Results 1 to 8 of 8

Thread: Elemente ale economiei de piaţă-cap-VI-,ce este si ce nu este economia de piaţă

  1. #1
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    Romnia
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Exclamation Elemente ale economiei de piaţă-cap-VI-,ce este si ce nu este economia de piaţă

    In cuprins:

    01. Ce este şi ce nu este economia de piaţă
    02. "Capcanele teoretice" ale privatizării
    03. Proprietatea
    04. Legea cererii şi a ofertei
    05. Monopolurile
    06. Societăţile pe acţiuni
    07. Acţiunile
    08. Capitalul
    09. Managementul
    10. Consiliul de administraţie
    11. Impozitele
    12. Sistemul financiar
    13. Bugetul
    14. Cecul
    15. Angajarea personalului
    16. Falimentul


    Recent a fost dată spre publicare noua versiune a Schiţei privind strategia tranziţiei la economia de piaţă n Romnia" versiunea MAI 1990 pregătită de către Comisia guvernamentală pentru elaborarea programului economic de tranziţie la economia de piaţă, sub coordonarea domnului academician Tudorel Postolache.

    Schiţa se constituie ntr-un document de reală valoare ştiinţifică şi practică ea sintetiznd tot ce are mai bun gndirea economică romnească n acest moment şi va reprezenta un solid punct de plecare n formularea programului noului guvern.

    Misiunea Comisiei nu a fost aceea de a opta pentru un tip de economie sau alta;

    -opţiunea pentru economia de piaţă fusese făcută de către poporul romn, prin actul Revoluţiei, guvernul provizoriu prelund-o ca un mandat. Sarcina Comisiei guvernamentale a fost aceea de a defini strategia, adică modalităţile, căile, mijloacele şi măsurile a căror transformare n practică N TIMP să realizeze transformarea economiei romneşti monopolist-statale ntr-o economie de piaţă.

    Comisia a formulat, ntr-adevăr, o STRATEGIE, n sensul că a reuşit să structureze un pachet de măsuri, a căror implementare, eşalonată pe parcursul anilor 19901992 va face, n concepţia Comisiei, ca economia romnească, la sfrşitul acestui interval, să aibă caracteristicile unei economii de piaţă, moderne, eficiente.

    n acest interval, de doi ani şi jumătate, sectorul particular va ajunge să deţină circa 6070% din avuţia naţională, restul de 3040% rămnnd, n continuare, n proprietatea statului;

    -pentru 8085% din nomenclatorul de produse preţurile vor fi liberalizate, n sensul că vor fi liber convenite ntre vnzători şi cumpărători;
    -pnă n 1992 monopolul statului asupra sistemlui bancar, valutar, de asigurări şi de comerţ exterior va fi complet eliminat;
    -ntr-una din variantele recomandate de către Comisie, leul va deveni convertibil la 1 Ianuarie 1992 ; va fi creat un nou sistem juridic pentru reglementarea ntregii vieţi economice.

    Părerea mea este că strategia elaborată de către Comisie, măsurile propuse şi eşalonarea n timp a acestora necesită a fi şlefuită" n continuare, n sensul radicalizării, concretizării şi accelerării realizării măsurilor propuse, n aşa fel nct să se asigure implementarea fundamentelor economiei de piaţă n Romnia pnă la sfrşitul anului 1990, deci cu doi ani mai devreme, evitndu-se astfel prelungirea şi intensificarea actualei crize prin care trece economia romnească, cu tot cortegiul de lipsuri şi de suferinţe pe care această criză l aduce populaţiei.

    Romnia poate intra n anul 1991 cu o economie n care mecanismele fundamentale ale pieţei libere să funcţioneze din plin, oferind astfel cetăţenilor săi bunurile şi serviciile la care aceştia snt ndreptăţiţi.

    Prima corecţie ce trebuie adusă strategiei elaborate de către Comisia guvernamentală priveşte nsăşi definirea conţinutului conceptului de economie de piaţă, a punctului unde vrem să ajungem. Nu este lipsit de importanţă să reţinem faptul că n versiunea APRILIE 1990 a schiţei de strategie, acest subiect lipsea cu desăvrşire.

    n versiunea MAI 1990, Comisia defineşte economia de piaţă ca una n care agenţii economiei, formal (juridic) independenţi şi egali, şi exercită n mod autonom şi egal totalitatea funcţiilor prin care pot fiinţa ca elemente autoreproductibile ale organismului economic;

    -pe baza relaţiilor liber stabilite ntre ele aşa numitele tranzacţii orizontale voluntare , relaţii ce formează mecanismul de autoreglare (prin intermediul cererii şi ofertei de bunuri finale, de factori de producţie şi de monedă) al economiei naţionale, cu rol determinant n funcţionarea acesteia;

    -componentele motorii ale acestui mecanism snt preţurile liber-convenite ntre agenţii economici, funcţionarea pieţelor pentru toţi factorii de producţie şi existenţa unui cadru instituţional corespunzător : sistemul de intermediere financiară (sistemul bancar, de care depinde formarea pieţei capitalului şi aplicarea unei politici monetare eficace), sistemul de impunere fiscală, sistemul interacţiunii cu mediul extern (inclusiv regimul funcţionării cursului de schimb), sistemul legal (ex. legislaţia antimonopolistă), o piaţă liberă a forţei de muncă, dublată de un sistem eficient de protecţie socială".

    Am redat n ntregime acest pasaj deoarece, după opinia mea, el este cea mai importantă parte a ntregului text de circa 150 pagini al schiţei de strategie. Nu pot fi dect de acord cu afirmaţia Comisiei n conformitate cu care conţinutul, trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă, sugerează, de altfel, şi direcţiile de acţiune pentru transformarea sistemului economiei de comandă", ntr-adevăr, n modul n care definim trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă definim şi direcţiile de acţiune pentru a o construi.

    Ori tocmai aici este problema : trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă NU snt cele reţinute de către Comisie.
    Agenţii economiei independenţi şi egali din punct de vedere formal (juridic) nu reprezintă o trăsătură distinctivă a economiei de piaţă (vezi parodia juridică a autogestiunii", larga autonomie" şi egalitate" acordate unităţilor economice de stat de către legile ceauşiste);
    -n economia de piaţă agenţii economici nu snt elemente autoreproductibile" ale organismului economic (vezi numărul imens al agenţilor economici care apar şi dispar n fiecare an n economiile de piaţă) ;
    -n economia de piaţă preţurile nu snt liber-convenite ntre agenţii economici ele snt stabilite n afara controlului agenţilor economici, prin acţiunea minii invizibile" (vezi Adam Smith), a acţiunii legii cererii şi ofertei;
    -un cadru instituţional cu sisteme financiare, bancare, monetare, valutare a existat şi există şi n economiile de piaţă, democratice, şi n cele monopolist-statale, de comandă.

    Existenţa sau inexistenţa lor nu este o caracteristica distinctivă a economiei de piaţă ;
    -conţinutul lor este diferit, specific unui anumit tip de economie ; de piaţă, sau de alt fel.

    Trăsăturile caracteristice ale economiei de piaţă snt altele dect cele reţinute de către Comisie. Ele snt următoarele :
    -proprietatea individuală (particulară, privată) este forma dominantă de proprietate asupra resurselor economice, asupra avuţiei acumulate n societate, asupra capitalului ;
    -proprietatea individuală poate mbrăca o infinitate de forme organizatorice, de ntreprinderi personale, asociaţii, corporaţii, societate pe acţiuni etc.

    Fără a-şi pierde caracterul de individualitate proprietatea individuală constituie suportul de nenlocuit al autonomiei decizionale şi răspunderii patrimoniale a agenţilor economici n utilizarea capitalului;
    -autonomia şi răspunderea deeizională a agenţilor economici este o condiţie de nenlocuit a concurenţei;
    -la rndul ei, concurenţa face posibilă acţiunea legii cererii şi ofertei care determină preţurile, n mod obiectiv, n afara controlului agenţilor economici;
    -preţurile astfel stabilite, n mod obiectiv, asigură alocarea resurselor economice n funcţie de nevoile reale ale societăţii şi reducerea consumurilor acestor resurse, realizarea produselor şi serviciilor de care are nevoie societatea cu costuri minime aceasta este baza temeliei fundamentului" economiei de piaţă ;
    -cadrul instituţional al economiei de piaţă (sistemul de organizare al proprietăţii tipuri de ntreprinderi, sistemul bancar, monetar, valutar etc.) este structurat de asemenea natură nct să asigure maximum de libertate de decizie şi acţiune agenţilor economici, n limitele impuse de restricţiile sistemului social pe care sistemul economic l deserveşte.

    n economia de piaţă statul intervine n calitate de consumator al unei părţi din resursele economice, consum cerut de ndeplinirea funcţiilor sale specifice apărarea naţională, educaţia generală a populaţiei, protecţia socială etc. pentru care el şi creează un sistem de taxe şi impozite, prin care preia resursele respective din proprietatea agenţilor economici, de moderator al acţiunii agenţilor economici, fie indirect prin sistemul juridic, fie direct prin controlul (impunerea) unora dintre deciziile agenţilor economici, de obicei preţurile, n anumite condiţii ;

    -ca proprietar, al unei părţi din capitalul naţional, tot n condiţii determinate, fie pentru asanarea unor ntreprinderi sau sectoare economice, fie pentru protejarea unei părţi a populaţiei;
    -pentru economia de piaţă, prezenţa statului ca agent economic proprietar este un rău necesar" ;
    -cnd această prezenţă trece dincolo de strictul necesar, avantajele economiei de piaţă menţionate a se produce numai ce dar tot ct vrea populaţia, la costuri minime snt diminuate.

    Recapitulnd, economia de piaţă se caracterizează deci prin :

    a) dominaţia proprietăţii individuale asupra capitalului şi restrngerea proprietăţii de stat Ia minimum necesar determinat de cerinţele de asanare a unor sectoare economice şi de protecţie socială, cerinţe specifice la un moment dat, unei economii naţionale date ;

    b) organizarea proprietăţii individuale ntr-o largă diversitate de agenţi economici, de FORME de ntreprindere personale, de asociaţie pe acţiuni toate nsă avnd la bază aceeaşi formă de proprietate, cea individuală diversitate cerută de specificitatea diferitelor produse şi servicii necesare societăţii, de structura tehnică a economiei naţionale la un moment dat;

    c) acţiunea legii cererii şi ofertei n stabilirea preţurilor tuturor mărfurilor inclusiv ale capitalului şi monedei naţionale preţuri care joacă astfel rolul de instrument unic (şi obiectiv) de alocare a resurselor economice pentru realizarea produselor şi serviciilor de care societatea are realmente nevoie şi de minimizare a consumului respectivelor resurse;.

    d) rolul statului este esenţialmente unul de arbitru şi moderator, concretizat n crearea sistemului juridic şi instituţional prin care asigură existenţa şi integritatea celor trei caracteristici fundamentale mai sus menţionate apărarea proprietăţii individuale, definirea formelor de ntreprindere, controlul acţiunii legii cererii şi ofertei.

    n Romnia trebuie deci construit un sistem economic care să aibă aceste caracteristici fundamentale, chiar dacă procentul proprietăţii de stat va fi mai mic sau mai mare dect n ţara X sau ţara Y, la momentul istoric A sau B, chiar dacă formele concrete de ntreprindere din Romnia vor semăna mai mult cu cele din SUA dect cu cele din Franţa, chiar dacă modalităţile concrete de intervenţie ale statului romn n reglarea mecanismelor legii cererii şi ofertei, n perioada de tranzit, ca şi după aceea, se vor apropia mai mult de cele utilizate de statul suedez dect cele practicate de cel brazilian.

    Conştientă de faptul că n elaborarea unei strategii este la fel de importantă definirea punctului la care vrei să ajungi ca şi a celui de la care pleci, Comisia alocă ceva mai mult de o pagină de text caracterizării sistemului economic existent n Romnia, cel lăsat de către dictatură.

    Din păcate, singurul lucru pe care l aflăm despre conţinutul sistemului economic romnesc care ne-a dus la sărăcia pe care o cunoaştem cu toţii este acela că acesta a fost socialism monopolist de stat" caracterizat printr-un accentuat" centralism birocratic, care, n Romnia, a căpătat forme de-a dreptul monstruoase".
    Restul textului se concentrează asupra consecinţelor adoptării sistemului economic respectiv ;

    -paralizarea iniţiativei creatoare n societate, naţionalitate şi ineficientă n utilizarea resurselor, deturnarea activităţii economice de la finalitatea ei socială firească nevoile sociale, formarea de adinci dezechilibre n economie reflectate n rămnerea n urmă a agriculturii, supradimensionarea ramurilor industriale de prelucrare primară, agravarea problemei energetice, neglijarea sectorului terţiar, reducerea competitivităţii internaţionale a economiei romneşti, impunerea de privaţiuni materiale şi spirituale greu de imaginat pentru o ţară europeană la sfrşitul secolului XX.
    Deşi caracterizarea sistemului economic instaurat n Romnia ca socialism monopolist statal centralist birocratic" reflectă esenţa conţinutului sistemului respectiv, cred că detalierea acestei definiţii ar fi de natură a ajuta la concretizarea celor mai adecvate modalităţi de transformare a lui ntr-un altul, respectiv n sistemul economiei de piaţă.

    n acest sens, mi se pare potrivit să pornim de la aceleaşi caracteristici fundamentale pe care le-am utilizat şi n definirea conţinutului sistemului economic de piaţă : proprietatea, formele de organizare economică a acesteia, modul de stabilire şi rolul preţurilor, sistemul juridic şi cadrul instituţional de desfăşurare a activităţii economice.

    Procednd astfel vom observa cu uşurinţă că sistemul economic de la care trebuie să pornim n construirea economiei de piaţă n Romnia se caracterizează prin următoarele :

    a) dominaţia absolută a proprietăţii de stat, proprietate de clică (comunistă) asupra capitalului, chiar dacă, formal, n societate, au continuat să fiinţeze şi agenţi economici constituiţi n aşa-zise cooperative şi ntreprinderi particulare prin sistemul jnridic şi instituţional impus de către stat, dreptul de proprietate al cooperatorilor şi ntreprinzătorilor particulari a fost golit de conţinut, ei acţionnd n sistemul economic ca auxiliari ai proprietăţii de stat :

    b) proprietatea de stat a creat o formă specifică de ntreprindere, ntreprindere unică a statului la nivelul ntregii economii naţionale, statul fiind unicul agent economic;
    -n exercitarea drepturilor sale de proprietar unic asupra capitalului, statul şi-a format aşa-zisele ntreprinderi, centrale, ministere, care nu au acţionat niciodată ca agenţi economici autonomi decizionali şi responsabili patrimonial, ei nereprezentnd proprietari diferiţi, angajaţi n concurenţă pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor, ci compartimente diferite ale uneia şi aceleiaşi ntreprinderi ;

    c) eliminarea din sistemul economic a concurenţei, a agenţilor economici autonomi decizional şi răspunzători patrimonial, a nsemnat şi eliminarea condiţiei esenţiale pentru acţiunea legii cererii şi ofertei, respectiv a funcţionării preţului ca instrument obiectiv de alocare a resurselor n funcţie de nevoile reale ale societăţii şi de minimizare a consumului acestora ;
    -n schimb, preţul a fost transformat şi utilizat ca instrument de redistribuire a veniturilor pentru realizarea intereselor economice şi politice ale statului, funcţia preţului de alocare a resurselor fiind nlocuită cu decizii arbitrare ale aparatului birocratic al statului ;

    d) pentru asigurarea perpetuării formei de proprietate, de ntreprindere şi a mecanismului de preţ, statul şi-a construit şi propriul sistem juridic şi cadru instituţional : sistem bancar, monetar, valutar, de asigurări sociale etc.
    Cu aceste detalieri, componentele strategiei tranziţiei la economia de piaţă apar cu toată claritatea :

    a) liberalizarea şi legiferarea proprietăţii individuale, dar şi transformarea celei mai mari părţi a actualei proprietăţi de stat n proprietate individuală, cu excepţia unor sectoare de activitate a căror menţinere n proprietatea de stat este reclamată de caracterul lor de monopol natural sau suport social :

    b) desfiinţarea completă, a actualei ntreprinderi unice de stat şi nlocuirea ei cu forme de ntreprindere compatibile cu cele două forme de proprietate ce vor funcţiona n noul sistem economic individuală şi de stat;

    c) recunoaşterea rolului preţului, stabilit prin mecanismul legii cererii şi al ofertei, ca instrument de alocare şi consumare a resurselor n procesele economice ;

    d) crearea cadrului juridic care să asigure funcţionarea sistemului economic n conformitate cu legislaţiile pieţei şi cu restricţiile impuse de sistemul social.
    Last edited by Constantin Cojocaru; 08-05-10 at 07:36 PM.
    Absolvent al Colegiului Naţional Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor n economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

  2. #2
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    Romnia
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Post Re : Elemente ale economiei de piaţă-cap-VI-,ce este si ce nu este economia de piaţă

    2. „Capcanele teoretice" ale privatizării

    Sub titlul „Privatizarea nu e pom de Crăciun", n nr. 5 din 13.07.1990 al periodicului „Economistul", domnul prof. dr. Ion Blaga publică un foarte interesant articol care, după cunoştinţele mele, reprezintă prima ncercare de fundamentare teoretică, făcută in presa de specialitate din ţara noastră, a poziţiei celor ce se opun mproprietăririi populaţiei cu o parte a actualei bogăţii acumulate n proprietatea statelor ce au „moştenit" birocraţiile comuniste, ca soluţie pentru crearea şi dezvoltarea rapidă a sectorului particular n economie.

    Domnul profesor nţelege prin privatizare exact acelaşi lucru pe care-l nţeleg şi eu : crearea şi dezvoltarea n economie a unui sector particular, bazat pe proprietatea privată. Deosebirile dintre noi se referă la :

    a) căile prin care poate fi şi trebuie creat sectorul particular n economie
    b) relaţia dintre privatizare şi economia de piaţă.

    Poziţia mea este aceea că dispunem de două căi de creare şi dezvoltare a sectorului particular :

    1) transformarea economiilor băneşti existente n prezent la populaţie n capital, incluznd şi utilizarea acestor economii pentru cumpărarea de către populaţie a unei părţi a actualei avuţii ce formează obiectul proprietăţii de stat.

    2) — mproprietărirea populaţiei, adică transferarea către populaţie, n mod gratuit, a unei alte părţi a actualei avuţii ce formează obiectul proprietăţii de stat.
    Domnul profesor susţine că există o singură cale de creare a sectorului particular, respectiv numai prima dintre cele două căi menţionate. n ceea ce priveşte relaţia dintre privatizare şi economia de piaţă, poziţia mea este că privatizarea — crearea şi dezvoltarea sectorului particular — este o componentă a procesului de tranziţie la economia de piaţă, că nici nu se poate vorbi de tranziţie la economia de piaţă fără privatizare, că asigurarea caracterului predominant al sectorului particular n economie constituie condiţia sine qua non a funcţionării mecanismelor economiei de piaţă.

    Domnul profesor este de părere că, citez : „aceste două procese — tranziţia la economia de piaţă şi privatizarea — snt distincte ; ele au conţinuturi diferite şi se desfăşoară n timpi diferiţi".

    Cum ajunge domnul profesor să vadă n economia de piaţă şi privatizare două procese distincte, separate şi independente unul de altul ? Din cte-mi dau eu seama, lăsndu-se prins ntr-o capcană teoretică, din care nu mai poate scăpa dect negnd realitatea.

    Domnia-sa susţine teoria n conformitate cu care proprietatea de stat nu este ceea ce spun cuvintele că ar fi, adică proprietatea statului, ci proprietate comună, colectivă, a cetăţenilor, a ntregului popor, că nu statul este proprietar, adică nu miniştrii şi directorii numiţi de miniştri snt cei ce posedă, decid şi folosesc fructul utilizării economice a avuţiei ce formează obiectul proprietăţii — profitul, ci totalitatea cetăţenilor ţării.

    Cetăţenii şi exercită dreptul" lor de proprietari colectivi nu direct, ci indirect prin reprezentanţii lor, miniştrii şi directorii. Obiectul proprietăţi colective este unitar, formează un ntreg. Acesta nu poate fi separat n bucăţi, astfel nct fiecare cetăţean să se transforme dintr-un proprietar indirect n proprietar direct, din proprietar colectiv n proprietar pur şi simplu.

    Nu : aşa ceva ar nsemna nici mai mult, nici mai puţin dect „exproprierea cetăţenilor de bunurile proprietate colectivă, nesocotirea intereselor de proprietari ale acestora". Deci nu statul, ci cetăţenii, n calitatea lor de proprietari colectivi, ar fi cei expropriaţi.

    Odată prins n această capcană, domnul profesor nu mai are altă scăpare dect să constate că singura modalitate prin care avuţia ce formează obiectul proprietăţii de stat se poate transforma n obiect al proprietăţii particulare este vnzarea ei către populaţie, către cetăţeni.

    Altfel spus, cetăţenii Romniei care au muncit patru decenii ca să acumuleze avuţia care se află acum n proprietatea statului vor mai trebui să muncească alte decenii, să economisească, să strngă bani, să cumpere de la stat, care nu este proprietar, o avuţie care le aparţine, ai căror proprietari colectivi snt chiar ei, viitorii cumpărători.
    Domnul profesor nu ne precizează cte decenii le vor trebui cetăţenilor romni pentru „răscumpărarea" nteprinderilor de stat, informndu-ne numai că „ar fi necesare destul de multe decenii". Utiliznd chiar cifrele pe care ni la pune la dispoziţie articolul domniei sale, rezultă nsă că perioada respectivă ar fi exact de 75 de ani. Asta ar nsemna că n anul 2065 sectorul particular va reprezenta 50 la sută din capitalul utilizat n economia romnească.

    mproprietărirea populaţiei prezintă dezavantajul că ridică „numeroase probleme", ...pentru a căror soluţionare, să spunem deocamdată, nu există nici măcar criteriile necesare".
    Care snt aceste „numeroase probleme" ? Domnul profesor menţionează numai două :

    a) evaluarea, adică stabilirea valorii avuţiei n proprietatea statului,
    b) stabilirea criteriilor de mproprietărire, adică ce, cui şi ct să se dea.

    Eu am propus soluţii practice pentru rezolvarea acestor două probleme şi mă aşteptam ca domnul profesor să ia poziţie faţă de ele, să le critice şi, binenţeles, s le nlocuiască cu altele, mai bune, sau să propună modificarea, completarea lor.

    n locul acestui demers constructiv, domnul profesor ne oferă o ameninţare, spunndu-ne că „soluţionarea greşită a problemei conferă mproprietăririi un caracter contradictoriu, care poate deveni sursă de conflicte sociale".
    Ideea este reluată ntr-un alt paragraf al articolului, unde ni se precizează că mproprietărirea poate „strni reacţii puternice n masa largă a populaţiei... care nu numai că poate frna tranziţia la economia de piaţă, dar poate determina chiar ntoarceri la vechile stări de lucruri".

    n afară de faptul că ar fi „puternice" nu aflăm ce fel de reacţii ar strni mproprietărirea n masa largă a populaţiei. Fiind nsă vorba de reacţii, trebuie să traducem că acestea ar fi mpotriva mproprietăririi.

    Să fie oare romnul att de „original" nct să respingă dreptul lui la proprietate, drept considerat sfnt, fundamental, de către toţi semenii lui cunoscuţi n univers ?
    Cine s-ar mpotrivi la mproprietărire ? Bişniţarii şi privilegiaţii vechiului regim ? Dacă la aceştia se gndeşte domnul profesor, atunci snt 52 de acord cu dumnealui : cu siguranţă, aceştia vor avea reacţii negative iată de mproprietărire.

    Ei nu reprezintă nsă „masa largă a populaţiei şi reacţiile lor negative nu vor fi att de „puternice" nct să frneze tranziţia la economia de piaţă şi, cu att mai puţin, să determine ntoarcerea la vechile stări de lucruri.

    Este adevărat, că aceste categorii vor : avea „reacţii pozitive" faţă de calea de privatizare propusă de domnul profesor, respectiv faţă de transferarea avuţiei din proprietatea statului n aceea a populaţiei exclusiv pe calea vnzării.
    Domnul profesor Blaga ne prezintă numai dezavantajele privatizării prin mproprietărire, aşa cum le-am descris mai sus. Nu ne spune nimic nsă despre avantajele mproprietăririi. N-o fac nici eu : le-am prezentat cu altă ocazie. Fără a face nici o menţiune despre dezavantajele privatizării prin vnzare, domnul profesor ne ajută să surprindem avantajele acesteia.

    Sintetic, binefacerile privatizării prin vnzare ar fi :
    a) reducerea dezechilibrelor monetare, respectiv a inflaţiei ;
    b) modernizarea tehnică şi structurală a sectorului economic de stat;
    c) constituirea de fonduri de protecţie socială.

    Să le analizăm pe rnd.

    n ceea ce priveşte dezechilibrele monetare, trebuie observat că vnzarea proprietăţii de stat către populaţie va avea ca efect transferul unei părţi din banii ţinuţi la ciorap sau n conturi ale populaţiei la bănci n conturi ale ntreprinderilor de stat la bănci şi, respectiv, transferul de active sau acţiuni din proprietatea statului n cea a particularului.

    După cum ne anunţă noul guvern, n economia de piaţă, ntreprinderile de stat vor fi la fel de „autonome" ca cele particulare, se vor gestiona după aceeaşi unică Lege a ntreprinderii, n aceste condiţii, transferurile de bani ntre conturile ntreprinderilor particulare şi ale celor de stat, ca urmare a vnzării proprietăţii de stat, nu vor afecta cantitatea totală de bani existentă n circulaţie, banii respectivi putnd ajunge, prin intermediul salariilor, sau altor plăţi, să fie folosiţi pentru exact aceleaşi cumpărături pe care le-ar fi făcut populaţia fără actul cumpărării proprietăţii de stat.

    Pentru controlul echilibrelor monetare, respectiv al inflaţiei, va trebui să apelăm la cu totul alte mecanisme, n primul rnd la sporirea volumului de mărfuri şi servicii. Din acest punct de vedere, privatizarea prin mproprietărire ar permite „demararea" rapidă a zeci de mii de ntreprinderi particulare sănătoase, capabile să aducă pe piaţă o mare cantitate de bunuri şi servicii, n timp ce privatizarea prin vnzare ar asigura acelaşi lucru cu o ntrziere de... 75 de ani.
    Ideea modernizării tehnice şi structurale a sectorului de stat pe seama banilor luaţi de la populaţie mă trimite la aceea a transfuziei de snge sănătos dintr-un corp tnăr ntr-unui bătrn şi bolnav. Ne este chiar aşa de scump acest sector de stat ramolit care ne-a chinuit viaţa timp de decenii nct să merite să-i prelungim existenţa pentru multe alte decenii, sacrificnd dezvoltarea viguroasă a tnărului organism al sectorului particular ? Să riscăm mbolnăvirea sau creşterea pipernicită a tnărului pentru menţinerea n viaţă a unui organism sclerozat ?


    Asemănător stau lucrurile şi cu cel de-ai treilea „avantaj" al privatizării prin vnzare : constituirea fondurilor de protecţie socială pe seama acumulărilor sectorului particular. n virtutea căror principii sectorul particular trebuie să plătească pensiile de şomaj, de btrneţe sau de invaliditate ale sectorului de stat ? Dacă sectorul de stat nu este n stare să-şi asigure fondurile respective prin forţe proprii atunci să părăsească scena, s-o lase celui capabil.


    3. Proprietatea

    O caracteristică fundamentală a economiei de piaţă o reprezintă autonomia decizională a agenţilor economici bazată pe proprietatea individuală asupra resurselor economice, asupra capitalului. Proprietatea individuală implică exercitarea de către individ, n totală libertate, a tuturor componenteolr definitorii ale dreptului de proprietate : posesie, utilizare, dispoziţie, uzufruct.

    Delegarea de către individ, a exercitării unuia sau altuia dintre elementele dreptului său de proprietar nu schimbă caracterul de individualitate al proprietăţii sale, tot aşa cum delegarea de către stat a exercitaţii unuia sau altuia dintre elementele dreptului său de proprietate nu schimbă caracterul statal al proprietăţii acestuia.

    n ţările democratice ale lumii au fost dezvoltate forme de organizare a exercitării dreptului de proprietate individuală care răspund cu succes cerinţelor progresului tehnic — concentrarea de resurse economice, de capital — şi păstrează intact caracterul de individualitate al proprietăţii.

    Astfel, există ntreprinderile personale — n care individul participă cu ntregul capital conduce direct şi răspunde cu ntreaga avere, nu numai cu aceea investită, pentru obligaţiile asumate;
    -asociaţiile de diverse tipuri — n care doi sau mai mulţi indivizi (sau asociaţii) participă la formarea capitalului unităţii economice, la conducerea acesteia, răspunznd solidar cu ntreaga lor avere, nu numai aceea investită n unitatea respectivă, pentru obligaţiile asumate :
    -corporaţiile sau societăţile pe acţiuni, sau comerciale, cum mai snt denumite — n care mai mulţi particulari participă la formarea capitalului, la numirea conducerii acestuia — nu şi la conducerea lor propriu-zisă — răspunznd pentru obligaţiile asumate de unitate numai n limitele capitalului investit.

    Toate acestea, deci — ntreprinderile personale, asociaţiile şi corporaţiile—nu snt forme diferite de proprietate, ci forme diferite de organizare economică a uneia si aceleiaşi forme de proprietate — PROPRIETATEA INDIVIDUALA.

    n toate ţările democratice, proprietatea individuală este dominantă, proprietatea de stat are un caracter minoritar, limitat, existenţa şi dimensiunile ei fiind determinate fie de caracterul de monopol natural al unor resurse şi activităţi — pămnt, bogăţii ale subsolului, anumite tipuri de transporturi şi alte servicii orăşeneşti şi comunale etc.—fie de necesităţi temporare de protecţie socială — asanarea unor sectoare de activitate, păstrarea echilibrului ecologic etc.

    Proprietatea de stat este una din modalităţile prin care statul modern, democratic, intervine ca moderator n mecanismul economiei de piaţă, care esenţialmente este un mecanism bazat pe proprietatea individuală.

    n Romnia prerevoluţionară structura de proprietate asupra avuţiei naţionale acumulate (exclusiv valoarea pămntului) era următoarea :
    -unităţi de stat 77,4 la sută;
    -unităţi cooperatiste 3,4 la sută;
    -populaţie 19,2 ia sută.
    De observat că cea mai mare parte a procentului de 19,2 la sută atribuit populaţiei (proprietate individuală, personală) acoperă valoarea locuinţelor şi anexelor acestora, care nu snt mijloace de producţie, nu snt capital.
    De asemenea, trebuie notat că prin modul lor de organizare şi funcţionare, cu uniuni teritoriale, de ramură şi centrale naţionale, unităţile cooperatiste romneşti — meşteşugăreşti, de consum şi agricole — şi-au pierdut complet caracterul lor cooperatist statul prelund, n mod abuziv, exercitatea tuturor componentelor dreptului de proprietate al cooperatorilor.

    Statul, mai exact clica ceauşistă, s-a transformat n proprietar unic al avuţiei naţionale, al ntregului capital romnesc, de care a dispus şi pe care l-a utilizat n strictă conformitate cu interesele sale fundamentale : consumul său parazitar şi perpetuarea poziţiei de proprietar unic.
    Reinstaurarea proprietăţii individuale ca formă de proprietate dominantă constituie prima şi cea mai importantă condiţie a creării economiei de piaţă n Romnia. Există două modalităţi de realizare a acestui obiectiv :

    a) liberalizarea transformării economiilor populaţiei n capital, prin investirea acestora n unităţi economice bazate pe proprietatea individuală : ntreprinderi personale, asociaţii, corporaţii;

    b) transformarea proprietăţii de stat asupra capitalului n proprietate individuală, prin mproprietărirea populaţiei, n conformitate cu munca depusă pentru crearea respectivului capital.
    Prin adoptarea Decretului-lege nr. 54/1990 s-au făcut primii paşi pe calea liberalizării formării de unităţi economice particulare bazate pe capitalul existent n proprietatea populaţiei. Prevederile legii snt limitative şi ele trebuie modificate de urgenţă n direcţia simplificării regimului de autorizare a nceperii activităţii, eliminării restricţiilor relative la numărul de angajaţi, introducerii corporaţiei, alături de ntreprindere şi de asociaţie, ca formă de ntreprindere bazată pe proprietatea individuală.

    Corporaţia este net superioară celorlalte forme de ntreprindere prin faptul că permite concentrarea rapidă şi utilizarea cu flexibilitate nelimitată a capitalului şi, prin aceasta, a resurselor economice — materiale, de forţă de muncă, de cadre de conducere. De notat că n S.U.A., de exemplu, corporaţiile, deşi ca număr reprezintă circa 20 la sută din totalul unităţilor economice, contribuie cu mai mult de 80 la sută la crearea venitului naţional.
    Last edited by Dacus; 09-05-10 at 09:06 AM.
    Absolvent al Colegiului Naţional Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor n economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

  3. #3
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    Romnia
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Post Re : Elemente ale economiei de piaţă-cap-VI-,ce este si ce nu este economia de piaţă

    4. Legea cererii şi a ofertei

    Spre deosebire de economiile totalitar-comuniste, n care atit cantităţile, ct şi preţurile la care produsele (serviciile) se vnd şi se cumpără snt stabilite n mod subiectiv, arbitrar, de către aparatul birocratic, in conformitate cu interesele de consum parazitar şi de perpetuare a poliţiei sale de proprietar unic al ntregii avuţii naţionale, n economiile democratice, de piaţă, preţurile şi cantităţile produselor snt stabilite prin deciziile şi acţiunile milioanelor de agenţi economici, proprietari individuali, producători şi consumatori, n conformitate cu cerinţele obiective ale legii cererii şi ofertei.

    n esenţă, legea cererii şi ofertei, spune că : toate celelalte condiţii rămnnd constante, la un moment dat, cererea pentru un anumit produs creşte pe măsură ce preţul produsului respectiv scade ; n aceleaşi condiţii — şi, de asemenea, la un moment dat — oferta unui anumit produs creşte pe măsură ce preţul produsului respectiv creşte : pe piaţa concurenţială, preţul şi cantităţile n care produsele (serviciile) se vnd şi se cumpără tind să fie determinate la punctul n care cererea şi oferta snt egale.

    Expresia „toate celelalte condiţii rămnnd constante" vrea să spună că toţi ceilalţi factori ce influenţează cererea şi/sau oferta, alţii dect preţul şi cantitatea, trebuie-să fie consideraţi stabili. Astfel de factori snt veniturile, dorinţele şi aşteptările cumpărătorilor şi vnzătorilor etc.

    Dacă, de exemplu, potenţialii cumpărători şi reduc drastic veniturile — şi pierd slujbele — degeaba va scădea preţul brnzei de la 70 lei ia 50 lei; n astfel de condiţii este greu să ne aşteptăm la o creştere a cererii de brnză. La fel, chiar dacă preţul brnzei scade, astăzi, de la 70 lei la 50 lei, cererea nu va creşte dacă potenţialii cumpărători se aşteaptă, ca mine preţul respectiv să scadă n continuare la 30 lei.
    Piaţa concurenţială implică existenţa mai multor vnzători şi mai multor cumpărători, independenţi, autonomi, excluderea poziţiei de monopol a unuia sau altuia dintre participanţii la actele de vnzare-cumpărare.

    Expresia „tinde" subliniază caracterul dinamic al acţiunilor şi deciziilor cumpărătorilor şi vnzătorilor pe piaţă : cererea şi oferta determină, n final, preţurile şi cantităţile, nsă atingerea nivelelor unde cererea şi oferta devin egale poate necesita timp ndelungat, n care cei doi parametri se mişcă n dezechilibru, oferind avantaje unora şi dezavantaje altora dintre participanţii la jocul liber al pieţei.

    Prin cerere nţelegem deci cantităţile ce vor fi realmente cumpărate dintr-un anumit produs la un anumit moment dat, la fiecare dintre preţurile ce pot fi cerute de către vnzători. Ea este definită de ntreaga listă de preţuri şi cantităţi, de toate punctele de pe curba cererii, nu de o pereche de date (preţ-cantitate) sau de un punct al curbei.

    Trebuie făcută distincţia ntre cerere, definită ca mai sus şi cantitate cerută. Aceasta din urmă se poate schimba, poate creşte, fără schimbarea primeia, adică fără modificarea scării preţurilor. Creşterea cererii se manifestă prin deplasarea spre dreapta a curbei cererii. n noua situaţie, scara preţurilor rămne neschimbată. Se schimbă numai cantităţile ce vor fi cumpărate la diferite preţuri.

    Pe de altă parte, oferta este definită prin cantităţile ce vor fi realmente vndute dintr-un anumit produs, la un moment dat, la fiecare dintre preţurile ce pot fi obţinute pe piaţă. Oferta este formată din combinarea tuturor cantităţilor oferite la diferite preţuri de către diferiţi vnzători. Rămnnd la exemplul nostru cu brnză, să presupunem că in piaţă şi fac apariţia trei vnzători — A, B, C, care oferă spre vnzare, la cantităţile si preturile următoare :
    -vnzătorul A oferă 10 kg la preţul 100 iei kg ; 5kg la preţul de 80 lei/kg, 5kg la preţul de 60 lei/kg, 1 kg la preţul de 20 lei/kg ;
    -vnzătorul B oferă 5 kg la preţul de 100 lei/kg şi 5 kg la preţul de 80 lei kg ;
    -vnzătorul C oferă 5 kg la preţul de 100 lei kg.

    Există mai multe elemente care determină preţurile la care diferiţii vnzători şi oferă produsele spre vnzare, dintre care cele mai importante snt costurile şi urgenţa nevoii de schimb, nevoia de bani.

    Este posibil, de exemplu, ca pentru vnzătorul C costurile să fie exact de 100 lei kg, astfel nct dacă ar vinde sub acest preţ şi-ar pierde banii investiţi n afacere.

    Pentru vnzătorul A costurile snt, probabil, mai reduse şi el are şi o stringentă nevoie de bani, astfel nct ar putea vinde chiar şi la preţurile de 20 lei kg. Datele de mai sus pot fi prezentate sub forma curbei ofertei. Ca şi n cazul cererii, putem asista la o creştere a cantităţii oferite — apariţia pe piaţă a ncă trei vnzători de exemplu — fără nici o modificare a scării preţurilor cerute de vnzători.

    Grafic, fenomenul va fi reprezentat printr-o deplasare spre dreapta a curbei ofertei, care ne va arăta că, n noile condiţii, la preţul de 60 lei-kg vor fi oferite 10 kg de brnză, n loc de 5, la cel de 80 lei/kg — 20 kg ş.a.m.d.

    Aşa cum am spus deja, preţul pe piaţa concurenţială este determinat de interacţiunea cererii şi a ofertei.ntr-o reprezentare grafică, cererea şi oferta se intersectează — snt egale -—, să presupunem Ia preţul de 80 lei kg şi cantitatea de 10 kilograme. Acesta este punctul de echilibru al preţului şi cantităţii, punctul către care preţul şi cantitatea se vor mişca şi la care ele vor tinde să se stabilizeze.

    De ce acest punct şi nu altul ? Explicaţia este simplă : la preţul de 100 lei/kg, oferta este de 20 kg n timp ce cererea este de numai 5 kg ;
    -dacă acesta ar fi preţul de piaţă,de 100 lei/kg, un mare număr de vnzători ar rămne cu produsele nevndute ;
    -pentru a evita o astfel de situaţie, o parte dintre ei, cei cărora le permit costurile sau cei care au stringentă nevoie de bani, vor ncerca să vndă la preţuri mai mici de 200 lei/kg;
    -invers, la preţul de 60 lei/kg, oferta va fi de numai 5 kg, n timp ce cererea este de 20 kg ; la acest preţ, un mare număr de cumpărători ar pleca acasă cu traista goală :
    -pentru a evita o astfel de situaţie, o parte dintre ei, cei cu venituri mai mari şi cu o mai mare poftă pentru brnză, vor plăti un preţ mai mare de 60 lei.

    Ct de mult vor fi vnzătorii dispuşi să reducă preţurile si ct de mult vor fi cumpărătorii dispuşi să le mărească ? Exact pnă la punctul n care cererea este (egală cu oferta, n exemplul nostru, la 80 lei/kg, La acest preţ, vnzătorii vor vrea să vndă 10 kg şi cumpărătorii vor vrea să cumpere exact aceeaşi cantitate.

    Punctul de echilibru ntre cerere şi ofertă nu este stabil, dintr-o-dată pentru totdeauna. El ar putea fi stabilizat dacă „toate celelalte condiţii", cele ce determină volumul cererii şi al ofertei, ar rămne „neschimbate". Viaţa economică este nsă de asemenea natură nct „toate celelalte condiţii" se schimbă continuu, chiar nainte ca punctul de echilibru să fie atins.

    Mişcările cererii şi ofertei, creşteri şi descreşteri, pot genera una din următoarele situaţii :
    -creşterea cererii — care determină creşterea preţului şi a cantităţii vndute ;
    -reducerea cererii — care determină scăderea att a preţului cit şi a cantităţii vndute ;
    -creşterea ofertei — determină reducerea preţului şi creşterea cantităţii vndute;
    -reducerea ofertei — determină creşterea preţului şi scăderea cantităţii vndute.

    Evident, pot fi şi situaţii n care cererea şi oferta se modifică n acelaşi timp. Este — mai precis ar fi, dacă n economia romnească ar acţiona legea cererii şi a ofertei — exact situaţia n care ne aflăm n prezent. Urmare a stărilor de indisciplină şi dezorganizare din economie, am asistat la o reducere a ofertei de produse şi servicii, n timp ce, ca urmare a creşterii salariilor şi pensiilor, am nregistrat o creştere a cererii, ceea ce a condus la creşterea preţurilor, la inflaţie.


    5. Monopolurile

    Situaţia de monopol este exact opusă celei de concurenţă pură : este situaţia n care ntreaga oferta a unui anumit produs aparţine unui singur vnzător.

    n viaţa economică reală a ţărilor democratice nu există nici concurenţă pură şi nici monopol absolut: concurenţa este imperfectă — imperfecţiune exprimată n faptul că produsul oferit de mulţimea vnzătorilor nu este absolut omogen, el prezintă diferenţieri, mai mici sau mai mari, determinate de materialul şi tehnologia cu care este fabricat, ambalajul şi serviciile nsoţitoare etc, n timp ce monopolurile snt controlate social, adică de către stat, fie prin interzicerea accesului particularilor la situaţia de monopol, cnd aceasta nu este justificată de natura activităţii economice n cauză, fie prin interferenţă directă n deciziile ntreprinderilor monopol, n deciziile referitoare la costuri şi preţurile acestora.

    Existenţa monopolurilor este determinată de caracterul de unicat al uneia dintre resursele utilizate n activitatea economică, la un moment dat, ntr-o anumită economie naţională.

    De regulă, resursele cu caracter de unicat snt cele naturale, bogăţiile solului şi subsolului — existenţa unui singur zăcămnt de huilă, de exemplu, va crea situaţia de monopol pentru ntreprinderea angajată n exploatarea respectivului zăcămnt — şi cele ale creativităţii, ideile de noi produse şi servicii, concretizate sau nu n patente. La acestea se adaugă produsele şi/sau serviciile a căror realizare este mai eficientă n condiţii de monopol dect n condiţii de concurenţă.

    Aici intră aproape toate utilităţile publice — alimentările cu apă, gaze, curent electric, telefoanele, canalizarea etc. Practicarea concurenţei n aceste domenii — mai multe prize de curent electric, apă, gaze etc. ntr-una şi aceeaşi casă — ar duce la multiplicarea consumului de resurse, ceea ce nu este de dorit.

    n situaţia de monopol nu mai acţionează legea cererii şi a ofertei ca mecanism de stabilire a preţului, curba ofertei — adică existenţa mai multor vnzători care oferă diferite cantităţi la diferite preţuri şi anume cantităţi cu atit mai mari, cu cit preţurile snt mai mari — dispare din mecanism, fiind nlocuită cu un singur punct: o singură cantitate la un singur preţ.

    Pentru nţelegerea mecanismului formării preţurilor de monopol ne snt necesare cteva noţiuni elementare referitoare la categoriile de costuri şi venituri utilizate n economia de piaţă. n realizarea activităţii sale, orice ntreprindere angajează costuri fixe (CF) denumite astfel fiindcă ele rămn aceleaşi, indiferent de volumul activităţii, exprimat n cantitatea de produse.

    De exemplu, costurile cu amortizarea clădirii fabricii — să zicem 100 000 lei anual — rămn aceleaşi indiferent de faptul că ntreprinderea realizează 1 000 000 sau 1 500 000 perechi de pantofi. Aceste costuri snt fixe n totalitatea lor, dar variabile pe unitatea de produs : costurile unitare fixe scad pe măsură ce cantitatea creşte. Celelalte costuri — ca materiale, salarii directe — snt variabile (CV) n sensul că, n totalitatea lor, pnă ia un anumit punct cresc direct proporţional cu cantitatea de produse, deşi snt fixe pe unitatea de produs.

    Considernd 4 lei kg costuri materiale, al 1 000 000 perechi de pantofi o să avem costuri variabile de 4 mii. lei, la 2 000 000 perechi — 8 mii. lei.

    Am subliniat mai sus „pnă la un anumit punct", deoarece n condiţiile economiei de piaţă, ale legii cererii şi ofertei — cerere mai mare, preţuri mai mari —chiar dacă consumurile tehnice pe unitatea de produs — grame de piele pe pantof sau ore muncă pe pantof — rămn constante, la un anumit consum, la o anumită cerere, costul pe unitatea de consum creşte, ceea ce face ca şi costul variabil unitar să crească.

    Din mbinarea costului unitar fix (care scade continuu, o dată cu creşterea cantităţii) şi variabil (care scade pnă la un punct pentru a ncepe apoi să crească) rezultă un cost mediu (CM) a cărui curbă este asemănătoare celui variabil, cu deosebirea că „punctul de ntoarcere", cnd ncepe să crească, apare mai trziu, la o cantitate mai mare de produse.

    Această „imixtiune" a legii cererii şi ofertei, interzisă n economia aşa-zis socialistă, ne obligă la folosirea termenului de cost marginal (CMR) care este costul adiţional cerut de realizarea unei unităţi adiţionale de produs. El se obţine prin scăderea costului total necesar pentru a realiza „n + 1" produse din costul total necesar pentru a realiza „n" produse. Deci altceva dect costul mediu.

    Exemplu : costul total pentru a realiza 10 produse este 2 000 lei, pentru a realiza 11 produse este 2 400 lei; n cele două situaţii, costul mediu este de 200 şi, respectiv, 218 iei; costul marginal pentru realizarea celei de a 11-a unităţi de produs este de 400 lei (2 400—2 000).

    Un alt concept specific economiei de pdaţă este cel de venit marginal (VM) care este venitul adiţional adus de vnzarea unei unităţi adiţionale de produs. El se obţine prin scăderea venitului total obţinut din vnzarea a "n"- unităţi de produs din venitul total obţinut din vnzarea a "n" + 1" unităţi de produs. Exemplu : venitul total obţinut din vnzarea a 9 unităţi este de 990 (9 unităţi X 110 lei buc), cel obţinut din vnzarea a 10 unităţi este de 1 000 (10 X 100), venitul marginal obţinut din vnzarea celei de a 10-a unităţi fiind de 10 lei (1 000—990).

    La 11 unităţi venitul total va fi de 990 (11 x 90), cel marginal fiind 0 (zero) (990 — 990) ; Ia 12 unităţi venitul total va fi de 960. lei (12 X 80), cel marginal de— 30 lei (960—990), deci negativ.

    n condiţiile de concurenţă, prin acţiunea legii cererii şi ofertei, toţi vnzătorii, concurenţii se găsesc n faţa unuia şi aceluiaşi preţ, preţul pieţei, care reprezintă şi venitul marginal pentru ntreaga cantitate pe care fiecare poate s-o vndă. Dacă, de exemplu, preţul pieţei este de 100 lei pe unitate, fiecare unitate pe care o s-o vndă ntreprinderea X va aduce 100 lei venit marginal, indiferent de cantitatea totală pe care o vinde ea, ntreprinderea X.

    Problema care se pune pentru fiecare vnzător n parte este de a determina cantitatea maximă pe care el o poate vinde fără a pierde. Am văzut mai sus cum pentru una şi aceeaşi ntreprindere costul marginal creşte pe măsură ce creşte cantitatea; pentru fiecare. ntreprindere apare astfel o cantitate la care costul marginal (costul pentru a produce ncă o unitate) este egal cu venitul marginal, adică preţul pieţei.

    Dacă ntreprinderea produce mai puţin, pierde şansa de a realiza un venit marginal faţă de care costul ei marginal este mai mic; dacă produce mai mult, costul ei marginal este mai mare dect venitul marginal, deci şi pierde capitalul. Mai departe, la scara ntregului sistem, dacă o mare parte a vnzătorilor şi cresc oferta peste aceea permisă de curba generală a cererii, preţul pieţei va fi cobort şi o parte dintre ei, cei cu costurile marginale cele mai mari (cei ce practică metode tehnice şi de organizare nvechite) vor fi obligaţi să părăsească scena.

    Şi, astfel, mecanismul pieţei coneurenţiale face ca societatea să producă ce şi ct trebuie la costuri minime. n situaţia de monopol, vnzătorul, unul singur, nu se mai află n faţa unui singur preţ, cel stabilit pe piaţă, prin concurenţă, ci a unei scari de preţuri.

    Cantitatea şi preţul la care produsul circulă de la vnzător (ntreprinderea monopol) la cumpărător (populaţia, marea masă a consumatorilor) snt determinate numai de cererea populaţiei (de veniturile acesteia) şi de costurile ntreprinderii monopoliste.

    ntreprinderea monopolistă nu este „forţată" de concurenţă să se preocupe de reducerea costurilor, adică de perfecţionarea metodelor de producţie de care depinde nivelul costurilor. n condiţii de concurenţă, preţul de piaţă fiind dat, singura soluţie pentru producător de a-şi mări veniturile, profitul, este reducerea costurilor prin mbunătăţirea modului de utilizare a tuturor factorilor de producţie, prin inovaţie.

    Monopolul este, prin definiţie, anti-inovaţie, anti-eficienţă. n plus, prin faptul că el şi asigură veniturile necesare supravieţuirii apelnd numai la straturile populaţiei cu venituri mari, monopolul este şi antipopular.

    Din cele prezentate, rezultă cu claritate rolul ce revine statului n reglementarea funcţionării monopolurilor n economia de piaţă :
    1. — Limitarea existenţei monopolurilor numai n acele sectoare de activitate care, prin natura lor, nu se pretează condiţiilor de concurenţă
    2.— Controlul activităţii monopolurilor, respectiv al costurilor şi preţurilor practicate de acestea.
    Last edited by Dacus; 09-05-10 at 09:31 AM.
    Absolvent al Colegiului Naţional Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor n economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

  4. #4
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    Romnia
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Post Re : Elemente ale economiei de piaţă-cap-VI-,ce este si ce nu este economia de piaţă

    6. Societăţile pe acţiuni

    n toate ţările cu economii democratice — adică acelea n care forma dominantă de proprietate asupra resurselor economice este proprietatea individuală — corporaţia sau societatea pe acţiuni, cum mai este denumită, este forma de ntreprindere, de unitate economică, care generează cea mai mare parte a venitului naţional şi ocupă cea mai mare parte a forţei de muncă.

    Printre celelalte forme de ntreprinderi ce funcţionează n economiile democratice, denumite şi economii de piaţă, figurează ntreprinderile personale, asociaţiile de diferite tipuri, şi cooperaţivele care, de fapt, snt o varietate a corporaţiilor. n S.U.A., spre exemplu, mai mult de 75 la sută din venitul naţional creat n industria prelucrătoare şi peste 90 la sută din cel creat n alte sectoare economice — utilităţi, mine, transporturi, bănci etc. — este realizat n corporaţii.

    Este nendoielnic faptul că şi n Romnia corporaţia va deveni forma dominantă de ntreprindere, ea urmnd a nlocui cea mai mare parte a actualelor unităţi economice de stat.

    Esenţa deosebirilor dintre actualele unităţi economice de stat şt viitoarele corporaţii, n care vom lucra cei mai mulţi dintre noi, priveşte natura proprietăţii asupra resurselor economice utilizate: n timp ce in actualele unităţi economice romneşti, proprietarul este statul, n corporaţii proprietarii vor fi indivizi (muncitori, ţărani, intelectuali) persoane particulare, mai exact un grup al acestora -acţionarii.

    Corporaţia este o formă de unire a proprietăţilor individuale asupra anumitor resurse economice — care pot fi bani, utilaje, pămnt etc, dar şi competenţă profesională, toate nsă exprimate, comprimate n bani — din care unire rezultă mijloacele necesare desfăşurării unei activităţi economice eficiente, rentabile, aducătoare de cştig, de profit.

    Corporaţia permite concentrarea ntr-un singur tot a unor cantităţi nelimitate de capital, adică de drepturi de proprietate asupra resurselor economice, proprietate care rămne nsă individuală.

    1.) Prima şi cea mai importantă caracteristică a acestei forme de organizare a proprietăţii constă n faptul că prin intrarea n corporaţie, prin cumpărarea de acţiuni se schimbă dreptul de proprietate asupra unei resurse economice specifice (bani, maşini, clădiri, pămnt etc.) cu dreptul de proprietar asupra unei părţi a ntregului capital al noii entităţi — corporaţia nou formată.

    Cifric, să presupunem că A. proprietarul unei clădiri cu o valoare de 100.000 lei B. proprietarul unor scule de vulcanizare de 200.000 lei şi C. proprietarul unei sume de 300.000 lei, hotărăsc să deschidă corporaţia „VULCAN", specializată n prestarea de servicii de vulcanizare pentru populaţie, contribuind cu resursele economice menţionate.

    Valoarea totală a capitalului astfel concentrat este de 600.000 lei. n consecinţă, noua corporaţie va emite, să zicem, 600 de acţiuni, fiecare cu o valoare nominală de 1 000 lei, lui A revenindu-i 100, lui B — 200 şi lui C — 300. Din acest moment A nu mai este proprietarul clădirii, B nu mai este proprietarul sculelor, C nu mai este proprietarul banilor. A. B şi C nu mai snt nici proprietarii sumelor respective de 100.000 lei, 200.000 lei şi 300.000 lei, care acum reprezintă activele noii corporaţii.

    Ei snt proprietarii acţiunilor, al căror număr, — nu valoare ! — le indica partea lor de proprietate asupra corporaţie. A este proprietarul a 100/600, B este proprietarul a 200/600, iar C proprietarul a 300/600 din capitalul corporaţiei.

    De observat că dacă după o perioadă de timp, corporaţia realizează pierderi şi valoarea ei netă, capitalul, se reduce de la 600.000 lei la 300.000 lei, la lichidare A va primi numai 50.000 lei (1/6 X 300 000), B — 100.000 lei (2/3 X 300.000), iar C - 150.000 lei (3/6 X 300.000).

    Motivul pentru care, A. B şi C formează corporaţia VULCAN este cştigul, profitul. Pe baza propriilor calcule, cei trei ajung la concluzia că cea mai bună modalitate de a investi economiile pe care ei le-au făcut, sub formă de clădire, scule, bani o reprezintă o corporaţie specializată n prestarea de servicii de vulcanizare.

    Mai bună, de exemplu, dect dacă ar fi depus sumele la C.E.C., respectiv la o bancă, contra unei dobnzi. Prin investirea n corporaţie, ei se aşteaptă la două variante de cştig : creşterea preţului acţiunilor şi dividende distribuite de noua corporaţie.

    La sfrşitul fiecărui an, consiliul de administraţie hotărăşte ct din profitul realizat de către corporaţie va fi reţinut pentru dezvoltarea corporaţiei (care, n fapt, măreşte valoarea acţiunilor) şi ct să fie distribuit acţionarilor sub formă de dividend. De subliniat că dividendele nu snt distribuite n funcţie de valoarea acţiunilor, ci n funcţie de numărul de acţiuni deţinut la un moment dat.

    2.) O altă caracteristică esenţială a corporaţiei, ca formă de ntreprindere bazată pe proprietatea individuală, o constituie limitarea răspunderii financiare a proprietarilor ei la nivelul capitalului investit de fiecare. n cazul ntreprinderii personale, ca şi al asociaţiilor, proprietarii răspund pentru obligaţiile financiare asumate de ntreprinderea lor nu numai cu capitalul investit n ntreprindere, ci cu ntreaga lor avere inclusiv casa de locuit.

    Cel care investeşte n corporaţie, n acţiuni, riscă exact suma investită. Nimic mai mult. n cazul nostru, domnul A riscă fie să vndă acţiunile sale, care l-au costat 100.000 lei, cu numai 80.000 lei şi să piardă, deci, 20.000 lei, fie n caz de faliment şi lichidare a corporaţiei, să recupereze numai o parte sau nici unul din cei 100.000 lei investiţi. Nu nsă şi restul averii sale personale, nici investiţiile făcute n alte forme.

    3.) O a treia caracteristică distinctivă a corporaţiei o reprezintă separarea funcţiilor de proprietate şi de management, pe de o parte, şi separarea funcţiilor de proprietate şi a calităţii de angajat, pe de altă parte. n afara dreptului de a participa la mpărţirea profitului (sub formă de dividende) şi la mpărţirea activelor rămase (n caz de lichidare) singurul drept pe care-l mai au acţionarii este acela de a vota, strict proporţional cu numărul de acţiuni deţinute, n alegerea membrilor consiliului de administraţie (nu a directorilor, aceştia fiind numiţi de către consiliu). Nimic altceva. Nici un amestec n conducere sau n relaţiile de muncă.

    n cadrul ntreprinderilor personale şi a asociaţiilor, proprietarii conduc şi organizează direct activitatea ntreprinderii, ei lucrează efectiv n cadrul acesteia. n cazul cooperativelor, calitatea de cooperator, de coproprietar implică dreptul şi obligaţia de a lucra n unitatea respectivă.

    n corporaţii, există posibilitatea ca angajaţii acesteia să deţină acţiuni, să fie coproprietari ai ntreprinderii n care lucrează : există de asemenea, posibilitatea ca unii dintre acţionari să deţină posturi n conducerea corporaţiei.

    Calitatea de acţionar al unei corporaţii nu i dă unui salariat al respectivei corporaţii nici o calitate n plus faţă de un salariat care nu este acţionar. Acţionarul salariat este ncadrat şi concediat, lucrează exact sub acelaşi regim de muncă ca oricare alt salariat. Pentru ca un astfel de acţionar salariat să fie concediat nu este nevoie de hotărrea generală a acţionarilor, aşa cum este cazul cu cooperatorii, ci numai de hotărrea şefului direct. Deosebirea este importantă ntruct ea reprezintă o importantă sursă de mobilitate şi eficienţă n organizarea muncii n interiorul corporaţiilor.

    Asemănător stau lucrurile cu relaţia ntre calitatea de acţionar şi aceea de conducător, de membru al echipei de management al corporaţiei. Calitatea de acţionar nu ţi dă nici un drept n plus, faţă de cel ce nu este acţionar, de a participa n conducerea şi organizarea activităţii corporaţiei. Managementul corporaţiei — membrii consiliului de administraţie şi directorii — snt aleşi şi, respectiv numiţi, din cadrul acţionarilor şi neacţionarilor exclusiv pe baza calităţilor lor manageriale, a competenţei lor profesionale, a capacităţii lor de a lua decizii n conformitate cu interesul fundamental al acţionarilor — creşterea cştigului, a profitului realizat prin investirea capitalului n corporaţie.

    Această caracteristică — separarea proprietăţii de conducere — care dezbracă competenţa managerială de corsetul proprietăţii, coroborată cu capacitatea nelimitată a corporaţiei de a concentra competenţă de toate gradele şi specialităţile şi cu faptul că n cadrul corporaţiei cadrele de conducere răspund finalmente, n faţa proprietarilor individuali, ale căror interese de proprietar, de păstrare şi creştere a proprietăţii snt permanente şi nu temporare — cum este cazul organelor de stat, care vin şi pleacă —, face din corporaţie forma cea mai eficientă, cea mai adecvată tehnologiei moderne şi structurilor sociale şi politice democratice.

    7. Acţiunile

    Acţiunea este o simplă bucată de hrtie emisă de o corporaţie care exprimă dreptul de proprietate al celui ce o deţine asupra unei părţi din valoarea respectivei corporaţii.

    Acţiunea poate să aibă sau să nu aibă nscrisă pe ea o valoare, denumită valoare nominală. Această valoare nominală nu are nici o legătură cu valoarea reală, respectiv cu preţul la care acţiunea respectivă se vinde şi se cumpără pe piaţă şi nici cu drepturile acţionarului.

    Drepturile pe care acţiunile le conferă deţinătorilor lor snt n toate cazurile de natură proporţională, adică snt limitate de raportul dintre numărul de acţiuni deţinut de un individ şi numărul total de acţiuni emise de respectiva unitate. Iată aceste drepturi:
    — să transfere liber, inclusiv prin vnzare, fără nici o restricţie, acţiunile deţinute;
    — să participe, prin vot, la alegerea membrilor consiliului de administraţie al corporaţiei :
    — să participe la profiturile şi pierderile corporaţiei, inclusiv la mpărţirea activelor rămase n cazul n care corporaţia este lichidată.

    Drepturile snt determinate strict de numărul de acţiuni şi nu au nici o relaţie cu valoarea nominală, aceea nscrisă pe acţiuni, şi nici cu valoarea reală, aceea plătită pentru a deveni proprietarul lor. Ceea ce contează este numărul de acţiuni. Cel ce deţine 51 la sută din numărul acţiunilor, indiferent cnd, cum şi cu cţi bani le-a cumpărat, deţine si 51 din numărul voturilor pentru alegerea membrilor consiliului de administraţie, este ndreptăţit la 51 la sută din valoarea profiturilor distribuite, iar, n caz de lichidare a corporaţiei, este ndreptăţit la 51 la sută din banii ncasaţi prin vnzarea a aceea ce a mai rămas din activele corporaţiei.

    Valoarea reală, respectiv preţul la care o acţiune este vndută la un moment dat, este determinată de capacitatea corporaţiei de a produce profit, de a fi rentabilă. Cumpărarea unei acţiuni este o investiţie : acţionarul investeşte o sumă de bani, aşteptndu-se să-i primească napoi nsoţită de un cştig. n cazul acţiunilor, acest cştig este format din dividendele (partea din profitul corporaţiei distribuit acţionarilor) anuale şi aprecierea valorii de tranzacţie a acţiunilor n cauză, respectiv creşterea preţului acestora.

    Cifric, acţionarul se aşteaptă ca o acţiune pe care el a cumpărat-o astăzi cu 1 000 lei s-o poată vinde peste doi ani cu 1 200 lei. Deci cu o diferenţă de 200 lei. El o va vinde cu 1 200 pentru că acum corporaţia distribuie 100 lei dividende pe acţiune n timp ce atunci — peste doi ani — corporaţia n cauză va distribui 200. lei pe acţiune, n plus, pe parcursul celor doi ani, acelaşi acţionar se aşteaptă să. primească cte 200 lei — n total 400 lei drept dividende din distribuirea profitului realizat de corporaţie. El se aşteaptă deci la un cştig total de 600 lei, care, integral, depinde de capacitatea corporaţiei de a genera profit, dividende.

    Invers, cunoscndu-se valoarea de care acţionarul va dispune n viitor ca urmare a investiţiei sale, prin calcule de actualizare, se poate calcula valoarea actuală, preţul prezent, de piaţă, al fiecărei acţiuni. De exemplu, n cazul de faţă, acţionarul nostru va aprecia că, ţinnd seama de rata normală a dobnzii, o acţiune a corporaţiei n cauză, ntruct, n doi ani va genera un cştig de 600 lei, „merită" 1 000 de lei, n timp ce o acţiune a unei alte corporaţii, ntruct, n aceiaşi doi ani va genera un cştig de numai 400 lei „merită" numai 800 lei. Aşa se formează valoarea reală, preţul acţiunilor pe piaţă.

    Se nţelege că determinarea „capacităţii" unei ntreprinderi de a produce profit implică o complexă muncă de analiză, de cunoastere a „performanţelor" trecute, a resurselor financiare, tehnice, de personal de care corporaţia va dispune, ca şi a ntregului complex economic n care ea va fi obligată să acţioneze, să genereze profit. Aceasta ridică necesitatea asigurării unei informaţii financiar-contabilă demnă de ncrederea publicului larg, a milioanelor de acţionari, de neconceput fără existenţa unui puternic corp de experţi contabili şi consilieri financiari independenţi, de naltă calificare profesionala şi probitate morală, ca şi a existenţei unei legislaţii adecvate care să apere interesele acţionarilor n procesele de vnzare şi cumpărare a acţiunilor.

    Deşi, esenţialmente, drepturile acţionarilor — libera transferabilitate a acţiunilor — participarea la alegerea conducerii, ca şi la mpărţirea profiturilor — rămn aceleaşi, practica corporaţiilor americane de atragere n Circuitul economic a cit mai multe din economiile populaţiei a generat mai multe tipuri de acţiuni, fiecare tip oferind avantaje desemnate să răspundă intereselor specifice ale diferiţilor investitori, acţionari.

    Se disting două clase mari de acţiuni ; acţiuni comune şi acţiuni preferate. Deţinătorii de acţiuni comune snt proprietarii reali ai corporaţiilor, ei fiind cei ce-şi asumă riscul final n caz de pierdere, de lichidare, dar şi cei cărora le revine „partea leului" n caz de succes, atunci cnd ntreprinderea devine foarte rentabilă.

    Deţinătorilor de acţiuni comune nu li se garantează dividende — acestea le vor fi distribuite numai dacă se va realiza profit şi dacă distribuirea acestuia sub formă de dividende va fi hotărtă de către consiliul de administraţie. Aceşti acţionari controlează nsă n toate cazurile managementul corporaţiei, ei păstrndu-şi integral dreptul de vot n alegerea consiliului de conducere.

    - Acţiunilor preferate le este caracteristică absenţa sau limitarea unuia sau altuia dintre drepturile fundamentale n schimbul unor privilegii specifice, cum ar fi :
    -cumularea de la un an la altul a dividendelor (dacă anul acesta, de exemplu, nu s-au realizat profituri, dividendele cuvenite vor fi adăugate la cele ale anului viitor ş.a.m.d. — regulă care nu se aplică n cazul acţiunilor comune) :
    -participarea, alături de acţionarii comuni, la mpărţirea generală a profiturilor, pe lngă şi deasupra dividendelor cuvenite acţiunilor preferate ;
    -convertirea, n anumite condiţii, a acţiunilor preferate n acţiuni comune; răscumpărarea, tot n anumite condiţii, de către corporaţie, a acţiunilor n cauză.

    Aceste privilegii snt, n general, acordate n schimbul renunţării la dreptul de vot. Din cele de mai sus se poate vedea cu uşurinţă că acţiunile preferate au multe din caracteristicile obligaţiunilor emise de corporaţii pentru atragerea de capitaluri.

    Ceea ce este important de reţinut este faptul că practica economică din ţările democratice a generat şi generează n continuare o mare diversitate de modalităţi de atragere n circuitul economic a economiilor populaţiei, făcnd astfel posibilă concentrarea unor volume nelimitate dc capital, răspunznd deci cu exactitate cerinţelor progresului tehnic, fără nsă a ştirbi cu nimic dreptul sacru la proprietate al individului, dimpotrivă crend condiţii ca acesta să-şi poată manifesta toate virtuţile.
    Last edited by Dacus; 09-05-10 at 02:06 PM.
    Absolvent al Colegiului Naţional Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor n economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

  5. #5
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    Romnia
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Post Re : Elemente ale economiei de piaţă-cap-VI-,ce este si ce nu este economia de piaţă

    8. Capitalul

    n concepţia, mai bine zis, in frazeologia economică marxistă, singura la care romnul născut n şi după al doilea război mondial a avut acces, capitalul este o parte din munca proletarului, a muncitorului care, prin intermediul mecanismului plus-valorii este nsuşită pe nedrept, necinstit, adică furată de către capitalist.

    Nu este locul aici să intru n detaliile aberaţiilor marxiste referitoare la capital, aberaţii care au „fundamentat" instaurarea la putere a clicocraţiilor comuniste, datorită cărora unei bune părţi a omenirii i-a fost frnată dezvoltarea materială şi spirituală pentru aproape un secol.

    Afirm aici numai că, n realitatea economiilor democratice, capitalul este cu totul altceva şi anume el este muncă economisită şi investită. Faptul că, n anumite condiţii, munca mbracă forma banilor, are importanţa lui, nsă nu pentru discuţia noastră, aici, motiv pentru care facem abstracţie de această complicaţie.

    Capitalul este ntr-adevăr muncă — pnă aici toată lumea-i de acord cu Marx, adică el este de acord cu restul lumii — nsă nu furată, cum zice dumnealui, ci economisită, neconsumată pentru mncărică, băuturică şi costumase. Nu este suficient ca munca să fie economisită pentru a se transforma in capital (banii puşi la ciorapi, nu-s capital), ea trebuie şi investită, adică folosită in activitatea economică pentru realizarea de produse si servicii cerute de consumatori.
    Cu acest nţeles, este uşor de observat că nu existenţa capitalului deosebeşte societăţile aşa-zis capitaliste de cele aşazis socialiste comuniste Capitalul, adică munca economisită şi investită, există şi ntr-unele şi in celelalte. Ceea ce diferă este cine este proprietarul capitalului, cine are dreptul de a decide cum să fie folosită munca economisită de către societate. Şi cine se bucură de roadele utilizării capitalului.

    n societăţile aşa-zis capitaliste proprietarii capitalului snt milioanele de indivizi, poporul, aceea parte a lui care nefiind risipitori şi gndindu-se la ziua dc maine, au economisit o parte din munca lor şi-şi exercită liber şi nestingherit dreptul lor sacru — consfinţit prin constituţie şi apărat de legi şi guverne constituţionale — de a folosi, a o investi, aşa cum doresc, fie deschizndu-şi o ntreprindere personală, fie mprumutnd-o altuia (altora), cernd n schimbul sacrificiului pe care ei l-au făcut, de a economisi, un preţ — dobnda, fie investind n acţiuni, in aşteptarea unei alte forme de recompensă — dividendul.

    Aceste societăţi snt pe nedrept denumite capitaliste — ele snt societăţi democratice, mai exact societăţi cu economie democratică (demos=popor, cratos=putere).

    n societăţile aşa-zis socialiste proprietarii capitalului, cei care au avut dreptul de a decide cum să fie investită munca economisită au fost clicile comuniste. Aceste societăţi trebuie denumite societăţi clicocratice (clică = grup restrns de indivizi ale căror interese diferă de ale majorităţii nconjurătoare : cratos — vezi mai sus).
    Capitalul este deci un drept, o relaţie ntre individ sau grup de indivizi, şi munca economisită şi investită. Capital nu nseamnă bani, o confuzie făcută de către mulţi şi cu multă uşurinţă, ci totalitatea drepturilor de proprietate asupra tuturor activelor investite sau existente la un moment dat, ntr-o ntreprindere, fie aceasta una personală, de asociaţie sau pe acţiuni (corporaţie). Aceste active pot fi bani, maşini, echipamente, clădiri, materii şi materiale, pămnt, hrti de valoare, creanţe etc.

    Contabilitatea ne poate ajuta n nţelegerea acestei definiţii, esenţială n nţelegerea multor componente ale mecanismului economiei de piaţă.

    La deschiderea activităţii unei noi ntreprinderi, bilanţul său contabil, n liniile sale esenţiale, arată astfel (cifre exemplificative) :
    Active
    ---Bani-----------500 000 lei
    ---Maşini-------1 000 000 lei
    ---Pămnt--------500 000 lei
    ---Clădiri---------500 000 lei
    ---Materiale----1 000 000 lei

    Total active----3 500 000 lei
    Capital---------3 500 000 lei

    Dacă respectiva ntreprindere şi-a nceput activitatea asumndu-şi si un mprumut să zicem de 1 000 000 lei, cu aceleaşi active de: 3 500 000 lei, atunci bilanţul ar fi arătat astfel :
    Active 3 500 000
    Datorii 1 000 000
    Capital 2 500 000

    Ecuaţia Capital-Active-Datorii este ecuaţia fundamentală a economiei de piaţă : ea ne spune cu exactitate care snt drepturile proprietarilor unei unităţi economice asupra activelor respectivei unităţi. Această ecuaţie are numeroase implicaţii şi multe utilizări n analiza financiară, n stabilirea preţurilor utilizate n tranzacţiile de acţiuni, de capital. Nu este locul aici pentru a intra n aceste detalii.

    Aş vrea să atrag atenţia numai asupra ncă unei idei. Capitalul este o valoare reziduală, este ceea ce rezultă ca urmare a mii şi mii de decizii şi acţiuni ntreprinse de managementul ntreprinderii de-a lungul ntregii existenţe a ntreprinderii, a tuturor tranzacţiilor unităţii cu mediul nconjurător, este ceea ce ramine după ce au fost separate, date de o parte, toate drepturile căpătate de către mediul nconjurător asupra activelor unităţii n cauză (datorii) ca urmare a tranzacţiilor ei cu acel mediu.

    Capitalul unei unităţi va creşte n condiţiile n care ea va realiza profit (şi va reinvesti o parte din acesta) şi sau şi reduce datoriile ;
    - invers, capitalul ei va scădea, n condiţiile n care va realiza pierderi şi/sau şi va mări datoriile. Păstrnd cifrele de mai sus, dacă n primul an de activitate, ntreprinderea noastră va realiza o pierdere de 500 000 lei şi ca să-şi continue activitatea, va mi mprumuta alţi 500 000 lei, bilanţul ei contabil va arăta astfel:

    Active-------3 500 000
    Capital-------2 000 000
    Datorii-------1 000 000

    Am tinut sa mentionez caracterul rezidual al capitalului unei intreprinderi, deoarece am citit cu surprindere art 6 al Decretului de Lege privind unele măsuri pentru atragerea capitalului străin n Romnia n conformitate cu care „capitalul social şi evidenţele contabile ale societăţii vor fi exprimate in valută şi n lei, potrivit convenţiei părţilor".
    Nu, aşa ceva nu se poate. Aşa cum am arătat mai sus, pentru a ajunge la capital, trebuie adunate — şi scăzute — active, pasive, venituri şi costuri care aparţin şi afectează o entitate, un tot organic, ntreprinderea, şi care se cristalizează ntr-o singură cifră, capitalul, ce exprimă drepturile pe care le mai au proprietarii asupra activelor rămase. La această cifră, una singură, nu se poate ajunge dect exprimnd toate activele, pasivele, veniturile, costurile, toate tranzacţiile ntr-o singură unitate de măsură, ntr-o singură monedă. n Romnia, aceasta nu poate fi dect LEUL.
    9. Managementul

    Printre multele surprize ce m-au ntmpinat. la ntoarcerea n ţară, după aproape şase ani de pribegie, a fost si aceea că am găsit intrat n limba noastră, romnească, cuvntul „management". Cel puţin n limbajul specialiştilor şi ziariştilor. Cititorii mai n vrstă un pic şi amintesc, mi place să cred, că, la nceputul anilor '70, n revista „Viaţa economică" a apărut mai nti rubrica, apoi secţia „Conducere şi Organizare". O creasem cu scopul de a promova, n Romnia, conceptele, metodele şi tehnicile moderne de management.

    Asemănător altor concepte, şi cel de management circula n limba lui de origine, fiind preluat ca atare şi n alte limbi, cu mai multe nţelesuri, n acest caz trei fiind principale:
    -activitate-anume aceea de pregătire, luare şi execuţie a deciziilor n planificarea, organizarea şi controlul proceselor economice ; -profesie-specialişti, pregătiţi şi autorizaţi, ntr-o formă sau alta, să ndeplinească activitatea respectivă ştiinţă-adică disciplina ştiinţifică care are ca obiect elaborarea şi nvăţarea conceptelor, metodelor şi tehnicilor de decizie n planificarea, organizarea şi controlul proceselor economice.

    Activitatea de management şi, prin ea, cei care o practică, managerii, reprezintă o componentă esenţială a mecanismului economiei de piaţă, specifică acestui mecanism şi inexistentă n economiile clicocraţiei comuniste.

    Aşa-zişii directori de unităţi economice aşa-zis socialiste nu au exercitat activitate de management, de pregătire, luare şi executare de decizii economice ;
    -rolul lor a fost acela de vătafi, de supraveghere a populaţiei. n executarea operaţiilor de producţie cerute de realizarea intereselor clicii ;
    -nici unul dintre ei n-a fost pus n situaţia de a lua realmente decizii referitoare la preţurile, produselor realizate de unitatea al cărui director se numea, la acordarea de credite de vnzare clienţilor, la distribuirea profiturilor, la investiţii şi tranzacţii de capital, n care să rişte proprietatea acţionarilor, la asumarea răspunderii pentru pierderi, la angajarea de mprumuturi grevate de dobnzi formate pe piaţă, la asigurarea banilor lichizi pentru plata furnizorilor si, mai ales, a salariaţilor etc.

    Deciziile n cauză s-au pregătit şi hotărt undeva......sus, de către comitete, comisii, consilii şi cabinete (1,2, sau, altele). Există mari diferenţe - de cunoştinţe şi de mentalitate- ntre a-te specializa n utilizarea „relaţiilor" pentru obţinerea de „repartiţii" şi a te pricepe să-ţi construieşti o reţea optimă de furnizori, al căror interes nu este să execute ordinele comitetului de planificare, ci să obţină de la tine maximum de preţuri şi plata la scadenţă ;

    -ntre a utiliza aceleaşi „relaţii" ca să obţii preţuri favorabile, de la celălalt comitet, cel de preţuri, şi a-ţi stoarce nervii să construieşti o strategie de preţ şi de piaţă, de marketing, care să-l determine pe consumator să cumpere de la tine, ştiind bine că pe consumator nu-l interesează nici „relaţiile" şi nici costurile tale, ci numai preţul tău, comparativ cu preţul concurenţei, concurenţă care, de asemenea, nu este, deloc, sensibilă la „relaţiile" tale etc.

    Sigur că procesul de reciclare, de transformare a vechilor „directori" şi „manageri" n-o să fie nici simplu, nici realizat peste noapte. Nu este nsă nici att de complicat nct să se facă din el un motiv de ntrziere a tranziţiei la economia de piaţă.

    De la data revoluţiei pnă la aceea n care vor fi implementate celelalte componente esenţiale ale mecanismului economiei de piaţă-n esenţă mproprietărirea, liberalizarea preţurilor şi restructurarea sistemului bancar şi financiar-a fost şi este suficient timp pentru formarea corpului de manageri de care are nevoie ţara.

    n acest sens trebuie utilizate din plin att posibilităţile interne pe care le avem ct şi şansele oferite de unele ţări dezvoltate cu tradiţie n acest domeniu.

    ntreprinderile personale şi asociaţiile nu ridică probleme deosebite pe linia organizării şi controlului activităţii manageriale. n cadrul lor, chiar dacă dispun şi de serviciile unor manageri salariaţi, răspunderea ultimă pentru decizii revine proprietarilor care snt şi managerii ntreprinderilor respective.

    Lucrurile se schimbă n cazul corporaţiilor (societăţilor pe acţiuni) unde managerii nu snt, de regulă, proprietari, managementul fiind separat de proprietate. Datorită acestei caracteristici, n toate ţările democratice au fost adoptate legislaţii care apără interesele fundamentale ale proprietarilor-acţionari şi stabilesc răspunderile managementului faţă de acţionari, fără a se pierde n detalii, dimpotrivă lăsnd la latitudinea acţionarilor modul concret de reglementare a relaţiilor lor cu managerii.

    n Statele Unite ale Americii ntreaga activitate a corporaţiilor este reglementată printr-o Lege a Corporaţiei (The Model Business Corporation Act), elaborată de către Asociaţia Juriştilor Americani n 1946 şi mbunătăţită continuu, n prezent fiind adoptată, cu mici modificări, de majoritatea statelor componente.

    Respectnd legislaţia, dar răspunznd şi cerinţelor vieţii economice reale, practica americană a etajat managementul corporaţiilor pe trei niveluri :
    a) Consiliul de Administraţie (Board of Directors — aici este o sursă potenţială de confuzie, la traduceri, deoarece, aşa cum se. vede. „directorii" americani snt altceva dect „directorii" romni), ai cărui membri snt aleşi, prin vot, de către acţionari şi, de regulă, nu snt angajaţi ai corporaţiei şi iau decizii fundamentale pentru viaţa corporaţiei - numirea şi concedierea directorilor, stabilirea structurii capitalului-noi acţiuni, mprumuturi etc, schimbări importante n activele - corporaţiei - noi investiţii, dezafectări-etc, declararea dividendelor, stabilirea salariilor directorilor şi- celorlalţi manageri ;

    b) directorii (officers — altă sursă de confuzie) definiţi n persoana unui preşedinte, unul sau mai mulţi vicepreşedinţi, un secretar şi un trezorier-aceştia snt numiţi de către consiliu, reprezintă şi angajează corporaţia, iau deciziile economice majore ale, ntreprinderii ;

    c) restul managerilor - de la şeful de departament - producţie, vnzări, finanţe - pnă la maistru - toţi numiţi de şefii ierarhici imediat superiori - care poartă tot felul de denumiri, nu numai aceea de manager, dar desfăşoară activitate de management, adică au drepturi şi răspunderi decizionale.

    Desigur snt multe alte detalii legate de organizarea managementului corporaţiilor americane a căror cunoaştere nu poate fi dect utilă celor chemaţi să elaboreze legislaţia romnească n acest domeniu.

    nainte de a incheia aş vrea să subliniez numai faptul că dincolo de aceste detalii trebuie reţinută ideea separării managementului de proprietate şi a acestora două de calitatea de salariat. n timp ce organizaţiile sindicale apără ntr-adevăr drepturile salariaţilor, dar pe căi şi cu mijloace specifice, nu prin interferenţa in activitatea de management, acţionarii şi exercită drepturile de proprietari, de asemenea, pe căi specifice, nu prin interferenţe n funcţiile managementului.

    Funcţia specifică a sindicatelor este aceea de a negocia cu managementul - şi a contracta cu acesta - termenii relaţiilor de muncă - inclusiv nivelul general al salariilor, nu al fiecărui salariat n parte - nu de a se substitui managementului n exercitarea de către acesta a funcţiilor sale decizionale n domeniul personalului, inclusiv al cadrelor de conducere, al ncadrării salariaţilor, al posturilor ş.a.m.d.
    Last edited by Dacus; 09-05-10 at 02:42 PM.
    Absolvent al Colegiului Naţional Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor n economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

  6. #6
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    Romnia
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Post Re : Elemente ale economiei de piaţă-cap-VI-,ce este si ce nu este economia de piaţă

    10. Consiliul de administraţie

    Societatea pe acţiuni (corporaţia) este forma dominantă de ntreprindere n economiile democratice moderne, n sensul că n cadrul ei se realizează cea mai mare parte a bunurilor şi serviciilor vndute pe piaţă, n cadrul ei lucrează şi-şi cştigă existenţa cea mai mare parte a muncitorilor şi intelectualilor, de toate calificările şi profesiile.

    Printre caracteristicile fundamentale ale acestei forme de ntreprindere se numără şi separarea managementului de proprietate, respectiv pregătirea şi executarea deciziilor privitoare la utilizarea resurselor economice - de către alte persoane dect cei ce snt proprietarii capitalului ntreprinderii.

    Practic, această separare nu este completă, absolută : proprietarii, acţionarii păstrează controlul ultim asupra managementului, n sensul că ei snt cei care, prin vot, aleg eşalonul superior al managementului - consiliul de administraţie.
    Cu puţine excepţii aceasta - alegerea membrilor consiliului - este singura decizie prin care acţionarii influenţează rezultatele utilizării capitalului, a averii pe care ei au investit-o n ntreprindere.

    n Statele Unite, legislaţia care reglementează activitatea corporaţiilor nu include nici o prevedere referitoare la calităţile pe care trebuie să le ndeplinească cineva pentru a putea fi ales membru n consiliul de administraţie al unei corporaţii: este dreptul exclusiv al acţionarilor să aleagă pe cine cred ei de cuviinţă.

    Practica americană releva nsă că : cei aleşi n consilii pot fi sau nu acţionari ai corporaţiei : pot fi, n acelaşi timp, membri n consiliile de administraţie a mai multor corporaţii : snt oameni de o recunoscută competenţă profesională - economişti, ingineri, jurişti - şi integritate morală ;
    -n calitatea lor de membri ai consiliilor de administraţie, ei snt plătiţi nu cu salarii, ci cu onorarii (indemnizaţii) pentru timpul consumat n şedinţele consiliului;
    -pot avea propria lor ntreprindere sau pot fi angajaţi ai altei ntreprinderi dect aceea n care acţionează ca membri ai consiliului de administraţie : pot acţiona şi ca membri ai consiliului şi ca directori ai uneia şi aceleiaşi ntreprinderi.

    Trebuie precizat că acest organism - consiliul de administraţie - reprezintă exclusiv interesele patrimoniale (de proprietate) ale acţionarilor;
    -el nu reprezintă interesele salariaţilor dect n măsura n care aceştia - salariaţii - snt şi acţionari, proprietari. Interesele salariale
    — condiţii de muncă şi de plată — snt reprezentate de către sindicate (UNIONS) şi ele snt concretizate n contractele colective de muncă negociate de către sindicate şi management.

    n marile corporaţii există un compartiment şi, respectiv, un director, de relaţii industriale (industrial relations) a cărei atribuţie principală o constituie tocmai negocierea şi perfectarea contractelor de muncă - cu sindicatele, pentru cele colective sau direct cu salariaţii, pentru cele individuale.

    Aceasta este modalitatea prin care sindicatele apără interesele membrilor lor - negocierea şi perfectarea contractelor de muncă - nu prin participarea n componenţa echipei de management sau n deciziile acesteia referitoare la utilizarea capitalului acţionarilor, la organizarea activităţii, ncadrarea şi concedierea diferitelor categorii de salariaţi.

    Activitatea consiliului de administraţie este guvernată de legislaţia economică generală, aplicabilă tuturor agenţilor economici, şi de cele două documente fundamentale „adoptate de adunarea generală a acţionarilor : contractul corporaţiei, care n esenţă, i defineşte obiectul de activitate şi volumul capitalului acestuia, şi regulamentul de organizare, care stabileşte drepturile şi răspunderile consiliului de administraţie.

    Drepturile, respectiv puterea ncredinţată, de regulă, consiliilor de administraţie ale corporaţiilor, se concretizează n :
    -numirea şi concedierea directorilor :
    -stabilirea structurii capitalului - emiterea de noi acţiuni, angajarea de mprumuturi : schimbări importante n activele corporaţiei - noi investiţii, dezafectări, vnzări de active etc. :
    -declararea dividendelor ;
    -stabilirea salariilor directorilor şi ale celorlalţi manageri.

    Membrii consiliilor de administraţie, dacă nu au şi calitatea de directori, nu pot angaja ntreprinderea n cauză, nu pot semna contractele acesteia cu alte unităţi.

    La capitolul răspunderi trebuie precizat, din capul locului, că membrii consiliilor de administraţie nu răspund, legal pentru pagubele aduse corporaţiei prin incompetenţa lor profesională. Acesta este preţul plătit
    --pierderea capitalului şi a averii - de acţionari pentru a-şi fi „ales" n consiliul de administraţie rudele şi prietenii. Legea americană nu oferă remediu mpotriva acestei „slăbiciuni".

    Pagubele produse acţionarilor prin deciziile consiliului de administraţie, de numire n posturi de directori a unor oameni incompetenţi sau iresponsabili, de nvestire a banilor corporaţiei in produse şi servicii care nu se vor vinde, de asumare de mprumuturi n condiţii dezavantajoase etc. in pagube definitive, care vor fi simţite de acţionari direct, pe propria piele, fără nici o posibilitate să fie „acoperite" prin decizia „pilei" venite de undeva de „sus".

    Observarea practicii juridice americane - se ştie că structura dreptului anglo-saxon diferă de aceea a celui european, ceea ce nu nseamnă, că aspectele bune dintr-unul nu pot fi preluate n celălalt - ne permite gruparea răspunderilor membrilor consiliilor de administraţie in următoarele trei categorii :
    -conformitatea cu prevederile legii, cu obiectivele, restricţiile şi autoritatea ce le snt impuse prin contractul de corporaţie si n regulamentul de organizare :
    -diligentă n gestionarea patrimoniului corporaţiei ; răspunderea fiduciară, adică punerea intereselor corporaţiei deasupra celor personale.
    Deciziile patrimoniale ale consiliilor de administraţie trebuie să se conformeze legii, care se aplică tuturor corporaţiilor, ca şi contractului de corporaţie şi regulamentului dc organizare, care se aplică numai unui anumit consiliu.

    Prin lege, de exemplu, se prevede că o corporaţie nu poate plăti dividende dect dacă ea este solvabilă;
    -de asemenea, că o corporaţie nu poate distribui active acţionarilor săi dacă a fost luată o hotărire de dizolvare şi nu au fost prevăzute fonduri pentru plata datoriilor corporaţiei etc.

    Luarea de către un consiliu a unor decizii neconforme unor astfel de prevederi atrage răspunderea individuală şi solidară a tuturor membrilor consiliului care au votat pentru astfel de măsuri.

    Diligenta cerută membrilor consiliilor de administraţie se exprimă n atenţia, grija şi prudenţa pe care aceştia trebuie să le manifeste n deciziile lor, acestea trebuind să fie exact aceleaşi pe care le-ar manifesta orice proprietar n gestiunea propriei averi. Un economist, care, sa zicem, este salariat al unei bănci şi este, n acelaşi timp, membru al consiliului de administraţie al unei corporaţii agricole răspunde pentru pierderile nregistrate de corporaţie ca urmare a matrapazlcurilor săvrşite de preşedintele şi contabilul şef al corporaţiei, fapte care n mod normal ar fi fost descoperite de un proprietar atent, grijuliu şi prudent cu banii săi.

    Evident, in judecarea economistului n cauză trebuie să se dovedească lipsa de atenţie, de grijă, cum ar fi, de exemplu, lipsa lui de la şedinţele consiliului pentru o lungă perioadă de timp, timp n care şi-a ncasat onorariul.
    Răspunderea fiduciară a membrilor consiliilor de administraţie faţă de acţionari se exprimă in subordonarea intereselor lor personale faţă de interesele corporaţiei, ale acţionarilor.

    Prin accesul la informaţiile privitoare la activitatea corporaţiei, membrii consiliilor de administraţie deţin o poziţie avantajoasă pe care o pot folosi n propriul interes şi n detrimentul corporaţiei. Ei pot fi mituiţi pentru facilitatea ncheierii de contracte ; pot ei nşişi prelua contracte care, normal, ar fi putut fi ncheiate de corporaţie ;
    -pot, de exemplu, cunoscnd mai devreme dect publicul larg situaţia financiară a corporaţiei să vndă sau să cumpere sau să faciliteze altora să vndă sau să cumpere acţiuni ale corporaţiei la preţuri mai mari sau mai mici dect cele ce vor fi stabilite pe piaţă, atunci cnd informaţiile respective vor fi publice etc.

    Istoria corporaţiilor americane nu este lipsită de astfel de exemple.

    Consiliile de administraţie ale corporaţiilor (societate pe acţiuni), vor juca un rol important n funcţionarea sănătoasă a economiei romneşti. Ele vor lua cele mai importante decizii n cele mai importante ntreprinderi ale economiei naţionale. Rezultă de aici, grija ce le va trebui acordată att de către organele legiuitoare, ct şi, mai ales, după aceea, de către acţionari.
    11. Impozitele

    Prin anul 1986, n căutarea unei surse suplimentare de venit, am urmat un curs, scurt, de 3 luni, de specializare n profesia de preparator de impozite (tax preparer). Evident, am plătit costul cursului cu bani din buzunar. Organizatorul cursului era compania H&R. BLOCK CORP, cea mai mare corporaţie din lume specializată n acest domeniu, al deservirii populaţiei n pregătirea declaraţiilor anuale de impozite.

    Anual, compania pregăteşte declaraţiile de impozite pentru circa 10 milioane de americani. Am lucrat pentru H.&R. BLOCK, un „sezon", adică perioada ianuarie-aprilie, cnd fiecare american şi pregăteşte declaraţia anuală de impozite, după care mi-am deschis propria ntreprindere, de preparator de impozite.

    Merită menţionat aici că pentru deschiderea ntreprinderii mele - aceasta fiind valabil pentru aproape toate profesiile şi meseriile - nu a trebuit să iau autorizaţie de la nici o Comisie Naţională pentru Industria Mică şi Servicii, nu a trebuit să mă nregistrez şi să depun bugetul meu de venituri şi cheltuieli la nici o Administraţie Financiară. Tot ce a trebuit să fac a fost să aduc la cunoştinţa clientelei - şi s-o conving - că pot să ofer serviciul n cauză la preţul pieţei, iar, la sfrşitul anului, să-mi pregătesc propria declaraţie de impozit, n care, pe lngă alte venituri, trebuia să le includ şi pe cele provenite din ntreprinderea n cauză.

    Există şi n Statele Unite o Asociaţie a Micii ntreprinderi (Small Business Ăssociation — S.B.A.) - de la care s-ar putea primi mult ajutor - nsă ea nu a fost creată pentru a „autoriza" deschiderea de mici ntreprinderi, ci pentru a ajuta micile ntreprinderi cu sfaturi şi cu bani.

    Există şi n Statele Unite un fel de administraţie financiară, reprezentată prin birourile locale ale Serviciului Intern de Venituri (Internal Revenne Service — I.R.S.), care este, de fapt, un departament al Ministerului de Finanţe (Treasury). Misiunea acestuia nu este aceea de a-şi da „avizul" pentru a-mi deschide eu o ntreprindere, nici aceea de a-şi băga nasul n bugetul meu de venituri şi cheltuieli, ci aceea de a verifica declaraţia anuală de impozit, pentru care eu, proprietarul, snt singur responsabil, indiferent că am pregătit declaraţia personal sau cu ajutorul unui specialist n domeniu.

    Ceea ce are de făcut salariatul de la I.R.S. este să verifice că eu am ntocmit declaraţia n conformitate cu prevederile LEGII, nu cu „indicaţiile" şi „normele" primăriei sau ale Ministerului de Finanţe. Att, nimic n plus.

    Fac aceste precizări avnd n minte unele dintre prevederile Decretului-lege nr. 54/1990 şi, mai ales, ale sutelor de pagini de „norme" elaborate de guvernul provizoriu n „concretizarea" prevederilor respective care cu greu pot fi asociate cu conceptul de democraţie economică, de economie de piaţă.

    Nu mi propun, n aceste rnduri, să prezint sistemul american de impozite, ci numai să evidenţiez cteva dintre caracteristicile fundamentale ale acestuia. Ct este de complex şi de sofisticat sistemul n cauză rezultă şi din faptul că n cadrul instituţiilor americane de nvăţămnt superior economic există secţii de specialitate care pregătesc şi licenţiază specialişti de naltă calificare n domeniul impozitelor.

    Aşa cum am arătat deja, n S.U.A. există o profesie, aceea de preparator de impozite, recunoscută ca atare n nomenclatorul naţional al profesiilor, o profesie din care-şi cştigă existenţa sute de mii de oameni, de diverse nivele de pregătire, funcţie de complexitatea problemelor de impozitare cu care snt confruntaţi diferiţii agenţi economici, plătitori de impozite.

    Cu titlu de exemplu, am pe masa mea de lucru Cursul de Impozite Federale (Federal Tax Course) editat anual de Camera de Comerţ din Chicago care are peste 2 000 de pagini. De reţinut că este vorba numai de impozitele federale, nu şi de cele ale statelor şi comunităţilor locale — districte, oraşe, sate etc.

    Nu putem merge mai departe fără cteva clarificări le terminologie. Cuvntului romnesc de impozit i corespunde cel american de tax, celui romnesc de taxă, i corespunde cel american de fee, celui romnesc de amendă, i corespunde cel american de fine. Atenţie, deci, la posibile confuzii.

    Prin impozit (tax) nţelegem preluarea de către organele de stat a unei părţi din veniturile populaţiei (indivizi, ntreprinderi particulare - personale, n asociaţie, pe acţiuni) pentru propria ntreţinere, cu scopul exclusiv de formare a veniturilor pe care să le consume pentru ndeplinirea funcţiilor lor sociale specifice.

    Aceste funcţii specifice, servicii publice generale - apărare, protecţie socială etc. - ct şi dreptul de impunere snt prevăzute n contractul social fundamental al societăţii - Constituţia.

    n Statele Unite, poporul a acordat dreptul să stabilească impozite numai organelor legiuitoare (la nivel federal, parlamentul, Congresul, format din Senat şi Camera Reprezentanţilor), care o fac prin LEGE, Ministerul de Finanţe - organ al administraţiei de stat - nu stabileşte impozite, ci numai le colectează şi le distribuie celorlalte compartimente ale statului, distribuţie făcută tot conform prevederilor LEGII.

    Spre deosebire de impozite, care, ntr-o formă sau alta, se aplică tuturor, contra unor servicii de care, de asemenea, beneficiază toţi membrii societăţii - de exemplu, apărarea naţională - taxele- snt percepute contra unui serviciu individual, de exemplu, obţinerea unui certificat de căsătorie, sau de naştere, a unui paşaport etc.

    Amenzile constituie şi ele o sursă a veniturilor organelor de stat, nsă funcţia lor specifică nu este aceea de ntreţinere a organelor de stat, ci este una de penalizare, de sancţionare a unei anumite persoane pentru ncălcarea unei anumite prevederi a legii;

    -la fel, aşa zisele taxe vamale, a căror funeţie specifică este aceea de protejare a industriilor naţionale de concurenţa străină etc. n Statele Unite, impozitele contribuie cu peste 85 la sută la formarea veniturilor bugetelor ansamblului organelor de stat - federale, statale, locale.

    Impozitele percepute de statul american pot fi mpărţite n două mari categorii :

    a) directe, stabilite asupra veniturilor - salarii, dobnzi, dividende, chirii, profituri etc.
    b) indirecte, suportate de cumpărător, de consumator, şi stabilite fie pe cifra de afaceri (volum de vnzări), fie pe valoarea activelor n proprietate, fie pe unele produse - ţigări, benzină, băuturi etc. n prezent, impozitele directe reprezintă peste 70 la sută din totalul celor percepute populaţiei americane. La nivelul bugetului federal, ele deţin o pondere de circa 95 la sută, n timp ce la nivelul organelor locale ponderea lor este de numai 25 la sută, restul revenind celor indirecte.

    Impozitele de profit plătite de corporaţiile (societate pe acţiuni) americane — acestea asigurnd peste 80 la sută din venitul naţional şi cam acelaşi procent din locurile de muncă - reprezintă numai circa 5 la sută din totalul impozitelor (directe şi indirecte) ncasate de toate organele statului american - federale, statale, locale.

    Pentru a nţelege ntreaga semnificaţie a acestei cifre mai trebuie reţinute următoarele : att proprietarii societăţilor pe acţiuni (corporations) ct şi ai asociaţiilor (partnerships) snt, de regulă, salariaţi;
    -salariile tuturor angajaţilor snt plătite nu cu bancnote, ci cu cecuri;
    -fiecare ntreprindere - personală, n asociaţie, pe acţiuni - este obligată, prin lege, să reţină impozitul pe salariu, datorat de fiecare salariat, să specifice pe cec numele respectiv şi să le depună la bancă n contul organului de stat beneficiar al impozitului n cauză ;
    -fiecare bancă este obligată, tot prin lege, să informeze, anual, organul de stat asupra volumului dobnzilor cştigate de diferiţi depunători n conturile sale ş.a.m.d. ;
    -la sfrşitul anului fiscal, fiecare agent economic - individ, asociaţie, corporaţie - cu sau fără ajutorul profesional - plătit - al specialiştilor n impozite - ntotdeauna pe răspundere proprie - ţinnd seama de existenţa cecurilor, a declaraţiilor băncilor etc, şi ntocmeşte declaraţia de impozite, n care adună toate veniturile - salariu, dobnzi, dividende etc. - scade toate costurile, la care este ndreptăţit prin lege, stabileşte astfel venitul impozabil, aplică procentul de impozite, stabilit prin lege, determină astfel impozitul, care poate fi mai mic sau mai mare dect a plătit n timpul anului, prin reţineri din salariu sau altfel;

    -dacă a plătit mai puţin mai „scrie" un cec, pentru diferenţă ;
    -dacă a plătit mai mult, primeşte un cec de la I.R.S. : acesta din urmă, I.R.S., pe baza propriilor informaţii, primite de al ntreprinderi şi de la bănci, verifică corectitudinea declaraţiei de impozit şi ntr-un termen dat, stabilit prin lege, n cazul n care descoperă abateri de la lege, cere celui n cauză corecţia ce se impune şi numai dacă nu se ajunge la nţelegere se apelează la un tribunal;
    -tribunalul, hotărăşte cine are dreptate, nu administraţia de stat.

    Ideea pe care vreau s-o evidenţiez, este aceea că impozitele snt reglementate prin lege şi nu prin deciziile administraţiei de stat, că este ncurajată ntreprinderea ca generatoare de locuri de muncă, de produse şi servicii, de venituri impozabile, că accentul este pus pe stimularea iniţiativei şi răspunderii ntreprinzătoriale, mai puţin de profit, care este forma de recompensare a spiritului de ntreprindere şi mai mult pe celelalte forme de venit - salariu, dobndă, chirie etc, că pot fi create sisteme eficiente de impozitare şi de colectare a impozitelor cu un minimum de intervenţie din partea birocraţiei administraţiei de stat.
    Last edited by Dacus; 09-05-10 at 03:18 PM.
    Absolvent al Colegiului Naţional Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor n economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

  7. #7
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    Romnia
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Post Re : Elemente ale economiei de piaţă-cap-VI-,ce este si ce nu este economia de piaţă

    12. Sistemul financiar

    O largă anchetă de opinie ntreprinsă de U.S. News and World Report n rndul cadrelor de management din economia americană releva, nu tocmai surprinzător pentru cel ce trăieşte n societatea americană, faptul că, după preşedintele S.U.A., a doua poziţie n ierarhia naţională revine şefului Băncii Naţionale, n timp ce, n ierarhia instituţiilor americane, băncile ocupau locul patru, după Casa Albă, Televiziune, Curtea Supremă, dar naintea Senatului, Camerei Deputaţilor, Guvernului etc.

    O altă modalitate de a spune acelaşi lucru este că ţi va fi greu să găseşti o localitate n S.U.A. căreia să-i lipsească o biserică şi o bancă. Omul vizitează biserica n speranţa păstrării şi sporirii bogăţiei sufleteşti ;
    -el vizitează banca n speranţa păstrării şi sporirii bogăţiei materiale pe care o acumulează de-a lungul vieţii sale pămntene.
    Acesta este ntr-adevăr - şi n esenţă - rolul băncilor, ca o componentă şi a sistemului financiar, ca ntreg, n societăţile democratice moderne : păstrarea şi sporirea bogăţiei materiale acumulate de populaţie prin muncă cinstită şi rodnică.

    Pentru a nţelege rolul sistemului financiar n economia democratică (de piaţă) - rol complet diferit de cel jucat de acelaşi sistem n economia clicoratică, cunoscută şi sub denumirea de economie socialistă comunistă, este necesară explicarea ctorva concepte, cu care o parte a cititorilor snt mai puţin familiarizaţi.

    Orice activitate economică implică utilizarea - şi consumarea - anumitor resurse - materiale, echipamente etc - cunoscute n terminologia marxistă sub numele de mijloace de producţie şi n cea a economiei de piaţă sub numele de active reale, sau aceea de capital real.

    n economia de piaţă, cineva (n ultimă instanţă, ntotdeauna fie individul, fie statul) este proprietarul activelor reale, calitate exprimată printr-o bucată de hrtie - bancnote emise de Banca Naţională, cecuri, certificate de depozit, obligaţiuni, cambii, trate, acţiuni etc.
    Totalitatea acestor hrtii, ce exprimă drepturile de proprietate asupra activelor reale utilizate la un moment dat n economie, constituie activele financiare ale economiei respective, cunoscute şi sub denumirea de instrumente financiare sau capital financiar. O mică parte a acestor active financiare, cunoscută sub denumirea de bani, exprimă dreptul de proprietate imediat şi absolut (fără nici un fel de restricţie) asupra oricăruia dintre celelalte active financiare şi reale existente n economia naţională.

    Activele financiare snt imaginea din oglinda pieţei sau, dacă vreţi, fotografia bănească a proprietăţii asupra activelor reale. Cel care are fotografia (activul financiar) are şi dreptul de proprietate asupra activului real. Această dedublare a activelor utilizate n economia de piaţă (real-financiar) a apărut ca urmare a necesităţii de a se asigura circulaţia cit mai liberă şi alocarea şi utilizarea cit mai eficientă a activelor reale ntre şi de către sectoarele şi ramurile economiei naţionale, concomitent cu păstrarea proprietăţii individuale asupra activelor reale n cauză.

    n economiile socialiste, unde există un singur proprietar - statul - nu este nevoie de existenţa activelor (instrumentelor) financiare, deoarece n acele economii funcţia de alocare a resurselor, a activelor reale n economie este ncredinţată altor instrumente - preţul şi bugetul statului -, acestea nemaifiind capabile să-şi ndeplinească rolurile lor fireşti n economie ;-preţul, pe acela de măsurător al valorii mărfurilor, bugetul de stat, pe cei de planificator al veniturilor şi cheltuielilor ocazionate de ndeplinirea funcţiilor organelor de stat.

    n economiile de piaţă, preţul este un instrument al sistemului de marketing, n timp ce bugetul este un instrument al sistemului de planificare. Nici unul, nici altul nu snt componente ale sistemului financiar. Nu este deci surprinzător faptul că unii dintre economiştii noştri, referindu-se la reforma sistemului financiar, ca o componentă a tranziţiei la economia de piaţă, vorbesc de liberalizarea preţurilor şi schimbarea sistemului de impozite, adică a sistemului fiscal.
    Este tributul plătit ndelungatei expuneri la conceptele deformatoare ale aşa-zisei ştiinţe economice marxiste, de care, după cum se vede, unii se dezbăra mai greu.

    Prin intermediul activelor financiare, resursele economice, activele reale, temporar disponibile la proprietarii lor, cei care au economisit, pe care-i putem defini prin termenul general de creditori, ajung la ntreprinzători, agenţi economici care au nevoie şi pot utiliza mai multe resurse dect cele pe care le-au economisit ei nşişi şi pe care-i definim prin termenul general de debitori.

    n economiile democratice circulă astăzi o mare diversitate de active financiare, multe dintre ele inexistente cu douăzeci de ani n urmă. Apar noi şi noi instrumente financiare, astfel croite nct să răspundă ct mai exact şi rapid nevoilor specifice ale diverselor categorii de debitori şi creditori.

    „Croitorii şi creatorii de active financiare nu snt alţii dect instituţiile financiare (bănci, burse, asigurări etc), ele nsele ntr-un proces de nnoire continuă. Activele financiare snt comercializate de către instituţiile financiare pe pieţele financiare n conformitate cu regulile financiare impuse de organele legiuitoare ale ţării pentru apărarea intereselor tuturor participanţilor n acest proces de alocare şi utilizare a resurselor n economia naţională.

    Conceptul de sistem financiar defineşte, deci, instrumentele, instituţiile, pieţele şi reglementările juridice, prin intermediul cărora se asigură finanţarea activităţii economice, adică utilizarea contra plată, de către ntreprinzători-debitori, a resurselor economisite de către creditorii-proprietari.

    n procesul tranziţiei la economia de piaţă va trebui să creăm şi un sistem financiar specific acestui tip de economie ;

    -vor trebui create noi instrumente financiare, de care nu dispunem (acţiuni, obligaţiuni, cărţi de credit, poliţe de asigurări, depozite utilizabile prin emiterea de cecuri etc.), noi instituţii financiare, specializate n funcţie de natura instrumentelor financiare pe care le vor comercializa, ca şi a nevoilor specifice ale diverşilor creditori şi debitori, ele nsele constituite n ntreprinderi proprietate particulară, menite a favoriza concurenţa, att n sectorul financiar, ct şi n sectorul real al economiei, noi piete financiare, specializate pe acelaşi dublu criteriu al naturii instrumentelor financiare şi nevoilor proprietarilor şi beneficiarilor resurselor ;

    -noi reglementări juridice care să asigure echitate şi eficienţă n funcţionarea sistemului financiar. După cum se vede, nici preţuri, nici impozite; acestea două - subsistemul de preţuri şi subsistemul de impozite - snt componente distincte ale sistemului economic, distincte de cel financiar. Ceea ce nu nseamnă că preţurilor şi impozitelor trebuie să li se acorde mai puţină atenţie n procesul reformei economice.

    13. Bugetul

    ntre anii 1988—1989 am lucrat ca director financiar (controller) de fabrică şi regional n compania OMT CORPORATION, clasată cam pe locul 450 n primele 500 de mari corporaţii nregistrate n Statele Unite, n 1989 corporaţia a fost vndută, respectiv cumpărată de un grup financiar internaţional, pentru suma de circa 1 miliard de dolari.

    Funcţia ocupată mi-a permis să cunosc pe viu, prin activitate directă, realităţile managementului, ale organizării şi finanţelor ntreprinderilor americane, realităţi ce diferă mult de imaginea pe care o obţinusem eu - şi pe care o obţin mulţi alţii - prin intermediul cărţilor şi articolelor publicate n reviste de specialitate.

    Una dintre aceste realităţi este că n marile ntreprinderi americane se practică o planificare riguroasă, instrumentul fundamental al acestei munci de planificare, care concentrează şi direcţionează ntreaga activitate decizională a managementului constituindu-l bugetul, adică lista veniturilor generate şi a cheltuielilor ocazionate de activităţile ntreprinderii, a căror diferenţă (venituri minus cheltuieli), denumită profit, va da măsura utilităţii sociale a ntreprinderii, a competenţei managerilor, a dreptului lor la existenţă.
    ntr-o formă sau alta, mai mult sau mai puţin complexă, bugetul este ntocmit de orice unitate ale cărei activităţi generează venituri şi ocazionează cheltuieli, de la vnzătorul de ziare pnă ia giganţii care manevrează miliarde.

    Esenţa lui este nsă aceeaşi - o listă -, diferă numai numărul de rnduri şi denumirile, respectiv conţinutul acestora. n plus, el se numeşte buget, pur şi simplu, indiferent de faptul că este ntocmit de o unitate economică, de una social-culturală, sau de una guvernamentală, locală sau centrală.

    Mă surprinde deci insistenţa unora dintre confraţii mei n impunerea pleonasmului „buget de venituri şi cheltuieli <BVC) expresie care, din păcate, s-a strecurat şi n legislaţie (vezi De-cretul-lege nr. 54/1990).
    Apropo de decretul-lege şi de buget, mai trebuie menţionat şi un alt păcat, de data asta nu de denumire, de formă, ci de fond, de conţinut, de concepţie. Decretul n cauză impune obligativitatea ca inteprinzătorii particulari să depună BVC-urile lor la administraţia financiară, organ al administraţiei de stat.

    Aşa cum va rezulta din paragrafele următoare, o astfel de prevedere, reminiscenţă a concepţiei şi practicii economiei monopoliste de stat, nu are ce căuta n sistemul juridic al economiei de piaţă, ea intrnd n flagrantă contradicţie cu spiritul ntreprinzător, libera iniţiativă şi concurenţa, pe care dl. prim-ministru Petre Roman, n expunerea declaraţiei-program a noului guvern le puncta ca „forţe ale schimbării" fără de care „nu vom realiza o bunăstare socială".

    n corporaţia OMT — practica, fiind, din cte am nţeles, generală — perioada august-noiembrie era declarată perioada elaborării bugetului (budgeting period). n timpul celor patru luni, pe lngă problemele curente, toţi managerii, ncepnd cu maistrul, continund cu conducerile celor peste 130 de fabrici, cu conducerile regionale şi departamentale, şi terminnd cu preşedintele corporaţiei, conform unui program concret, cu activităţi, oameni şi termene precise, participă direct şi activ la elaborarea bugetului pentru următorul an.

    Acum şi aici, n această activitate, managerii erau chemaţi să-şi dea ntregul obol de creativitate, să-şi exprime competenţa n stabilirea de obiective ambiţioase şi realiste, n definirea corectă şi precisă a problemelor cu care va fi confruntat sectorul lor de activitate, n găsirea soluţiilor, a mijloacelor şi metodelor care să asigure realizarea obiectivelor şi rezolvarea problemelor n cauză. ntre principiile politicii de elaborare a bugetului (budgeting policy) două erau considerate esenţiale :

    a) bugetul cere creativitate, restul muncii manageriale este rutină.
    b) tot ce intră n bugetul centrului de profit (fabrică, regiune, departament) trebuie acceptat de către conducătorul centrului respectiv.

    Trebuie să precizez aici că n OMT nu existau servicii de planificare, de buget sau altceva asemănător. Bugetul nu este opera specialiştilor, a funcţionarilor, ci a managerilor, a conducătorilor de sectoare care, evident, apelează la munca şi cunoştinţele celor din subordine, nsă ei, managerii, fac bugetul. Responsabil cu asamblarea bugetului este directorul financiar (contabilul şef) de la nivelul ierarhic respectiv (fabrică, regiune, departament, corporaţie).

    Evident că activitatea de elaborare a bugetului ncepe nu cu producţia, ci cu vinzările, cu precizarea produselor, a cantităţilor, preţurilor şi clienţilor la care produsele respective vor fi vndute. Fiecare vnzător (salesperson) pe baza studiilor de prognoză şi de marketing elaborate de către compartimentele de specialitate de la nivelul corporaţiei şi, mai ales, pe baza propriei experienţe cu clienţii şi cu concurenţa, şi elaborează propriul program de vnzări care include pe lngă CE, CUI şi CU CT (cu ce preţ) se vinde şi CUM, adică cu ce costuri de vnzare, reclamă promovare etc.

    Odată programul de vnzări astfel stabilit şt asamblat la nivelul directorului de resort (Sales Manager) ncep „negocierile" cu directorul de producţie şi cel financiar. La producţie, cantităţile, şi sortimentele „cerute" de sectorul de vnzări (deci cu clienţii nominalizaţi) se transformă n norme de muncă şi de materiale, n programe de aprovizionare şi de angajări (sau transferări, sau concedieri etc), n programe de producţie.

    La financiar, programele de vnzări, aprovizionare, producţie se transformă n programe de ncasări, plăţi, mprumuturi, depuneri etc. Concomitent cu negocierile pe orizontală, ntre cei trei directori - vnzări, producţie, finanţe - n care, cu ajutorul calculatorului, cifrele se schimbă de zeci şi sute de ori, n zeci de şedinţe de lucru, se duc şi negocierile „pe verticală", cu şefii lor ierarhici, pentru decizii ncredinţate acelor nivele - investiţii sau surse de finanţare peste anumite valori.

    Rezultatul acestei foarte laborioase munci l reprezintă bugetul, care poate fi sintetizat n trei rnduri: venituri, costuri, profit. Evident, o astfel de formă nu-şi poate ndeplini funcţia de unic instrument de control ce-i va reveni bugetului de-a lungul ntregului an ;
    - el trebuie structurat ntr-o astfel de formă nct să permită identificarea surselor concrete de venit (produs, client) şi a surselor concrete de costuri (materiale, forţa de mună, furnizori, maiştri, vnzări,. reclamă, asigurări, dobnzi etc).

    14. Cecul

    Nu, nu mă refer la abrevierea CEC, ce provine de la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, instituţie creată şi utilizată de către clicocraţia comunistă pentru jefuirea suplimentară a bietului popor romn. Prin intermediul acestei instituţii, clicocraţia a utilizat, n beneficiul său exclusiv, la un preţ de nimic, micile economii făcute de populaţie, nu din spirit de investiţie, de creare de capital, acesta fiindu-i interzis, ci pentru intrarea n posesia unor bunuri de consum de lungă durată.
    Mă refer la minunatul instrument financiar creat şi utilizat n economiile democratice, denumit cec, care, pe lngă alte beneficii, economiseşte miliarde de ore de viaţă omenească, ce devin astfel disponibile pentru activităţi productive, creative. n Statele Unite, de exemplu, din totalul plăţilor efectuate n economia naţională mai puţin de 10 la sută, snt efectuate prin intermediul bancnotelor emise de banca naţională (a ceea ce noi, oamenii de rnd, numim bani), restul, de 90 la sută din plăţi, snt efectuate cu cecul, fără prezenţa materială a „verzilor"

    n economia americană cu ajutorul cecului snt, practic, plătite : toate salariile, toate cumpărăturile făcute de ntreprinderi la furnizorii lor, chiriile, ntreţinerea, lumina, telefonul, marea majoritate a cumpărărilor de bunuri de consum.

    La nivelul consumatorului de rnd să ne gndim numai la economia de timp ce rezultă prin nlocuirea deplasărilor pe care trebuie să le efectuăm pentru a plăti chiria, ntreţinerea, lumina, telefonul, asigurările de toate felurile cu scrierea pe un cec (o bucată de hrtie eliberată de o bancă n numele nostru) a sumelor respective, a numelui celui căruia i datorăm şi semnătura noastră, urmată? de expediere, ntr-un plic, a cecului, pe adresa celui ce trebuie să primească banii.

    La economia de timp, pe care-1 putem folosi pentru lucruri mai utile, să adăugăm şi pe aceea de nervi, pe care, de asemenea, i putem folosi pentru cauze mai bune.

    Cum funcţionează practic sistemul de cecuri ?

    Pentru toate serviciile pe care tu le prestezi pentru alţii eşti plătit, cu cecuri, adică pe bucăţile de hrtie pe care le-am menţionat deja, pe care snt imprimate numele şi prenumele celui - respectiv numele companiei - care ţi-a plătit, numele băncii unde acesta are un cont de depuneri pentru cecuri şi numărul contului respectiv. n plus, cel care a plă?tit a mai adăugat pe aceeaşi bucată de hrtie numele tău, suma ce trebuie să ţi se plătească, semnătura lui şi data cnd ai făcut-o.

    Regula generală este că fiecare ntreprindere şi fiecare persoană particulară şi deschide la o bancă - evident, particulară - un cont de depuneri pentru cecuri (checking account).

    La origine, depunerile din aceste conturi nu au fost purtătoare de dobndă. Aceasta spre deosebire de depunerile n conturile de economii (saving account) care snt purtătoare de dobndă, procentul de dobndă fiind cu att mai care cu ct este mai lung termenul pnă cnd poţi să-ţi retragi depunerea respectivă.

    Mai recent - aceeasta fiind o exemplificare a eforturilor inovatoare pe care le fac instituţiile financiare pentru punerea la dispoziţia clienţilor lor de noi produse, noi instrumente financiare - şi depunerile n conturi pentru cecuri au devenit purtătoare de dobnzi, cu condiţia menţinerii unui minim de depuneri (1 000—1 500 dolari).

    O dată n posesia unui cec prin care ţi se plăteşte o anumită sumă, l poţi fie depune la banca ta, ceea ce nseamnă creşterea depunerii n contul său de cecuri, fie ncasa, adică transforma n monedă, n dolari. Pentru depunere, poţi fie să te deplasezi la ghişeul băncii tale, dacă ai acumulat un număr mare de cecuri plătibile ţie sau dacă, pur şi simplu, nu ai altceva mai bun de făcut, unde vei completa un tichet de depunere, n care menţionezi ce sumă depui şi n ce cont, fie să trimiţi prin poştă, pe adresa băncii tale, şi cecurile, şi tichetul de depunere respectiv.

    Dacă, dimpotrivă, ai strictă nevoie de dolari, de cash şi doreşti să ncasezi cecul, o poţi face fie prezentndu-te la ghişeul băncii tale, fie la orice colţ de stradă, la o agenţie de ncasare cecuri, particulară, al cărei patron este, de regulă, şi singurul salariat, evident contra unui comision de 2—3 la sută din valoarea cecului.

    Din contul tău de depuneri pentru cecuri — n care este foarte posibil ca tu să nu fi depus, nici cel puţin o bancnotă de un dolar, ci numai cecuri - tu poţi să-ţi plăteşti orice fel de datorie, către oricine doreşti, prin cecuri semnate de tine, prin care ordoni băncii tale să efectueze plata. Cecul scris de tine va fi depus de cel căruia tu i datorezi suma respectivă la banca lui, care, la.rndul ei, trebuie să-l trimită-la banca ta, pentru a ţi se reduce depozitul cu suma n cauză. Băncile americane dispun de un sistem de decontare ntre ele a soldurilor rezultate din miile de tranzacţii efectuate cu ajutorul cecurilor (clearing system). Evident, acest aspect l interesează mai puţin pe client, pe consumatorul de servicii bancare.

    Datorită faptului că depunerile n conturile pentru cecuri pot fi transformate instantaneu n monedă, care, la rndul ei, poate fi transformată instantaneu n oricare alt activ financiar sau real existent n economia naţională, aceste depuneri snt considerate bani, bani reali. Practic, Băncile Rezervei Federale (Federal Reserve Banks), care, n S.U.A., ndeplinesc funcţiile Băncii Naţionale, şi exercită controlul asupra cantităţii de bani n circulaţie prin controlul volumului de depuneri, influenţa volumului de monedă (coins şi currency) fiind considerată neglijabilă.

    Un sistem de control care, trebuie s-o recunoaştem, este mult mai riguros şi eficace dect cel ce poate fi aplicat asupra cantităţii de bancnote, care, pe lngă faptul că pot fi falsificate, pot fi uşor sustrase din sistem şi folosite pentru alte scopuri dect cel stabilit.
    Last edited by Dacus; 09-05-10 at 03:53 PM.
    Absolvent al Colegiului Naţional Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor n economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

  8. #8
    Rang-N-04(Grup sp)
    Constantin Cojocaru's Avatar
    Join Date
    May 2010
    Location
    Romnia
    Posts
    287
    Blog Entries
    4
    Rep Power
    656

    Post Re : Elemente ale economiei de piaţă-cap-VI-,ce este si ce nu este economia de piaţă

    15. Angajarea personalului

    Timp de aproape cinci ani am lucrat ca angajat, ca salariat, n cadrul economiei de piaţă a Statelor Unite. Am fost angajat şi am angajat pe alţii. Am fost concediat şi am concediat pe alţii. Nu am lucrat niciodată ntr-un compartiment de personal, sau ceva asemănător, aşa că nu snt un specialist n acest domeniu. n cele ce urmează, vreau să prezint cteva aspecte ale angajării personalului n economia americană, aşa cum le-am perceput eu direct, de pe poziţia celui ce caută de lucru şi a celui de manager, ce caută personal adecvat pentru o anumită poziţie (job).

    n marea majoritate a ntreprinderilor mici şi mijlocii nu există servicii de personal (angajări), salarizare, organizare, normare etc. Toate problemele din aceste domenii snt rezolvate direct de către manageri. Există un sistem de evidenţă a datelor de personal, nişte „dosare" personale, ţinute de regulă de către directorul financiar-contabil (controller) sau cel administrativ, care nu conţin, nsă, dect datele strict necesare pentru calculul corect al salariilor, impozitelor şi taxelor asupra acestora, asigurări, concedii etc.

    n marile corporaţii există compartimente de personal, dar atribuţiile principale ale acestora snt de raportare statistică.

    n practica americană angajarea - ca şi concedierea - este atribuţia managerului, n subordonarea căruia va lucra cel angajat. Snt folosite două modalităţi principale de testare a competenţei profesionale, a viitorului angajat:
    -proba practică, pentru personalul de execuţie - lucru efectiv la strung, la maşina de cusut, la computer etc.
    -interviul, pentru personalul de concepţie şi cel managerial.

    Evident, cele două modalităţi de testare pot fi combinate, după caz, n funcţie de atribuţiile concrete ale fiecărei poziţii. Ceea ce vreau să subliniez este că atributul de testare, de verificare a competenţei profesionale a viitorilor colaboratori este privit cu o deosebită seriozitate, este considerat ca fiind cel mai important atribut al managerului, care nu este delegabil, nimeni nu-l poate nlocui pe manager n executarea acestei activităţi.

    Se practică si teste medicale pentru unele meserii şi profesii, se fac şi teste psihologice, se practică şi participarea la interviuri a viitorilor colegi, colaboratori ai celui ce urmează a fi angajat. Toate acestea snt auxiliare : hotărtoare este verificarea practică făcută de manager, de viitorul şef (boss).

    Ca n oricare altă economie de piaţă, şi n Statele Unite există şi o piaţă a muncii, un sistem al pieţei muncii, ale cărei principale componente snt :
    -ofertanţii, vnzătorii, cei ce-şi oferă marfa, competenţa profesională, contra unui preţ, mai mic sau mai mare, după cum şi competenţa lor este mai mică sau mai mare ;
    -cumpărătorii, ntreprinderile care au nevoie de competenţa profesională respectivă şi snt dispuse să plătească pentru acestea un preţ, salariul; intermediarii, brokerii, care s-au specializat ntr-o largă diversitate de servicii prin intermediul cărora ofertanţii snt puşi n contact cu cumpărătorii de competenţă profesională, şi care, evident, pentru serviciile lor, solicită şi ei un preţ.

    Ofertanţii şi cumpărătorii acceptă să-i plătească pe intermediari deoarece practica i-a convins, şi pe unii şi pe alţii, că prin serviciile intermediarilor cresc şansele fiecăruia de a-şi atinge obiectivele proprii - maximum de salariu pentru ofertant şi maximum de competenţă pentru cumpărător, cu costuri acceptabile.

    Cel mai important intermediar al sistemului pieţei muncii l constituie presa, anunţurile de servicii disponibile, publicate, de regulă, de către ntreprinderi. Se exprimă astfel cererea de competenţă profesională, de forţa de muncă. Se publică şi oferte, nsă nu aceasta este calea principală de manifestare a ofertei de forţă de muncă. Există numeroase publicaţii specializate exclusiv n acest domeniu, al anunţurilor de cereri şi oferte de forţă de muncă (job advertising) nsă „partea leului" revine marilor cotidiene care, pe lngă anunţurile zilnice, n ediţiile lor de duminică, tipăresc secţii speciale, de sute de pagini de ziar, alocate exclusiv cererii şi ofertei de forţă de muncă.

    Puţine tranzacţii, contracte de muncă se obţin prin simpla prezentare la poarta ntreprinderii ce a publicat un anunţ pentru cerere de forţă de muncă. Practica este că nainte de a ajunge la ntreprindere ofertantul trebuie „să se prezinte", să arate cine este şi ce poate face. Această prezentare se face prin intermediul unui „resume".

    Probabil că cea mai bună traducere n romneşte ar fi aceea de „memoriu de activitate profesională". Avnd n vedere utilizarea restrinsă a acestui ultim termen n practica noastră ca şi faptul că cele două cuvinte nu se acoperă nici pe departe unul pe altul, cu permisiunea cititorului, voi folosi, n cele ce urmează termenul american.

    n esenţă, funcţia resume-ului este aceea de a-l convinge pe viitorul manager că tu eşti cel mai bun dintre concurenţi, cel mai potrivit pentru slujba n cauză. O faci, n principal, prin prezentarea pe o pagină, maximum două, a studiilor şi-a experienţei profesionale.

    De menţionat că diplomele n sine nu au nici o pondere n deciziile de angajare şi ncadrare. Este bine să le ai, cu condiţia ca ele să fie susţinute de competenţa profesională, de capacitatea de a rezolva probleme practice ale locului de muncă.

    ntocmesc resume şi strungarul si dactilografa şi cercetătorul şi aspirantul la poziţia de preşedinte al IBM, City Corp, General Motors etc. Pentru a evidenţia importanţa acestui instrument al pieţei muncii voi menţiona că, de regulă, din o sută de resume-uri snt reţinuţi, pentru proba practică şi interviu, numai cinci-şase candidaţi, restul, 94—95, au fost excluşi numai de „calitatea" resume-ului.

    Există sute de cărţi, de tratate (de sute de pagini fiecare) dedicate exclusiv acestui subiect-pregătirea de resume-uri există mii de ntreprinderi particulare care oferă publicului exclusiv serviciul de pregătire de resume-uri, evident contra plată, unele dintre aceste ntreprinderi fiind foarte prospere.

    Un rol important n facilitarea contactului dintre cererea şi oferta de forţă de muncă revine agenţiilor de plasare (employment agencies), organizate ca oricare alte ntreprinderi, prestatoare de servicii, particulare, binenţeles - personale, asociaţii, corporaţii.

    Pentru serviciile lor, agenţiile de angajare snt plătite fie de către cumpărători, de ntreprinderi, n cea mai mare parte a cazurilor, fie de către ofertanţi, de cei ce caută de lucru. Deseori funcţia agenţiilor este, pe de o parte, de a descoperi locuri de muncă disponibile - snt numeroase motive pentru care ntreprinderile nu publică disponibilitatea locurilor de muncă, printre acestea urmărindu-se şi costul ridicat al anunţurilor - şi, pe de altă parte, poate ajuta pe cei ce caută de lucru n pregătirea resume-urilor, ca şi n pregătirea lor pentru interviul cu viitorul manager. De reţinut deci, că aceste agenţii nu angajează, ci numai facilitează contactul ntre ofertanţii şi cumpărătorii de competenţă profesională.

    Au şi organele de stat un departament special (job service) care funcţionează pe lngă oficiile de şomaj şi care are atribuţii asemănătoare celor ale agenţiilor particulare de plasare, nsă contribuţia lor practică la realizarea de contracte de muncă este neglijabilă, ele suferind de aceeaşi ineficientă caracteristică tuturor organelor de stat americane angajate n activitatea economică.

    Experienţele trăite n S.U.A. m-au condus la stabilirea următoarei reguli :
    -dacă te trezeşti undeva unde nu eşti servit n condiţii bune, trebuie să ştii că te afli ntr-o instituţie de stat, nu ntr-una particulară.
    Aceasta este sistemul prin care economia americană şi asigură competenţa profesională de care are nevoie. Că sistemul este bun o dovedesc rezultatele, respectiv un nalt grad de utilizare a forţei de muncă, procent redus de şomaj, venituri şi nivel ridicat de trai pentru angajaţi, prosperitatea pentru ntreprinzători, creşterea economică sănătoasă a ansamblului economiei naţionale.

    16. Falimentul
    Una dintre caracteristicile fundamentale ale economiei de piaţă o constituie existenţa creditului care exprimă ncrederea reciprocă pe care şi-o acordă participanţii la actele de vnzare-cumparare : agenţii economici. Fără această ncredere, volumul schimburilor, al activităţii economice ar fi considerabil frnat, diminuat.

    Pentru cea mai mare parte a tranzacţiilor comerciale, plata pentru produse şi servicii nu se efectuează imediat;
    -furnizorul acordă credit cumpărătorului, n sensul ca-i permite să efectueze plata după un număr de zile de la data livrării mărfii, astfel că, n permanenţă, fiecare agent economic este creditor, menţinnd n evidenţele sale un cont de activ denumit „clienţi", care reflectă drepturile sale asupra mărfurilor pe care le-a livrat dar pentru care nu a primit plata, dar şi un cont de „furnizori" care reflectă datoria sa de a plăti mărfuri pe care le-a primit şi nu le-a plătit ncă.

    Aceeaşi ncredere stă la baza mprumuturilor, de data aceasta relaţia nu se mai stabileşte ntre cumpărător şi vnzătorul unei mărfi obişnuite, ci ntre cumpărător şi vnzătorul unei mărfi speciale - banul, marfă care are caracteristica de a putea fi transformată imediat n oricare alta.

    Rezultatul final este acelaşi - crearea unei datorii, asumarea obligaţiei ele a plăti, cndva, n viitor, dar la o dată precisă, o anumită sumă de bani.

    Totul ar fi fain şi frumos n această lume a economiei de piaţă dacă toţi debitorii, toţi cei ce datorează ceva altora, şi-ar achita, la timp, obligaţiile. Se ntmplă nsă că o parte dintre agenţii economic devin insolvenţi, adică nu mai dispun de banii necesari pentru a-şi plăti datoriile.

    Cauzele pot mbrăca o infinitate de denumiri, nsă ele pot fi sintetizate n expresia incompetenţă managerială : greşeli n aprecierea potenţialului pieţei, n stabilirea preţurilor, n organizarea acţiunilor de reclama comercială, n aprecierea capacităţii de plată a clienţilor, n angajarea şi plata salariaţilor, n organizarea utilizării materiilor prime şi echipamentelor de producţie etc.

    Erorile comise de echipa de management n fiecare zi n toate domeniile menţionate se vor finaliza fie n venituri mai mici, fie n costuri mai mari dect cele necesare, adică n incapacitatea de a asigura acoperirea plăţilor din ncasări, n insolvenţă.

    n economia de piaţă, nu există posibilitatea ca directorul ntreprinderii insolvente să ceară audienţă la secretarul de partid al judeţului, sau la ministrul de resort, care l-a numit n funcţie, pentru a-i cere să dispună directorului de bancă să-i acopere pierderile, să-i „asaneze" dezechilibrul financiar al ntreprinderii sale, de regulă - şi n ultimă instanţă - prin apelarea la maşina de fabricat bancnote care este Banca Naţională, bancnote a căror aruncare pe piaţă umflă şi perpetuează dezechilibrul general al economiei cu consecinţele lui fireşti - ineficienta şi sărăcia generalizată, directorii incompetenţi şi iresponsabili rămnnd pe poziţiile n care vor genera noi pierderi şi dezechilibre, după ce şi-au făcut „autocritica responsabilă" n faţa propriilor „naşi".
    Economia de piaţă şi-a creat un istrument eficace de eliminare promptă de pe terenul său a jucătorilor incompetenţi : instituţia falimentului.

    n cadrul acestui sport specific, arbitrul, adică tribunalul, nu intervine pentru a hotăr cine părăseşte terenul- această hotărre o iau legile implacabile ale jocului care-l aduc pe cel incompetent la starea de insolvenţă - ci numai cum se face ieşirea.

    Există, desigur, diferenţe n legislaţiile adoptate n diferite ţări pentru reglementarea falimentului, astfel că nici una dintre cele existente nu o să răspundă „perfect" realităţilor de mine ale Romniei - ceea ce va face din nou necesară stoarcerea creierelor proprii.

    Obiectivele fundamentale ale instituţiei falimentului rămn nsă aceleaşi :

    1) eliminarea de pe piaţă a agenţilor economici ajunşi n situaţia de insolvenţă, de incapacitate de a-şi plăti datoriile, ale căror decizii şi acţiuni n continuare ar genera noi şi noi pierderi şi dezechilibre n economie ;
    2) mpărţirea echitabilă ntre creditori a averii disponibile a debitorului;
    3) eliberarea, n acest fel, a debitorului, a falitului, de toate datoriile existente şi punerea lui n poziţia de a ncepe din nou, de a se reabilita. Falitul nu este trimis n puşcărie - acolo se ajunge pentru alte fapte - ci numai eliminat din poziţia n care aduce pagube celorlalţi agenţi economici, ansamblului societăţii.

    Cu circa trei ani n urmă, am urmărit la televizor un reportaj şi un interviu cu un falit american celebru - un fost guvernator al statului Texas - mi pare rău că nu-mi amintesc numele. Compania sa, multimilionară, intrase n faliment şi ecranul neiertător al televizorului prezenta scene ale mpărţirii, ntre creditori, a ultimelor piese de mobilier din casă. Cu cel mai senin aer din lume, fostul guvernator şi milionar, trecut de mult de 60 de ani, declara că se angajase deja ca vnzător la o companie de afaceri imobiliare şi-şi exprima ncrederea n noua carieră şi-n noua ntreprindere. Curat spirit american !

    Copyright 1990, by Constantin Cojocarii Toate drepturile asupra acestei lucrări snt rezervate autorului.
    Last edited by Dacus; 09-05-10 at 04:15 PM.
    Absolvent al Colegiului Naţional Sf. Sava" şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. Doctor n economie, specialitatea management.
    Motto _ Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor ! TUDOR VLADIMIRESCU
    Arhiva de lucrari: Index de lucrari publicate( repertoriu ) Prezentare: C.V. Manifest : GATA PDF : Grafice de evaluare
    PDF : Tabele de comparatie Website_01: Varianta COJOCARU Website_02: Eurosansa Contact: via E-mail(aici)

Similar Threads

  1. Ce este Bunul Simţ
    By Remus Constantin Raclău in forum S.O.S. Bunul Simt
    Replies: 0
    Last Post: 06-07-13, 09:32 AM
  2. Economia actuală este o nşelăciune: inegalitatea dintre valoarea materială şi valoarea nominală
    By Adrian Marza in forum Criza financiar-economică. Finanţe-Economie-Buget-Resurse
    Replies: 0
    Last Post: 04-05-13, 07:59 PM
  3. Unde ne sunt banii? Economia actuala este o inselaciune - "seigniorage banking''!
    By Mocanu Cezar in forum Criza financiar-economică. Finanţe-Economie-Buget-Resurse
    Replies: 0
    Last Post: 03-03-13, 09:01 PM
  4. Greaua mostenire : Este tragic, dar este realitatea care le-o oferim copiilor nostri
    By Cristian Negrea in forum Psihologie sociala - Manipulare, dezinformare, propaganda!
    Replies: 0
    Last Post: 14-06-12, 12:47 PM
  5. Ce este Bunul Simt
    By Remus Constantin Raclău in forum 05) Proiect Universul Bunului Simt
    Replies: 0
    Last Post: 11-04-12, 08:31 AM

Tags for this Thread

Liens sociaux

Posting Permissions

  • You may not post new threads
  • You may not post replies
  • You may not post attachments
  • You may not edit your posts
  •