Revolutie e un fel de a zice, fiindca in realitate am avut de-a face cu o “lovitura de palat” unde monarhul absolut (Ceausescu) a fost inlocuit de un “monarh” constitutional (Iliescu). In momentul in care puterea a fost uzurpata, proprietatea socialista a statului a devenit, prin “Legea Brucan”, proprietatea privata a statului. Confuzia, intre stat si popor, a fost sistematic promovata in communism pentru a ne induce in eroare…
***
Si pe mine m-a contactat acest domn, Serban Popa. N-am considerat necesar, nefiind convingator din punctul meu de vedere, sa spun acest lucru si de aceea l-am trecut sub tacere. Am considerat, in urma unui e-mail primit de la domnia sa, ca e total utopica gandirea sa, ca e mult prea abstracta si prea rigida in scrupulozitatea respectarii legii formale, a legilor normative. Nu sunt in infocat pedant al legilor formale, pe cat de pedant sunt in spiritul moralitatii legilor. Pentru mine legea nu este un dat la care sa ma inchin cu evlavie ca la sfintele moaste. Pentru mine legea trebuie sa fie un instrument normativ care sa ordoneze viata comunitara si relatiile interumane, asadar legea e o normare a vietii si comportamentului uman, nu un cumul de legi, sistematizat si abstract, care sa ia in stapanire vietile oamenilor. De aceea “statul de drept”, garantat de legi, mie nu-mi spune mare lucru. Un “stat de drept” legislativ nu e si un “stat de drept” al moralei si dreptatii. Tot “stat de drept” se autointitula si statul fascist ca si cel comunist. “Statul de drept” poate insemna nu numai dreptul individual, drept din care liberalii fac un canon dogmatic, ci dreptul poate insemna si dreptul natiunii, al popoarelor.

Scrisoare deschisa: Replica la ratacirile unui fost colaborator!!!
Ioan Rosca : Numai dreptatea poate da legitimitate dreptului - interventie
Serban Popa : Sa confiscam fara despagubire capitalul pe care statul l-a furat

Cand afirm “stat de drept” ma duc cu gandul ca dreptul, deci legea care-l reprezinta, e deasupra omului, lucru pe care eu nu-l accept nici in ruptul capului. Si-apoi, cine-mi garanteaza ca “statul de drept” este un aparator legitim al unor drepturi si, mai ales, ca acele drepturi sunt cu adevarat drepturile care trebuiesc aparate ? Suprematia legi in fata vietii mi se pare un lucru absurd in principiu. Legea trebuie sa fie ca un “grilaj” ce jaloneaza libertatea de miscare a fiecaruia si a tuturor, si care sa cuprinda in ea atat dreptul individual cat si dreptul national. Legile liberale de azi, impuse sub imperativul categoriei economice a liber-schimbismului european si mondial, striveste pur si simplu dreptul national. Legea e un principiu derivat din vointa umana, nu vointa umana este un produs derivat al legii. Nu ma cramponez prea mult nici de interpretarile, duale si contradictorii, a ceea ce numim “proprietate socialista de stat”. Nae Ionescu, marele filosof si profesor roman, spunea ca atunci cand ne prindem in mrejele propriilor noastre judecati, e bine, ca sa ne dezmeticim, sa revenim la viata, la concret. Omul insurubat bine in realitatiile vietii nu-l inseli niciodata cu speculatiile intelectuale (cum sunt si cele legislative comuniste de care vorbim acum). Viata reala e ca un cuib la care omul revine mereu, ca in sanul unei familii, pentru a-si reimprospata cunoasterea, trairea interioara, convingerile ideatice, caci altfel se pierde in abstractiuni ratacitoare.

Nu este nici simplu si nici usor de inteles ceea ce scrie dl Cojocaru. Proprietatea socialista, comunista, eu o inteleg ca pe un hibrid, inselator, ca formulare logica, in contradictiile ei. Proprietatea colectivista e un fel de a fi proprietatar dar fara sa fi proprietar. Proprietatea socialista e o proprietate impersonala, o proprietate fara proprietar, o proprietate in abstracto. Proprietatea socialista e ceva care apartine toturor si nimanui. Idea aceasta a colectivismului, a proprietatii socialiste, au avut-o, initial, utopicii socialisti, idée preluata, ulterior, de Marx si urcata pe noi culmi de interpretate teoretica. Proprietatea socialista nu e de fapt o proprietate in sensul tare al cuvantului, ci o incercare de a ascunde proprietatea care, in opinia comunistilor, este “sursa exploatarii omului de catre om”. Ceva adevar este si aici, in exploatarea omului de catre om, daca ne gandim la tendinta de monopolizare si de oligarhizare a economiei bazata pe proprietate privata asupra capitalului. Dreptul de proprietate, in special proprietatea asupra capitalului, confera proprietarului si dreptul de administrare, ca principal atribut al dreptului de proprietate. Nu faptul ca sunt proprietar de capital e lucru esential, ci faptul ca, fiind proprietar, imi da puterea deciziei asupra capitalului. Pana la urma goana dupa avere nu urmareste atat sporirea bogatiei, ci goana dupa avere urmareste, indirect, satisfacerea dorintei de putere garantata de calitate de a fi proprietar. De ce spun ca o “proprietate socialista” nu e o proprietate in sensul adevarat al cuvantului ? Pentru ca intr-o proprietate socialalista (colectiva) nimeni nu traieste sentimentul de a fi proprietar. Daca nimeni nu se considera a fi proprietar, atunci nu exista proprietate. Singurul proprietar intr-o proprietate colectivista, cu atribute de proprietar, deci si de patron, era secretarul general al partidului, Ceusescu. De ce-l consider singurul proprietar ? Pentru ca el era singurul care exercita atributul de baza al proprietarului, acela de a administra acel capital. Toti, in afara de Ceusescu, erau slugi la darloaga comunista. Cel care exercita dreptul de a stabili repartizarea venitului net intr-o prima distributie (veniturile primare ale statului, salariile si fondul de dezvoltare) era Ceausescu. Ceausescu era chiar mai mult decat un patron al Romaniei daca ne gandim la puterea lui de decizie in domeniul repartitiei.

Sa revin insa la proprietatea socialista. Corect mi se pare, atunci cand declaram cine e mostenitorul de drept si de fapt al capitalului acumulat in perioada comunista, sa plecam de la ideea cine a creat acel capital. Daca plecam de la exprimarea alambicata a ideii de proprietate socialista, nu ajungem nicaieri. Daca plecam de la premiza teoriei obiective a valorii (a clasicilor liberali), intelegem ca orice valoare (atat valoarea de intrebuintare cat si valoarea de schimb) rezulta din munca, ca munca concreta si ca munca abstracta. Mai departe, deducem, pe cale empirica, ca de muncit am muncit cu totii, noi romanii. Acesti “toti”, ramasi proprietari in indiviziunea, alcatuim poporul. Or, a spune ca suntem proprietari ca cetateni e una, iar a spune ca suntem proprietari ca popor e alta. Ca cetatean intr-o societate comunista, pot fi proprietar pe casa, pe terenul de sub casa, pe masina si pe alte bunuri. Nu insa si pe capital. Pe capital nu suntem, ca mostenitori de drept (nu insa si de fapt) ai proprietatii comune, decat proprietari in corpore, in indiviziune si ca popor.

Nu statul socialist era proprietar (cum lasa sa se intelega formularea din Constitutie), ci poporul roman era proprietar de drept, dar in corpore. Statul nu poate fi unul si aceasi lucru cu poporul. Aceasta confuzie, intre stat si popor, a fost sistematic promovata in communism pentru a ne induce in eroare. Nu stiam exact cine e statul si cine e poporul ca sa ne lamurim asupra termenilor constituiei comuniste. Statul, pentru a ne limpezii gandurile, ar fi in primul rand niste structuri formale (cum ar fi o organigrama sau un statut de partid), si in ale carei articulatii de putere se nominalizeaza oamenii, cei pe care-i numim reprezentanti legitimi ai statului (ai acestei structuri de putere). Statul este intr-o astfel de logica structura de putere administrativa si politica, nu poporul.

Statul este un principiu de oragnizare politica a oamenilor ce traiesc impreuna, nu oamenii in sine. Asa cum organismul uman nu este o suma de celule anarhice, ci o organizare heteronoma de celule, tot asa si statul este o formula de organizare a “celulelor umane” (oamenii). Organizarea celulara insa nu e acelasi lucru cu celulele insumate. Statul este in esenta organizarea oamenilor, nu oamenii in concret; nunate teoretice importante si care scapa ochiului comun si superficial. Statul, facand o analogie cu o intreprindere, ar fi ceea ce numim noi echipa manageriala dintr-o societate comerciala. Ceea ce e conducere (ca organigrama si ca oameni) intr-o societate comerciala, este similar cu statul, “managerul” unei tari, al unei natiuni. In acest caz si in aceasta logica, noi am fi, ca popor, prin similtudine cu o societate comerciala, ceea ce e masa salariala in aceeasi firma. Astfel judecand, prin proprietate socialista, ca actiune de administrare, se subintelege logic ca proprietatea socialista e proprietatea acestui grup restrans de nomenclatura comunsita, ce se afla la pupitrul de comanda al tarii. In fapt, daca judecam prin prisma atributelor ce ti le confera calitate de proprietar, asa si era: proprietari (in atributul de proprietari, ca act de conducere deci) erau ei, reprezentantii autorizati ai statului, pentru simplul motiv ca ei adminsitrau capitalul ce se acumula de la an la an, de la cincinal la cincinal. Am ajuns, cu aceste confuzii rau voite, intre stat si popor, in momentul ’90, cand am avut de-a face cu schimbare de regim.

Puterea comunista a primului si celui de-al doilea esalon nomenclaturist, a fost uzurpata de esalonanele inferiore ale acelorasi structuri comuniste. Revolutie e un fel de a zice, fiindca in realitate am avut de-a face cu o “lovitura de palat” unde monarhul absolut (Ceausescu) a fost inlocuit de un “monarh” constitutional (Iliescu).

Dar sa revin acum la ideea de proprietate. Proprietate a statului socialist, dupa cum am vazut, era o proprietatea a nomenclaturii comuniste, lucru justificat de calitatea lor de a adminsitra aceasta proprietate, acest capital creat (valoarea adaugata si capitalizata, asa-zisul fond de dezvoltare socialista). In momentul in care puterea a fost uzurpata, proprietatea socialista a statului a devenit, prin “Legea Brucan”, proprietatea privata a statului. O simpla si banala schimbare notionala, dar cu implicatii profunde in societatea romaneasca.

Dl Cojocaru, din cate inteleg eu cel putin, lasa sa se intelega cam asa: din punct de vedere legal, putem spune ca noua stapanire n-a facut nicio ilegalitate, fiindca n-a facut decat sa redefineasaca (nominal) proprietatea socialista in alti termini; adica, in loc de “proprietate socialista a statului”, sa-i zica “proprietate privata a statului” (deci e tot a statului, tot in pravalia lui administrativa a ramas). Lucru pe care l-au si facut. Ce inteleg eu mai departe din logica dlui Cojocaru ? Eu inteleg ca, chiar daca neo-nomenclatura comunista a respectat legea in litera ei, facand dintr-o “proprietate socialista de stat” o “proprietate privata de stat”, practic avem aceeasi Marie, dar cu alta palarie. “Maria” este statul, iar “palaria” socialista a devenit “palarie” privata (a statului). Nu pare, asadar, in aceasta logica a termenilor si in litera legilor, o ilegalitate ce s-a facut, in ’90, prin legea 15/1990. Nu pare, cel putin teoretic, a fi ilegal ce s-a facut, dar este total imoral pe fondul problemei proprietatii. Or, noi calitatea de proprietar a poporului n-o deducem din legislatia comunista, confuza in aceasta privinta, ci din conceptele si categoriile filosofice deduse din teoria obiectiva ale valorii; teoria conform careia valoarea (deci capitalul acumulat in perioada comunista) isi are ca sursa munca, munca oamenilor sub regimul comunist. Nu legea normativa, in litera ei, s-a incalcat, ci legea bunului simt si cutuma dreptatii. Daca ne gandim cat tam-tam faceau comunistii pentru paradigma “teoriei obiectiva a valorii”, care constituia un fundament pentru demonstrarea teoriei plusvalorii a lui Marx (a exploatarii omului de catre om), atunci comunistii, ce-au uzurpat puterea, ne-au demonstrat o inconsecventa principiala impardonabila.

Chiar daca legea in privinta proprietatii socialiste era confuza, totusi principiile in baza carora era fudamentat statul comunist, respective teoria obiectiva a valorii bazata pe munca, erau destul de clare. Din principiile comuniste (cele ale legii valorii obiective, bazate pe munca) se subintelege ca proprietar era poporul, iar din legislatie se intelegea ca proprietar era statul. Confuzia era consecinta unei lipse de delimitari clare intre conceptul intre stat si cel popor. Daca capitalul este rezultatul muncii, conform teoriei obiective a valorii, atunci este logic ca proprietatea apartine celor ce-au muncit, adica intregului popor, si nicidecum statului. Evident, nimeni nu poate contesta un fapt mai mult decat evident, anume ca oamenii au muncit. Cum munca creaza valoare (capital), atunci este evident ca si proprietatea se recomanda de la sine a cui este, nu ? Daca valoarea (adica capitalul) este rezultatul muncii si daca de muncit am muncit cu totii, pe de o parte, si daca urmeaza sa improprietarim cu capital pe cei care au creat acel capital, atunci logic, moral si drept ar fi fost ca fiecarui roman sa-i fie redata partea lui de capital rezultata din propria-i munca.

Practic, privatizarea nu trebuia sa se faca doar in forma legii comuniste, care confunda statul cu poporul, schimband denumirea de “proprietate socialista de stat” in proprietatea privata a statului, ci improprietarirea trebuia facuta in spiritul legii obiective a valorii bazata pe munca, a bunului simt dedus din aceste premise filosofice teoretice. Statul post comunist s-a folosit de un siretlic pentru a priva poporul roman de un drept: dreptul de a dispune de un capital acumulat prin si pe munca lui. Asta din punct de vedere teoretic, ca sa zic asa. Statul, profitand de o confuzie intre legislatie si principiile comuniste, a luat drept adevar ceea ce i-a convenit lui.

Dar mai e un punct de vedere mult mai practic al doctrinei dlui Cojocaru, punct de vedere care m-a atras mai mult decat cel teoretic si pe care am incercat, acum, sa-l explic in acest comentariu. Punctul tare, i-as zice eu, al doctrinei dlui Cojocaru este cel practic, respectiv imbinarea, impletirea muncii cu capitalul. Simbioza imperativa intre capital si munca este de departe aspectul cel mai important al Legii Cojocaru. Despre asta voi scrie intr-un alt comentariu.


Chitu Constantin
***