă cu prevederile articolului în cauză? Ca să se afle în treabă domnii jurişti ai Consiliului Legislativ? Mai departe, acceptând că România va adera şi la articolul 31 din Cartă, unde este lipsa de concordanţă între prevederile Cartei şi prevederile normei propuse de noi? Obligaţiile impuse statului, prin norma propusă de noi, pentru sprijinirea exercitării dreptului la locuinţă al cetăţenilor, nu aduce nici o atingere obligaţiilor dispuse de articolul 31 al Cartei. Ele dezvoltă şi concretizează aceste obligaţii, aducând garanţii suplimentare pentru exercitarea dreptului la locuinţă. Este corectă observaţia juriştilor Consiliului Legislativ referitoare la folosirea termenului de gaj, în loc de ipotecă. Vom ţine seama de această observaţie la definitivarea textului proiectului de lege.


    Nivelul de trai. Articolul 47.

    Am păstrat neschimbat acest articol. Primul alineat al articolului obligă statul să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent, în timp ce alineatul al doilea precizează că: „(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de șomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii”.

    La articolul 135 şi următoarele, Constituţia Cetăţenilor, prin crearea fondurilor de capital distributiv, de pensii publice, pentru asigurări de sănătate, de şomaj, de inovare şi de mediu, concretizează aceste măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, pe care statul va trebui să le pună în practică, pentru a asigura cetăţenilor săi un nivel de trai decent. Un nivel de trai decent pentru toţi cetăţenii nu se poate asigura decât printr-o creştere susţinută şi durabilă a economiei naţionale şi printr-o distribuire cât mai echitabilă a avuţiei create în economia naţională, aşa cum numai o economie democratică poate să facă.


    Familia. Articolul 48.

    Am păstrat neschimbat alineatul (1), care prevede că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creșterea, educația şi instruirea copiilor”, dar am introdus un nou alineat, (1.1), cu următorul cuprins: „(1.1) Căsătoria se poate încheia numai între bărbat şi femeie, aceştia având vârsta de cel puţin 18 ani.”

    Am păstrat neschimbat alineatul (2), cu următorul text: „(2) Condițiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrata numai după căsătoria civilă.” A rămas neschimbat şi alineatul (3), cu textul următor: „(3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.”


    Protecţia minorilor. Articolul 49.

    Am propus schimbarea denumirii articolului, din „Protecţia copiilor şi a tinerilor”, în „Protecţia minorilor”, pentru a conferi mai multă claritate şi denumirii şi conţinutului articolului constituţional. Tineri sunt şi persoanele de 30, 35, de ani, deplin angajate în activitatea economică şi socială, care nu au nevoie de protecţie specială din partea statului. Termenul de minor stabileşte obiectiv limita superioară de vârstă a persoanelor care beneficiază de drepturile protejate prin acest articol. Am păstrat neschimbate toate cele cinci alineate ale articolului, sintagma „copii şi tineri” fiind înlocuită cu aceea de „minori”. De data aceasta, juriştii Consiliului Legislativ nu ne acuză de suprimarea vreunui drept constituţional, ci ne spun numai că, prin modificarea propusă de noi, se restrânge aria persoanelor care beneficiază de protecţie. Aşa este. Vor beneficia de protecţie numai persoanele care au nevoie de această protecţie, adică minorii.


    Protecţia persoanelor cu handicap. Articolul 50.

    Am reformulat textul actual al articolului, pentru a-i conferi mai multă claritate, fără modificarea conţinutului, şi am adăugat o teză nouă, cu următorul cuprins: „Statul ia măsuri pentru ca să nu se comită abuzuri în stabilirea calităţii de persoană cu handicap.”


    Dreptul de petiţionare. Articolul 51.

    În actuala Constituţie, alineatul (1) al acestui articol are următorul cuprins: "(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor.” Aşa cum este formulată, partea a doua a tezei alineatului restrânge puternic exercitarea dreptului conferit de prima parte a tezei. Sunt numeroase situaţiile în care mulţi cetăţeni, aflaţi în posturi similare, sunt loviţi de măsuri abuzive luate de funcţionarii publici. Este firesc ca, în astfel de situaţii, dacă se constată justeţea unei plângeri făcută de o persoană împotriva unui abuz, de remediul de care beneficiază persoana respectivă să beneficieze şi celelalte persoane afectate de acelaşi abuz, chiar dacă nu au semnat petiţia. Pornind de la această constatare, am reformulat cuprinsul acestui alineat, astfel: „(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii. Dacă se constată justeţea plângerii, ea trebuie să profite tuturor celor aflaţi în situaţie similară, indiferent dacă se află sau nu printre semnatarii petiţiei. Am păstrat neschimbat alineatul (2), care prevede că „organizațiile legal constituite au dreptul să adreseze petiții exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă”, precum şi alineatul (3), care prevede că „exercitarea dreptului de petiționare este scutita de taxă”.

    A rămas neschimbat şi alineatul (4), care prevede că „autoritățile publice au obligația să răspundă la petiții în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii”, la care am adăugat, însă, o a doua teză, cu următorul text: „Nerespectarea acestei obligaţii atrage demiterea imediată din funcţia publică a celui vinovat, potrivit legii.”


    Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Articolul 52.

    Am păstrat neschimbat alineatul 1, care prevede că „persoana vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei”. A rămas neschimbat şi conţinutul alineatului (2), la care am înlocuit sintagma „lege organică” cu aceea de „lege”, având în vedere principiul instituit în Constituţia Cetăţenilor, conform căruia legile por fi adoptate fie de Parlament, fie direct de popor, prin referendum naţional, astfel că acest alineat va avea următorul text: „(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege.”

    Am reformulat alineatul (3), astfel încât să extindem răspunderea patrimonială a statului şi pentru prejudiciile cauzate de erorile administrative, pe lângă cele judiciare, pe de o parte, şi, pe de altă parte, pentru a elimina orice posibilitate de restrângere a răspunderii statului pentru astfel de erori. Noul text al alineatului este următorul: „(3) Statul răspunde patrimonial, integral şi nediscriminatoriu, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare sau administrative. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor sau funcţionarilor care au săvârşit erorile judiciare şi administrative.”

    Pentru ca răspunderea patrimonială a statului pentru erorile magistraţilor şi funcţionarilor să nu se facă din taxele şi impozitele plătite de cetăţenii care nu au nici o vină pentru săvârşirea erorilor respective, a introdus un nou articol, (3.1), cu următorul cuprins: „3.1 Statul este obligat să se îndrepte, de îndată, în regres către autorii erorilor judiciare sau administrative cauzatoare de prejudicii.”


    Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Articolul 53.

    Am păstrat neschimbat tot articolul 53, care are următorul cuprins: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie sa fie proporţională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”
    Absolvent al Colegiului Naţional „Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor în economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

  8. #8
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    România
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Post Re: Constitutia Cetatenilor : schimbare fundamentala de paradigma - piatra de hotar, proiect..

    CAPITOLUL III

    ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE

    Fidelitatea faţă de ţară. Articolul 54.

    Am păstrat neschimbat alineatul (1), cu următorul cuprins:
    „(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră.”
    După alineatul (1), am introdus trei noi alineate, cu următorul cuprins:
    “(1.1) Promovarea intereselor unor persoane fizice sau juridice străine care intră în conflict cu interesele cetăţenilor României este interzisă.
    (1.2) Antiromânismul se pedepseşte, potrivit legii..
    (1.3) Propaganda pentru aservirea României constituie delict împotriva poporului român şi se pedepseşte, potrivit legii.”
    Am păstrat neschimbat alineatul (2), cu următorul cuprins:
    „(2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcții publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligațiilor ce le revin si, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.”
    După alineatul (2), am introdus un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
    „(3) Încălcarea jurământului se sancţionează cu încetarea de drept a mandatului sau demiterea din funcţie, după caz, potrivit legii.”

    Apărarea ţării. Articolul 55.

    În Constituţia actuală, alineatul (1) al acestui articol are următorul text:
    „(1) Cetăţenii au dreptul şi obligația sa apere România.”
    Având în că trăim într-o lume în care popoarele sunt cotropite şi jefuite nu numai prin agresiuni militare, dar, mai ales, prin agresiuni economice şi propagandistice, informaţionale, am modificat substanţial textul acestui alineat, pentru a reflecta noua stare în care ne aflăm. Propunem, deci, ca acest alineat să aibă următorul text:
    „(1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România, împotriva oricărei forme de agresiune, inclusiv împotriva agresiunilor economice şi propagandistice.”
    La alineatele (2) şi (3) am înlocuit sintagma „lege organică” cu aceea de „lege”, astfel încât legile la care se face referire să poată fi adoptate fie de Parlament, fie direct, de popor, prin referendum. Cele două alineate rămân cu următorul cuprins:
    „(2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege.
    (3) Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii.”
    După alineatul (3), am introdus trei noi alineate, cu următorul cuprins:
    „(4) Cetăţenii cu vârsta cuprinsă între 20 şi 35 de ani sunt membri ai miliţiilor populare, organizate şi instruite potrivit legii, pentru respingerea agresiunilor militare împotriva statului român şi pentru eliminarea consecinţelor dezastrelor.
    (5) Îndatoririle militare ale cetăţenilor României privesc numai apărarea României şi a ţărilor cu care România a încheiat tratate militare de apărare comună.
    (6) Statul român trebuie să-şi continue tradiţia sa de stat neagresor, să militeze ca principiile omeniei, dreptăţii şi echităţii, convenite între cetăţenii săi, să fie aplicate şi în relaţiile dintre state.”

    Contribuţii financiare. Articolul 56.

    Am păstrat, integral, cele trei alineate existente în Constituţia actuală, cu următorul cuprins:
    „1) Cetăţenii au obligația să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice.
    (2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale.
    (3) Orice alte prestații sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situații excepționale.”
    Am adăugat două noi alineate, cu următorul text:
    „(4) Nimeni nu poate fi obligat să plătească impozit pe venit înainte ca venitul să fie realizat.
    (5) Legile şi hotărârile prin care se stabilesc noi taxe sau impozite, ca şi cele care modifică, completează sau anulează legi şi hotărâri referitoare la taxe sau impozite se adoptă prin referendum.”
    Am introdus aceste noi alineate urmărind, pe de o parte, să punem capăt practicii actuale a statului român care obligă cetăţenii să plătească impozite pe venituri “anticipate”, nerealizate, la care se adaugă penalităţii de întârziere aberante, fapt care împing cetăţenii în procese interminabile cu statul, câştigate, mereu, de către stat, iar pe de altă parte, să punem capăt şi practicilor aceluiaşi stat, prin care cetăţenii sunt obligaţi să plătească zeci şi sute de noi taxe şi impozite, deşi ţara are din ce în ce mai puţini cetăţeni, deşi statul prestează din ce în ce mai puţine servicii către cetăţeni.
    Taxele la care sunt supuşi, în prezent, cetăţenii României sunt suprasuficiente pentru a asigura funcţionare în cele mai bune condiţii a autorităţilor statului şi a celor locale. Din nefericire, există o uriaşă evaziune fiscală, determinată de caracterul oligarhic al economiei naţionale, de faptul că marii oligarhi nu îşi plătesc datoriile către statul român, corupt tocmai de aceşti oligarhi.
    Punerea în practică a prevederilor Constituţiei Cetăţenilor va reduce, până la eliminare, actuala evaziune fiscală, ceea ce va face posibilă şi reducerea şi eliminarea multora dintre taxele şi impozitele care sugrumă pe majoritatea cetăţenilor ţării.

    Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor. Articolul 57.

    Am păstrat neschimbat acestui articol, cu următorul cuprins:
    „Cetăţenii romani, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.”

    CAPITOLUL IV

    AVOCATUL POPORULUI. (Articolele 58-60).


    Înfiinţată pentru prima dată în Suedia, în anul 1809, instituţia Avocatului Poporului este, astăzi, prezentă în aproape toate ţările lumii, având ca scop apărarea drepturilor şi libertăţile cetăţenilor în relaţiile acestora cu autorităţile şi cu funcţionarii publici. De fapt, toate instituţiile, toate componentele statului au ca scop general apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Practica funcţionării statelor a pus, însă, în evidenţă faptul că nu întotdeauna şi nu toate instituţiile statelor îşi fac datoria de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor, că, deseori, instituţiile publice şi, respectiv, funcţionarii publici, abuzează de puterea pe care le-o încredinţează cetăţenii şi încalcă drepturile acestora. Astfel s-a ajuns la această instituţie a Avocatului Poporului, căreia i se încredinţează sarcina de a supraveghea relaţia dintre instituţiile publice şi cetăţeni şi a lua măsuri pentru înlăturarea efectelor eventualelor abuzuri ale funcţionarilor publici faţă de cetăţeni.
    În România, instituţia Avocatului Poporului a fost creată prin Constituţia adoptată în anul 1991. Prin conţinutul normelor constituţionale, instituţia Avocatului Poporului a fost transformată într-o anexă a Parlamentului, total aservită politicienilor. Avocatul Poporului este numit de Parlament, ca şi adjuncţii săi. Atribuţiile şi responsabilităţile care îi sunt încredinţate sunt definite în termeni imprecişi, astfel că influenţa acestei instituţii asupra relaţiei dintre cetăţeni şi celelalte instituţii publice este aproape nulă, rezultatul fiind acela că funcţionarii publici îşi fac de cap, comit tot mai multe abuzuri în relaţiile lor cu cetăţenii, fără să fie aduşi în faţa justiţiei, fără să fie sancţionaţi.
    Constituţia Cetăţenilor propune scoaterea Avocatului Poporului de sub controlul politicienilor şi punerea lui sub controlul poporului. Avocatul Poporului va fi ales de popor, prin vot universal, ca şi Preşedintele României. El va putea fi demis, oricând, de popor, în cazul în care încalcă prevederile Constituţiei, ale legii, sau ale contractului electoral.
    Constituţia Cetăţenilor obligă Avocatul Poporului să transmită organelor Procuraturii sesizările primite de la cetăţeni şi propriile constatări referitoare la încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, să solicite trimiterea în judecată şi pedepsirea funcţionarilor publici care se fac vinovaţi de încălcare drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
    Avocatul Poporului va fi obligat să prezinte Parlamentului, Preşedintelui României şi Preşedintelui Autorităţii Judecătoreşti un raport anual care va conţine constatările sale referitoare la încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, la modul în care organele Procuraturii au rezolvat sesizările formulate de el referitoare la abuzurile funcţionarilor publici împotriva cetăţenilor, precum şi recomandările sale privind legislaţia, sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Raportul anual va include şi analiza modului în care cei aleşi în funcţii publice şi-au respectat contractul electoral. Raportul anual va publicat, până cel mai târziu pe data de 31 martie a anului următor celui la care se referă, pe site-ul Avocatului Poporului şi în Monitorul Oficial al României.
    Prin aceste prevederi, Constituţia Cetăţenilor face din Avocatul Poporului un adevărat apărător al cetăţeanului în relaţia acestuia cu funcţionarii publici.

    Definiiția. Articolul. 58
    Avocatul Poporului este ales de popor, prin vot universal, ca şi Preşedintele României. El poate fi demis, oricând, de popor, în cazul în care încalcă prevederile Constituţiei, ale legii, sau ale contractului electoral.

    Obligații principale. Articolul 59
    Avocatul Poporului este obligat să transmită organelor Procuraturii sesizările primite de la cetăţeni şi propriile constatări referitoare la încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, să solicite trimiterea în judecată şi pedepsirea funcţionarilor publici care se fac vinovaţi de încălcare drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

    Atribuții. Articolul 60
    Avocatul Poporului este obligat să prezinte Parlamentului, Preşedintelui României şi Preşedintelui Autorităţii Judecătoreşti un raport anual care va conţine constatările sale referitoare la încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, la modul în care organele Procuraturii au rezolvat sesizările formulate de el referitoare la abuzurile funcţionarilor publici împotriva cetăţenilor, precum şi recomandările sale privind legislaţia, sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Raportul anual va include şi analiza modului în care cei aleşi în funcţii publice şi-au respectat contractul electoral. Raportul anual va publicat, până cel mai târziu pe data de 31 martie a anului următor celui la care se referă, pe site-ul Avocatului Poporului şi în Monitorul Oficial al României.
    Absolvent al Colegiului Naţional „Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor în economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

  9. #9
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    România
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Post Re: Constitutia Cetatenilor : schimbare fundamentala de paradigma - piatra de hotar, proiect..

    TITLUL III.

    AUTORITĂŢILE STATULUI

    CONSTRUCŢIA STATULUI ORGANIC.

    Titlul III al actualei Constituţii a României are denumirea de „AUTORITĂŢILE PUBLICE” şi cuprinde şase capitole: I – Parlamentul; II - Preşedintele României; III – Guvernul; IV - Raporturile Parlamentului cu Guvernul; V - Administraţia publică şi VI - Autoritatea judecătorească.
    Acest titlu constituţional este destinat, practic, construcţiei statului român, definirii componentelor statului, a atribuţiilor acestora şi a relaţiilor dintre aceste componente.
    Ne amintim că, potrivit alineatului (3) al articolului 1 din Constituţie, statul român este un „stat democratic”, iar potrivit alineatului (4) al aceluiaşi articol, statul român „se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.”
    Vom vedea, imediat, că statul român actual, construit prin Constituţia adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003, nu este nici democratic (demos=popor, kratos=putere), iar „puterile” lui nu sunt nici separate şi nici în echilibru.
    Observăm, mai întâi, că, în titlul III al Constituţiei, cele trei „puteri” din titlul I au devenit „autorităţi” publice. Puterea legislativă este reprezentată de Parlament, puterea executivă de mai multe „autorităţi” (Preşedintele României, Guvernul, Administraţia publică), iar puterea judecătorească este reprezentată de „autoritatea” judecătorească. La capitolul I, destinat prezentării puterii legislative, Parlamentul, este inclusă şi instituţia numită Consiliul Legislativ, „organ consultativ de specialitate” al Parlamentului. La capitolul V, Administraţia publică, sunt incluse şi autorităţile publice locale, care, evident, nu fac parte din „puterile” statului, ele fiind „puteri” ale comunităţilor locale.
    În Constituţie, există mai multe autorităţi publice, componente ale statului, care nu sunt incluse în acest titlu III, destinat construcţiei statului. Curtea Constituţională face obiectul separat al titlului V. Curtea de Conturi îşi găseşte locul la Titlul IV, Economia şi finanţele publice, ca şi Consiliul Economic şi Social. Instituţia Avocatului Poporului formează obiectul capitolului IV din cadrul titlului II, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale.
    Componente ale statului român cu un rol deosebit de important în viaţa societăţii româneşti actuale nu îşi găsesc nici un loc în Constituţia României, care nu spune nici un cuvânt despre Banca Naţională a României, Autoritatea de Supraveghere Financiară, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Agenţia Naţională de Integritate, Autoritatea Electorală Permanentă, Institutul Naţional de Statistică, Academia Română, Societatea Româna de Televiziune, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe. Toate aceste componente ale statului român, denumite când „autorităţi”, când „instituţii”, când „autonome”, când „independente”, au fost şi sunt create prin legi adoptate de Parlament, ba chiar şi prin ordonanţe şi hotărâri de Guvern, fără ca poporul român să fie întrebat, consultat, în vreun fel. Practic, „arhitectura” statului român nu este concepută şi aprobată de poporul român, prin Constituţie, adoptată prin referendum, aşa cum este normal şi firesc. Statul român este opera „reprezentanţilor”, a celor care s-au instalat la conducerea statului român prin lovitura de stat din decembrie 1989 şi care se menţin la conducerea statului prin manipularea poporului cu ajutorul aparatului de stat, creat şi controlat de ei, şi al mijloacelor de comunicare în masă, al televiziunilor, în speţă, tot de ei create şi controlate.
    „Reprezentanţii” şi-au construit un stat al lor, pe care îl prezintă ca fiind statul poporului român. Raţiunea de a fi a statului este aceea de a apăra drepturile şi interesele cetăţenilor, ale poporului. „Reprezentanţii” poporului român au construit un stat care apără drepturile, interesele şi privilegiile lor, ale „reprezentanţilor”, de fapt, ale oligarhilor, care se află în spatele lor.
    La articolul 2 al Constituţiei, „reprezentanţii” au scris că „suveranitatea naţională aparţine poporului”, dar, la articolul 61 au scris că „Parlamentul este organul reprezentativ SUPREM al poporului român şi UNICA autoritate legiuitoare A ŢĂRII”. Parlamentul nu este unica autoritate legiuitoare a STATULUI, ci A ŢĂRII. Deasupra Parlamentului nu mai este nimeni, nimic. Nici, chiar, poporul. Numai Parlamentul poate să adopte legi, adică norme care să reglementeze relaţiile dintre cetăţeni, ca şi relaţiile dintre cetăţeni şi statul lor. Poporul nu mai poate să adopte legi. Poporul nu mai este suveran. Poporul a fost deposedat de suveranitatea sa naturală. Printr-o simplă frază, abil formulată şi abil strecurată în Constituţia ţării.
    La alineatul (4) al articolului 1 din Constituţie, “reprezentanţii” au scris că statul român „se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor”, dar, iată, că aici, la articolul 61, una dintre puteri, cea legislativă, Parlamentul, devine SUPREMĂ, nu mai este „în echilibru” cu celelalte puteri. Această SUPREMAŢIE a Parlamentului, a puterii legislative, nu este una teoretică, ci una foarte reală, practică. Conform articolului 103, Parlamentul investeşte, adică numeşte Guvernul, principala şi reala componentă a puterii executive. Iată, deci că puterea executivă nu mai este separată de cea legislativă, devenită SUPREMĂ. La articolul 133, aflăm că membrii Consiliului Superior al Magistraturii, aleşi în adunările generale ale magistraţilor, judecători şi procurori, sunt VALIDAŢI de Senat, deci, de o componentă a puterii legislative, SUPREME. Principiul separaţiei puterilor este încălcat, din nou. Consiliul Superior al Magistraturii PROPUNE numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, dar numirea este aprobată de Preşedintele României, componentă a puterii executive. O nouă încălcare a principiului separaţiei puterilor. Conform articolului 140, consilierii Curţii de Conturi, organism care controlează modul de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, sunt numiţi de Parlament. Şase din cei nouă judecători ai Curţii Constituţionale sunt numiţi de Parlament, putere legislativă, iar trei sunt numiţi de Preşedintele României, putere executivă. Avocaţii Poporului sunt numiţi de Parlament. Iată cum arată „separaţia” puterilor în Constituţia românilor.
    Lucrurile nu se opresc aici. „Reprezentanţii” au introdus în Constituţie, la articolul 117, norma conform căreia „ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii”, adoptată de Parlament. Urmează, apoi, norma potrivit căreia „autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică”, adică tot de Parlament. În baza acestor norme constituţionale, Parlamentul României a creat o adevărată caracatiţă statală, compusă din zeci de „autorităţi”, „agenţii” şi „instituţii publice”, toate „autonome”, dar numai cu numele, deoarece toate se află sub controlul puterii SUPREME. Conducătorii acestor autorităţi, agenţii şi instituţii sunt numiţi direct de Parlament, sau de primul ministru, numit şi el de Parlament. Toţi aceşti conducători de autorităţi, agenţii şi instituţii datorează carierele şi salariile lor celor care i-au numit în funcţie, adică membrilor Parlamentului, iar o astfel de „datorie” se plăteşte în contracte de milioane de euro încheiate de autorităţi, agenţii şi instituţii cu firmele parlamentarilor, sau cu posturi bine plătite pentru rudele, prietenii şi asociaţii parlamentarilor. Aici, în amestecul puterii SUPREME în treburile celorlalte componente ale statului, se află focarul SUPREM al corupţiei care a cuprins societatea românească în ultimii 24 de ani.
    Câteva exemple. Potrivit Legii 312/2004, Banca Naţională a României este “instituţie publică independentă”, dar potrivit aceleiaşi legi, membrii Consiliului său de administraţie sunt numiţi de Parlament. Potrivit Ordonanţei Guvernului 93/2013, Autoritatea de Supraveghere Financiară este autoritate administrativă “autonomă” şi “independentă”, dar, conform aceleiaşi Ordonanţe, cei 15 membri ai Consiliului Autorităţii sunt numiţi de Parlament. Potrivit Legii 504/2002, Consiliul Naţional al Audiovizualului este o “autoritate publică autonomă”, dar cei 11 membrii ai Consiliului sunt numiţi de Parlament. Potrivit Legii 144/2007 Agenţia Naţională de Integritate este o “autoritate administrativă autonomă”, dar este condusă de un preşedinte, ajutat de un vicepreşedinte, amândoi numiţi de Senat. Potrivit Legii 286/2003, Autoritatea Electorală Permanentă este o „instituţie administrativă autonomă”, dar preşedintele ei este „numit prin hotărâre comună a Senatului şi Camerei Deputaţilor”.
    Practic, prin norme constituţionale imprecise şi lacunare, voit formulate astfel, întrega putere în statul român a fost acaparată de Parlament, transformând, astfel, statul român într-un stat totalitar, oligarhic, care exercită puterea în folosul unei minorităţi, în detrimentul marii majorităţi a poporului. Această minoritate este formată din casta politicienilor şi oligarhilor, creată prin lovitura de stat din decembrie 1989 şi prin hoţia numită privatizare, minoritate care a folosit şi foloseşte statul totalitar, creat prin Constituţie, pentru propria sa îmbogăţire, prin deposedarea poporului de avuţia creată de el.
    Odată asigurată concentrarea întregii puteri politice în mâinile Parlamentului, prin Constituţie, următorul pas a fost preluarea controlului asupra Parlamentului, lucru realizat prin crearea unui sistem politic şi a unui sistem electoral, care asigură câştigarea perpetuă a alegerilor parlamentare de către reprezentanţii castei politicienilor. În acest scop, Parlamentul a adoptat legile prin care a impus condiţia ca, la crearea noilor partide, să se strângă 25.000 de semnături, candidaţii la alegerile parlamentare să constituie depozite băneşti, cu mult peste posibilităţile omului de rând, subvenţii de la buget să fie acordate numai partidelor parlamentare, timpi de antenă să aibă numai partidele parlamentare, locurile în birourile secţiilor de votare să fie ocupate, cu prioritate, de reprezentanţii partidelor parlamentare etc. În lipsa unor restricţii şi sancţiuni impuse de Constituţie şi de lege, în campaniile electorale reprezentanţii castei politice cheltuiesc sume exorbitante, inaccesibile omului de rând, pentru reclamă electorală, dar şi pentru mituirea electoratului, cu sume de bani, sau cu kilograme de ulei, de zahăr, de mălai, de făină etc. La care se adaugă manipularea voinţei electoratului cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, al televiziunilor.
    Iată, deci, că statul român, creat prin Constituţia adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003, nu este, de loc, un stat democratic, în care puterea politică să fie exercitată de popor, ci este un stat totalitar, în care puterea politică este exercitată de o minoritate, reprezentată de casta politicienilor, instalată la conducerea statului român prin lovitura de stat din decembrie 1989. O minoritate lacomă şi trădătoare, care a împins România în prăpastia sărăciei şi umilinţei.
    De la această stare de fapt am pornit la elaborarea proiectului nostru de lege privind revizuirea Constituţiei României. De la constatarea că statul român construit prin Constituţia adoptată în anul 1991 şi revizuită în 1nul 2003 este un stat totalitar, un stat controlat de o minoritate, formată din casta politicienilor, care a deposedat poporul român de suveranitatea sa naţională, de puterea sa politică, pe care o exercită în scopul îmbogăţirii acestei caste politice, prin deposedarea poporului atât de resursele naturale ale ţării, cât şi de avuţia creată prin munca lui.
    Obiectivul principal al demersului nostru îl reprezintă construcţia unei Constituţii prin care să scoatem statul român de sub controlul mafiei politice, la rândul ei, aflată sub controlul mafiei financiare, autohtone şi transnaţionale, care foloseşte acest stat pentru a ne jefui şi să punem statul român sub controlul poporului şi în slujba poporului, să dăm înapoi poporului şi suveranitatea şi avuţia de care a fost deposedat. Să înlocuim statul totalitar, oligarhic, antinaţional şi antiromânesc, creat prin actuala Constituţie a României, cu un stat popular, democratic, naţional, construit pe temelia valorilor morale supreme ale poporului român: credinţa; demnitatea; libertatea; dreptatea; adevărul; cinstea; onoarea; curajul; munca; spiritul de iniţiativă şi de întreprindere; omenia; ospitalitatea; toleranţa; dragostea pentru semeni, pentru familie, pentru popor şi pentru ţară; neagresiunea şi neamestecul în treburile altor popoare. Pe scurt, să dăm viaţă statului organic al românilor, aşa cum acesta a fost visat de geniul nostru naţional, Mihai Eminescu.
    Pentru realizarea acestui obiectiv, am propus următoarele schimbări fundamentale în construcţia statului român:
    1. Instituirea controlului direct şi total al poporului asupra statului. Poporul deţine toată puterea, întreaga suveranitate naţională. Prin Constituţie, poporul încredinţează statului, componentelor (puterilor, autorităţilor) acestuia, temporar şi condiţionat, o parte din atributele suveranităţii sale. Nici o componentă a statului nu poate exercita mai multă putere decât aceea care i-a fost încredinţată prin Constituţie. Poporul are nu numai dreptul exclusiv de a aproba arhitectura statului, componentele statului şi atribuţiile acestora, dar şi dreptul exclusiv de a-i numi, prin alegeri, şi a-i revoca, prin referendum, pe membrii Parlamentului şi pe conducătorii tuturor celorlalte componente ale statului.
    2. O reală şi totală SEPARAŢIE a componentelor (puterilor, autorităţilor) statului român. Constituţia stabileşte care sunt componentele (puterile, autorităţile) statului şi care sunt atribuţiile acestora. Nici o componentă nu are dreptul să se amestece în treburile celorlalte componente, să numească sau să revoce din funcţie conducătorii sau personalul acestor componente. Conducătorii tuturor componentelor statului sunt aleşi de popor, prin vot universal, mai puţin Preşedintele Parlamentului, care este ales de membrii Parlamentului, aleşi, la rândul lor, de popor. Fiecare componentă a statului este organizată şi funcţionează în baza legilor adoptate de Parlament, sau de popor, prin referendum, cu respectarea prevederilor Constituţiei.
    3. Desfiinţarea SUPREMAŢIEI Parlamentului, a puterii legislative. Parlamentul este una din componentele (puterile, autorităţile) statului român, anume aceea pe care poporul o investeşte cu puterea de a adopta legi, norme care reglementează relaţiile dintre cetăţeni şi relaţiile dintre cetăţeni şi statul lor. Cu precizarea că poporul îşi rezervă dreptul de a interveni în procesul de adoptare a legilor, acolo şi atunci când crede de cuviinţă. Poporul poate să adopte legi, prin referendum, în orice domeniu, inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să anuleze legi adoptate de Parlament. Parlamentul nu are dreptul să mai numească pe nimeni în nici o funcţie publică în celelalte componente ale statului. El are numai dreptul de a propune poporului demiterea din funcţie a Preşedintelui României şi a preşedinţilor celorlalte autorităţi ale statului, în cazurile în care aceştia încalcă prevederile Constituţiei.
    4. Separarea totală a puterii executive de puterea legislativă. Conform actualei Constituţii, puterea executivă în statul român, respectiv puterea de a pune în aplicare legile, se realizează printr-un organism bicefal, compus din Preşedintele României, ales de popor, şi Guvernul României, investit, adică numit de Parlament. Spre deosebire de sistemul prezidenţial, cum este cel din Statele Unite ale Americii, de exemplu, în care Preşedintele, ales de popor, este şeful Guvernului, având puterea de a-i numi şi revoca pe membrii acestuia, în România a fost creat un aşa-zis sistem semiprezidenţial, în care preşedintele nu controlează şi nu răspunde de activitatea Guvernului, deoarece şeful şi membrii Guvernului sunt numiţi de Parlament. De fapt, în acest sistem semiprezidenţial, de activitatea Guvernului, deci a puterii executive, aceea care consumă aproape toate resursele financiare ale statului, nu răspunde nimeni. Nici Parlamentul, care aruncă vina pe puterea executivă, teoretic, conform Constituţiei, „separată” de cea legislativă, nici Preşedintele României, care aruncă vina pe Guvernul numit de Parlament. Nici, chiar, Guvernul, care aruncă vina pe legile adoptate de Parlament. Am arătat că această organizare a puterii executive a statului român are consecinţe nefaste, cea mai gravă dintre acestea fiind corupţia la cel mai înalt nivel al statului, de unde se difuzează în toate structurile statului şi ale întregii societăţi.
    Pentru eliminarea acestui focar de ineficienţă şi de corupţie şi pentru sporirea responsabilităţii în exercitarea puterii executive, am propus instituirea sistemului prezidenţial, în care Preşedintele României să aibă puterea de a numi şi revoca pe primul-ministru şi pe ceilalţi membrii ai Guvernului, şi să răspundă, astfel, direct, în faţa poporului, pentru activitatea desfăşurată de Guvern.
    5. O nou model de organizare a exercitării puterii executive. Am văzut că, pe lângă organismul bicefal reprezentat de Preşedintele României şi Guvernul României, în baza prevederilor articolului 117 din Constituţie, în statul român, au fost create mai multe „autorităţi” şi „instituţii”, declarate „autonome” şi „independente”, în realitate subordonate Parlamentului, puterea SUPREMĂ. Toate aceste autorităţi exercită, de fapt, părţi ale puterii executive, adică pun în aplicare legi referitoare la diferite domenii ale activităţii sociale. Astfel, Consiliul Naţional al Audiovizualului pune în aplicare legislaţia care reglementează activitatea mijloacelor de comunicare în masă, Autoritatea de Supraveghere Financiară pune în aplicare legislaţia referitoare la sistemul financiar al ţării, Autoritatea Electorală Permanentă pune în aplicare legislaţia referitoare la organizarea şi desfăşurarea alegerilor şi referendumurilor, Agenţia Naţională de Integritate aplică legislaţia referitoare la asigurarea integrităţii morale a persoanelor care ocupă funcţii publice, Institutul Naţional de Statistică pune în aplicare legislaţia referitoare la organizarea statisticii oficiale în România.
    Există, desigur, multe alte autorităţi, agenţii şi instituţii, care îndeplinesc tot atribuţii executive, dar care funcţionează acolo unde le este locul, în subordinea Guvernului. Specific celor menţionate mai sus este faptul că activitatea lor afectează, direct, activitatea tuturor celorlalte componente ale statului. Ele fie furnizează informaţii utile pentru toate celelalte componente ale statului, fie desfăşoară activităţi de supraveghere şi control asupra celorlalte componente. Din această cauză, ele nu trebuie să se afle sub controlul niciuneia dintre componentele statului, ci să fie organizate ca autorităţi distincte ale statului, total separate şi independente. Ele trebuie să se afle sub controlul direct al poporului, ceea ce înseamnă că funcţiile lor trebuie definite prin Constituţie, iar conducătorii lor să fie numiţi, prin alegeri, şi revocaţi, prin referendum, de către popor.
    În acest sens, am propus ca, pe lângă cele trei componente „clasice” ale statului - legislativă, executivă, judecătorească – să fie create, prin Constituţie, încă şase componente (autorităţi) ale statului român, separate şi independente faţă de cele trei: Autoritatea Mediatică, Autoritatea Financiară, Autoritatea Electorală, Autoritatea Morală, Autoritatea Statistică, Autoritatea Ştiinţifică. Le vom descrie, pe fiecare în parte, la locul potrivit.
    6. Profesionalizarea exercitării puterii politice. Constituţia României adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003 nu instituie nici un fel de cerinţe în ceea ce priveşte pregătirea profesională a celor care candidează pentru ocuparea funcţiilor din care se exercită puterea politică şi nici un fel de cerinţe în ceea ce priveşte prezenţa expertizei profesionale în structura organizatorică a autorităţilor statului. Rezultatul este acela că statul român a ajuns să fie condus de analfabeţi şi interlopi, cozi de topor ale oligarhiei financiare, autohtone şi transnaţionale, funcţiile publice fiind câştigate nu prin merite, prin competenţă şi experienţă profesională, ci prin apartenenţa la casta politică, prin fraudarea alegerilor, prin cumpărarea voturilor şi posturilor, prin mită şi şpagă, prin manipularea voinţei politice cu ajutorul banilor şi al mijloacelor de comunicare în masă, al televiziunilor.
    Pentru scoaterea statului din ghearele analfabeţilor şi interlopilor şi punerea lui în mâinile profesioniştilor, am propus introducerea de norme constituţionale care, pe de o parte, obligă pe toţi cei care candidează pentru ocuparea de funcţii publice să prezinte dovezi care să ateste că s-au remarcat ca buni profesionişti şi ca cetăţeni de moralitate desăvârşită, iar, pe de altă parte, obligă toate autorităţile statului să aibă în structura lor organizatorică consilii tehnico-ştiinţifice, formate din EXPERŢI, recunoscuţi, ca atare, la nivelul ţării. Aceşti experţi vor fi desemnaţi de organizaţiile profesionale de specialitate şi de către organizaţiile societăţii civile, reprezentate de asociaţiile comunitare. Ei vor avea un mandat de şase ani, mai lung decât mandatul celor ce deţin funcţii politice elective, de patru ani, astfel încât să se asigure continuitatea programelor şi politicilor publice, indiferent de schimbările politice rezultate din alegeri.
    7. Consolidarea democraţiei participative directe. Practic, în condiţiile stabilite de normele actualei Constituţii a României, singura intervenţie a poporului în exercitarea suveranităţii, a puterii politice, este participarea sa la alegeri, la desemnarea celor care vor conduce, timp de patru sau mai mulţi ani, diferitele componente ale statului şi ale autorităţilor locale. El mai poate participa la referendum, organizat de Preşedintele României, pe probleme alese de Preşedinte. Poporul nu poate iniţia referendum, nu poate adopta legi, nu îi poate revoca pe cei pe care i-a votat. Poporul nu mai are nici o putere. Toată puterea i-a fost furată de tagma politicienilor.
    Am văzut cum casta politică, speculând impreciziile şi lacunele Constituţiei, a reuşit să-şi construiască un regim politic şi electoral care asigură alegerea perpetuă a membrilor săi la conducerea diverselor componente ale statului român şi, apoi, folosirea statului pentru apărarea intereselor şi privilegiilor castei.
    Pentru spargerea acestui cerc vicios, este necesar să introducem în Constituţie norme care să permită poporului să-şi exercite plenar şi direct suveranitatea. În acest sens, am propus ca poporul să poată organiza referendum oricând şi în orice domeniu, inclusiv pentru adoptarea de legi şi pentru revocarea oricărei persoane aleasă în orice funcţie publică. Mai mult, am propus introducerea în Constituţie a unui nou titlu, destinat constituirii asociaţiilor comunitare, prin care societatea civilă va participa direct la supravegherea modului în care diferitele componente ale statului şi persoanele alese la conducerea acestora îşi îndeplinesc angajamentele asumate în alegeri şi atribuţiile stabilite prin Constituţie şi prin lege şi va putea să-i sancţioneze direct pe cei care nu îşi îndeplinesc angajamentele şi obligaţiile asumate, revocându-i din funcţii, prin referendum.
    Absolvent al Colegiului Naţional „Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor în economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

  10. #10
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    România
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Post Re: Constitutia Cetatenilor : schimbare fundamentala de paradigma - piatra de hotar, proiect..

    CAPITOLUL I

    AUTORITATEA LEGISLATIVĂ.

    SECŢIUNEA 1. Organizare şi funcţionare.

    Rolul şi structura. Articolul 61.

    Am schimbat denumirea titlului III al Constituţiei, din “Autorităţile publice” în “Autorităţile statului”, pentru ca acest titlu să fie destinat definirii componentelor (autorităţilor) statului naţional, urmând ca “Autorităţile locale”, şi ele publice, să formeze obiectul unui titlu separat (Titlul III.1).
    Am împărţit acest titlu III în nouă capitole, astfel: Capitolul I - Autoritatea Legislativă; Capitolul II - Autoritatea Executivă; Capitolul III - Autoritatea Judecătorească; Capitolul IV - Autoritatea Mediatică; Capitolul V - Autoritatea Financiară; Capitolul VI - Autoritatea Electorală; Capitolul VII - Autoritatea Statistică; Capitolul VIII - Autoritatea Morală şi Capitolul IX - Autoritatea Ştiinţifică.
    Acum, după depunerea textului proiectului nostru la Consiliul Legislativ şi la Monitorul Oficial al României, în vederea publicării, am realizat că, de fapt, tot aici, în titlul III al Constituţiei, este locul şi al altor componente ale statului, plasate în alte titluri constituţionale. Am în vedere Curtea Constituţională, care face obiectul titlului V, Curtea de Conturi, plastă în titlul IV, Economia şi finanţele publice, Avocatul Poporului, plasat la titlul II, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. Vom putea face aceste modificări pe parcursul procesului de definitivare a textului Noii Constituţii. Ele pot fi făcute şi de Consiliul Legislativ, acesta fiind împuternicit, prin lege, să rearanjeze şi să renumeroteze titlurile, capitolele, secţiunile şi articolele Constituţiei.
    În actuala Constituţie a României, Autorităţii Legislative, respectiv Parlamentului, îi sunt destinate 19 articole, de la articolul 61 până la articolul 79. Noi am introdus două noi articole: articolul 62.1, cu denumirea de “Candidaturile pentru alegerea membrilor Parlamentului” şi articolul 72.1, cu denumirea “Demiterea Parlamentarilor”. Am abrogat două articole: articolul 65, cu denumirea “Şedinţele Camerelor” şi articolul 75, cu denumirea “Sesizarea Camerelor”, ambele articole devenind fără obiect ca urmare a faptului că în proiectul nostru constituţional am optat pentru un Parlament unicameral, aşa cum a hotărât poporul român prin referendumul din 22 noiembrie 2009. Am propus modificări şi completări în toate celelalte 17 articole ale acestui capitol.
    1. Cea mai importantă modificare propusă de noi priveşte articolul 61, care are denumirea “Rolul şi structura” Parlamentului.
    Iată textul acestui articol în actuala Constituţie a României:
    „(1) Parlamentul este organul reprezentativ SUPREM al poporului român şi UNICA autoritate legiuitoare A ŢĂRII.
    (2) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.”
    Iată şi modificarea propusă de Comisia Parlamentară, condusă de Crin Antonescu, Preşedintele Senatului României, la alineatul (1) al acestui articol:
    „(1) Parlamentul este organul reprezentativ al poporului român, forul SUPREM de dezbatere și de DECIZIE al NAŢIUNII și unica autoritate legiuitoare a ŢĂRII.”
    Iată şi textul propus de noi:
    “(1) Parlamentul exercită puterea legislativă în statul român, în limitele stabilite prin Constituţie.
    (2) Parlamentul nu poate adopta legi, hotărâri sau moţiuni care sunt contrare rezultatului unui referendum naţional valabil.
    (3) Poporul poate aproba legi, prin referendum naţional, în orice domeniu, inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să anuleze legi adoptate de Parlament.
    (4) Parlamentul este alcătuit dintr-o singură Cameră denumită Camera Reprezentanţilor.”
    Actuala Constituţie ridică Parlamentul nu numai deasupra celorlalte „organe” reprezentative ale poporului, adică deasupra celorlalte componente ale statului, încălcând principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, principiu înscris la alineatul (4) al articolului 1 din Constituţie, dar şi deasupra poporului, încălcând principiul suveranităţii naţionale, principiu înscris la articolul 2 al Constituţiei.
    Comisia Parlamentară, condusă de Crin Antonescu, întăreşte şi mai mult SUPREMAŢIA Parlamentului. Politicienii doresc şi mai multă putere. De fapt, nu politicienii, ci cei care se află în spatele lor: OLIGARHII. Ei doresc ca Parlamentul, pe care ei ajung să-l stăpânească prin fraudarea alegerilor, prin manipularea voinţei electoratului, cu ajutorul banilor şi al informaţiei, să devină for SUPREM DE DECIZIE AL NAŢIUNII. Nu se mulţumesc să fie UNICA autoritate legiuitoare a ŢĂRII, vor să aibă şi puterea de a lua DECIZII în toate componentele statului, nu numai în adoptarea legilor. Vor să aibă putere de a lua decizii şi în domeniul executiv şi în domeniul judecătoresc. Nu se mulţumesc cu puterea de a numi Guvernul, de a valida membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de a numii judecătorii Curţii Constituţionale, consilierii Curţii de Conturi etc. Vor să aibă acces DIRECT la decizii în toate structurile statului.
    Mai mult, Comisia Parlamentară propune şi introducerea unui nou alineat la articolul 64, cu următorul text:
    „Orice persoană de drept public, orice persoană juridică privată şi orice persoană fizică are obligaţia de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în faţa unei comisii parlamentare, în urma invitaţiei scrise primite din partea acesteia, cu respectarea principiului separaţiei puterilor în stat. Activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui organelor judiciare.”
    Adăugirea referitoare la „respectarea principiului separaţiei puterilor în stat” şi precizarea că „activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui organelor judiciare” sunt praf în ochii opiniei publice. Odată intrată în vigoare o astfel de normă constituţională, parlamentarii vor putea chema la ordin pe toţi cetăţenii ţării şi pe toţi conducătorii autorităţilor şi instituţiilor statului. Traficul de influenţă se va exercita direct, fără limită şi fără nici o piedică.
    Aici, în acest articol 61, este călcâiul lui Ahile al întregului eşafodaj constituţional şi legislativ prin care poporul român a fost deposedat de suveranitate, de puterea politică, acaparată de politicieni şi folosită, apoi, pentru deposedarea poporului de avuţia naţională, de celelalte drepturi şi libertăţi, pentru a fi adus în starea de sărăcie şi de sclavie, pe care o cunoaştem.
    Normele constituţionale propuse de noi la acest articol vor repune poporul român în situaţia de stăpân, de deţinător al puterii politice, al suveranităţii. Parlamentul nu va mai fi organul reprezentativ SUPREM, nu va fi nici forul SUPREM DE DECIZIE AL NAŢIUNII, ci numai una din autorităţile statului român, aceea care este împuternicită de popor să adopte legi, nu oricum, ci în limitele stabilite prin Constituţie. Parlamentul nu poate să mai adopte legi care sunt contrare voinţei poporului, exprimată prin referendum. Parlamentul nu mai este UNICA autoritate legiuitoare a ŢĂRII, deoarece şi poporul poate să adopte legi, inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să anuleze legi adoptate de Parlament.
    Vom vedea că modificările propuse de noi la acest articol 61 al Constituţiei vor determina modificarea întregii construcţii constituţionale.
    În Avizul său nr. 47/2014, Consiliul Legislativ al României nu comentează şi nu găseşte nimic în neregulă la propunerile formulate de noi în alineatele (1)-(3) ale articolului 61, ceea ce înseamnă că este de acord cu aceste propuneri. Consiliul Legislativ nu respinge nici alineatul (4), cel prin care noi propunem ca Parlamentul României să fie constituit dintr-o singura Cameră, aşa cum a hotărât poporul român, prin referendumul naţional din 22 noiembrie 2009. Nu îl respinge, dar îl comentează, într-o formă care susţine, de fapt, poziţia Comisiei Parlamentare, condusă de Crin Antonescu, care se preface că nu a auzit nimic de decizia luată de poporul român şi lasă neschimbat alineatul (2) al articolului 61 din actuala Constituţie, care stipulează că „Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat”. De fapt, Consiliul Legislativ, reia, în Avizul său, un citat dintr-o Decizie a Curţii Constituţionale a României, lucru care arată cât de bine se susţin autorităţile statului român, una pe alta, atunci când vor să calce în picioare voinţa poporului.
    Prin Decizia sa nr.799/2011 Curtea Constituţională stabilea faptul că trecerea la un sistem unicameral “nu pune în discuţie niciuna dintre limitele revizuirii prevăzute de art. 152 din Constituţie, ci reprezintă exclusiv o opţiune politică asupra căreia se vor pronunţa participanţii la procedura de revizuire a Constituţiei.
    Nu trebuie ignorate totuşi, în exprimarea acestei opţiuni, tradiţia statului român şi avantajele pe care le oferă o structură bicamerală a Parlamentului în raport cu cea unicamerală.
    Curtea a reţinut în acest sens că, în mod tradiţional, Parlamentul României a avut o structură bicamerală. Această structură a forului legiuitor, consacrată în anul 1864, prin „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris " al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a continuat să existe sub imperiul Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938, fiind întreruptă doar în perioada regimului comunist, când reprezentanţa naţională era unicamerală - Marea Adunare Naţională. După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul - lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.35 din 18 martie 1990, act în baza căruia s-au organizat alegerile din mai 1990, a fost reintrodusă formula bicameralismului. Constituţia din 1991 a preluat, cu unele modificări, această structură a Parlamentului, menţinută cu prilejul revizuirii Legii fundamentale din anul 2003. Modificarea textelor incidente în materie, realizată cu prilejul revizuirii, a vizat doar trecerea la un sistem de bicameralism funcţional.”
    De acord că nu trebuie ignorate nici tradiţia statului român, nici avantajele pe care le oferă structura bicamerală a Parlamentului, însă îi invit pe domnii judecători ai Curţii Constituţionale şi pe juriştii Consiliului legislativ să nu ignorăm nici voinţa poporului român, nici starea actuală a societăţii româneşti.
    Decizia luată de poporul român în referendumul din 22 noiembrie 2009 este una corectă, care corespunde realităţilor societăţii româneşti din acest moment al istoriei sale.
    Fără îndoială că, la dimensiunile României şi ale poporului român, cea mai potrivită formă de organizare a puterii legiuitoare ar fi un Parlament format din două camere, o Cameră a Reprezentanţilor, constituită prin alegeri, şi un Senat, constituit din elita societăţii româneşti, asemănător celui care a funcţionat în baza prevederilor Constituţiei României adoptată în anul 1923. Dintr-un astfel de Senat ar trebui să facă parte, de exemplu: foştii Preşedinţi ai României, foştii prim-miniştri, foştii preşedinţi ai celor două Camere ale Parlamentului, preşedinţii confederaţiilor sindicale, preşedinţii confederaţiilor patronale, mitropoliţii ţării şi conducătorii celorlalte culte recunoscute de statul român, rectorii universităţilor, preşedinţii uniunilor (corporaţiilor) profesionale, foştii preşedinţi ai Academiei Române, foştii guvernatori ai Băncii Naţionale a României etc. Un astfel de Senat ar fi de dorit şi ar fi posibil într-o Românie NORMALĂ.
    România de astăzi nu este una NORMALĂ. Este o Românie BOLNAVĂ. „Elita” societăţii româneşti este constituită, cu puţine excepţii, din criminali ai poporului român. Cine să fie membri ai unui astfel de Senat al elitelor României? Ion Iliescu, care a promulgat Legea 15/1990, prin care poporul român a fost deposedat de tot capitalul productiv pe care îl acumulase în 50 de ani de comunism, care a promulgat, apoi, legile „privatizării”, prin care acest capital productiv a fost transformat în vile, iahturi, jeepuri, pentru mafia politică, sau trecut în proprietatea străinilor? Mugur Isărescu, care a generat inflaţia galopantă din anii 90, prin care salariile şi pensiile românilor au fost înjumătăţite, prin care întreprinderile şi băncile româneşti au fost împinse în faliment, pentru a putea fi cumpărate, pe nimic, de guvernanţi şi de străini? Prim-miniştrii Petre Roman, Teodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc, Victor Ponta, care, toţi, şi-au adus, din plin, „contribuţia” la dezastrul economic, social, politic şi moral al ţării? Preşedinţii de confederaţii sindicale, care au trădat, complet, interesele membrilor de sindicat şi au participat şi ei, alături de preşedinţii de confederaţii patronale, la marele ospăţ al „privatizării”? Preşedinţii de uniuni profesionale, care nu au scos o vorbă împotriva marelui jaf naţional, din care s-au înfruptat şi ei?
    Este nevoie de cel puţin un deceniu, în care societatea românească să se VINDECE, să se însănătoşească, să-şi crească o nouă generaţie de oameni politici, de adevăraţi oameni de stat, de o adevărată elită naţională, care să poată constitui Senatul de care va avea nevoie şi pe care îl va merita poporul român. Putem să facem această VINDECARE, cu un Parlament redus la 300 de membri, constituit dintr-o singură Cameră, cu puteri limitate, poporul urmând să-şi reţină puterea de a interveni în procesul de legiferare, pentru a împiedica Parlamentul să legifereze autoritar, în interesul mafiei politice şi financiare, contrar intereselor naţionale. În aceiaşi direcţie, a apărării intereselor naţionale şi împiedicării Parlamentului să devină o anexă legislativă a mafiei politice şi financiare, trebuie să acţioneze şi Preşedintele României, în exercitarea puterii executive a statului, ca şi conducătorii celorlalte componente ale statului român.

    Alegerea membrilor Parlamentului. Articolul 62.

    În actuala Constituţie a României, articolul 62 are denumirea de „Alegerea Camerelor” şi următorul cuprins:
    „(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale.
    (2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie.
    (3) Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabilește prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării.”
    Noi propunem ca acest articol să fie modificat, astfel:
    Denumirea articolului va fi: „Alegerea membrilor Parlamentului”
    Articolul va avea următorul cuprins:
    „(1) Membrii Parlamentului sunt denumiţi parlamentari şi sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pe bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale, şi pe bază de candidaturi independente, conform legii.
    (2) Numărul parlamentarilor este de maxim 300 de persoane.”
    Modificarea denumirii articolului este necesară ca urmare a faptului că, la articolul 61, noi am optat pentru alcătuirea Parlamentului dintr-o singură Cameră, deci nu mai poate fi vorba de „Alegerea Camerelor”, ci de „Alegerea membrilor Parlamentului”.
    În primul alineat al articolului, am introdus obligativitatea ca alegerile parlamentare să se desfăşoare pe bază de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale, şi pe bază de candidaturi independente, conform legii.
    Scopul urmărit de noi prin introducerea acestui amendament este acela de a nu mai lăsa la cheremul parlamentarilor să se joace de-a sistemele de vot. Am urmărit să impunem, prin Constituţie, sistemul de alegeri bazat pe scrutinul de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale, cel mai răspândit sistem pentru alegerea membrilor organismelor deliberative ale statelor moderne, care se dovedeşte a fi cel mai eficient, el asigurând o reprezentare echilibrată în Parlament a voinţei electoratului. Alegerile parlamentare din anul 2012 din România au demonstrat cât de nefaste pot fi rezultatele aplicării sistemului de vot uninominal. Prin acest sistem, o mare parte a electoratului ajunge să nu fie reprezentată în Parlament, deşi a votat masiv pentru candidaţii anumitor partide politice, în schimb, ajung în Parlament persoane care au obţinut votul unui număr nesemnificativ de alegători. În plus, sistemul de vot uninominal a fost astfel manipulat de către politicieni, încât numărul de parlamentari a crescut, de la 471 la 588.
    Am propus eliminarea alineatului (2) al articolului 62, cel care stabileşte că „organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat”, deoarece această normă contravine alineatului (2} al articolului 4 din Constituţie, care prevede că „(2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de NAŢIONALITATE, de ORIGINE ETNICĂ, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”. Această normă contravine şi alineatului (1) al articolului 16, care prevede că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Păi, cum suntem egali în faţa legii, dacă un cetăţean român de etnie română, pentru a ajunge parlamentar, trebuie să obţină voturile a 30.000 de alegători, iar un alt cetăţean român, dar de origine italiană, poate ajunge parlamentar cu 3 voturi? În plus, aşa cum demonstrează experienţa noastră din ultimii ani, punerea în practică a acestei norme constituţionale poate să distorsioneze grav voinţa electoratului, să conducă la formarea de majorităţi parlamentare, care nu mai reflectă voinţa electoratului, majorităţi bine caracterizate în presa timpului, ca fiind „imorale”, sau „toxice”, devenite posibile ca urmare a aplicării acestei norme constituţionale.
    Noi am propus ca, prin Constituţie, numărul de parlamentari să fie de maxim 300 de persoane, conform hotărârii poporului român, adoptată în referendumul din 22 noiembrie 2009. Comisia Parlamentară se face că nu a auzit ce vrea poporul şi propune ca alineatul (3) al articolului 62 să aibă următorul text „Numărul deputaţilor nu poate fi mai mare de 300. La acest număr se adaugă reprezentanţii minorităţilor naţionale”. Cum Parlamentul propus de Comisie va continua să fie alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, rezultă că, la cei 318 deputaţi, Parlamentul, în calitatea lui de for SUPREM de DECIZIE şi de UNICĂ putere legiuitoare A ŢĂRII, va putea să hotărască, prin lege, că Senatul va avea un număr de 200, sau, chiar 3oo de membri.

    Candidaturile pentru alegerea membrilor Parlamentului. (Articolul 62.1).

    Propunem ca, după articolul 62, să se introducă un nou articol, 62.1, cu denumirea „Candidaturile pentru alegerea membrilor Parlamentului”, cu următorul cuprins:
    „(1) Candidaţii la funcţia de parlamentar trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
    A) să aibă pregătire superioară;
    B) să se fi remarcat ca buni profesionişti şi ca cetăţeni de moralitate desăvârşită;
    C) să se fi remarcat ca luptători activi pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor României;
    D) să prezinte electoratului Programul Legislativ pentru realizarea căruia se obligă să acţioneze, în calitate de parlamentar, dacă va fi ales.
    (2) Programul Legislativ constituie contractul electoral al candidatului. El va fi semnat de candidatul la funcţia de parlamentar, va fi tipărit şi pus la dispoziţia electoratului din colegiul în care candidează, pe toată durata campaniei electorale. Un exemplar al acestui document va fi depus la Autoritatea Electorală, la Autoritatea Morală şi la Avocatul Poporului, cu cel puţin 30 de zile înainte de începerea campaniei electorale.”
    Poporul român are dreptul să ştie cui îi încredinţează puterea de a adopta legile de care depinde viaţa lui. Lui trebuie să i se prezinte dovezi care să ateste că cei cărora le încredinţează puterea de a da legi sunt români cu înaltă competenţă profesională şi ţinută morală impecabilă, oameni care nu sunt scoşi de partide din cafenele şi cazinouri ca să fure voturi, prin înşelarea electoratului, ci români devotaţi vieţii publice, care au făcut ceva pentru ţară, care şi-au consacrat o bună parte din viţă pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor semenilor.
    A venit timpul ca cei care vor să obţină, de la popor, puterea de a da legi, să prezinte electoratului un Program Legislativ, CONCRET, care să precizeze, negru pe alb, care sunt legile pe care candidatul se angajează să le iniţieze şi să le voteze. Acest Program Legislativ va constitui CONTRACTUL ELECTORAL al candidatului. Parlamentarii care vor încălca prevederile contractului electoral, care nu se vor zbate pentru legile propuse în Programul Legislativ, care vor vota legi cu prevederi contrare celor înscrise în Programul Legislativ, nu numai că vor fi demişi din funcţia de parlamentar, prin referendum, dar vor fi şi trimişi în judecată şi condamnaţi, pentru încălcarea contractului, pentru înşelătorie, potrivit legii.
    Numai aşa vom pune capăt practicilor cu care s-au obişnuit politicienii români, care una promit în campaniile electorale şi alta fac după ce au câştigat alegerile, fără ca poporul să poată interveni. Numai aşa nu se va mai repeta situaţia creată de USL care a câştigat alegerile din decembrie 2012 promiţând că se va opune proiectului RMGC de exploatare a zăcămintelor auroargintifere, ca şi exploatării gazelor de şist, pentru ca, după câştigarea alegerilor, să trimită jandarmii împotriva celor care protestează împotriva celor două proiecte dezastruoase pentru România. Astfel de lucruri nu vor mai fi posibile după intrarea în vigoare a Constituţiei Cetăţenilor.

    Durata mandatului. Articolul 63.

    La articolul 63, care are denumirea de „Durata mandatului” parlamentarilor, la alineatele (1), (3) şi (4), am înlocuit cele două Camere (Senat şi Camera Deputaţilor) cu Camera Reprezentanţilor, restul textelor acestor alineate rămânând neschimbate, alineatul (5) a rămas neschimbat, dar am modificat cuprinsul alineatului (2), care, în actuala Constituţie, are următorul cuprins:
    „(2) Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.”
    Textul propus de noi este următorul:
    „(2) Alegerile pentru Camera Reprezentanţilor se desfăşoară în prima duminică a lunii octombrie a anului în care expiră mandatul Camerei, sau tot într-o zi de duminică, în cel mult 45 zile de la data dizolvării Camerei.”
    Propunerea noastră este menită să împiedice încercările politicienilor de a folosi stabilirea datei alegerilor în funcţie de interesele lor de moment.

    Organizarea internă. Articolul 64.

    Articolul 64, care se referă la „Organizarea internă” a Parlamentului, în actuala Constituţie, are următorul text:
    „(1) Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc PRIN REGULAMENT PROPRIU. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în BUGETELE APROBATE DE ACESTEA.
    (2) Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului.
    (3) Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului fiecărei Camere.
    (4) Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune.
    (5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere.”
    Iată şi textul propus de noi”
    „(1) Organizarea şi funcţionarea Camerei Reprezentanţilor se stabileşte PRIN LEGE. Resursele financiare ale Camerei SUNT PREVĂZUTE ÎN BUGETUL DE STAT.
    (2) Camera Reprezentanţilor îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei Reprezentanţilor se alege pe durata mandatului Camerei. Ceilalţi membri ai biroului permanent sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii biroului permanent pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului.
    (3) Parlamentarii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare al Camerei Reprezentanţilor.
    (4) Camera Reprezentanţilor îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. În componenţa fiecărei comisii a Camerei Reprezentanţilor intră şi un reprezentant al Uniunii Naţionale a Asociaţiilor Comunitare.
    (5) Biroul permanent şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a Camerei Reprezentanţilor.”
    Deşi par simple, modificările propuse de noi în cele două teze ale alineatului (1) sunt foarte importante. În timp ce actuala Constituţie dă parlamentarilor puterea de a-şi stabili ei propriul Regulament de organizare şi funcţionare şi propriul buget, propunerea noastră reţine această putere la dispoziţia poporului, care poate, PRIN LEGE, adoptată prin referendum, să aprobe şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al Parlamentului şi resursele financiare puse la dispoziţia Parlamentului, prin bugetul de stat. Parlamentul nu mai este organul SUPREM în societatea românească, ci POPORUL ROMÂN.
    Deosebit de importantă este şi a doua teză introdusă de noi în alineatul (4), aceea care dispune ca, în componenţa fiecărei comisii a Camerei Reprezentanţilor, să intre şi un reprezentant al Uniunii Naţionale a Asociaţiilor Comunitare. Prin acest reprezentant, expert în domeniul de specialitate al comisiei în cauză, societatea civilă va participa direct la pregătirea şi fundamentarea deciziilor Parlamentului şi va fi şi informată direct despre modul în care cererile sale au fost luate în considerare în procesul de legiferare.

    Şedinţele Camerelor. Articolul 65.

    În actuala Constituţie, Articolul 65 conţine dispoziţii privind şedinţele celor două Camere (Senat şi Camera Deputaţilor), şedinţe care pot fi separate, sau comune. Ca urmare a opţiunii noastre pentru constituirea Parlamentului dintr-o singură Cameră, am propus abrogarea acestui articol, rămas fără obiect.

    Sesiuni. Articolul 66.

    La articolul 66, care se referă la sesiunile Parlamentului, la două alineate am înlocuit Senatul şi Camera Deputaţilor cu Camera Reprezentanţilor, am modificat radical alineatul (1) şi am introdus un nou alineat. În actuala Constituţie, alineatul (1) are următorul text:
    „(1) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.”
    Iată şi textul propus de noi:
    „(1) Camera Reprezentanţilor se întruneşte în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe la 15 ianuarie şi se termină la 31 iulie. A doua sesiune începe la 1 septembrie şi se termină la 15 decembrie.”
    Conform prevederilor alineatului (1) al acestui articol din actuala Constituţii, coroborat şi cu dreptul parlamentarilor de a-şi stabili propriul Regulament de organizare şi funcţionare, cele două vacanţe parlamentare, cumulate, pot ajunge la aproape jumătate din durata fiecărui an calendaristic. Cu plata integrală a salariului şi a celorlalte drepturi. Noi credem că două luni de vacanţă parlamentară pe an sunt suficiente. Evident, noi propunem. Poporul este cel care va hotărî.

    Actele juridice şi cvorumul legal. Articolul 67.

    La articolul 67, care prevede că actele adoptate de Parlament sunt fie legi, fie hotărâri, fie moţiuni, am schimbat numai „Camera Deputaţilor şi Senatul” cu „Camera Reprezentanţilor”, schimbare determinată de opţiunea noastră pentru un Parlament unicameral.

    Caracterul public al şedinţelor. Articolul 68.

    La articolul 68, care se referă la „Caracterul public al şedinţelor” Parlamentului, am păstrat textul alineatului (1), care prevede că şedinţele Parlamentului sunt publice, schimbând numai „cele două camere” cu „Camera Reprezentanţilor”, dar am modificat cuprinsul alineatului (2).
    În actuala Constituţie, textul acestui alineat este:
    „(2) Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete.”
    O astfel de normă constituţională contravine şi alineatului (1) din articolul 2 al Constituţiei, care prevede că suveranitatea aparţine poporului, şi alineatului (1) din articolul 69, care prevede că în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului. Este inadmisibil ca parlamentarii, servitori ai suveranului, ai poporului, să dezbată probleme care privesc viaţa şi interesele suveranului, mai mult, să voteze legi care privesc viaţa şi interesele suveranului, în secret, adică astfel încât suveranul să nu cunoască modul în care slujitorii săi şi-au îndeplinit mandatul încredinţat de stăpân, de suveran.
    Noi propunem următorul text:
    „(2) Voturile parlamentarilor, la fiecare lege, sau hotărâre, adoptată de Camera Reprezentanţilor, sunt la vedere, confirmate prin semnătură, şi sunt prezentate pe site-ul Camerei Reprezentanţilor şi în Monitorul Oficial al României.”

    SECŢIUNEA a 2-a. Statutul parlamentarilor.

    Mandatul reprezentativ. Articolul 69.

    La fel stau lucrurile şi la articolul 69. După ce la alineatul (1) al acestui articol se dispune, corect, că „în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului”, în alineatul (2) se introduce o teză care o anulează pe aceea din alineatul (1), cu următorul cuprins:
    „(2) Orice mandat imperativ este nul.”
    Ceea ce vrea să spună această găselniţă cu nulitatea mandatului imperativ este că, odată ales, parlamentarul poate să susţină şi să voteze orice, indiferent de ce s-a angajat în faţa celor prin al căror vot a ajuns parlamentar. Culmea, o astfel de poziţie este susţinută de ditamai doctorii în drept constituţional. În lucrarea „Drept constituţional şi instituţii publice”, publicată de Lumina Lex, în anul 2007, la pagina 179, profesorii universitari doctori Constanţa Călinoiu şi Victor Duculescu scriu că „Este de remarcat şi ideea, consacrată într-un text constituţional, potrivit căreia orice mandat imperativ este nul. O asemenea prevedere este FIREASCĂ, deoarece deputaţii şi senatorii, odată aleşi, dobândesc o ANUMITĂ AUTONOMIE faţă de cei care i-au ales şi chiar faţă de formaţiunile politice din care fac parte.” „Ideea de mandat imperativ, continuă cei doi profesori, este, FIREŞTE, inacceptabilă, neputându-se concepe într-un stat de drept ca un deputat sau un senator să fie obligat, în mod expres, nici de alegătorii săi, la susţinerea unei anumite poziţii sau revendicări.” Iată, deci, aici, fundamentarea „doctrinară” atât a traseismului politic cât şi a escrocheriei politice. Politicienii pot promite orice alegătorilor, pot minţi poporul, îl pot înşela, îl pot escroca, cât vor şi cât pot. Ei sunt apăraţi de Constituţie. Ei sunt escroci cu legitimare constituţională. Ei nu au obligaţia de a acţiona şi a vota conform promisiunilor cu care au câştigat voturile alegătorilor. De ce? Simplu. Deoarece aşa este FIRESC într-un STAT DE DREPT.
    Deoarece noi credem că un STAT DE DREPT nu poate fi un stat bazat pe legi STRÂMBE, propunem ca acest alineat să aibă următorul text, total opus celui susţinut de „doctrina” statului uzurpator:
    „(2) Parlamentarii sunt obligaţi să acţioneze şi să voteze în conformitate cu angajamentele asumate în campania electorală, în care au fost aleşi. Parlamentarul care îşi încalcă angajamentele asumate în campania electorală poate fi demis, prin referendum, potrivit Constituţiei şi legii.”

    Mandatul parlamentarilor. Articolul 70.

    10. La articolul 70, care se referă la începerea şi încetarea mandatului parlamentarilor, pe lângă reformularea textului, impusă de alcătuirea Parlamentului dintr-o singură Cameră, la cauzele încetării mandatului, am introdus una nouă, aceea a demiterii parlamentarului de către cei care l-au ales.

    Incompatibilităţi. Articolul 71.

    11. În actuala Constituţie, articolul 71, cu denumirea de „Incompatibilităţi”, are următorul cuprins:
    „(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.
    (2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului.
    (3) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.”
    Noi am propus modificarea şi completarea acestui articol, astfel:
    Alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    „(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, membru al Camerei Reprezentanţilor şi membru al Parlamentului european.”
    Alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    „(2) Calitatea de parlamentar este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice sau private.
    După alineatul (2), se introduc două noi alineate, cu următorul cuprins:
    (2.1) Parlamentarii nu pot interveni în treburile altor autorităţi şi instituţii ale statului şi nici în treburile altor persoane juridice, de drept public sau privat.
    (2.2) Parlamentarul condamnat pentru trafic de influență ori alte fapte de corupţie îşi pierde mandatul şi este pedepsit cu închisoare pe viaţă şi confiscarea averii.”
    Alineatul (3) se abrogă.
    La alineatul (1), dispărând funcţia de senator, am înlocuit-o cu aceea de europarlamentar. În schimb, considerăm că funcţia de parlamentar nu este compatibilă cu nici o altă funcţie, nici publică, nici privată. Cu atât mai puţin aceea de ministru.
    Propunem introducerea în acest articol a două noi alineate.
    Norma introdusă la alineatul (2.1) interzice, în mod expres, parlamentarilor să se amestece în treburile altor autorităţi şi instituţii ale statului, sau în treburile altor persoane juridice, de drept public sau privat. Evident, această normă este total opusă celei propuse de Comisia parlamentară, condusă de Crin Antonescu, pentru articolul 64, care vrea să impună ca „orice persoană de drept public, orice persoană juridică privată şi orice persoană fizică are obligaţia de a se prezenta, direct sau prin reprezentantul său legal, după caz, în faţa unei comisii parlamentare, în urma invitaţiei scrise primite din partea acesteia”. Cei care doresc să devină parlamentari ai României trebuie să se obişnuiască cu ideea că, pe durata mandatului de parlamentar, au o singură treabă, aceea de a adopta legile pe care le-au promis alegătorilor. Nimic altceva. Să le iasă din cap că ajung în Parlament să se îmbogăţească prin trafic de influenţă exercitat asupra celorlalte componente ale statului, sau asupra cetăţenilor, asupra întreprinderilor acestora.
    Pentru că ştim că, din cauza mentalităţilor create în ultimii 24 de ani în viaţa politică românească, vor trece ani buni până când vom ajunge să avem politicienii pe care îi merită poporul român, am propus şi alineatul (2.2), care prevede ca parlamentarii găsiţi vinovaţi de trafic de influenţă ori alte fapte de corupţie să-şi piardă mandatul şi să fie pedepsiţi cu închisoare pe viaţă şi confiscarea averii.
    Din nou, Consiliul Legislativ nu este de acord cu propunerea noastră. Nu ne spune de ce nu este de acord. Nu ne spune ce prevedere a Constituţiei o încălcăm, sau ce drept al românilor încălcăm prin această normă. Consiliul “precizează” numai că „stabilirea pedepsei în cazul săvârşirii unor infracţiuni nu poate fi realizată prin norme constituţionale, ci doar prin norme de drept penal”. Mai mult, Consiliul ne spune că observaţia aceasta „este valabilă pentru toate situaţiile similare din cuprinsul proiectului”, referindu-se la faptul că noi am propus sancţionarea cu închisoarea pe viaţă şi confiscarea averilor a tuturor aleşilor care se fac vinovaţi de trafic de influenţă şi alte acte de corupţie. Am făcut această propunere pentru că este SINGURA soluţie prin care putem extirpa cancerul corupţiei din societatea românească. Modificările operate, recent, de guvernanţi în Codul Penal arată că o astfel de normă juridică nu poate fi lăsată la îndemâna politicienilor. Poporul are dreptul să dispună, prin Constituţie, orice normă pe care o consideră necesară pentru însănătoşirea vieţii sociale.
    Pentru liniştea domnilor jurişti ai Consiliului Legislativ, ca şi a celor dispuşii să ia drept adevăruri absolute ce spun ei, atrag atenţia că în Constituţia Confederaţiei Elveţiene, la litera d) a articolului 95, stă scris, negru pe alb, următoarea normă CONSTITUŢIONALĂ: “Persoanele care încalcă prevederile lit. a-c sunt pasibile de o pedeapsă privativă de libertate de cel mult trei ani şi de o o sancţiune monetară ce nu poate depăşi de şase ori remuneraţia lor anuală”. Deci, domnilor jurişti, iată că, la alte popoare, pedeapsa în cazul săvârşirii unor infracţiuni poate fi stabilită nu numai prin norme de drept penal, ci şi prin norme constituţional. Dacă astfel vrea poporul. Poporul elveţian aşa vrea şi aşa face. De unde aveţi voi dreptul de a nega poporului român acest drept?

    Răspunderea parlamentarilor. Articolul 72.

    12. În actuala Constituţie, articolul 72 are denumirea de „Imunitatea parlamentară” şi următorul cuprins:
    „(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
    (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    (3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată ca nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.”
    Prevederile acestui articol vin în completarea celor ale articolului 69 referitoare la nulitatea mandatului imperativ. Scopul lor este acela de a legaliza, de a „constituţionaliza” escrocheria politică, la cel mai înalt nivel, cel al organului reprezentativ SUPREM. Un pumn de oameni, fie ei 300, sau 600, prin înşelăciune, cu ajutorul banilor şi al televiziunilor, obţin votul a milioane de oameni şi prin acest vot obţin puterea de a vota legile pe care le vor ei, legi prin care construiesc statul aşa cum vor ei, obţin puterea de a numi şi revoca din funcţii pe toţi conducătorii instituţiilor statului, de a face ce vor ei cu cea mai mare parte a avuţiei creată de popor.
    Toată această maşinărie poate să funcţioneze pentru că parlamentarii nu răspund juridic pentru încălcarea promisiunilor făcute electoratului pentru a obţine de la acesta puterea. Pentru că în Constituţie au strecurat aceste norme care îi absolvă de răspunderea juridică pentru nerespectarea angajamentelor asumate în faţa celor care le-au încredinţat puterea politică, puterea de a adopta legi, norme care îi absolvă de răspunderea juridică pentru prejudiciile produse poporului, prin legile cu ajutorul cărora se îmbogăţesc, prin jefuirea poporului.
    Pentru a pune capăt acestei uriaşe escrocherii politice, prin care tagma politicienilor a făcut atât de mult rău poporului român, am propus, mai întâi, la articolul 62.1, obligaţia celor care candidează la alegerile parlamentare să prezinte electoratului un Program Legislativ, în care să fie precizate, concret, care sunt proiectele de legi pe care candidatul se obligă să le iniţieze şi să le voteze, dacă va fi ales, acest Program având valoare de CONTRACT ELECTORAL. Am introdus, apoi, la articolul 69, o normă nouă, care îi obligă pe cei aleşi în funcţia de parlamentari să acţioneze şi să voteze în conformitate cu angajamentele asumate prin contractul electoral. În completarea acestor norme, propunem, aici, la articolul 72, ca parlamentarii să răspundă juridic, individual, pentru încălcarea contractului electoral, dacă voturile şi opiniile exprimate în exercitarea mandatului contravin obligaţiilor asumate prin contractul electoral. Mai mult, parlamentarii să răspundă juridic şi pentru prejudiciile aduse poporului român de legile pentru care şi-au dat votul, în cazurile în care aceste legi nu au făcut parte din Programul Legislativ aprobat de popor.
    Am modificat şi alineatul referitor la urmărirea, percheziţionarea, reţinerea, arestarea şi trimiterea în judecată a parlamentarilor, astfel încât parlamentarii să nu mai fie privilegiaţi faţă de ceilalţi cetăţeni ai ţării. Să fie egali cu ceilalţi cetăţeni, în faţa legii.
    Iată textul propus de noi pentru articolul 72, care va avea şi o nouă denumire, aceea de „RĂSPUNDEREA parlamentarilor”, în loc de „IMUNITATEA parlamentarilor”:
    „(1) Parlamentarii răspund juridic, individual, pentru încălcarea contractului electoral, dacă voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului contravin obligaţiilor asumate prin contractul electoral.
    (2) Parlamentarii răspund juridic, individual, potrivit legii, pentru prejudiciile produse poporului român de legile pentru care şi-au dat votul, în ciuda faptului că legile respective nu au făcut parte din Programul Legislativ aprobat de popor.
    (3) Răspunderea parlamentarilor pentru faptele prevăzute la alineatele (1) şi (2) este imprescriptibilă.
    (3) Parlamentarul care a încălcat legea penală este urmărit, percheziţionat, reţinut, arestat şi trimis în judecată, potrivit legii. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se fac de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”
    Iată şi poziţia Consiliului Legislativ în problema imunităţii, respectiv, a răspunderii parlamentarilor pentru modul în care aceştia îşi exercită mandatul încredinţat de popor, „poziţie” bazată, de fapt, pe” poziţia” Curţii Constituţionale a României.
    La pct. 6.9 din Avizul său nr 47/16.01.2014, Consiliul Legislativ scrie astfel:
    “6.9. La art. I pct.75, norma propusă pentru art. 72 instituie răspunderea parlamentarilor prin eliminarea celor două forme actuale ale imunităţii parlamentare. Din acest punct de vedere trebuie subliniat că, analizând o dispoziţie similară din cuprinsul unui proiect de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională a subliniat, în Decizia nr.799/2011, că actuala reglementare a imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, respectiv lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului [alin. (l) al art.72] şi inviolabilitatea parlamentarului [alin. (2) şi (3) ale art. 72], continuă tradiţia statului român ale cărei baze au fost puse încă din anul 1864. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris prevedea în acest sens, în art. VII, că membrii Adunării Ponderatrice, ca de altfel şi membrii Adunării Elective, se bucură de tfneviolabilitaten, ei neputând fi arestaţi sau judecaţi pe timpul sesiunii parlamentare, cu excepţia flagrantului, şi numai după ce Adunarea a autorizat urmărirea. Instituţia imunităţii parlamentare a fost preluată şi întărită de constituţiile următoare, cu excepţia celor din perioada dictaturii comuniste
    Constituţia României din 1991 a consacrat din nou instituţia imunităţii parlamentare, abolită practic în perioada 1948-1989, aceasta căpătând o reglementare de principiu în acord cu constituţiile statelor europene, influenţate îndeosebi de modelul francez, care reglementează distinct lipsa răspunderii juridice şi inviolabilitatea. Astfel, instituţia imunităţii parlamentare este reglementată atât sub forma imunităţii pentru opinii, FIIND GENERAL ADMIS faptul că niciun parlamentar nu poate să fie urmărit, civil sau penal, pentru declaraţiile făcute şi voturile exprimate în exerciţiul mandatului, cât şi a imunităţii materiale, denumită şi imunitate relativă, neprofesională sau inviolabilitate, FIIND ADMIS, DE REGULĂ, că un parlamentar nu poate fi arestat, cercetat sau urmărit în materie penală, fără autorizarea Camerei din care face parte [de exemplu, constituţiile Belgiei (art. 58 şi art. 59), Finlandei (art. 30), Franţei (art.26), Greciei (art.60-62), Italiei (art. 68), Poloniei (art. 105), Portugaliei (art. 15 7), Spaniei (art. 71)]. Mai mult, în unele cazuri, chiar dacă parlamentarul a fost surprins în flagrant, el nu poate fi arestat decât dacă infracţiunea este pasibilă cu o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin 5 ani [constituţiile Croaţiei (art. 75), Macedoniei (art. 64), Sloveniei (art. 83)
    Reglementarea constituţională a imunităţii parlamentare este justificată de necesitatea protecţiei mandatului parlamentar, ca garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării statului de drept. În activitatea sa, parlamentarul trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient. Instituţia imunităţii parlamentare, sub cele două forme ale sale, protejează parlamentarul faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor.
    Astfel fiind, eliminarea oricăreia dintre aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca efect direct suprimarea unei garanţii care priveşte atât mandatul Camerelor, cât şi al fiecărui parlamentar în parte, cu consecinţe grave asupra îndeplinirii de către Parlament a rolului său constituţional. In ceea ce priveşte persoana care ocupă demnitatea publică de parlamentar, eliminarea oricăreia dintre aceste forme ale imunităţii parlamentare are ca efect suprimarea garanţiilor unor drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libertatea individuală şi libertatea de exprimare.
    Pe cale de consecinţă, norma propusă pentru art.72 la art. I pct.75 depăşeşte limitele revizuirii prevăzute de art. I52 din Constituţie şi nu poate fi acceptată.”
    Deci, sintetizând, Consiliul Legislativ şi Curtea Constituţională apără dreptul politicienilor de a-i minţi şi escroca pe alegători, dreptul lor de a promite alegătorilor una, ca să le obţină voturile, şi de a vota alta, exact pe dos, după ce le-au obţinut voturile, cu următoarele argumente:
    A. Aşa prevedea şi Constituţia României adoptată acum 150 de ani. Nu are importanţă faptul că legiferarea iresponsabilităţii parlamentarilor a avut şi are ca efect corupţia generalizată care a cuprins societatea românească actuală.
    B. Aşa prevăd şi Constituţiile actuale ale altor ţări, nu toate, ci numai unele. Nu are importanţă faptul că starea actuală a societăţii româneşti este total diferită de aceea din ţările respective.
    C. Obligarea, prin Constituţie, a parlamentarilor să-şi respecte obligaţiile asumate în faţa alegătorilor, respectiv tragerea lor la răspundere pentru încălcarea acestor obligaţii, „are ca efect direct suprimarea unei garanţii care priveşte atât mandatul Camerelor, cât şi al fiecărui parlamentar în parte, cu consecinţe grave asupra îndeplinirii de către Parlament a rolului său constituţional.” Păi, care este rolul constituţional al Parlamentului? Nu acela de a adopta legi conforme cu mandatul dat de alegători?
    D. Parlamentarul trebuie să se bucure de libertatea de a... nu respecta mandatul încredinţat de alegători, pentru că numai astfel poate „să-şi exercite mandatul în mod eficient”. Curat constituţional!
    Jos pălăria, în faţa acestei demonstraţii de înaltă ţinută doctrinară juridică.

    Demiterea parlamentarilor. Articolul 72.1.

    13. Propunem ca, după, articolul 72, să fie introdus un nou articol, 72.1, cu denumirea de „Demiterea parlamentarilor” şi cu următorul cuprins:
    “(1) Orice parlamentar poate fi demis din funcţie, prin referendum, organizat în colegiul unde a fost ales, cu un număr de voturi mai mare decât cel cu care a fost ales, la cererea unui număr de alegători, din colegiul în care a fost ales, egal cu cel puţin 25% din numărul voturilor cu care a fost ales.
    (2) Parlamentarul este demis, de drept, din funcţie, în următoarele cazuri:
    A) când se constată, după validarea mandatului, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, că alegerea s-a făcut prin fraudă electorală sau prin orice altă încălcare a legii;
    B) a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate sau la pierderea drepturilor electorale;
    C) în caz de incompatibilitate;
    D) când şi-a dat demisia din partidul politic sau din formaţiunea politică din partea căreia a fost ales sau când s-a înscris într-un alt partid politic sau altă formaţiune politică;
    E) a lipsit nemotivat de la 8 şedinţe ale comisiei permanente a Camerei Reprezentanţilor din care face parte sau de la 4 şedinţe ale plenului Camerei Reprezentanţilor.”
    În exercitarea suveranităţii sale, poporul are nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a-şi apăra interesele atunci când constată că cei cărora le-a încredinţat puterea nu o folosesc în interesul său, ci în interesul lor. Este adevărat că reprezentanţii primesc mandatul de a decide şi a acţiona în numele poporului pentru o anumită perioadă de timp, de patru ani, sau mai mult, dar asta nu înseamnă că ei au dreptul să continue exercitarea puterii chiar şi în condiţiile în care îşi încalcă obligaţiile asumate, sau încalcă aşteptările celor care le-au încredinţat puterea. Este FIRESC, deci, ca poporul să poată interveni şi să-i demită din funcţie pe cei care nu exercită puterea primită de la popor în conformitate cu aşteptările acestuia.
    Dreptul poporului de a-i demite pe cei pe care i-a ales în funcţii publice este unul absolut. Parlamentarul a fost ales cu misiunea de a acţiona şi a vota un pachet de legi considerate ca fiind necesare de către electorat. Parlamentarul nu are numai obligaţia de a nu vota legi care contravin Programului Legislativ aprobat de electorat, dar şi obligaţia de a lupta pentru votarea legilor înscrise în Programul său Legislativ. El poate să fie demis din funcţie nu numai pentru că a votat legi pentru care nu a avut mandat, dar şi pentru că nu a obţinut votarea legilor pentru care a avut mandat. În acest sens, trebuie înţeles conţinutul alineatului (1) al noului articol propus de noi.
    Alineatul (2) al articolului propus concretizează situaţiile în care un parlamentar este demis, de drept, deci, automat, fără a mai fi necesară intervenţia alegătorilor.

    SECŢIUNEA a 3-a. Legiferarea.

    Categorii de legi. Articolul 73.

    La litera a), am adăugat la legile organice pe cele privind organizarea şi funcţionarea noilor autorităţi ale statului, create prin Constituţia Cetăţenilor: Autorităţii Judecătoreşti, Autorităţii Mediatice, Autorităţii Financiare, Autorităţii Electorale, Autorităţii Statistice, Autorității Morale, Autorității Ştiinţifice, Curţii Constituţionale, Curţii de Conturi, Avocatului Poporului, Consiliului Naţional de Securitate, Consiliului Legislativ, Serviciului Român de Informaţii.

    Iniţiativa legislativă. Articolul 74.

    14. La articolul 74, am propus următoarele modificări şi completări:
    A. Am extins dreptul de iniţiativă legislativă, adică dreptul de a face propuneri de legi, de la Guvern, parlamentari şi 100.000 de cetăţeni, cum este în actuala Constituţie, şi la Preşedintele României, la Avocatul Poporului şi la preşedinţii tuturor autorităţilor statului, propuse de noi.
    B. Am abrogat alineatul (2) al acestui articol, din actuala Constituţie, care interzice dreptul cetăţenilor de a propune proiecte de legi referitoare la problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
    C. Am introdus două noi alineate, menite să sporească participarea directă a cetăţenilor la procesul de adoptare a legilor, să consolideze controlul poporului asupra statului, în speţă, asupra Parlamentului. Cele două alineate au următorul cuprins:
    „(5) În cazul în care Parlamentul respinge propunerea legislativă iniţiata de Preşedintele României, de Avocatul Poporului, sau de cetăţeni, Autoritatea Electorală organizează referendum, în 45 zile de la data respingerii proiectului de către Parlament, pentru aprobarea proiectului de lege respins de Parlament.
    (6) În cazul în care poporul aprobă proiectul de lege respins de Parlament, Parlamentul este dizolvat şi se organizează alegeri parlamentare anticipate.”
    În lipsa acestor norme, dreptul de iniţiativă legislativă al cetăţenilor, al poporului, rămâne o vorbă goală, o prevedere constituţională pur demagogică. Cetăţenii pot avea iniţiative legislative, pot strânge cele 100.000 de semnături, însă Parlamentul face ce vrea cu astfel de iniţiative, adică le respinge, fară a da socoteală cuiva. Cu noile norme propuse de noi, în cazurile în care Parlamentul va respinge o iniţiativă a cetăţenilor, sau a Preşedintelui României, ori a Avocatului Poporului, el, Parlamentul, va trebui să supună decizia sa, de respingere, aprobării poporului, care poate să aprobe, sau să respingă decizia Parlamentului, respingerea aducând dizolvarea automată a Parlamentului, fără drept de apel.
    Consiliul Legislativ nu are nimic de zis în legătură cu aceste noi norme constituţionale propuse de noi, nici de bine, nici de rău, dar ne spune că „eliminarea limitărilor referitoare la domeniul de reglementare a iniţiativelor legislative cetăţeneşti prevăzute în prezent de art 74 alin (2) este „discutabilă”. De ce este discutabilă? Deoarece, ne spune Consiliul, „în DOCTRINĂ, s-a subliniat că problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea au fost excluse din obiectul iniţiativei legislative pentru a se evita propunerile legislative demagogice.” Deci, trag eu concluzia, 100.000 de cetăţeni ai României, toţi cu drept de vot, deci, toţi cu scaun la cap, vor face, sigur, propuneri legislative demagogice, în timp ce un interlop devenit parlamentar, prin fraudă electorală, cum a fost cea săvârşită de OTV în alegerile parlamentare din anul 2012, cu sprijinul justiţiei şi al televiziunilor, va fi ferit de o astfel de tentaţie. Asta da “DOCTRINĂ” constituţională.

    Sesizarea Camerelor. Articolul 75.

    În actuala Constituţie, articolul 75 reglementează repartizarea diverselor categorii de legi şi propuneri legislative pa cele două camere ale Parlamentului şi relaţiile dintre cele două camere în procesul de legiferare. Adoptarea regimului parlamentar unicameral face inutile prevederile acestui articol, motiv pentru care am propus abrogarea lui.

    Adoptarea legilor şi a hotărârilor. Articolul 76.

    Am operat modificările determinate de adoptarea regimului parlamentar unicameral, respectiv, înlocuirea celor două camere cu Camera Reprezentanţilor.
    Am ridicat la două treimi cvorumul necesar pentru adoptarea legilor organice, faţă de majoritatea simplă, cât este în actuala Constituţie.
    Am transferat de la Guvern la Preşedintele României dreptul de a solicita Parlamentului aprobarea în regim de urgenţă a unor propuneri legislative.

    Promulgarea legii. Articolul 77.

    Am înlocuit cele două camere cu Camera Reprezentanţilor.

    Intrarea în vigoare a legii. Articolul 78.

    Am introdus un nou alineat, care dispune ca accesul la varianta electronică a Monitorului Oficial al României să fie gratuit şi să nu poată fi îngrădit.

    Consiliul Legislativ. Articolul 79.

    În actuala Constituţie, articolul 79 are următorul cuprins:
    „(1) Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislații. El ține evidența oficială a legislației României.
    (2) Înfiinţarea, organizarea şi funcționarea Consiliului Legislativ se stabilesc prin lege organică.”
    Conform prevederilor alineatului (2) al articolului 7 din Legea nr. 73/1993, Preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii secţiilor Consiliului sunt numiţi, aţi ghicit, de Parlamentul României. În consecinţă, această componentă a statului român, deşi, demagogic, se numeşte Consiliul Legislativ AL ROMÂNIEI, el nu va acţiona ca un consiliu legislativ AL ŢĂRII, AL POPORULUI român, ci ca ORGAN al Parlamentului, al organului SUPREM, care poate fi controlat 100% de mafia politică ţi financiară, aşa cum se întâmplă în România ultimului sfert de veac. Iată, deci, de ce nu trebuie să ne mire faptul că acest Consiliu a avizat nefavorabil proiectul nostru de lege privind revizuirea Constituţiei României, de ce acest Consiliu se opune instituirii „suveranităţii populare”, cum o numeşte el, de ce este împotriva scoaterii statului de sub controlul mafiei politice şi financiare şi punerii statului sub controlul poporului, de ce ţine cu dinţii de prevederile constituţionale care apără averile dobândite prin hoţia statală numită „privatizare”, ca şi cele care apără „dreptul” străinilor de a deveni stăpâni asupra resurselor naturale şi asupra teritoriului naţional al românilor.
    Iată şi de ce noi propunem ca articolul 79 din Constituţia României să aibă următorul cuprins:
    „(1) Consiliul Legislativ este instituţie publică autonomă, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. Avizele Consiliului Legislativ se referă la respectarea principiilor de sistematizare, unificare şi coordonare legislativa stabilite prin lege.
    (2) Consiliul Legislativ colaborează cu iniţiatorii proiectelor de acte normative la definitivarea redactării acestor acte, astfel încât ele să fie conforme cu principiile de sistematizare, unificare şi coordonare legislativă.
    (3) Consiliul Legislativ ţine evidenţa oficială a legislaţiei României.
    (4) Consiliul Legislativ este condus de un Preşedinte, ales de popor.
    (5) Prevederile articolelor 62.1, 81, alineatul (1) şi alineatele (2)-(4), 82, 83, 84, 95, 96, 96.1 şi 97 se aplică, în mod corespunzător, şi Preşedintelui Consiliului Legislativ.
    (6) Dacă funcţia de Preşedinte al Consiliului legislativ devine vacantă ori dacă Preşedintele Consiliului Legislativ este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură de un parlamentar desemnat de Camera Reprezentanţilor, cu votul majorităţii membrilor săi.
    (7) Organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ se stabilesc prin lege.”
    Prin punerea în practică a normelor constituţionale propuse de noi, Consiliul Legislativ va deveni cu adevărat AL ROMÂNIEI, al poporului român. Preşedintele acestui Consiliu va fi ales de popor, ca şi Preşedintele României, şi va fi demis, de popor, dacă încalcă prevederile Constituţiei şi ale legii, dacă nu apără interesele poporului, ci pe cele ale mafiei politice şi financiare.
    Absolvent al Colegiului Naţional „Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor în economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

Similar Threads

  1. Constitutia cetatenilor - proiect de Noua Constitutie a Romaniei 2014 / P9 - art. 142-156
    By Constantin Cojocaru in forum Noua Constitutie a Romaniei - Constitutia Cetatenilor
    Replies: 0
    Last Post: 05-01-14, 01:15 PM
  2. Constitutia cetatenilor - proiect de Noua Constitutie a Romaniei 2014 / P8 - art. 135-141
    By Constantin Cojocaru in forum Noua Constitutie a Romaniei - Constitutia Cetatenilor
    Replies: 0
    Last Post: 05-01-14, 01:14 PM
  3. Constitutia cetatenilor - proiect de Noua Constitutie a Romaniei 2014 / P7 - art. 134.82-134.84
    By Constantin Cojocaru in forum Noua Constitutie a Romaniei - Constitutia Cetatenilor
    Replies: 0
    Last Post: 05-01-14, 01:08 PM
  4. Constitutia cetatenilor - proiect de Noua Constitutie a Romaniei 2014 / P5 - art.134.1-134.8
    By Constantin Cojocaru in forum Noua Constitutie a Romaniei - Constitutia Cetatenilor
    Replies: 0
    Last Post: 05-01-14, 12:18 PM
  5. Constitutia cetatenilor - proiect de Noua Constitutie a Romaniei 2014 / P4 - art. 120-134
    By Constantin Cojocaru in forum Noua Constitutie a Romaniei - Constitutia Cetatenilor
    Replies: 0
    Last Post: 05-01-14, 12:16 PM

Tags for this Thread

Liens sociaux

Posting Permissions

  • You may not post new threads
  • You may not post replies
  • You may not post attachments
  • You may not edit your posts
  •