Continui ideile exprimate n articolul anterior. După cum am văzut, două măsuri complementare stau la-ndemna statului n ncercarea de a realiza inducerea unei opinii publice favorabile şi crearea unei aure de legitimitate a acestui sistem opresiv de jefuire a celor care produc n mod efectiv elementele tangibile de prosperitate. Prima este propaganda ideologică (asupra căreia vom insista cu altă ocazie), iar cea de-a doua: redistribuţia. Genială de-a dreptul şi extrem de greu de sesizat de o minte necată ntr-un noian informaţional care i spune, pe toate canalele, mereu exact opusul.

Este lesne de nţeles de ce Statul adoptă strategia redistribuirii unei părţi din ceea ce şi nsuşeşte n mod fraudulos. De-a lungul istoriei, toate sistemele axate n mod exclusiv pe jaf (de la cotropirile n scop de jefuire ale antichităţii, la năvălirile mongolilor şi pnă la colonialismul modern al secolului XX) au fost supuse n mod inexorabil dispariţiei. Forţa brută nu a fost niciodată suficientă pentru menţinerea n stare de sclavie a unor populaţii mari, deoarece furtul prosperităţii era perfect vizibil victimelor, care ntr-un trziu reuşeau să scuture jugul impus sau exploatarea acestora devenea la un moment dat ne-economică (cheltuielile unui asemenea demers deveneau mai mari dect venitul obţinut din exploatarea efectivă) . Astfel, a fost nevoie de o rafinare a procesului astfel nct, jaful să să nu se mai facă la lumina zilei, ci n mod perfid, ascuns şi mascat n spatele unor principii nalte, prin cştigarea acceptului victimelor. Astfel s-a obţinut un dublu efect: pe de o parte scădeau cheltuielile de exploatare (de exemplu nevoia de a plăti o armată numeroasă care să controleze n mod violent victimele exploatării) şi pe de altă parte creştea randamentul producătorilor de prosperitate, care se simţeau liberi.

Astfel, n loc să joace rolul unui simplu parazitar, consumator de bunuri pe care alţii le-au produs, statul redistribuie o parte din avuţia sa coercitiv nsuşită unor oameni din afara aparatului de stat, ncercnd prin asta să-i corupă n a adopta o poziţie favorabilă faţă de el. Dar nu orice fel de redistribuţie merge. Aşa cum ideologiile trebuie să servească unui scop etatist tot astfel şi redistribuţia. Presupunnd costuri, redistribuţia necesită o justificare. Nu este iniţiată de stat pur şi simplu pentru a face ceva drăguţ pentru anumite persoane, cum se ntmplă, spre exemplu, atunci cnd cineva face un cadou altcuiva. Şi nici nu se face pentru a cştiga un venit ct mai mare din schimburi, ca n cazul companiilor obişnuite, care se angajează n acte de schimb. Se face pentru a asigura existenţa şi expansiunea ulterioară a exploatării şi exproprierii celor care produc efectiv prosperitatea. Redistribuţia trebuie să servească acestui scop strategic. Costurile sale trebuie să se justifice n termeni de venituri şi avuţie sporite aduse statului n viitor.

n timp ce nici formele particulare ale politicilor redistributive şi nici rezultatele lor concrete nu pot fi prezise, ci se schimbă n funcţie de circumstanţe, natura statului cere totuşi ca politica sa redistributivă să urmeze un curs anume şi să manifeste o anumită regularitate structurală.

Ca entitate angajată n maximizarea avuţiei procurate prin exploatare, primul şi cel mai important sector n care statul şi pune-n aplicare măsurile redistributive este producţia de securitate, i.e. poliţia, apărarea (armata) şi sistemul judiciar. Statul se bazează n ultimă instanţă pe coerciţie şi nu poate funcţiona fără forţe armate. Orice astfel de forţe armate concurente care ar apărea n mod natural pe piaţă pentru a satisface o cerere reală de servicii de protecţie şi securitate sunt o ameninţare la adresa existenţei sale. Ele trebuie deci eliminate. A face acest lucru nseamnă a-şi aroga sieşi rolul cu pricina şi a deveni furnizorul monopolist şi redistribuitorul serviciilor de protecţie pe un teritoriu anume. n mod similar, un sistem judiciar concurent ar reprezenta o ameninţare imediată la adresa pretenţiei de legitimitate a statului. Şi iarăşi, de dragul propriei existenţe, sistemul judiciar trebuie de asemenea monopolizat, iar serviciile judiciare incluse n scheme redistributive. Cel mai bine a sintetizat acest lucru, Rothbard cnd n urma analizelor sale sintetiza următoarele:
Statul este un grup de oameni care practic au reuşit să şi aroge un monopol asupra utilizării violenţei ntr-o anumită regiune teritorială. El şi-a nsuşit, mai precis, un monopol asupra violenţei agresive, deoarece n general statele recunosc dreptul indivizilor de a ntrebuinţa violenţa n vederea auto-apărării (deşi, binenţeles, nu şi mpotriva statelor). Aşadar statul şi ntrebuinţează monopolul pentru a-şi exercita puterea asupra locuitorilor unei regiuni teritoriale şi pentru a se bucura de fructele materiale ale acestei puteri. Astfel, statul este unica organizaţie din societate care şi obţine n mod regulat şi deschis veniturile monetare din utilizarea violenţei agresive; toţi ceilalţi indivizi şi toate celelalte organizaţii (cu excepţia acelora cărora li se delegă acest drept de către stat) nu obţin avuţie dect prin producţie paşnică şi prin schimb voluntar, cu produsele respective de care dispun. Această ntrebuinţare a violenţei pentru dobndirea venitului său (denumită impozitare) este piatra de temelie a puterii statale. Acesta este fundamentul pe care statul şi nalţă mai departe structura puterii sale, pe deasupra indivizilor de pe teritoriul său, impunndu-le reglementări, penalizndu-i pe critici, subvenţionndu-i pe favoriţi, etc. Statul mai are grijă să-şi aroge monopolul coercitiv asupra diverselor servicii critice necesare societăţii, menţinndu-i n felul acesta pe oameni dependenţi de el pentru obţinerea serviciilor cheie, rezervndu-şi controlul asupra punctelor critice de comandă din societate şi inoculnd totodată n rndurile populaţiei mitul conform căruia doar el ar putea furniza aceste bunuri şi servicii. Astfel, statul este atent să monopolizeze poliţia şi serviciile juridice, posesia drumurilor şi a străzilor, oferta monetară, serviciile poştale, precum şi să monopolizeze sau să controleze efectiv educaţia, utilităţile publice, transporturile, radioul şi televiziunea.

Natura statului ca instituţie angajată n agresiune organizată explică de asemenea importanţa următorului domeniu de activităţi redistributive: acela al traficului şi comunicaţiilor. Nu poate exista exploatare sistematică fără controlul monopolist asupra rurilor, coastelor, căilor maritime, străzilor, căilor ferate, aeroporturilor, poştei şi sistemelor de telecomunicaţii. Astfel, aceste sectoare trebuie să facă, de asemenea, obiectul controlului şi redistribuţiei.


De egală importanţă este domeniul educaţiei. Depinznd, aşa cum se şi ntmplă de altfel, de opinia publică şi de acceptarea de către aceasta a acţiunilor statului ca legitime, este esenţial pentru acesta să fie ndepărtată ct mai mult competiţia ideologică nefavorabilă, iar ideologiile etatiste să fie răspndite. Statul ncearcă să realizeze acest lucru oferind servicii educaţionale pe bază redistributivă. Este puţin probabil să mai creadă cineva la ora actuală că rolul sistemului educaţional de stat urmăreşte ridicarea nivelului oamenilor. Această ridicare a oamenilor din animalitate şi de la nivelul instinctelor primare este atins, dar nu pentru că acesta ar fi scopul principal urmărit.

Şcolile sunt prghiile/braţele structurilor sociale, fie că sunt religioase, guvernamentale sau economice. Conform cerinţelor acelor structuri definite prin paradigma actuală, valorificarea reală a potenţialului uman nu oferă destui indivizi obedienţi cu un orizont suficient de ngust pentru a observa ce se ntmplă cu adevărat, indivizi indispensabili unei funcţionări eficiente a ierarhiilor corporatiste, guvernamentale, religioase şi educaţionale. De aceea, sistemul educaţional etatizat trebuie să-şi asume rolul formării unui asemenea cetăţean model (docil, speriat, disciplinat, mulţumit cu ce i se oferă şi mai ales dresat corespunzător să se conformeze ideologiilor dominante).

In secolul XX, interesele de afaceri au dictat structura şcolilor. Henry Ford a observat imediat că geniul creator şi cunoaşterea intuitivă nu sunt de nici un folos pe liniile de fabricaţie, care presupun acţiuni simple şi repetitive, dar şi ordine şi o disciplină desăvrşită. Astfel, Ford a inventat sistemul modern de şcoală care transmite elevilor valori şi dexterităţi potrivite pentru viaţa activă n muncă a secolului 20: punctualitatea, ascultarea ordinelor, suportarea timp de ore, săptămni şi ani de sarcini plictisitoare, repetate, păstrarea liniştii n timpul lucrului, fără odihnă, respectarea programului cu orice preţ. In epoca industrializării, minţile oamenilor au devenit accidente. Pe de altă parte, sufletele noastre au parte de aceeaşi soartă.

ncrederea n propria noastă judecată, aderarea la propriile noastre valori şi ncrederea n valoarea noastră nnăscută nu ne fac buni infanterişti şi executanţi pentru şefi şi patroni. Doar cei cu un nivel scăzut de stimă de sine sunt suficient de lipsiţi de apărare pentru a tolera ambianţe abuzive de muncă. Doar dacă credem că nu merităm mai mult şi mai bine, reuşind să ne adaptăm, devenind tipul de persoană potrivită pentru a face o anumită muncă.

Inevitabil, şi n mod intenţionat, sistemul şcolar produce persoane cu un nivel scăzut de autoapreciere cerut pentru ca un muncitor să fie flexibil. Teama de a nu greşi, de a nu promova la o categorie superioară de salarizare sunt temeri confirmate la 90% din populaţie. Este chiar procentajul cerut pentru a ocupa partea centrală, cea mai mare a curbei lui Gauss, care garantează că 90% dintre absolvenţii unei şcoli cred că sunt incapabili de excelenţă. Şcoala transmite cu consecvenţă elevilor mesajul nu sunteţi destul de buni dar, dacă faceţi ce vi se spune fără crcneală, puteţi deveni mai buni şi veţi fi răsplătiţi. Este un mesaj abil, care trebuie instalat n psihicul unei părţi ct mai mare a populaţiei mijloc comod pentru perpetuarea tiraniilor corporatiste, religioase, guvernamentale şi profesionale, prin crearea unei armate moderne de sclavi obedienţi.

Toată această şcolarizare modernă merge mpotriva a ceea ce ştim despre mintea/inteligenţa umană şi despre cum nvăţăm şi acumulăm cunoştinţe. Studiile arată că copiii nvaţă cel mai uşor şi mai temeinic atunci cnd sunt relaxaţi, şi totuşi şcolile amplifică stresul prin frică şi teama de eşec. Tot studiile arată că, deşi şcolile impun un model competitiv, elevii nvaţă mai uşor prin cooperare. Studiile mai demonstrează că tocmai credinţele elevilor despre propriile lor abilităţi de nvăţare le afectează performanţele. Astfel dacă sunt convinşi că sunt buni la nvăţătură, ei nvaţă uşor; dacă nu, nvăţarea celor mai simple noţiuni devine dificilă; şi aici, din nou, şcolile subminează sistematic ncrederea n propriile puteri a elevilor.



Astfel şi n multe alte feluri, sistemele şcolare efectuează lobotomii virtuale asupra psihicului nostru, producnd absolvenţi care de mult şi-au pierdut bucuria de a nvăţa, care cred că trebuie să fie mereu corecţi şi să cunoască totul altfel riscnd să fie condamnaţi la ignoranţă, indivizi care trăiesc simptome de stres post-traumatic la gndul că trebuie să nveţe lucruri noi chiar şi la locul de muncă. O critică mai amplă asupra sistemului educaţional etatist am făcut şi n articolul: Se poate vorbi de eficienţă n Educaţie?.

n plus faţă de acestea, promovat printr-un sistem de educaţie etatizat, următorul sector crucial al redistribuţiei este acela al puterii nseşi a statului, i.e., dreptul asumat de către stat de a expropria, exploata şi redistribui activele pe care şi le-a nsuşit n mod non-productiv. n loc să rămnă o instituţie care restricţionează accesul n propria-i structură sau/şi n poziţii guvernamentale anume, statul, din motive strategice evidente, adoptă progresiv o structură organizaţională care n principiu lasă oricui deschisă posibilitatea de a ocupa orice funcţie şi acordă drepturi egale şi universale de a participa şi a concura la determinarea politicii statale. Toată lumea nu doar o elită privilegiată capătă o miză legală n stat, cu scopul de a se reduce rezistenţa la puterea acestuia. Evident doar n aparenţă. Dar acest lucru constituie o puternică motivaţie pentru anumiţi indivizi care văd astfel oportunitatea de a beneficia de mai multe n schimbul unui efort mai mic, dect cel presupus de activităţile productive normale. Astfel, Statul se ntăreşte şi prin acest miraj fluturat n faţa indivizilor simpli ai societăţii cărora le deschide uşile afirmării, obţinnd chiar efectul de a recruta supervizorii sistemului exploataţional tocmai din rndul victimelor.

O dată cu monopolizarea producţiei de securitate şi justiţie, a traficului, comunicaţiilor şi educaţiei, precum şi cu democratizarea autorităţii statale nseşi, au fost identificate toate trăsăturile statului modern, cu excepţia uneia: monopolizarea banilor şi a activităţii bancare. Pentru toate, n afară de aceasta, s-a explicat cu toate că pe scurt cum pot fi, şi trebuie să fie, nţelese ca ndeplinind funcţii strategice: de ce şi n ce fel aceste activităţi nu sunt contribuţii productive normale determinate de forţele cererii şi ofertei sau simple fapte bune, ci mai degrabă activităţi redistributive menite să stabilizeze şi, dacă e posibil, să sporească venitul şi avuţia statului, nsuşite prin exploatare.




Monopolizarea banilor şi a activităţii bancare este cel din urmă pilon de sprijin al statului modern
şi despre asta voi vorbi de-a lungul a mai multe articole, deoarece subiectul este att de vast nct nu poate fi cuprins doar aici. n fapt, acesta devenit probabil cel mai preţuit instrument de sporire a veniturilor statului. Pentru că nicicum altfel statul nu poate face mai direct, mai rapid şi mai sigur conexiunea ntre cheltuielile redistributive şi veniturile din exploatare, dect monopoliznd banii şi activitatea bancară. Şi nicăieri altundeva nu sunt procedurile sale mai puţin clar nţelese dect n acest sector. Dar despre asta, rămne să vorbim altădată.

(Sursa: http://silviupricope.wordpress.com/2...edistributive/)