REPLICĂ la avizul nr.308/22.04.2013 al Consiliului Legislativ al României pentru proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României iniţiat de Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor.

PARTEA I:Atât textul proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României iniţiat de Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor cât şi textul avizului Consiliului Legislativ sunt publicate pe www.variantacojocaru.ro. Ele pot fi consultate de toţi cei interesaţi.

Iniţiativa cetăţenească de revizuire a Constituţiei României a fost lansată la data de 16 martie 2013 de către Comitetul de Iniţiativă, constituit din 24 de cetăţeni ai României, in conformitate cu prevederile articolului 150 din Constituţia României şi cu prevederile Legii nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni. Proiectul a fost depus la Consiliul Legislativ pe data de 25 martie 2013. Consiliul a emis avizul nr. 308/22.04.2013, în termenul legal prevăzut de lege, de 30 de zile, pe care l-a trimis prin poştă. A ajuns la noi pe data de 10 mai 2013 şi l-am depus la Secretariatul General al Guvernului României, împreună cu proiectul de lege, pe data de 15 mai 2013, pentru a fi publicate în Monitorul Oficial al României. Conform prevederilor legii nr. 189/1999, Monitorul Oficial este obligat să publice proiectul de lege şi avizul Consiliului în termen de 30 zile de la data emiterii avizului Consiliului. Proiectul a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294/23.05.2013.

Consiliul Legislativ a avizat NEGATIV iniţiativa noastră legislativă. Precizăm că avizul Consiliului este CONSULTATIV, astfel că procedura de promovare a iniţiativei legislative va continua, conform pevederilor Constituţiei şi ale Legii nr. 189/199. După publicarea în Monitorul Oficial, urmează strângerea celor 500.000 de semnături pentru susţinerea proiectului de lege, apoi, depunerea lui la Parlament, la Curtea Constituţională şi, în final, la referendumul naţional.

Consiliul Legislativ îşi justifică avizarea negativă a iniţiativei noastre de revizuire a Constituţiei României pe următoarele trei considerente:
„a) conţine ipoteze juridice care nu se corelează cu reglementările Uniunii Europene şi cu tratatele internaţionale la care România este parte;
b) cuprinde norme contradictorii cu reglementările constituţionale rămase nemodificate;
c) excede cadrul reglementării fundamentale investite cu forţă juridică superioară, printr-o serie de norme care nu au caracter de principiu sau de generalitate şi care nu trebuie să se regăsească la nivelul Legii fundamentale”.


Precizez că, deşi, la depunerea proiectului la Consiliul Legislativ, am solicitat să fim consultaţi pe parcursul elaborării avizului, pentru eventuale corectări şi completări ale textului, am fost refuzaţi.


A. “Necorelarea” cu reglementările UE şi tratatele internaţionale.

Din cele 120 de propuneri de revizuire formulate de noi, Consiliul Legislativ nominalizează patru care nu s-ar „corela” cu reglementările Uniunii Europene şi cu tratatele internaţionale la care România este parte. Este vorba de:

1. propunerea de la pct.3, care prevede că, „Pe teritoriul României, numai cetăţenii români, ca persoane fizice, sau constituţi în persoane juridice române, pot deţine terenuri în proprietate privată”;

2. propunerea de la pct.10, care prevede că „Actele juridice şi dezbaterile publice, la toate nivelurile administraţiei publice, se fac în limba română”;

3. propunerea de la pct.4, care prevede că „Statul român este obligat să militeze, necontenit, şi să facă toate demersurile necesare pentru Reîntregirea Patriei, prin eliminarea definitivă şi irevocabilă a consecinţelor celui de-al doilea Război Mondial, cu respectarea prevederilor tratatelor şi dreptului internaţional.”;

4. propunerea de la pct.12, care prevede că „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au NUMAI cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii si demnităţi.”
***

1
. Consiliul Legislativ observă că „norma propusă la pct.3 nu poate fi acceptată, întrucât acordarea posibilităţii cetăţenilor străini şi apatrizilor ca, în anumite condiţii, să poată dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor este necesară ca urmare a faptului că România este stat membru al Uniunii Europene cu drepturi şi obligaţii depline, motiv pentru care ţara noastră trebuie să respecte reglementările Tratatelor Uniunii Europene, inclusiv pe aceea referitoere la asigurarea liberei circulaţii a persoanelor (art. 45 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene)”.

Să notăm, că, articolul 3, alineatul 1, din Constituţia României, în vigoare, are următorul text: „Teritoriul României este inalienabil”. Iată, textul, exact şi complet, al Articolului 45 din Tratatul privind funcţioanrea Uniunii Europene, articol la care face referire Consiliul şi care face parte din Titlul IV al Tratatului (Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor), capitolul I (Lucrătorii):
„Articolul 45
(1) Libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii.
(2) Libera circulaţie implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă.
(3) Sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, sigutanţă publică şi sănătate publică, libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:
a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
b) de a ciecula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
c) de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;
d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condiţiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.
(4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administraţia publică.”
Iată, deci, că articolul 45, invocat de Consiliu, nu face nici cea mai mică referire la drepturile cetăţenilor străini şi apatrizilor de a deţine terenuri în proprietate privată în teritoriul INALIENABIL al României, sau al oricărui stat membru al Uniunii Europene. Articolul 45, invocat de Consiliu, nu face nici o referire la dreptul SUVERAN al poporului român de a hotărî, prin Constituţie, că numai cetăţenii români pot deţine în proprietate privată porţiuni din teritoriul INALIENABIL al României. În continuare, pentru a-şi consolida “fundamentarea” respingerii propunerii noastre, Consiliul apelează la Decizia nr. 148/2003 a Curţii Constituţionale a României. Prin această decizie, Curtea Constituţională a aprobat propunerea de revizuire a Constituţiei făcută de comisia parlamentară condusă de Adrian Năstase prin care teza a doua din alineatul (2) al Articolului 41, care prevedea că: „Cetăţenii străni şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor” a fost înlocuită cu teza “Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe baza de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin legea organică, precum şi prin moştenire legală."

Ca urmare a acestei decizii, până în prezent, aproape o zecime din teritoriul arabil al României a fost trecută în proprietatea privată a străinilor. Iată cum şi-a motivat această decizie Curtea Constituţională a României.
„Integrarea României în Uniunea Europeană presupune respectarea dispoziţiilor acquisului comunitar privitoare la libera circulaţie a capitalurilor, la drepturile cetăţenilor europeni de a investi şi de a dobândi bunuri în condiţii de egalitate cu cetăţenii romani. Curtea Constituţională observă că posibilitatea realizării acestor obiective este îngrădită de dispoziţiile art. 41 alin. (2) teza finala din Constituţia României, prin care se interzice cetăţenilor străini şi apatrizilor sa dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilor. Pentru înlăturarea acestei interdicţii şi pentru instituirea unor garanţii ale dreptului de proprietate privată se propune modificarea art. 41. Prima modificare vizează denumirea articolului, în sensul ca, în locul denumirii "Protecţia proprietăţii private", se propune sintagma "Dreptul de proprietate privată". Cea de-a doua modificare vizează chiar alin. (2) al art. 41. În noua redactare proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, iar cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe baza de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin legea organică, precum şi prin moştenire legală. Curtea Constituţională constată că sunt înscrise în această nouă redactare suficiente garanţii constituţionale pentru exercitarea acestui drept în conformitate cu interesul general şi cu respectarea prevederilor acquisului comunitar.”
Iată şi ce prevede articolul 63 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene referitor la libera circulaţie a capitalurilor: “Articolul 63
(1) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind circulaţia capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe.
(2) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind plăţile între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe.”
Asta este tot ce prevede Tratatul privind funcţionarea Unuiunii Europene cu privire “la libera circulaţie a capitalurilor şi la drepturile cetăţenilor europeni de investi şi de a dobândi bunuri în condiţii de egalitate cu cetăţenii români”, la care face referire Curtea Constituţională. Nu scrie, nicăieri, în Tratat, că semnatarii Tratatului, adică statele membre, respectiv, popoarele europene, au renunţat la dreptul lor SUVERAN de a hotărî dacă şi în ce condiţii cetăţenii lor pot vinde străinilor porţiuni din teritoriul lor naţional. Nu se vorbeşte, nicăieri, în Tratat, despre “drepturile cetăţenilor europeni de a investi şi de a dobândi bunuri în condiţii de egalitate cu cetăţenii romani”. În articolul 63 al Tratatului, se vorbeşte despre circulaţia de capitaluri, între state, nu de circulaţia de terenuri, între cetăţeni. In nici un fel, prevederile articolelor 45 şi 63, la care fac referire Consiliul Legislativ şi Curtea Constituţională, nu susţin respingerea propunerii noastre. Mai mult. Articolul 345 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene are următorul text: „Tratatele nu aduc atingere regimului proprietăţii în statele membre.” Cuvântul „tratatele” se referă la cele două tratate constitutive ale Uniunii Europene: Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Părinţii fondatori ai Uniunii Europene, iniţiatori şi primi semnatari ai tratatelor constitutive ale Uniunii, au ştiut bine ce fac. Ei au stabilit că tratatele constitutive ale Uniunii nu pot aduce atingere regimului proprietăţii în statele membre, că tratatele nu pot încălca dreptul INALIENABIL al popoarelor Europei de a-şi hotărî, singure, în deplină suveranitate, regimul proprietăţii, pe teritoriul statelor lor naţionale, de a hotărî cine şi în ce condiţii poate deţine în proprietate porţiuni din teritoriul lor naţional.

La momentul iniţierii şi adoptării legii de revizuire a Constituţiei României, în anul 2003, deputaţii şi senatorii României, atât cei care au semnat propunerea legislativă, cât şi cei care au votat legea de revizuire, ca şi membrii Curţii Constituţionale, au CUNOSCUT, sau aveau OBLIGAŢIA să CUNOASCĂ, prevederile articolului 345 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Cum se explică faptul că aceşti „reprezentanţi” au minţit şi înşelat poporul român, că au ascuns prevederile articolului 345 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, că au răstălmăcit alte prevederi ale tratatelor constitutive ale Uniunii, şi au prezentat poporului româm spre votare o Constituţie care încalcă şi prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii şi suveranitatea şi interesele poporului român?

Propunerea de revizuire a Constituţiei României din anul 2003, care include şi radierea articolului care interzicea străinilor şi apatrizilor dreptul de a dobândi terenuri în proprietate privată pe teritoriul României, a fast semnată de 233 de deputaţi şi 94 de senatori. Printre aceşti „reprezentanţi” ai poporului român au figurat şi: Ion Iliescu, Adrian Năstase, Crin Antonescu, Dinu Patriciu, Viorel Hrebenciuc, Sorin Oprescu, Valeriu Zgonea, Nicolae Văcăroiu, Călin Popescu-Tăriceanu, Adrian Severin, Dan Radu Ruşanu, Ecaterina Andronescu, Radu Stroe, Florin Georgescu, Gheorghe Flutur, Radu Alexandru Feldman, Attila Verestoy, Gyorgy Frunda, Bela Marko, Peter Eckstein Kovacs, Laszlo Borbely, Iuliu Winkler, Varujan Pampuccian, Mădălin Voicu, Andrei Chiliman, Puiu Haşoti, Şerban Mihăilescu, Răzvan Theodorescu, Monica Muscă, Norica Nicolai, Miron Mitrea, Alexandru Athanasiu, Octav Cosmâncă, Eugen Nicolaescu, Victor Paul Dobre, Eugen Nicolicea, Ştefan Cazimir, Constantin Niţă, Ioan Mircea Paşcu, Dan Ioan Popescu, Ionel Olteanu, Ristea Priboi, Ioan Rus, Hildegard Puwak, Marian Sârbu, Codrin Ştefănescu,...

Nu trebuie să uităm fondul acestei probleme, de importanţă capitală pentru viitorul poporului român. Marea majoritate a proprietarilor de terenuri din România, care deţin în proprietate mici suprafeţe de teren, au fost aduşi în stare de sărăcie absolută. Sunt lipsiţi de capital productiv, de tractoare şi maşini agricole, cu care să-şi lucreze pământul şi să valorifice roadele acestuia. Mulţi şi-au arendat terenurile, în condiţii total nefavorabile pentru ei. Mulţi şi le-au vândut, deja. Mulţi au plecat, la muncă, în străinătate, şi nu au de ce să se întoarcă, atâta timp cât nu au nici o perspectivă de a obţine capitalul productiv cu care să-şi lucreze pământul şi să-şi asigure, astfel, un nivel de trai decent, pentru ei şi familiile lor. Tot din cauza lipsei de capital, ţăranii români îşi vând producţia agricolă la preţuri de nimic către intermediari, în cea mai mare parte străini, care se îmbogăţesc nemeritat, prin jefuirea ţăranilor noştri. Ţăranii români nu au capital bănesc să-şi cumpere terenuri. Terenurile lor vor fi cumpărate, toate, sau aproape toate, de către străini, la preţuri de zeci de ori mai mici decât cele practicate în ţările dezvoltate ale Europei.Ţăranii români vor deveni, din nou, iobagi, în propria lor ţară.

Singura soluţie pentru salvarea ţărănimii române şi pentru reaşezarea agriculturii României pe calea progresului o reprezintă împroprietărirea ţăranilor cu capital productiv - tractoare şi alte maşini agricole, construcţii şi utilaje agroindustriale etc, aşa cum propune Legea Cojocaru, respinsă de Parlamentul României, în anul 2010. Această împroprietărire este nu numai necesară, dar şi posibilă, însă realizarea ei va fi un proces dificil şi de durată. Până atunci, români trebuie ajutaţi, de statul lor, să nu îşi vândă terenurile străinilor, la preţuri de nimic. Este o problemă de viaţă şi de moarte. Trebuie să impunem, cu orice preţ, în legile ţării, inclusiv în Legea fundamentală, în Constituţie, restricţia ca teritoriul ţării să rămână inalienabil, neînstrăinabil, să nu poată fi vândut străinilor, cel puţin până în momentul în care nivelul de dezvoltare economică al României va ajunge peste media ţărilor Uniunii Europene. Aşa cum se poate vedea în textele celor două tratate constitutive ale Uniunii Europene, din care am prezentat citatele de mai sus, poporul român nu a transferat Uniunii Europene, nici altcuiva, dreptul său suveran de a hotărî regimul proprietăţii în România, de a hotărî când şi în ce condiţii teritoriul său naţional poate fi trecut în proprietatea străinilor.

Textul alineatului (2) al articolului 41 din Constituţie nu face trimitere directă la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, aşa cum ar trebui, ci la „condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte”. Un text imprecis, total nepotrivit pentru un text de Constituţie. Expresia „condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană” lasă loc la orice interpretare nefavorabilă intereselor poporului român. În plus, expresia „din alte tratate internaţionale la care România este parte”, ridică problema dreptului „reprezentanţilor”, adică a politicienilor, de a ratifica, de a aproba, astfel de tratate, care pot avea ca efect transferul unor atribuţii ale suveranităţii naţionale, fără acordul poporului român, problemă asupra căreia voi reveni. Oricum, atât Consiliul Legislativ, cât şi Curtea Constituţională au datoria de a ne spune dacă, în acest moment, există alte tratate internaţionale la care România este parte, prin care poporul român, prin „reprezentanţii” săi, a renunţat la dreptul său suveran de a stabili regimul proprietăţii în România, de a stabili dacă şi în ce condiţii teritoriul naţional poate fi înstrăinat, alienat, transferat, pe o cale sau alta, inclusiv prin vânzare, în proprietatea cetăţenilor străini, sau statelor străine. În caz contrar, nu putem trage altă concluzie decât aceea că propunerea noastră, aceea ca numai cetăţenii români să aibă dreptual de a deţine în proprietate privată terenuri aparţinând teritoriului naţional, rămâne valabilă şi o vom menţine în proiectul final al iniţiativei cetăţerneşti de revizuire a Constituţiei României. Vom reintroduce această normă, în forma pe care a avut-o şi la locul unde a fost înscrisă în Constituţia din 1991, la alineatul (2) al articolului 41.

2. A doua normă propusă de noi, respinsă de Consiliul Legislativ pe motiv că încalcă prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte, este cea de la pct. 10, prin care propunem ca, la articolul 13 din Constituţie, să se adauge un nou alineat, (2), cu următorul cuprins: „(2) Actele juridice şi dezbaterile publice, la toate nivelurile administraţiei publice, se fac în limba română.” Opinia Consiliului este aceea că această propunere “nu poate fi acceptată, întrucât contravine obligaţiilor asumate de România prin ratificarea, prin Legea nr. 33/1995, a Convenţiei-cadru pentru proptecţia minorităţilor naţionale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, precum şi prin ratificarea, prin legea nr. 282/2007, a Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare, adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992”.

Nici de data aceasta, Consiliul Legislativ nu are dreptate. Propunerea noastră nu încalcă nici prevederile Legii nr. 282/2007, nici pe cele ale Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare. Este adevărat că statul român, prin „reprezentanţii” săi, adică prin membrii Guvernului, care au negociat şi prin membrii Parlamentului, care au votat Legea nr. 282/2007, şi-a asumat obligaţii mult mai mari decât cele impuse de Cartă, în ceea ce priveşte limbile minorităţilor naţionale în domeniul justiţiei şi în domeniul administraţiei publice locale. Ca şi în alte domenii. Obligaţiile asumate de statul român prin Legea 282/2007 nu intră în contradicţie cu teza de la alineatul (1) al articolului 13 din Constituţia României, care spune că „În România, limba oficială este limba română” , şi nici cu propunerea noastră. Pentru bună regulă, iată ce spune paragraful 2 al articolului 2 din Carta Europeană a limbilor regionale sau minoritare: „2. In ceea ce priveşte orice limbă indicată în momentul ratificării, al acceptării sau al aprobării, în conformitate cu art. 3, fiecare parte se angajează să aplice un minimum de 35 de paragrafe sau alineate selecţionate dintre prevederile părţii a III-a a prezentei Carte, dintre care cel puţin 3 selecţionate din fiecare din art. 8 si 12 si unul din fiecare din art. 9, 10, 11 si 13.”

Mai departe, paragraful 1 al articolului 3 din Cartă spune că: “1. Fiecare stat contractant trebuie să specifice în instrumentul său de ratificare, de acceptare ori de aprobare fiecare limbă regională sau minoritară ori fiecare limbă oficială mai puţin răspândită pe ansamblul sau pe o parte a teritoriului său, la care se aplică paragrafele selecţionate în conformitate cu paragraful 2 al art. 2”.

Prin Legea 282/2007, statul român a decis ca prevederile paragrafului 2 ale articolului 2 din Cartă să se aplice următoarelor 10 limbi considerate regionale sau minoritare pe teritoriul României: bulgară, cehă, croată, germană, maghiară, rusă, sârbă, slovacă, turcă, ucraineană. Deci, statul român, aderând la Cartă, trebuia să se angajeze să aplice cel puţin 35 dintre paragrafele sau alineatele (subparagrafele) cuprinse în articolele 8,9,10, 11,12 şi 13 ale Cartei, cu precizarea că trebuie să ALEAGĂ cel puţin câte 3 paragrafe (sau subparagrafe) din articolele 8 şi 12 şi cel puţin UN paragraf (sau subparagraf) din articolele 9, 10, 11 şi 13. Articolele din Cartă care privesc propunerea noastră sunt: 9 – Justiţia şi 10 - Autorităţile administrative şi serviciile publice. Iată textul articolului 9:
ARTICOLUL 9
Justiţia
1. Părţile se angajează, în ceea ce priveşte circumscripţiile autorităţilor judiciare în care numărul persoanelor folosind limbile regionale sau minoritare justifică măsurile specificate mai jos, în funcţie de situaţia fiecăreia dintre aceste limbi şi cu condiţia ca utilizarea posibilităţilor oferite de prezentul paragraf să nu fie considerată de către judecător ca împiedicând buna administrare a justiţiei:
a) în cadrul procedurilor penale:
(i) să prevadă ca, la cererea uneia dintre părţi, tribunalele să îşi desfăşoare procedurile în limbile regionale sau minoritare; şi/sau
(ii) să garanteze acuzatului dreptul de a se exprima în limba sa regională sau minoritară; şi/sau
(iii) să prevadă ca cererile şi probele, scrise ori orale, să nu fie considerate ca inadmisibile numai pe motivul că sunt formulate într-o limbă regională sau minoritară; si/sau
(iv) să administreze în aceste limbi regionale sau minoritare, la cerere, actele în legătură cu procedurile judiciare, dacă este necesar prin recurgerea la interpreţi şi traduceri care să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi;
b) în cadrul procedurilor civile:
(i) să prevadă ca, la cererea unei părţi, tribunalele să îşi desfăşoare procedurile în limbile regionale sau minoritare; şi/sau
(ii) să permită ca, atunci când o parte la un litigiu trebuie să compară personal în faţa unui tribunal, aceasta să se exprime în limba sa regională sau minoritară, fără ca prin aceasta să se expună la cheltuieli suplimentare; şi/sau
(iii) să permită administrarea de documente şi probe în limbile regionale sau minoritare, dacă este necesar prin recurgerea la interpreţi şi traduceri;
c) în procedurile în faţa jurisdicţiilor competente în materie administrativă:
(i) să prevadă ca jurisdicţiile la cererea unei părţi să conducă procedura în una dintre limbile regionale sau minoritare;
(ii) să permită, în cazul în care o parte aflată în litigiu trebuie să compară în persoană în faţa unui tribunal, să se exprime în limba sa regională sau minoritară fără ca pentru aceasta să se expună la cheltuieli suplimentare;
(iii) să permită producerea de documente şi de probe în limbile regionale sau minoritare; dacă este necesar, se va recurge la interpreţi şi traduceri;
d) să ia măsuri pentru a asigura aplicarea pct. (i)-(iii) ale paragrafelor b) şi c) de mai sus şi utilizarea eventuală de interpreţi şi traduceri, fără ca aceasta să atragă cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.
2. Părţile se angajează:
a) să nu conteste validitatea actelor juridice întocmite în ţară numai pe motivul că acestea sunt redactate într-o limbă regională sau minoritară; sau
b) să nu conteste validitatea, între părţi, a actelor juridice întocmite în ţară numai pe motivul că acestea sunt redactate într-o limbă regională sau minoritară şi să prevadă că acestea pot fi invocate împotriva unor părţi terţe interesate care nu folosesc respectivele limbi, cu condiţia ca conţinutul actului (actelor) să fie adus la cunoştinţă acestora de către persoanele care îl (le) invocă; sau
c) să nu conteste validitatea, între părţi, a actelor juridice întocmite în ţară numai pe motivul că sunt redactate într-o limbă regională sau minoritară.
3. Părţile se angajează să facă accesibile în limbile regionale sau minoritare textele legislative naţionale cele mai importante şi pe acelea care îi interesează în mod special pe cei care utilizează aceste limbi, dacă aceste texte nu sunt deja disponibile în altfel”.
Deci, statul român putea să adere la Cartă, obligându-se să aplice UN singur paragraf (sau subparagraf) al acestui articol 9. De exemplu, parafraful 3, adică să se angajeze „să facă accesibile în limbile regionale sau minoritare textele legislative naţionale cele mai importante şi pe acelea care îi interesează în mod special pe cei care utilizează aceste limbi, dacă aceste texte nu sunt deja disponibile în altfel”.
ATÂT.
Ei, bine, statul român, fără să-l oblige nimeni, s-a angajat ca, pentru toate cele 10 limbi menţionate mai sus, să aplice: - paragraful 1 subparagrafele a) (ii), a) (iii), b) (ii), b) (iii), c) (ii), c) (iii), d);
- paragraful 2 subparagraful a);
- paragraful 3.


Important pentru discuţia noastră sunt subparagrafele a) ii) şi b) ii) ale paragrafului 1, prin care statul român se obligă să garanteze cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată. Este mai mult decât interesant să observăm că statul român îşi asumase obligaţia de a garanta cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată cu mult timp înainte de adoptarea Legii nr. 282/2007. Această obligaţie a fost asumată prin Legea de revizuire a Constituţie României nr. 429/2003. Oare “reprezentanţii” poporului român, care au iniţiat şi adoptat revizuirea Constituţiei, ÎN 2003, AU ŞTIUT ce obligaţii îşi va asuma statul român, ÎN 2007, prin legea de ratificare a Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare? Articolul 127 din Constituţia României, adoptată în 1991, avea următorul cuprins:
Art. 127 Dreptul la interpret
(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română.
(2) Cetăţenii aparţinand minoritţiilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua la cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret: în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.”
Comisia parlamentară, condusă de Adrian Năstase, a propus ca articolul 127 să se modifice astfel:
- Denumirea articolului este:
"Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie"
- Alineatul (2) al articolului 127 se modifica şi are următorul cuprins:
"(2) Cetăţenii romani aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul sa se exprime în limba maternă în fata instanţelor de judecata, în condiţiile legii organice."
- După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
"(3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba romana au dreptul de a lua cunostinta de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanta şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit."

În Decizia sa nr 148/2003, Curtea Constituţională nu face nici o referire la această propunere a iniţiatorilor revizuirii Constituţiei. În cursul legiferării, parlamentarii au mai inclus încă un alineat, după alineatul 2 propus de iniţiatori, astfel încât fostul articol 127, devenit 128, în actuala Constituţie a României, are următorul cuprins:
ART. 128 Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie
(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba romană.
(2) Cetătenii romani aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în conditiile legii organice.
(3) Modalitătile de exercitare a dreptului prevăzut la alineatul (2), inclusiv prin folosirea de interpreti sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.
(4) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele si lucrările dosarului, de a vorbi în instantă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.”
Este, deci, cât se poate de clar că propunerea noastră ca actele juridice să se facă în limba română nu intră, în nici un fel, în contradicţie cu prevederile Legii nr. 282/2007, nici cu prevederile Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare. Putem, însă, renunţa la această componentă a propunerii noastre pentru că ea este, de fapt, cuprinsă în alineatul 1 al articolului 128 din actuala Constituţie, care prevede că procedura judiciară se desfăşoară în limba română, dar nu pentru motivul invocat de Consiliul Legislativ, acela că ar contraveni obligaţiilor asumate de România prin ratificarea Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare.

Lucrurile stau diferit în ce priveşte a doua componentă a propunerii noastre, aceea ca dezbaterile publice, la toate nivelurile administraţiei publice, să se facă în limba română. Iată şi textul articolului 10 al Cartei:
“ARTICOLUL 10
Autorităţile administrative şi serviciile publice
1. în circumscripţiile administrative ale statului locuite de un număr de vorbitori de limbi regionale sau minoritare, care justifică măsurile specificate mai jos, şi în funcţie de situaţia fiecărei limbi, părţile se angajează, în măsura în care este posibil:
a) (i) să vegheze ca autorităţile administrative să utilizeze limbile regionale sau minoritare; sau
(ii) să vegheze ca funcţionarii autorităţilor administrative care asigură relaţia cu publicul să folosească limbile regionale sau minoritare în raporturile lor cu persoanele care li se adresează în aceste limbi; sau
(iii) să vegheze ca vorbitorii de limbi regionale sau minoritare să poată prezenta cereri orale ori scrise şi să primească răspunsuri în aceste limbi; sau
(iv) să vegheze ca vorbitorii de limbi regionale sau minoritare să poată prezenta cereri orale ori scrise în aceste limbi;
(v) să vegheze ca vorbitorii de limbi regionale sau minoritare să poată prezenta ca valabil un document întocmit în aceste limbi;
b) să pună la dispoziţie formulare şi texte administrative de uz curent pentru populaţie în limbile regionale sau minoritare, ori în versiuni bilingve;
c) să permită autorităţilor administrative să întocmească documente într-o limbă regională sau minoritară.

2. In ceea ce priveşte autorităţile locale şi regionale din zonele locuite de un număr de vorbitori de limbi regionale sau minoritare în care se justifică măsurile specificate mai jos, părţile se angajează să permită şi/sau să încurajeze:
a) folosirea limbilor regionale sau minoritare în cadrul administraţiei regionale ori locale;
b) posibilitatea pentru vorbitorii de limbi regionale sau minoritare de a prezenta cereri orale ori scrise în aceste limbi;
c) publicarea de către autorităţile regionale a textelor oficiale şi în limbile regionale sau minoritare;
d) publicarea de către autorităţile locale a textelor oficiale şi în limbile regionale sau minoritare;
e) folosirea de către autorităţile regionale a limbilor regionale sau minoritare în dezbaterile din consiliile lor, fără a exclude totuşi folosirea limbii (limbilor) oficiale a (ale) statului;
f) folosirea de către autorităţile locale a limbilor regionale sau minoritare în dezbaterile din consiliile lor, fără a exclude totuşi folosirea limbii (limbilor) oficiale a (ale) statului;
g) folosirea sau adoptarea, dacă este cazul, alături de denumirea în limba (limbile) oficială (oficiale), a formelor tradiţionale şi corecte ale toponomiei în limbile regionale sau minoritare.

3. In ceea ce priveşte serviciile publice asigurate de către autorităţile administrative ori de către alte persoane care acţionează în cadrul competenţei acestora, părţile contractante se angajează, în zonele în care limbile regionale sau minoritare sunt folosite, în funcţie de situaţia fiecărei limbi şi în măsura în care acest lucru este posibil:
a) să vegheze ca limbile regionale sau minoritare să fie folosite în cadrul serviciilor publice; sau
b) să permită vorbitorilor de limbi regionale sau minoritare să formuleze cereri şi să primească răspunsuri în aceste limbi; sau
c) să permită vorbitorilor de limbi regionale sau minoritare să formuleze cereri în aceste limbi.

4. In vederea aplicării dispoziţiilor paragrafelor 1, 2 şi 3 pe care le-au acceptat, părţile se angajează să ia una sau mai multe dintre măsurile ce urmează:
a) traducerea sau interpretarea eventual solicitată;
b) alegerea şi, dacă este cazul, formarea unui număr suficient de funcţionari şi alţi agenţi publici;
c) satisfacerea, în măsura în care este posibil, a cererilor agenţilor publici care cunosc o limbă regională sau minoritară de a fi repartizaţi în zona în care această limbă este folosită.

5. Părţile se angajează să permită, la cererea celor interesaţi, folosirea sau adoptarea de patronime în limbile regionale sau minoritare”.

Din nou, statul român putea să adere la Cartă, obligându-se să aplice UN singur paragraf (sau subparagraf) al acestui articol 10. De exemplu, parafraful 5, adică să se angajeze „să permită, la cererea celor interesaţi, folosirea sau adoptarea de patronime în limbile regionale sau minoritare”.
ATÂT. Ei, bine, statul român, fără să-l oblige nimeni, s-a angajat ca, pentru toate cele 10 limbi menţionate mai sus, să aplice: - paragraful 1 subparagrafele a) (ii), a) (iii), a) (iv), a) (v);
- paragraful 2 subparagrafele b), d), e), f), g);
- paragraful 3 subparagrafele a), b);
- paragraful 4 subparagrafele b), c);
- paragraful 5;

În plus, pentru limbile bulgară, cehă, germană, maghiară, se adaugă subparagrafele c) de la paragrafele 2 şi 3, iar pentru limba maghiară şi subparagrafele b) şi c) de la paragraful 1, ca şi întregul paragraf 3.

Şi aici observăm că statul român îşi asumase obligaţia de a garanta cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul de a folosi limba maternă în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi serviciile publice deconcentrate cu mult timp înainte de adoptarea Legii nr. 282/2007. Această obligaţie a fost asumată prin Legea de revizuire a Constituţie României nr. 429/2003. Articolul 119 din Constituţia României, adoptată în 1991, avea următorul cuprins: „Art. 119 Principii de bază
Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice.”


Iniţiatorii propunerii de revizuire a Constituţiei, în 2003, au propus ca articolul 119 să se modifice şi să aibă următorul cuprins:
"(1) Administraţia publica din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al desconcentrarii serviciilor publice.
(2) În unităţile administrativ-teritoriale unde cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă, se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi serviciile publice desconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică."


În această formă, articolul 119 a fost acceptat de Curtea Constituţională, a fost votat de Parlament şi de popor, prin referendum, şi a devenit articolul 120 din actuala Constituţie a României. Deci, obligaţia asumată de statul român este aceea de a asigura folosirea, de către cetăţenii români, aparţinând minorităţilor naţionale, a limbilor minorităţilor naţionale, în scris şi oral, ÎN RELAŢIILE cu autorităţile administraţiei publice locale şi serviciile deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică. În relaţiile CU autorităţile, NU şi ÎN DEZBATERILE PUBLICE, la diferite niveluri ale administraţiei publice.

Propunerea noastră, ca dezbaterile publice, la toate nivelurile administraţiei publice, să se desfăşoare în limba română, limba oficială a statului român, nu vine în contradicţie nici cu prevederile actualei Constituţii a României, nici cu prevederlie Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare, astfel încât vom păstra şi această propunere în textul final al iniţiativei legislative a cetăţenilor. Mai mult, pentru a întări norma prevăzută la alineatul (1) al articolului 13, care stipulează că „În România, limba oficială este limba română”, după alineatul (2), la propunerea domnului prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu, vom introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
(3) Învăţarea, cunoaşterea şi folosirea limbii române în relaţiile de serviciu cu ceilalţi cetăţeni români este obligatorie pentru orice cetăţean al României.

3. Consiliul Legislativ al României ne spune că“statul român nu poate fi <moştenitorul de drept> al statului naţional şi unitar”, consfinţit, la 1918, prin Actul Unirii Basarabiei cu România, prin Declaraţia Unirii Bucovinei cu România şi prin Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918, „aşa cum se propune prin proiect”. Motivul ar fi acela că, în conformitate cu dreptul internaţional contemporan, „statul succesor nu este un simplu moştenitor al drepturilor şi obligaţiilor statului predecesor”. Rămâne să mai analizăm această problemă, în dezbaterile pe care le vom organiza, în ţară, până la redactarea formei finale a proiectului nostru legislativ, să găsim o formulare, prin care, fără să încălcăm „dreptul internaţional”, să putem afirma dreptul nostru, naţional, de a ne reîntregi ţara, prin eliminarea consecinţerlor pactului dintre criminali Hitler şi Stalin.

O soluţie ar fi să înlocuim cuvântul „moştenitor” cu cel de „succesor”. Concluzia Consiliului Legislativ conform căreia „referirea, în cuprinsul normei, la obligaţia statului român de a face toate demersurile pentru Reîntregirea Patriei vine în contradicţie cu principiile dreptului internaţional”, nu are fundament. O concluzie ciudată, pur şi simplu, care contravine propriilor afirmaţii ale Consiliului. Mai întâi, Consiliul ne spune că “modalităţile de modificare a teritoriului admise de dreptul internaţional sunt următoarele: modificările intervenite ca urmare a procesului de decolonizare; desprinderea unor teritorii de la un stat şi formarea unui sau unor state independente; alăturarea la teritoriul unui stat ori alăturarea unor state, în întregul lor, la alte state”.

Mai departe, Consiliul afirmă că „Indiferent, însă de modalitatea de dobândire sau de modificare a teritoriului, admisă de dreptul internaţional, aceasta trebuie să aibă ca fundament „consimţământul liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe teritoriul în cauză.” Apoi, brusc, trage concluzia de mai sus.

Ori, noi propunem ca statul român să fie obligat să militaze şi să acţioneze pentru Reîntregirea Patriei, „cu respectarea prevederilor tratatelor şi dreptului internaţional”. Aşa scrie în norma propusă de noi. Nu prin încălcarea dreptului internaţional, ci prin respectarea lui. Ceea ce, evident, implică Reîntregirea României printr-una din modalitaţile admise de dreptul internaţional şi cu consimţământul liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe teritoriul în cauză.

4. A patra observaţie a Consiliului legată, indirect, de tratatele constitutive ale UE priveşte propunerea noastră vizând modificarea alineatului 3 al articolului 16 din Constituţie, în sensul ca funcţiile şi demnităţile publice să fie ocupate de persoane care au NUMAI cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Consiliul repinge propunerea noastră motivând că norma propusă de noi a figurat în Constituţia adoptată în 1991, dar a fost modificată, prin revizuirea din 2003, când „faţă de perspectiva integrării României în Uniunea Europeană, s-a considerat că nu mai este justificată interdicţia accesului la aceste funcţii şi demnităţi a cetăţenilor care au şi o altă cetăţenie”. Argumentul că „s-a onsiderat” nu poate fi luat în serios. Nu există nici o prevedere în tratatele constitutive ale UE care să oblige statele membre să permită accesul la funcţii şi demnitaţi publice a persoanelor care au şi alte cetăţenii decât aceea a statului care oferă astfel de funcţii şi demnităţi. Mai mult chiar, poziţia Consiliului Legislativ contravine prevederilor alineatului (4) al articolului 45 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, articol care reglementează libera circulaţie a lucrătorilor, care spune că: “(4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administraţia publică.”. Este clar, deci, că Tratatul recunoaşte dreptul statelor membre de a-şi reglementa ele modalitaţile prin care cetăţenii lor pot fi încadraţi în administraţia publică, a modalităţilor în care pot fi ocupate funcţiile şi demnităţile publice. De ce vrea Consiliul Legislativ al României ca românii să fie conduşi de personae care au jurat credinţă altor state?

Desigur exită un alt motiv, mult mai serios, care ar trebui luat în considerare la definitivarea normei propuse de noi. Este vorba de faptul că mulţi români au fost obligaţi, de politica iresponsabilă a guvernanţilor ţării, să se stabilească în alte ţări ale lumii, pentru un loc de muncă, din care mulţi au căpătat o a doua cetăţenie, pentru a se bucura de avantajele pe care statele respective le oferă cetăţenilor lor. Aceşti fraţi ai noştri au dreptul să spere că se vor întoarce acasă şi că, aici, în ţară, se vor bucura de toate drepturile şi libertăţile lor naturale, inclusiv de dreptul de a ocupa orice funcţie ori demnitate în statul român. Prin propunerile noastre constituţionale, mai ales cele privind economia, noi vrem să creem o Românie bogată şi prosperă, capabilă să ofere locuri de muncă competitive cu cele oferite de oricare alt stat membru al Uniunii Europene, capabilă, deci, să-şi aducă acasă pe toţi fii rătăciţi prin lume. Vom mai analiza această problemă. Rămâne, desigur soluţia ca românii care se vor hotărî să se întoarcă în ţară ŞI VOR DORI să ocupe funcţii şi demnităţi publice să o poată face, în deplină libertate, cu condiţia renunţării la alte cetăţenii.
***


B.
Norme „contradictorii” cu reglementările constituţionale rămase nemodificate.

1. Suveranitatea aparţine poporului, sau “reprezentanţilor” acestuia?
La pct. 3 al Avizului său, Consiliul ne “acuză” că excludem posibilitatea “exercitării suveranităţii naţionale de către popor prin organele sale representative”. Mai mult, că această excludere “are ca efect instituirea unui regim de suveranitate populară”, care, spune, mai departe Consiliul, “face însă imposibilă calificarea Parlamentului drept <<organ reprezentativ suprem al poporului român, aşa cum se prevede în art. 61 alin. 1 din Constituţie >>”.

Aici este punctul central al proiectului nostru de revizuire a Constituţiei, aici este nodul disputei dintre noi şi Consiliul Lagislativ al României, dintre noi şi cei care au confiscat statul român, pe car îl folosesc, din 1989 încoace, ca instrument de jefuire, de deposedare a poporului român de drepturile cucerite de el în istorie şi de avuţia pe care a creat-o şi o crează prin munca sa. Consiliul Legislativ a sesizat, corect, că SCHIMBAREA fundamentală, pe care o propune proiectul nostru de revizuire a Constituţiei, constă în „instituirea unui regim de suveranitate populară”, de suveranitate a poporului, un regim în care suveranitatea, puterea politică, să aparţină şi să fie exercitată, REALMENTE, de poporul român, nu de “organe reprezentative”, de politicieni. Dorim, întra-devăr, să scoatem suveranitatea, puterea, din ghearele uzurpatorilor şi să o redăm, înapoi, poporului român. Dorim o democraţie reală, nu una pe hârtie. Dorim ca poporul (demos) să deţină puterea (kratos), nu „reprezentanţii”.

Reprezentanţii nu sunt stăpâni, ci slujitori, ai stăpânului, care este poporul. Reprezentanţii execută numai atributele de putere, de suveranitate, încredinţate de popor, prin Constituţie, adoptată prin referendum. Prin modul în care au formulat alineatul (1) al articolului 2 şi alineatul (1) al articolului 61, „părinţii” Constituţiei României au furat, practic, suveranitatea poporului român, au deposedat poporul român de puterea de a decide el normele de convieţuire în societatea românească, au pus suveranitatea în mâinile „organelor reprezentative”, ale politicienilor, pe care aceştia au folosit-o ca să fure, să se îmbogăţească, prin spolierea poporului.

Să citim, cu atenţie, cele două alineate.
Alineatul 1 al articolului 2:
„(2) Suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”

Alineatul 1 al articolului 61:
„(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.”

Deci, poporul, deşi este deţinătorul suveranităţii, el o exercită prin „organele reprezentative” şi numai în completare, în subsidiar, de fapt, de formă, pe hârtie, prin referendum, pentru că, în realitate, prin celelalte prevederi ale Constituţiei, el, poporul, nu mai exercită nici un strop de suveranitate, aceasta fiind “pasată”, de „părinţii” Constituţiei, în ghearele „organelor reprezentative”, constituite, nu prin alegeri „libere şi corecte”, cum scrie, de formă, în Constituţie, ci prin alegeri măsluite, cumpărate, fraudate, falsificate, cu ajutorul banilor şi al televiziunilor, pe care au pus stăpânire aceiaşi „reprezentanţi”. În realitate, uzurpatori şi prădători ai poporului român.

Observăm, citind cu atenţie, că Parlamentul este UNICA autoritate legiuitoare A ŢĂRII. Atenţie! UNICA autoritate legiuitoare A ŢĂRII, nu A STATULUI. Poporul nu mai are dreptul să adopte legi. El, poporul român nu mai are dreptul suveran de a adopta norme de convieţuire în propria lui ţară. El a fost deposedat, definitiv şi complet, de acest drept, afirmat, de formă, în alineatul (1) al articolului 2 din Constituţie.

Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor propune ca alineatul (1) al articolului 2 din Constituţia Românie să se modifice şi să aibă următorul cuprins:
„(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin referendum.”
După acest alineat, se va introduce unul nou, cu următorul cuprins:
„(1.1) Poporul delegă o parte din suveranitatea sa statului român, care o exercită în numele şi în interesul poporului, potrivit Constituţiei.”

Consiliul Legislativ se preface că nu vede acest nou alineat propus de noi şi ne acuză că excludem posibilitatea exercitării suveranităţii prin organele reprezentative. Nu, noi nu excludem o astfel de posibilitate. Ştim bine că poporul nu poate să exercite el, direct, prin referendum, TOATE atributele puterii, ale suveranităţii. Poporul nu poate să se adune, în referendum, în fiecare zi, să adopte legi, să ia deciziile prin care se impune aplicarea legilor, să înfăptuiască justiţia, informarea corectă a cetăţenilor, apărarea resurselor financiare ale cetăţenilor. El trebuie să aloce cea mai mare parte a timpului său pentru crearea de valori, materiale şi spirituale, cu care să asigure un trai civilizat pentru toţi membri săi. Acesta este motivul pentru care el, poporul, îşi crează STATUL, căruia îi încredinţează UNELE din atributele puterii, ale suveranităţii sale, pentru a adopta legi, care să apere drepturile şi libertăţile cetăţenilor, pentru pune în aplicare legile, a înfăptui jusţiţia, pentru a furniza cetăţenilor informaţii corecte, pentru a apăra resursele financiare ale acestora. Poporul îşi creează statul său prin Legea Fundamentală, Constituţia. Aici, în Constituţie, poporul hotărăşte ce atribute ale suveranităţii sale sunt transferate statului şi cum se organizează statul pe componente, numite şi puteri, sau autorităţi ale statului: puterea (autoritatea) legiuitoare, puterea (autoritatea) executivă, puterea (autoritatea) judecătorească, puterea (autoritatea) mediatică, puterea (autoritatea) financiară.

Este dreptul suveran al poporului să hotărască, prin Constituţie, câte puteri are statul său, cum să ce numească aceste puteri, ce atribute să le fie încredinţate. Poporul îşi păstrează, însă, dreptul suveran de control asupra statului, asupra tuturor componentelor, puterilor, autorităţilor, statului său. Lucru care nu se întâmplă, în prezent, în ţara numită România, în care „reprezentanţii” i-au furat poporului puterea, suveranitatea. Având în vedere faptul că, în mai multe decizii ale sale, Curtea Constituţională, atunci când se referă la problema suveranităţii naţionale în contextul relaţiilor cu Uniunea Europeană, foloseşte expresia de „transfer al unor atribute ale suveranităţii naţionale”, va trebui să înlocuim şi noi expresia „delegă o parte din suveranitatea sa” cu „transferă unele atribute ale suveranităţii sale”. Cu această corecţie,
alineatul (1.1) al articolului 2 din Constituţie va vea următorul cuprins:

(1.1) Poporul transferă unele atribute ale suveranităţii naţionale statului român, care le exercită în numele şi în interesul poporului, în limitele stabilite prin Constituţie. Evident, va trebui modificat, complet, şi articolul 61, cel care, în prezent, anulează, în fapt, suveranitatea poporului român.

Articolul 61 ar putea avea următorul cuprins
: „Articolul 61
(1) Parlamentul exercită puterea legiuitoare în statul român, în limitele stabilite prin Constituţie.
(2) Poporul poate să adopte legi, prin referendum, în toate domeniile, inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să abroge legi adoptate de Parlament.
(3) Parlamentul este alcătuit dintr-o singură cameră denumită Camera Reprezentanţilor.”


Vom supune dezbaterii publice acest nou cuprins al articolului 61, umând să-l reformulăm şi să îl aprobăm, în Comitetul de Iniţiativă, dacă va fi cazul, pe baza propunerilor făcute de către cetăţeni.

La articolul 2 al Constituţiei, destinat suveranităţii, va trebui să rezolvăm şi problema relaţiilor dintre suveranitatea naţională şi „organele reprezentative” ale Uniunii Europene. În acest sens, supun dezbaterii introducerea a două noi alineate, la articolul 2, cu următorul cuprins:
(1.3) Poporul transferă unele atribute ale suveranităţii naţionale, către Uniunea Europeană, care le exercită în interesul poporului român şi ale celorlalte popoare ale Uniunii, potrivit tratatelor constitutive ale Uniunii.
(1.4) Transferul de atribute ale suveranităţii naţionale către Uniunea Europeană se face prin referendum naţional.

2. Dreptul de proprietate înseamnă dreptul la furt „legalizat”?

La pct. 11 al Avizului său, Consiliul respinge încă două propuneri făcute de noi pentru modificarea articolului 44 din Constituţie, referitor la dreptul de proprietate privată. Am văzut, mai sus, cum Consiliul şi-a declarat dezacordul cu propunerea prin care încercăm să reintroducem în Constituţie norma conform căreia cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor. În Constituţia actuală, alineatul (6) are următorul cuprins: “(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun accord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie”. Noi propunem ca acest alineat să aibă următorul cuprins: “(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc prin lege”.

Alineatele (3) şi (5) au următorul cuprins: “(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.”

“(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăti imobiliare, cu obligatia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii”.

Consiliul “apreciaz㔓prevederea actuală a modalităţii de despăgubire în caz de expropriere sau de folosire a subsolului proprietăţilor imobiliare reprezintă o garanţie a dreptului de proprietate, a cărei suprimare depăşeşte limitele revizuirii, potrivit art.152 alin.(2) din Constituţie”.

Alineatul 2 al articolului 152 spune că „nici o revizuire (a Constituţiei) nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora”. Sunt cunoscute, din presă, uriaşele ţepe trase bugetului de stat şi bugetelor locale, de fapt, poporului român, de afaceriştii cu terenuri, prin specularea prevederilor acestui alineat (6) al articolului 44 din Constituţie. Prin coruperea funcţionarilor publicii, afaceriştii imobiliari au aflat, la timp, pe unde vor trece autostrăzile, sau alte lucrări publice, au cumpărat terenuri, la preţuri de nimic, de la românii aduşi în stare de sărăcie de către guvernanţi, sau au făcut „schimb de terenuri” cu statul, pe care le-au vândut, apoi, statului, le preţuri de sute de ori mai mari decât cele cu care deveniseră „proprietari”. Aşa s-au făcut averi uriaşe, de sute de milioane de euro, în timp ce poporul a fos afundat în sărăcie. Şi asta pentru simplul motiv că „părinţii” Constituţiei României, ca şi „paznicii” acesteia, „apreciază” că dreptul de proprietate nu poate fi garantat decât printr-o prevedere constituţională care generează corupţie, abuzuri şi îmbogăţirea guvernanţilor şi a camarilei acestora.

De ce valoarea despăgubirilor prevăzute în acest articol constituţional să nu fie stabilită prin lege, valabilă şi egală pentru toţi, fără nici un fel de discriminare, eliminându-se, astfel, posibilitatea ca speculanţii imobiliari să obţină venituri necuvenite prin coruperea funcţionarilor publici, fie ei şi judecători? Dreptul de proprietate nu este definit de instanţe “astrale”, aflate deasupra legii. Aşa spune chiar Constituţia, chiar în aleneatul (1) al articolului 44. Conform acestui alineat, “conţinutul şi limitele” acestui drept “sunt stabilite de lege”. În cazul nostru, aici, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, ca şi ale tuturor drepturilor înscrise în Constituţie, sunt cele stabilite prin Legea Fundamentală şi prin celelelte legi, derivate din legea Fundamentală. Deci, “aprecierea” Consiliului Legislativ contravene, flagrant, Constituţiei.

Cu acelaşi argument, al „suprimării” unei garanţii a dreptului de proprietate, Consiliul respinge şi propunerea făcută de noi de a se elimina teza a doua a alineatului (8) al articolului 44, conform căreia „Caracterul licit al dobândirii (averii) se prezumă”. De data asta, Consiliul nu mai face o „apreciere” proprie, ci apelează la Decizia nr. 799/2011 a Curţii Constituţionale, care afirmă că “Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia <<Caracterul licit al dobândirii se prezumă>> este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie”. Precizez că Decizia nr. 799/2011 a Curţii Constituţionale se referă la proiectul de revizuire a Constituţiei iniţiat de Preşedintele României în anul 2011. Precizez, de asemenea că, la Decizia nr. 799/2011, este anexată şi o “Opinie separată”, formulată de unul sau mai multi judecători ai Curţii Constituţionale. Decizia nu ne spune câţi şi care au fost judecătorii Curţii care au semnat “Opinia separată”. Iată textul integral al acestei “Opinii separate”:

***“OPINIE SEPARATA
In dezacord cu opinia Curtii Constitutionale exprimata prin decizia de mai sus, consideram ca propunerea de modificare vizand eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constitutie potrivit careia *caracterul licit al dobandirii se prezuma* nu reprezinta o incalcare a dreptului de proprietate sau a garantiilor acestuia. Mentionam ca in niciunul dintre statele Uniunii Europene nu se regaseste prezumtia caracterului dobandirii licite a averii, a se vedea, de exemplu, constitutiile Frantei, Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei si Ciprului. Apreciem ca aceasta prezumtie trebuie inlaturata, deoarece nu aduce atingere securitatii juridice a dreptului de proprietate, acesta fiind in continuare garantat si ocrotit prin Legea fundamentala, de vreme ce opereaza interdictia confiscarii averii dobandite licit. De asemenea, principiul securitatii juridice nu se refera la protectia bunurilor sau a persoanelor potrivit unei conceptii traditionale asupra securitatii, ci se refera la protectia drepturilor fundamentale prin stabilitate legislativa. Este stiut ca principiul securitatii juridice isi are originea in dreptul german, care a consacrat protectia cetatenilor impotriva efectelor secundare ale legii, in special a incoerentelor legislative care pot decurge din schimbari repetate ale acesteia. In acest sens Consiliul Constitutional din Franta a aratat ca securitatea juridica are ca elemente accesibilitatea si caracterul inteligibil al legii (François Luchaire — Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 11). Curtea de Justitie a Uniunii Europene a preluat acelasi sens al conceptului de securitate juridica in Cauza Bosch, solutionata prin Decizia din 6 aprilie 1962. Totodata, si Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat in acelasi sens prin hotararile din 26 aprilie 1979 si 22 septembrie 1994, pronuntate in cauzele Sunday Times impotriva Marii Britanii si Hentrich impotriva Frantei. Prin urmare, sensul principiului securitatii juridice retinut in Decizia Curtii Constitutionale nr. 85 din 3 septembrie 1996, precum si prin prezenta decizie nu corespunde modului in care acesta a fost inteles la nivel european.

Prezumtia caracterului licit al dobandirii averii contravine tratatelor internationale pe care Romania le-a ratificat, respectiv Conventia din 8 noiembrie 1990 a Consiliului Europei privind spalarea, descoperirea, sechestrarea si confiscarea produselor avand legatura cu infractiunea si Conventia ONU din 12 decembrie 2000 impotriva criminalitatii organizate transnationale. Astfel, in conformitate cu art. 12 din Conventia ONU, statele parti pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infractiuni sa demonstreze originea licita a unor produse presupuse ca avand legatura cu infractiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscari, in masura in care aceasta solicitare este conforma cu principiile dreptului lor intern si cu natura procedurii judiciare. Masurile cuprinse in conventiile mentionate au fost luate pentru combaterea criminalitatii organizate transfrontaliere, pentru prevenirea si combaterea urmatoarelor infractiuni: spalarea banilor, traficul de persoane, exploatarea sexuala a copiilor si pornografia infantila, traficul ilicit de droguri si terorismul, precum si pentru identificarea, urmarirea, inghetarea, sechestrarea si confiscarea instrumentelor si produselor infractiunilor.

Propunerea de revizuire a avut in vedere prevenirea si combaterea acestor infractiuni prin inlaturarea prezumtiei dobandirii licite a averilor rezultate in urma comiterii infractiunilor mentionate si este in conformitate cu Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor si a bunurilor avand legatura cu infractiunea, decizie care produce efecte obligatorii. Astfel, potrivit acesteia, statele membre sunt obligate sa nu formuleze si nici sa nu mentina rezerve in ce priveste dispozitiile Conventiei Consiliului Europei privind confiscarea. Se arata, de asemenea, ca instrumentele care exista in acest domeniu nu au contribuit in mod suficient la asigurarea unei cooperari transfrontaliere eficace in materie de confiscare. Scopul acestei decizii-cadru este acela de a garanta ca toate statele membre dispun de norme eficiente in materie de confiscare a produselor avand legatura cu infractiunea, inter alia, in ceea ce priveste sarcina probei privind sursa bunurilor detinute de o persoana condamnata pentru o infractiune avand legatura cu criminalitatea organizata.

Propunerea de revizuire a art. 44 alin. (8) teza a doua din Constitutie nu numai ca nu aduce nicio atingere dreptului de proprietate, ci a fost facuta pentru respectarea tratatelor internationale anterior mentionate si a dreptului comunitar, in sensul art. 148 alin. (4) din Legea fundamentala. In concluzie, apreciem ca respingerea de catre Curtea Constitutionala a propunerii de modificare vizand eliminarea tezei a doua din alin. (8) al art. 44 din Constitutie poate atrage raspunderea statului roman pentru nerespectarea obligatiilor pe care acesta si le-a asumat prin tratatele la care este parte.”
***

Acum, lucrurile sunt cât se poate de limpezi. Şi Curtea Constituţională şi Consiliul Legislativ interpretează prevederile Constituţiei într-o manieră potrivnică intereselor poporului român, neconformă cu prevederile Constituţiei şi ale tratatelor la care România este parte, cu scopul, evident, de a apăra averile dobândite nelegitim, prin procesul de “privatizare”, adică de spoliere a poporului român de capitalul acumulat în timpul regimului comunist şi de profiturile realizate cu acest capital după 1989.

Suntem singurul popor din Uniunea Europeană în a cărui Constituţie a fost introdusă această ticăloşie. Numai şi numai pentru a nu se permite controlul averilor acaparate prin aşa-numita privatizare, cea mai mare crimă săvârşită împotriva poporului român, cea mai mare crimă săvârşită vreodată împotriva unui popor. Ce-i de făcut? Aici nu se mai pune problema argumentării logice, ştiinţifice, doctrinare a normelor constituţionale, ci, pur şi simplu, a dreptului poporului român de a-şi aproba normele constituţionale care să-i permită să-şi ia înapoi ceea ce i sa furat, norme care să-i apere drepturile, prin care să-şi poată exercita suveranitatea,
furată de nişte instituţii care îi sunt ostile, în mod evident. În ce ne priveşte, noi vom păstra toate cele trei propuneri făcute pentru modificarea articolului 44 din Constituţie privind dreptul de proprietate privată.

3. De ce avem nevoie de vot obligatoriu?

În proiectul de revizuire a Constituţiei supus dezbaterii publice, noi am propus ca participarea cetăţenilor României la vot, adică exprimarea voinţei lor în procesul alegerii „reprezentanţilor” în autorităţile publice, să fie definită nu numai ca un drept, ci şi ca obligaţie a fiecărui cetăţean. Am făcut această propunere luând în considerare starea actuală a mentalităţii multora dintre concetăţenii noştri faţă de treburile publice. Ca urmare a experienţei trăite în realitatea politică a României ultimilor 70 de ani, pentru mulţi dintre cetăţenii României, alegerile, adică „votările” sunt farse prin care haitele politicienilor se rotesc la conducerea statului, prin manipularea voinţei alegătorilor, cu ajutorul televiziunilor şi al celorlalte instrumente mediatice. Ei refuză să participe la farsă. Ei ştiu că, orice ar vota, vor fi aleşi aceiaşi „reprezentanţi”, revopsiţi în diverse culori politice.

Chiar dacă, în acest an, 2013, s-ar adopta proiectul de revizuire a Constituţiei pe care îl propunem noi, care ar însemna începutul înlăturării uzurpatorilor de la conducerea statului şi a poporului român, vor trebui mulţi ani pentru ca mulţi dintre concetăţenii noştri să capete încredere în sistemul politic al ţării şi, mai ales, în politicieni, în cei care vor să devină reprezentanţi ai poporului în autorităţile publice ale statului român. Noi avem convingerea că obligativitatea participării la vot va accelera procesul de însănătoşire a vieţii politice, reducând timpul în care se va împlini acest proces, în beneficiul întregii societăţi şi al fiecărui cetăţean în parte. Criticile formulate de către Consiliul Legislativ la adresa acestei propuneri sunt lipsite de temei. Argumentul că “doctrina apreciază” că vot „liber exprimat” înseamnă nu numai că votul este exprimat liber, adică neinfluenţat de bancnote, de mici, de bere şi de ameniţările primarului, ci şi că votul „nu este obligatoriu”, adică nu poate fi o obligaţie cetăţenească, nu ne convinge. Noi “apreciem” altfel. Anume, că votul rămâne „liber exprimat” şi în condiţiile în care „exprimarea” lui devine o obligaţie cetăţenească. Oricum, cel care trebuie să „aprecieze”, adică să aprobe, în final, este poporul român, la referendum. Noi facem numai o propunere. Crede Consiliul Legislativ că votul belgienilor, sau al grecilor, în ale căror ţări participarea la vot este obligatorie, este mai puţin “liber exprimat” decât al românilor? Eu, unul, nu cred asta. Nu convinge nici argumentul că, dacă „votul devine nu doar un drept, ci şi o obligaţie...este greu de aplicat o sancţiune corpului electoral”. Nu văd ce ne împiedică, ca, în baza normei constituţionale, care obligă participarea la vot, să adoptăm o lege prin care să sancţionăm pe cei care nu vor să-şi îndeplinească această obligaţie constituţională, cu muncă prestată în folosul colectivităţii, de exemplu. Subliniez faptul că această propunere rămâne valabilă numai ca parte componentă a întregului proiect de revizuire propus de noi. Fără prevederile prin care poporul român urmează să-şi recâştige suveranitatea, să-şi recâştige statul, să-şi recâştige dreptul de a fi stăpân pe teritoriul său naţional, pe resursele naturale şi pe capitalul creat prin munca sa, propunerea noastră privind obligativitatea participării la vot este inutilă, ba, chiar, de neacceptat.


4. Parlament unicameral, sau bicameral?
La pct. 12 al Avizului său, Consiliul Legislativ se referă la propunerea noastră ca Parlamentul României să fie constituit dintr-o singură cameră, denumită Camera Reprezentanţilor. Consiliul nu ne spune dacă este sau nu de accord cu propunerea noastră, nici dacă această propunere este “contradictorie” cu vreo normă constituţională, rămasă neschimbată. Observă, numai, că “o astfel de soluţie legislativă a fost prevăzută şi în proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei asupra căruia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 799/2011”, decizie la care ne-am mai referit, mai sus. După care, ne dă un lung citat din Decizia nr. 799/2013, în care Curtea Constituţională ne spune cât de bun este bicameralismul, care face parte din “tradiţia statului român” şi prezintă numeroase “avantaje”, fată de unicameralism. Nici Curtea Constituţională nu se pronunţă în această problemă, însă ne spune că “această modificare nu pune în discuţie niciuna dintre limitele revizuirii prevăzute de art. 152 din Constituţie, ci reprezintă exclusiv o opţiune politică asupra căreia se vor pronunţa participanţii la procedura de revizuire a Constituţiei.”

În formularea poziţiei sale faţă de propunerea noastră, Consiliul ignoră partea din Decizia nr. 799/2013, în care Curtea Constituţională „constată mai întâi că modificarea propusă în acest sens este în concordanţă cu rezultatul referendumului naţional din 22 noiembrie 2009, iniţiat de Preşedintele României şi confirmat de Curtea Constituţionala prin Hotărârea nr. 37 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 30 decembrie 2009, prin care Curtea a reţinut că, *dintre voturile valabil exprimate, 72,31% au fost pentru răspunsul «DA» la întrebarea «Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?», iar 83,31% dintre voturile valabil exprimate au fost pentru răspunsul «DA» la întrebarea «Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?» Prin urmare, majoritatea participanţilor la vot a ales la ambele întrebări raspunsul afirmativ.” Ştim bine că şi la referendumul din 22 noiembrie 2009, ca şi la toate alegerile organizate în România după 1989, electoratul a fost manipulat, că el a fost “asmuţit”, mişeleşte, de televiziunile aservite regimului, împotriva Parlamentului, prezentat, în acel moment, ca unic vinovat pentru dezastrul economic, social, politic şi moral al ţării. Nici televiziunile, nici Consiliul Legislativ, nici Curtea Constituţională, nici Parlamentul, nici Guvernul, nici chiar Preşedintele României, “iniţiatorul” referendumului, nu s-au omorât să prezinte electoratului “tradiţia” bicameralismului românesc, sau “avantajele” bicameralismului, faţă de unicameralism. Poporul a votat, şi-a exprimat voinţa şi voinţa lui trebuie respectată. Decizia luată de poporul român în referendumul din 22 noiembrie 2009 este una corectă, care corespunde realităţilor societăţii româneşti din acest moment al istoriei sale. Fără îndoială că, la dimensiunile României şi ale poporului român, cea mai potrivită formă de organizare a puterii legiuitoare ar fi un Parlament format din două camere, o Cameră a Reprezentanţilor, constituiă prin alegeri, şi un Senat, constituit din elita societăţii româneşti, asemănător celui care a funcţionat în baza prevederilor Constituţiei României adoptată în anul 1923. Dintr-un astfel de Senat ar trebui să facă parte, de exemplu: foştii Preşedinţi ai României, foştii prim-miniştri, foştii peşedinţi ai celor două Camere ale Parlamentului, preşedinţii confederaţiilr sindicale, preşedinţii confederaţiilor patronale, mitropoliţii ţării şi conducătorii celorlate culte recunoscute de statul român, rectorii universităţilor, preşedinţii uniunilor (corporaţiilor) profesionale, foştii preşedinţi ai Academiei Române, foştii guvernatori ai Băncii Naţionale a României etc.

Un astfel de Senat ar fi de dorit şi ar fi posibil într-o Românie NORMALĂ. România de astăzi nu este una NORMALĂ. Este o Românie BOLNAVĂ. „Elita” societăţii româneşti este constituită, cu puţine excepţii, din criminali ai poporului român. Cine să fie membri ai unui astfel de Senat al elitelor României?

Ion Iliescu
, care a promulgat Legea 15/1990, prin care poporul român a fost deposedat de tot capitalul productiv pe care îl acumulase în 50 de ani de comunism, care a promulgat, apoi, legile „privatizării”, prin care acest capital productiv a fost transformat în vile, iahturi, jeepuri, pentru mafia politică, sau trecut în proprietatea străinilor?

Mugur Isărescu, care a generat inflaţia galopantă din anii 90, prin care salariile şi pensiile românilor au fost înjumătăţite, prin care întreprinderile şi băncile româneşti au fost împinse în faliment, pentru a putea fi cumpărate, pe numic, de guvernanţi şi de străini?

Primii-minişti Petre Roman, Teodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea, Radu Vasile, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc, care, toţi, şi-au adus, din plin, „contribuţia” la dezastrul economic, social, politic şi moral al ţării?

Preşedinţii de confederaţii sindicale, care au trădat, complet, interesele membrilor de sindicat şi au participat şi ei, alături de preşedinţii de confederaţii patronale, la marele ospăţ al „privatizării”?

Preşedinţii de uniuni profesionale, de academii, care nu au scos o vorbă împotriva marelui jaf naţional, din care s-au înfruptat şi ei?

Este nevoie de cel puţin un deceniu, în care societatea românească să se VINDECE, să se însănătoşescă, să-şi crească o nouă generaţie de oameni politici, de adevăraţi oameni de stat, de o adevărată elită naţională, care să poată constitui Senatul de care va avea nevoie şi pe care îl va merita poporul român. Putem să facem această VINDECARE, cu un Parlament redus la 300 de membri, constituit dintr-o singură Cameră, cu puteri limitate, poporul urmând să-şi reţină puterea de a interveni în procesul de legiferare, pentru a împiedica Parlamentul să legifereze autoritar, în interesul mafiei politice, contrar intereselor naţionale. În aceiaşi direcţie, a apărării intereselor naţionale şi împiedicării Parlamentului să devină o anexă legislativă a mafiei politice, trebuie să acţioneze şi Preşedintele României, în exercitarea puterii executive a statului.

5. Discriminare între minorităţi, sau între minorităţi şi majoritate?
La pct. 13 al Avizului său, Consiliul se referă la propunerea noastră de modificare a alineatului (2) al articolului 62 din Constituţie. În prezent, acest alineat are următorul cuprins:
„(2) Organizatiile cetătenilor apartinand minoritătilor nationale, care nu intrunesc in alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate in Parlament, au dreptul la cate un loc de deputat, in conditiile legii electorale. Cetătenii unei minorităti nationale pot fi reprezentati numai de o singură organizatie”.
Noi am propus ca acest alineat să aibă următorul text: „(2) Reprezentanţii minorităţilor naţionale pot candida pentru Parlament pe liste de partid, sau ca independenţi.” Din nou, Consiliul nu respinge propunerea noastră şi nici nu o caracterizează ca fiind „contradictorie” cu vreo normă constituţională, rămasă neschimbată. Ne spune numai că „este de discutat” dacă norma propusă de noi... „nu este de natură a crea o discriminare între cetăţenii care aparţin unor minoritaţi naţionale”. Această „punere în discuţie” a propunerii noastre ar fi motivată, ne spune Consiliul, de faptul că, “în doctrină”, s-a subliniat că actuala prevedere constituţională, „permite cetăţenilor care aparţin unei minorităţi naţionale să-şi manifeste vocaţia electorală în cadrul unei organizaţii reprezentative”.

Mai departe, Consiliul ne atenţionează că nu numai „în doctrină”, dar şi „în literatura de specialitate” s-a „reţinut” că prevederea respectivă „reprezintă una din modalitaţile prin care cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale îşi realizează propriile aspiraţii, la nivelul reprezentanţei naţionale”. Din formularea Consiliului, înţeleg că nu ar fi vorba de o “discriminare” între cetăţenii români de etnie română şi cetăţenii români de alte etnii, ci de o „discriminare” între cetăţenii români de alte etnii decât cea română. Adică, propunerea noastră ar crea o „discriminare” între cetăţenii români de etnie maghiară şi cei de etnie turcă, de exemplu. Altfel spus, ca să nu creem „discriminări” între etniile minoritare, creem condiţii, prin Constituţie, ca să intre în Parlamentul României, „reprezentanţii” tuturor etniilor, indiferent de numărul voturilor cu care aceştia sunt aleşi, producând o evidentă şi mare „discriminare”, pentru etnia majoritară, pe ai cărei reprezentanţi îi obilgăm, prin aceiaşi Constituţie, să fie aleşi cu numărul de voturi stabilit de lege.

Din păcate, actuala prevedere constituţională a creat nu numai o reală discriminare pentru etnia majoritară, dar a creat condiţii ca un procent important din numărul locurilor în Parlament să fie ocupat de aceşti „reprezantanţi” ai „minorităţilor naţionale”, fără susţinere electorală, care, după intrarea în Parlament, au participat la constituirea de tot felul de majorităţi parlamentare toxice, potrivnice voinţei electoratului, au viciat reprezentativitatea autorităţii legiuitoare a ţării. Oare cetăţenii români de alte etnii decât cea română n-ar putea să-şi manifeste „vocaţia electorală” şi să-şi „realizeze propriile aspiraţii” în condiţii de strictă egalitate cu toţi cetăţenii patriei comune, indiferent de etnia acestora, aşa cum se întâmplă în toate ţările civilizate ale lumii? Constituţia României, ca orice Constituţie, trebuie să fie una pentru toţi cetăţenii săi. Toţi cetăţenii României trebuie să aibă aceleaşi drepturi, aceleaşi libertăţi, aceleaşi obligaţii. Nimic în plus, sau în minus, pentru nimeni. Problemele specifice ale diferitelor minorităţi, etnice, de religie, de sex, etc se reglementează prin legi, organice, sau ordinare, nu prin Constituţie. Aşa cum se procedează şi în Constituţiile Germaniei, Franţei, Turciei etc.

Vom analiza şi această problemă, în Comitetul de Iniţiativă, luând în considerare şi propunerile pe care le vom primi de la cetăţeni. Personal, sunt de acord cu propunerea făcută de domnul Doru M. Ionescu şi cred că problematica “minorităţilor naţionale” trebuie scoasă complet din Constituţie, ea umând să facă obiectul legilor specifice. În acest sens, mi se pare potrivit să eliminăm, complet, alineatul (2) al articolului 62 din Constituţie, ca şi alineatul (2) din articolul 120 şi alineatele (2) şi (3) ale articolului 128. În plus, ar trebui să reformulăm şi articolul 6 din Constituţie, care, în prezent are următorul text:
“ART. 6 Dreptul la identitate
(1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinand minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identitţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.”
Acest articol ar putea fi reformulat astfel: “ART. 6 Dreptul la identitate
(1) Statul recunoaşte şi garantează tuturor cetăţenilor săi dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identitţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a cetăţenilor săi trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu toţi cetăţenii români.”

6. De ce să fie inviolabil parlamentarul infractor?
La pct. 14 al Avizului său, Consiliul ne spune că propunerea noastră de modificare a articolului 72 din Constituţie, prin care ar urma ca parlamentarii să răspundă pentru încălcarea legii la fel cum răspund şi ceilalţi cetăţeni ai ţării, “nu poate fi acceptată, întrucât <<vizează eliminarea inviolabilităţii parlamentare, ca formă a imunităţii parlamentare>>, citând această ultimă propoziţie din aceiaşi Decizie nr. 799/2011 a Curţii Constituţionale a României. Merită să urmărim textul integral din Decizia nr. 7992011 a Curţii Constituţionale a României referitoare la acest subiect, să urmărim modul în care Curtea se străduieşte săi ridice deasupra legii pe parlamentarii infractori. Iată textul: 6. Art. 72 - Imunitatea parlamentara Initial ( în 1991 - nn), Adunarea Constituanta a dat urmatoarea redactare imunitatii parlamentare:
“(1) Deputatul sau senatorul nu poate fi retinut, arestat, perchezitionat sau trimis in judecata, penala ori contraventionala, fara incuviintarea Camerei din care face parte, dupa ascultarea sa. Competenta de judecata apartine Curtii Supreme de Justitie.
(2) In caz de infractiune flagranta, deputatul sau senatorul poate fi retinut si supus perchezitiei. Ministrul justitiei va informa neintarziat pe presedintele Camerei asupra retinerii si a perchezitiei. In cazul in care Camera sesizata constata ca nu exista temei pentru retinere, va dispune imediat revoca (2003)acestei masuri.”
In redactarea actual (2003 - nn), art. 72 din Constitutie, care reglementeaza institutia imunitatii parlamentare, are urmatorul cuprins:
“(1) Deputatii si senatorii nu pot fi trasi la raspundere juridica pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului. (2) Deputatii si senatorii pot fi urmariti si trimisi in judecata penala pentru fapte care nu au legatura cu voturile sau cu opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului, dar nu pot fi perchezitionati, retinuti sau arestati fara incuviintarea Camerei din care fac parte, dupa ascultarea lor. Urmarirea si trimiterea in judecata penala se pot face numai de catre Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. Competenta de judecata apartine Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
(3) In caz de infractiune flagranta, deputatii sau senatorii pot fi retinuti si supusi perchezitiei. Ministrul justitiei il va informa neintarziat pe presedintele Camerei asupra retinerii si a perchezitiei. In cazul in care Camera sesizata constata ca nu exista temei pentru retinere, va dispune imediat revocarea acestei masuri.*
In redactarea proiectului legii de revizuire a Constitutiei( iniţiat de Preşedintele României, în 2011 - nn), alineatul (1) al art. 72 se pastreaza, singura diferenta fiind inlocuirea denumirilor de *deputati* si *senatori* cu aceea de *parlamentari*, alineatul (3) al aceluiasi articol este eliminat, iar alineatul (2) are urmatoarea redactare:
“(2) Urmarirea si trimiterea in judecata penala a parlamentarilor, pentru fapte care nu au legatura cu voturile sau cu opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului, se pot face numai de catre Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. Competenta de judecata apartine Inaltei Curti de Casatie si Justitie”
.
Din analiza comparativa a textelor mentionate rezulta ca modificarea propusa vizeaza eliminarea inviolabilitatii parlamentare, ca forma a imunitatii parlamentare. Examinand aceasta propunere, in raport cu dispozitiile art. 152 din Constitutie, Curtea constata, mai intai, ca actuala reglementare a imunitatii parlamentare, sub cele doua forme ale sale, respectiv lipsa raspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului [alin. (1) al art. 72] si inviolabilitatea parlamentarului [alin. (2) si (3) ale art. 72], continua traditia statului roman ale carei baze au fost puse inca din anul 1864. Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris prevedea in acest sens, in art. VII, ca membrii Adunarii Ponderatrice, ca de altfel si membrii Adunarii Elective, se bucura de *neviolabilitate*, ei neputand fi arestati sau judecati pe timpul sesiunii parlamentare, cu exceptia flagrantului, si numai dupa ce Adunarea a autorizat urmarirea. Institutia imunitatii parlamentare a fost preluata si intarita de constitutiile urmatoare, cu exceptia celor din perioada dictaturii comuniste.

Constitutia Romaniei din 1991 a consacrat din nou institutia imunitatii parlamentare, abolita practic in perioada 1948—1989, aceasta capatand o reglementare de principiu in acord cu constitutiile statelor europene, influentate indeosebi de modelul francez, care reglementeaza distinct lipsa raspunderii juridice si inviolabilitatea. Astfel, institutia imunitatii parlamentare este reglementata atat sub forma imunitatii pentru opinii, fiind general admis faptul ca niciun parlamentar nu poate sa fie urmarit, civil sau penal, pentru declaratiile facute si voturile exprimate in exercitiul mandatului, cat si a imunitatii materiale, denumita si imunitate relativa, neprofesionala sau inviolabilitate, fiind admis, de regula, ca un parlamentar nu poate fi arestat, cercetat sau urmarit in materie penala, fara autorizarea Camerei din care face parte [de exemplu, constitutiile Belgiei (art. 58 si art. 59), Finlandei (art. 30), Frantei (art. 26), Greciei (art. 60—62), Italiei (art. 68), Poloniei (art. 105), Portugaliei (art. 157), Spaniei (art. 71) ]. Mai mult, in unele cazuri, chiar daca parlamentarul a fost surprins in flagrant, el nu poate fi arestat decat daca infractiunea este pasibila cu o pedeapsa cu inchisoarea de cel putin 5 ani [constitutiile Croatiei (art. 75), Macedoniei (art. 64), Sloveniei (art. 83) ].

Reglementarea constitutionala a imunitatii parlamentare este justificata de necesitatea protectiei mandatului parlamentar, ca garantie a infaptuirii prerogativelor constitutionale si, totodata, o conditie a functionarii statului de drept. In activitatea sa, parlamentarul trebuie sa se bucure de o reala libertate de gandire, expresie si actiune, astfel incat sa-si exercite mandatul in mod eficient. Institutia imunitatii parlamentare, sub cele doua forme ale sale, protejeaza parlamentarul fata de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite impotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurata independenta, libertatea si siguranta in exercitarea drepturilor si a obligatiilor care-i revin potrivit Constitutiei si legilor. Astfel fiind, eliminarea oricareia dintre aceste forme ale imunitatii parlamentare are ca efect direct suprimarea unei garantii care priveste atat mandatul Camerelor, cat si al fiecarui parlamentar in parte, cu consecinte grave asupra indeplinirii de catre Parlament a rolului sau constitutional. In ceea ce priveste persoana care ocupa demnitatea publica de parlamentar, eliminarea oricareia dintre aceste forme ale imunitatii parlamentare are ca efect suprimarea garantiilor unor drepturi si libertati fundamentale, respectiv libertatea individuala si libertatea de exprimare. Pentru aceste considerente, si vazand ca prin proiectul legii de revizuire a Constitutiei este eliminata inviolabilitatea parlamentarului, adica acea imunitate de procedura care protejeaza parlamentarul impotriva urmaririlor penale abuzive sau vexatorii, institutia imunitatii parlamentare fiind astfel golita de continut, Curtea constata ca modificarea propusa sub acest aspect este neconstitutionala, deoarece are ca efect suprimarea unei garantii a unui drept fundamental al persoanei care ocupa o demnitate publica, incalcandu-se astfel limitele revizuirii prevazute de art. 152 alin. (2) din Constitutie
Nici unul din argumentele invocate de Curtea Constituţională nu stă în picioare. Toate încalcă, în mod flagrant, prevederile articolului 16 din Constituţie, care prevede că: “(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără diecriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege.” Nu stă în picioare nici argumentul „tradiţiei”, adică acela că şi Constituţia României din 1864 i-a ridicat pe parlamentarii infractori deasupra legii, nici argumentul că mai sunt şi alte ţări ale căror Constituţii îi ridică pe parlamentarii infractori deasupra legii. Nu stă în picioare nici argumentul că ridicarea parlamentarilort infractori deasupra legii ar constitui o „garanţie a înfăptuirii prerogativelor constituţionale”şi o „condiţie a funcţionării statului de drept”.

Parlamentul nu îşi poate înfăptui prerogativele constituţionale, iar statul de drept nu mai poate funcţiona pentrucă unul, sau câţiva parlamentari infractori au fost arestaţi, ca urmare a aplicării prevederilor legii, ca şi pentru oricare alt cetăţean? Sau Curtea Constituţională presupune, sau insinuează, sau ştie că toţi parlamentarii, sau cea mai mare parte a lor, sunt infractori şi ar fi toţi arestaţi, în condiţiile în care s-ar introduce în Constituţie propunerea făcută de Preşedintele României, susţinută şi de noi. Numai în aceste condiţii, funcţionarea statului ar fi pusă în pericol? Este regretabil să observăm cum Curtea Constituţională a României încearcă să-şi „fundamenteze” decizia de respingere a unei propuneri constituţionale care ar îmbunătăţi, sigur, viaţa politică a ţării, cu presupunerea, cu insinuarea, că una din componentele statului, aceea judecătorească, ar putea “comite” „presiuni sau abuzuri” asupra membrilor altei componente a statului, aceea legislativă, prin „urmăriri penale abuzive sau vexatorii”. Trebuie să ne hotărâm dacă vrem stat de drept, adică stat care funcţionează pe baza legii, în care legea este aceiaşi pentru toţi şi este respectată de toţi, în egală măsură, sau vrem un stat în care unii sunt „mai egali” în faţa legii decât alţii, adică stat fără drept, fără lege.


7. Executiv unicefal sau bicefal? Republică prezidenţială, sau Republică semiprezidenţială?
La pct. 15 al Avizului, Consiliul Legislativ constată că propunerea noastră privind înlocuirea executivului bicefal, existent în actuala Constituţie, cu un executiv unicefal este una RADICALĂ. Aşa este. Noi credem că prevederile actualei constituţii referitoare la constituirea puterii executive a statului român, dintr-un Preşedinte, ales de popor, fără atribuţii concrete în exercitarea puterii executive a statului, şi un Guvern, numit de Parlament, care exercită, practic, puterea executivă, nu corespund nevoilor şi aspiraţiilor poporului român din acest moment al dezvoltării sale. În plus, această alcătuire a puterii executive, este unul din focarele cele mai active ale corupţiei care a cuprins societatea românească, în ultimele două decenii. Prin numirea Guvernului, componentă a puterii executive, de către Parlament, putere legislativă, este încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, statuat la alineatul (4) al articolului 1 din Constituţie, se instituie, de fapt, controlul parlamentarilor asupra membrilor Guvernuului, creându-se, astfel, condiţii pentru traficul de influenţă, pentru corupţie, la cel mai înalt nivel al statului, pe care nimic nu o mai poate împiedica să se difuzeze în toate structurile societăţii.

Noi propunem eliminarea acestei anomalii, prin instituirea unei republici prezidenţiale, în care puterea executivă a statului român să fie investită în Preşedintele României, ales de popor, prin vot universal, urmând, firesc, ca Preşedintele, având mandatul poporului, să numească Guvernul, cu ajutorul căruia să exercite puterea executivă în stat. Consiliul Legislativ nu are nimic împotriva propunerii noastre, de înlocuire a executivului bicefal cu un executiv unicefal. Nici nu putea să aibă vreo împotrivire, alegerea modului de constituire a statului, a componentelor acestuia fiind unul din atributele suveranitaţii poporului. Consiliul are, însă, mai multe observaţii de natură formală, legate indirect de această propunere, din care multe sunt de ajutor. Consiliul observă, de exemplu, că norma propusă de noi la pct. 5, conform căreia „Denumirile şi componenţa regiunilor de dezvoltare sunt stabilite prin lege ORGANICĂ, adoptată prin referendum”, intră în contradicţie cu alineatul (1) al articolului 73, care prevede că Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Observaţia este corectă. În textul final al propunerii noastre legislative, vom elimina cuvântul ORGANICĂ din textul normei propuse. Consiliul observă, apoi, că că ar exista o “divergenţă” între norma propusă de noi la pct. 51, potrivit căreia „Preşedintele României exercită puterea executivă” şi norma propusă de noi la pct. 70, potrivit căreia „Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.” „Divergenţa” ar consta în faptul că “exercitarea conducerii generale a administraţiei publice reprezintă principala modalitate de manifestare a puterii executive în stat”. De aici, concluzia că „Din acest punct de vedere, competenţele Preşedintelui României şi ale Guvernului, ca autorităţi executive, nu sunt suficient de bine delimitate prin proiect.”

Concluzia Consiliului nu stă în picioare. Preşedintele României şi Guvernul României, în concepţia proiectului propus de noi, nu sunt autorităţi executive DISTINCTE, diferite, ale căror competenţe să fie DELIMITATE. Sunt părţi ale aceluiaşi întreg, autoritatea executivă a statului român, Guverul fiind creat de preşedinte, evident, cu respectarea prevederilor legii, şi fiind subordonat Preşedintelui. Sigur, putem lua în considerare ca, la textul propus de noi pentru alineatul (2) al articolului 102, să adăugăm „conform mandatului încredinţat de Preşedintele României.”

Este corectă observaţia Consiliului privind neconcordanţa dintre norma propusă de noi pentru alineatul (1) al articolului 115 şi norma de la alineatul (4) al aceluiaşi articol, rămasă neschimbată. Este o „eroare materială”, o scăpere datorată grabei cu care a trebuit să redactăm proiectul nostru de revizuire a Constituţiei. Vom modifica, în mod corespunzător, alineatul (4), adică vom înlocui cuvântul Guvernul cu cuvântul Preşedintele. Este corectă şi observaţia privind necesitatea eliminării expresiei „de urgenţă” din textul normei propusă de noi pentru alineatul (1) al articolului 115. Tot grabei în redactarea textului propunerii de revizuirere se datorează şi neconcordanţa creată între alineatul (1) al articolului 123 şi alineatul (2) al aceluiaşi articol. Vom face corecţia necesară, înlocuind, în alineatul (2), cuvântul Guvernului cu cuvântul Preşedintelui.


8. Vrem justiţie independentă, în slujba poporului, sau justiţie dependentă de celelalte puteri ale statului, subordonată şi aservită acestora?
Unul din obiectivele fundamentale urmărite de noi în redactarea propunerii de revizuire a Constituţiei a fost acela de a crea o putere judecătorească SEPARATĂ, complet, de celelalte puteri ale statului, o justiţie cu adevărat independentă. Deşi actuala Constituţie a României proclamă atât principiul separării puterilor în stat (alineatul 4 al articolului 1), cât şi principiul independenţei justiţiei (articolul 123), prin alte articole ale sale, le transformă, pe amândouă, în vorbe goale. Astfel, conform articolului 125, judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României, putere executivă, conform articolului 133, membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi, respectiv, validaţi, de către Senat, putere legiuitoare, conform articolului 142, membrii Curţii Costituţionale sunt numiţi de Parlament, putere legiuitoare, şi de Preşedintele României, putere executivă. Acest amestec al puterilor legiuitoare şi executive în treburile interne al puterii judecătoreşti reprezintă cauza originară a situaţiei dezastruoase în care a ajuns justiţia în România. Evident, sunt şi alte cause, dar aceasta este cea dintâi. Este convingerea noastră că numai o măsură radicală, impusă prin norme constituţionale, prin care reprezentanţii puterii judecătoreşti să fie scoşi de sub influenţa politicienilor, a Preşedintelui şi membrilor Parlamentului, poate declanşa un proces de reală însănătoşire a actului de justiţie în România. În acest scop, am propus ca toţi magistraţii ţării, judecători şi procurori, să fie aleşi de popor, prin vot direct, universal.

Consiliul Legislativ consideră că “o asemenea modalitate de accedere în funcţie nu poate fi acceptată, întrucât activitatea desfăşurată de aceştia este una de natură profesională, care urmăreşte înfăptuirea justiţiei, iar nu una reprezentativă.
Ciudată şi această afirmaţie a Consiliului. Cei care exercită celelalte puteri ale statului nu trebuie să fie şi ei profesionişti? Noi credem că DA. Mai devreme sau mai târziu, vom ajunge să trăim întro societate în care toate puterile încredinţate de popor statului său să fie exercitate numai de profesionişti, de cea mai înaltă calificare.

Opinia noastră este că TOŢI cei care exercită puteri ale statului au calitatea de „reprezentanţi” ai poporului, inclusiv judecătorii şi procurorii. Poporul poate să facă şi singur actul de justiţie. Actul de justiţie poate fi făcut de complete de judecată la care participă toţi membrii comunităţii. Există o formă intermediară de astfel de complete de judectă formate din cetăţeni de rând nu din profesionişti. A se vedea soborul judecătoresc, la ţigani. Nici profesionalismul, nici lipsa calităţii de reprezentanţi a magistraţilor nu pot fi invocate ca motive pentru respingerea propunerii noastre ca judecătorii şi procurorii să fie aleşi de popor.

În cadrul dezbaterii de până acum a proiectului de revizuire a Constituţiei au mai fost aduse şi alte argumente împotriva propunerii noastre. Unul din acestea se referă la costutrile ridicate pe care le-ar implica organizarea de alegeri pentru toţi magistraţii ţării. Este un argument, care, având în vedere starea de sărăcie în care a afost adusă ţara, poate fi luat în considerare, deşi eu rămân la convingerea că o justiţie corectă merită orice cost. Lipsa ei generează costuri incalculabile, nu numai materiale. Un al doilea argument adus în această discuţie este lipsa de familiarizare a electoratului nostru cu referendumurile, cu exprimarea voinţei populare, şi, de aici, lipsa încrederii în această instituţie a democraţiei participative, a democraţiei directe, reale. Şi cest argument poate fi luat în considerare.

În dezbatere sa ivit, deja, o soluţie prin care putem realiza scopul nostru, respectiv, scoaterea justiţiei de sub influenţa politicienilor, fără să generăm costuri prea ridicată, cu o trecere treptată la democraţia directă. Soluţia constă în crearea funcţiei de Magistrat al Poporului, care va exercita puterea judecătorească, în totală separare şi independenţă faţă de celelalte puteri ale statului. Magistratul Poporului va fi ales de popor, prin vot universal, ca şi Preşedintele României. El va fi garantul independenţei justiţiei, va numi, şi revoca, judecătorii şi procurorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, care va deveni organ consultativ al Magistratului Poporului. Ar rămâne independenţi faţă de Magistratul Poporului, ca şi faţă de celelalte puteri ale statului, numai membrii Curţii Constituţionale, care vor fi aleşi de popor, prin vot universal.

Voi supune la vot această propunere, în Comitetul de Iniţiativă.
Constantin Cojocaru
12.06.2013