Poate ca tocmai incapacitatea de a privi intregul, de a intelege problemele in interconexiunea lor, e si cauza care-i face pe tineri sa nu gaseasca iesirea din labirintul tenebros al vietii de azi. Nu poti intelege viata numai de la firul ierbii. Ai nevoie ca, din cand in cand, macar pentru o clipa, sa poti zbura deasupra platoului existential individual, sa planezi peste vai si munti si sa scrutezi orizontul asemeni vulturilor, ca sa vezi, cu ochii mintii tale, configuratia existentei. Exista in ziua de azi, ca efect al paradigmelor (dogmelor) filosofiei liberale, o preocupare exagerata (si eronata totodata) de a gasii rezolvarea problemelor exclusiv in planul individual. Egoismul e azi la mare “cinste”.

Egoisti au fost oamenii de cand e lumea si pamantul, dar niciodata egoismul nu a fost considerat o religie: religia omului modern. A trebuit sa ne procopsim cu teoriile liberale filosofice ca sa vedem ce n-am vazut: egoismul ridicat la rang de religie universala. Nu mai datoram nimanui nimic, nici comunitatii reigioase si nici comunitatii politice (natiunea), ne suntem suficienti noua insine. Natiunea si Dumnezeu au devenit niste asteroizi minusculi ce se rotesc in jurul nostru, in jurul fiecaruia dintre noi, ca sa ne faca “fericiti”. Eu nu spun ca nu e nevoie si de astfel de preocupari, limitate strict la persoana fiecaruia si care urmaresc un scop précis si punctual. Orice cautare de a-ti implinii destinul trebuie insa sa inceapa cu intelegerea ansamblului din care si tu esti parte; doar o mica parte insa. Numai ca noi, “modernii”, desteptati, influentati si marcati de “religia egoismului”, nu ne mai place sa fim parte din nimic. Fiecare dintre noi vrem sa fim buricul universului. S-a trecut prea usor si prea repede de la autonomia colectiva (cea a nationalitatilor) la autonomia individuala.

A-ti parasii tara pentru a-ti cauta drumul in viata, pentru a-ti croi un destin, poate fi o solutia personala, dar nu una colectiva. Tinerii de azi sunt produsul educatiei de azi. Constiinta oricarui copil, atunci cand vine pe lume, e o tabula rasa, e ca o coala alba pe care urmeaza sa se scrie cursul unui destin post factum. Mediul in care se nasc, cresc si mai ales sunt educati, le contureaza stilul de viata, mentalitatile, moravurile si modul de abordare si intelegere a problemelor. Experienta fiecarui tanar capata, pe masura ce se vor acumula cunostintele despre lume, amprenta propriei lui personalitati. Fiecare individ este rodul experientei lui si al personalitatii lui. Tinerii traiesc in confuzia inceputului cautarilor de sensuri. Si nu e simplu sa cauti sensuri in acest potop de informatii, aruncate de-a valma in mintea lor. Nu e usor sa decelezi si sa alegi din puzderia de ideologii, toate invaluite in staniolul stralucitor al promisiunilor mincinoase; ideologii ce reprezinta tot atatea interese de clasa, de casta, interese burgheze. Cei cu mintea mai coapta, mai ales cei ce se umfla in pene (precum curcanul cand se infoaie) de atata desteptaciune a mintii lor, adica “specialistii”, fie ca nu au interesul sa puna ordine in idei (in puzderia de premise si paradigme false), fie sunt si ei la fel de confuzi in intelegere ca si cei tineri. Fara o constientizare a comunitati noastre de destin (ca religie, etnie, cultura, civilizatie, spatiu geografic etc), poporul roman dispare putin cate putin, incet si sigur.

Numai exemplul numarului mare al celor care-si manifesta intentia de a parasi tara este suficient de graitor cat sa ne puna pe ganduri. De aici putem intelege un lucru simplu: ca nu mai exista speranta. Tinerii inteleg ca in aceasta mare familie, cea a poporului roman, a cazut si ultima reduta: speranta. Si asa este. Perceptia lor e justa. Ti-e imposibil sa mai gasesti in Romania un drum care sa-ti implineasca visurile in plan personal. Pe de alta parte insa, nu e mai putin adevarat ca intr-un timp relativ scurt, nici Apusul, cu cantecele lui de sirena, nu mai are a oferi mare lucru imigrantilor din “rasaritul salbatic” european. Exodul de romani peste granita tarii nu va fi oprit decat de imposibilitatea Occidentului de a-i mai asimila ca forta de munca.

Numai faptul ca au trecut mai bine de patru ani si criza economico-financiara inca bantuie continentul, ca inca e omniprezenta si refuza sa se predea sau ca nici macar nu se intrevede luminita de la capatul tunelului, este dovada cat de profunda este contradictia capitalismului care, altminteri, nu mai conteneste cu laudele aduse unui sistem vizibil macinat de convulsii sociale tot mai agitate.

Tinerii romani nici macar aceasta sansa n-o vor avea, de a emigra in cautarea fericirii “de dincolo”, dincolo de “cortina de fier” ce separa o lume bogata de o lumea saraca, lumea lumpenului Europei. Romania e o tara periferica, emergenta, un fel de ghetou continental si un fel de rampa de gunoi unde se dreneaza, printr-o imaginara “Apa a Sambetei”, toate problemele grave ale tarilor dezvoltate (in special somajul). Recesiunea, ce se incapatanaza sa nu se dea batuta, va face ca nici emigrarea sa nu mai reprezinte o solutie. Emigrarea presupune in primul rand sa poti imigra, iar de imigrat nu mai poti imigra pentru ca nu mai au nevoie (de tine) in lumea lor. Astfel, tinerii de azi, nici macar de aceasta oportunitate nu vor putea beneficia. Tinerii romani vor fi in viitor victimele unui sistem global si continental prost conceput, in mod eronat proiectat de cei mari, de cei care guverneaza lumea de azi in interesul lor meschin, de casta privilegiata. Tinerii romani de azi vor fi copiii de pripas ai noii Europe, una integratoare de tot si a toate, ce se prefigureaza inspaimantator la orizontul secolului 21. Ei nu inteleg pentru ca nu au posibilitatea comparatiei.

Toata cunoasterea umana sta pe logica, iar logica e capacitatea omului de a compara lucrurile unele cu altele. Matematica, forma sublima si cea mai pura a a logici, sta tot pe comparatii. Si cand vorbim de comparatii insa, vorbim cu siguranta de relativitati. Ca sa compari, de pilda, capitalismul de azi cu altceva, e nevoie ca mai intai sa-i fi trecut prin perioada comunista si sa faci diferenta. Nu doresc sa fac apologia comunismului, dar, pentru o minima intelegere a sistemului capitalist, cunoasterea paradigmeleor comuniste ne-ar fi de mare ajutor. Comunismul il inteleg ca pe o generatie onorabila, ca pe niste bunici harnici dar aspri cu copiii lor, care au muncit si-au construit si care au “decedat” in ’89. Copiii lor, adica parintii nostri, asa-zisii “reformatori” ai economiei, n-au facut altceva decat sa vanda ceea ce acumulase parintii lor prin munca si efort sustinut. N-au fost in stare decat sa vanda lucrurile din casa (fabrici, uzine, combinate) si in final sa ne ipotecheze si casa (tara) in care tarim prin “datoriile suverane” acumulate in cei 23 de ani si lasate, mai mult decat probabil, ca mostenire copiilor precum si copiilor copiilor lor in vecii vecilor. La asa parinti iresponsabili si nesocotiti, asa destin al tinerilor.

Chitu Constantin