Stimate Domnule Roşca, Este dreptul domneavoastră să vă spuneţi opinia în orice domeniu şi să interveniţi în orice dispută care vi se pare că prezintă interes pentru dumneavoastră, sau pentru public. În ceea ce priveşte intervenţia dumneavoastră în aşa zisa polemică dintre mine şi fostul meu susţinător, devenit detractor( Ioan Rosca : Numai dreptatea poate da legitimitate dreptului - interventie ), fac următoarele precizări:

1. Oricine este dispus să urmărească, cu atenţie, cu obiectivitate şi bună credinţă, strădaniile mele din ultimii 23 de ani, va constata că scopul acestor strădanii a fost acela de a oferi românilor un PROIECT, o propunere privind construcţia unui anumit tip de economie, căreia, de-a-lungul acestor ani, i-am dat mai multe denumiri: economie democratică, economie democratică de piaţă, economie naţional-democratică, economie populară, economie creştină etc. Am schimbat nu numai denumirile, dar şi definiţiile, respectiv, conţinutul acestor proiecte. Am făcut aceste schimbări pentru a scoate în evidenţă una sau alta dintre componentele propunerii, pentru a reflecta schimbările produse atât în realitatea economiei româneşti, de la care au izvorât şi la care s-au raportat strădaniile mele, cât şi în propria mea capacitate de a înţelege această realitate şi de a formula proiectul care m-a preocupat. În final, m-am oprit asupra denumirii de ECONOMIE DEMOCRATICĂ, prin care înţeleg o economie în care majoritatea capitalului productiv se află şi rămâne în proprietatea privată a majorităţii cetăţenilor, cu toate consecinţele care decurg de aici, în plan economic, politic, social şi moral. Acest concept exprimă cel mai bine şi mai complet ideile mele, în acest moment. Pe siteul www.variantacojocaru.ro sunt postate patru proiecte de legi, publicate în anii 1990, 1997, 2011, 2012. Au fost mult mai multe, dar am republicat pe site pe acestea patru, considerând că ele pun în evidanţă evoluţia gândurilor şi preocupărilor mele de-a-lungul acestei perioade, în legătură cu proiectul menţionat.

Pornind de la realitatea că, în 1990, întregul capital acumulat de români până la acea dată se afla în aşa-numita proprietate socialistă (comunistă), de stat şi cooperatistă, am propus, atunci, în 1990, împroprietărirea tuturor românilor cu acel capital, prin trecerea acestuia în proprietatea privată a cetăţenilor. În concepţia mea, împroprietărirea românilor reprezenta nu numai un prim pas în construcţia unei economii democratice, sănătoase, productive, performante, dar şi înfăptuirea unui act justiţiar, prin care s-ar fi făcut dreptate românilor, ei urmând să primească în proprietate capitalul acumulat din avuţia creată de ei. Mai mult, împroprietărirea ar fi determinat şi însănătoşirea morală a societăţii româneşti. Iată ce am scris, în studiul „Restructurartea economiei româneşti”, actul de naştere al Variantei Cojocaru, apoi, al Legii Cojocaru, publicat în ziarul ADEVĂRUL, din 13-14 februarie, 1990, studiu care poate fi citit în volumul IEŞIREA DIN PRĂPASTIE, pag. 135, postat pe www.variantacojocaru.ro:
“Împroprietărirea poporului este o necesitate economică - fără ea nu va fi eficienţă, productivitate, rentabilitate, bogăţie, prosperitate; este o necesitate politică - fără ea nu va fi democraţie, unitate, pace socială; este o necesitate morală - fără ea nu va fi dreptate şi cinste.” Câtă dreptate am avut!
În 1990, în România, nu se punea problema nici unui fel de RETROCEDĂRI de capital. Nici către cetăţenii ţării, din a căror muncă se acumulase capital în timpul regimului comunist, nici către cei care fuseseră expropriaţi de capital de statul comunist. Cetăţenii nu fuseseră, practic, proprietari ai capitalului acumulat în timpul regimului comunist. Atributele dreptului de proprietate asupra acestui capital au fost uzurpate de statul comunist, chiar prin constituţia acestuia, şi exercitate de acest stat, în dauna cetăţenilor. Capitalul celor care fuseseră expropriaţi fusese distrus, aproape în totalitate, astfel că cea mai bună soluţie pentru aceştia, dar şi pentru ţară, atunci, în 1990, era despăgubirea cu acţiuni la societăţile comerciale ce urmau să fie înfiinţate din fostele întreprinderi de stat. Aşa cum era prevăzut în Legea Cojocaru, versiunea 1990. România ar fi scăpat, astfel, şi de jaful făcut de “băieţii deştepţi” ai retrocedărilor.
În 1990, toţi cetăţenii României aveau dreptul să fie împroprietăriţi cu întregul capital acumulat, în ţara lor, până la acea dată. Acest drept izvora din contribuţia lor la crearea capitalului, nu din prevederile lipsite de conţinut ale constituţiei comuniste, ale legalităţii comuniste, în general.

2. Statul român, instalat prin lovitura de stat din decembrie 1989, a respins Varianta Cojocaru. Statul român a adoptat mai multe legi, prin care a distrus capitalul acumulat în proprietatea “socialistă de grup, cooperatistă”. Statul român a adoptat şi aplicat Legea 15/1990 (Legea Brucan), prin care s-a autoîmproprietărit cu capitalul acumulat în proprietatea “socialistă de stat”. Statul român a adoptat şi aplicat legile “privatizării”, prin care a scos la vânzare capitalul cu care se autoîmproprietărise, la preţuri subevaluate.


Statul român a adoptat şi aplicat legea prin care a permis Băncii Naţionale a României să arunce în circulaţie cantităţi uriaşe de bani de hârtie, care au generat şi întreţinut o inflaţie galopantă. Cu ajutorul inflaţiei, în mai puţin de un deceniu, salariile şi pensile românilor au fost reduse la jumătate, ceea ce a determinat o reducere abruptă a cererii de bunuri şi servicii. Reducerea cererii a împins în faliment majoritatea întreprinderilor care tocmai fuseseră trecute în proprietatea privată a statului, astfel ca acestea să poată fi vândute la preţuri de nimic. Statul român a refuzat să indexeze valoarea mijloacelor fixe în funcţie de inflaţie, ceea ce a avut ca efect neconstituirea fondurilor de amortizare, neînlocuirea mijloacelor fixe uzate, în final distrugerea capitalului trecut în proprietatea privată a statului, prin Legea 15/1990. Contravaloarea fondurilor de amortizare neconstituite a fost transformată în profituri. Cât timp întreprinderile au rămas în proprietatea statului, aceste profituri au fost preluate la bugetul statului şi, de acolo, sifonate către firmele căpuşe ale guvernanţilor. După vânzarea întreprinderilor, profiturile rezultate din foarfeca inflaţie-amortizare au intrat în buzunarele şi conturile noilor proprietari.

Prin aceste ingineriii financiare, statul român a distrus, aproape în întregime, capitalul acumulat de cetăţenii României până în 1989. Nu înainte, însă, ca acest capital să producă profituri uriaşe, care au ajuns, în final, în buzunarele şi conturile profitorilor procesului de “privatizare”. Valoarea acestor profituri se ridică la circa 1.500 miliarde de euro, din care numai o mică parte au fost investiţi, transformaţi în noi capitaluri, restul fiind consumaţi, transformaţi în bunuri de consum de lungă durată - vile, jeepuri, iahturi etc - sau transferaţi în conturi bancare, în afara ţării.
Am atras atenţia asupra acestui proces de distrugere şi jefuire a capitalului acumulat de români încă de la declanşarea sa, în 1990. În 1997, procesul era în plină desfăşurare. O bună parte din capital fusese distrusă, o altă parte fusese vândută. Românii nu mai puteau să intre în proprietatea întregului capital acumulat din munca lor, prin împroprietărire, prin trecerea capitalului din proprietatea statului în proprietatea cetăţenilor, deoarece o parte din capital nu mai exista. Aşa am ajuns la idea despăgubirii lor pentru capitalul furat de statul român prin Legea 15/1990, despăgubirea urmând să se facă din banii obţinuţi de stat prin vânzarea capitalului rămas în proprietatea sa şi din alte surse, stabilite prin lege, astefel încât despăgubirile să acopere, în final, întreaga valoare a capitalului însuşit de stat prin Legea 15/1990. Această soluţie este prezentată în volumul IEŞIREA DIN PRĂPASTIE, publicat în 1998, care include şi Legea Proprietăţii şi Prosperităţii Românilor (Proiect). Iată, două articole din acel proiect, semnificative pentru prezenta discuţie:
Articolul 34. În termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul României va reanaliza toate tranzacţiile prin care Fondul Proprietăţii de Stat a transferat capitalul de stat către persoane fizice şi juridice private, el având obligaţia de a recupera, prin acţiuni în justiţie, întregul capital de stat înstrăinat, fără echivalent, prin încălcarea prevederilor legale în vigoare.

Articolul 35. Toţi agenţii economici din România au obligaţia de a-şi constitui fondurile de amortizare a activelor imobilizate, prin aplicarea cotelor de amortizare, stabilite prin lege, asupra valorii actualizate a activelor respective, şi de a utiliza aceste fonduri exclusiv pentru investiţii. Actualizarea valorii activelor imobilizate se realizează prin aplicarea coeficienţilor de actualizare stabiliţi prin hotărâri ale Guvernului României. Pentru surplusurile de capital rezultate din actualizarea valorii terenurilor şi activelor imobilizate care au făcut parte din patrimoniul societăţilor comerciale şi regiilor autonome create în baza Legii 15/1990 vor fi emise acţiuni care vor intra în proprietatea statului român.”

Statul român a refuzat să ia în considerare prevederile acestei versiuni a Legii Cojocaru, aşa cum refuzase să ia în considerare alte versiuni anterioare, aşa cum va refuza să ia în considerare şi alte versiuni ulterioare. Statul român a continuat procesul de distrugere şi vânzare a capitalului pe care l-a însuşit prin Legea 15/1990. Aşa se face că, în prezent, în anul 2012, în proprietatea statului român se mai află câteva procente din valoarea capitalului fostelor întreprinderi de stat comuniste, iar alte câteva procente în proprietatea celor care au cumpărat aceste întreprinderi de la statul român. Restul a fost distrus, prin ingineria financiară descrisă mai sus. Între timp, însă, prin utilizarea capitalului în cauză, s-au acumulat averi uriaşe, atât sub formă de capital, cât şi sub formă de bunuri de consum.

Acumularea de avuţie s-a făcut prin concentrarea acesteia în mâinile unei minorităţi, formată din guvernanţi, adică persoane care au deţinut funcţii de conducere în statul român, camarila acestora şi străini. Aşa se face că, în România anului 2012, funcţionează o economie oligarhică, în care majoritatea capitalului se află în proprietatea unei minorităţi, care cuprinde mai puţin de 10% din populaţia ţării, la care se adaugă străinii, dar care îşi însuşeşte cea mai mare parte a avuţiei create în economie, în timp ce 90% dintre cetăţeni nu au capital în proprietate, nu au venituri din capital şi trăiesc din salarii şi pensii mizerabile. Este o situaţie asemănătoare cu cea existentă în toate ţările cu economie oligarhică.

3. Economia oligarhică este, prin natura sa şi prin definiţie, o economie neproductivă şi parazitară. Este neproductivă, deoarece oligarhii, deţinători ai unor capitaluri uriaşe, îşi extrag profiturile, în primul rând din practicarea de preţuri de monopol, din reducerea continuă a salariilor celor ce produc avuţia şi numai, apoi, din exploatarea progresului tehnic, a creşterii productivităţii. Este parazitară, deoarece oligarhii îşi însuşesc cea mai mare parte a avuţei nou create, din care investesc numai foarte puţin, cea mai mare parte a avuţiei însuşite fiind consumată parazitar, pe bunuri de lux, sau pentru finanţarea statului, transformat in instrument de apărare a proprietăţilor oligarhilor, a mecanismelor financiare prin care oligarhii îşi însuşesc avuţia, pentru finanţarea războaielor şi „revoluţiilor”, prin care oligarhii îşi însuşesc capitalurile şi resursele altor popoare.


Economia oligarhică este un RĂU la pătrat. Pe de o parte, ea împiedică progresul tehnic, reduce şansele oamenilor de a produce mai multe bunuri şi servicii şi de mai bună calitate. Pe de altă parte, ea DISTRUGE o bună parte din avuţia creată de oameni, lipsindu-i pe aceştia să se bucure de rodul muncii lor. Economia oligarhică face ca o parte din ce in ce mai mare a avuţiei create de oameni să fie distrusă, consumată, parazitar, de oligarhie, în timp ce un număr tot mai mare de oameni devin tot mai săraci, ajung să fie SCLAVI, oameni lipsiţi de proprietate, de libertate, de demnitate. Răul se amplifică şi mai mult, atunci când oligarhia se globalizează, se transnaţionalizează, când capitalurile create şi utilizate de cetăţenii diferitelor state ale lumii intră în proprietatea străinilor, când o parte din ce în ce mai mare a avuţiei create de cetăţanii acestor state este preluată de către oligarhi şi transferată în afară, fiind utilizată pentru consumul parazitar al familiilor oligarhilor, pentru finanţarea unor state străine, pentru menţinerea sclaviei, în lagărul planetar, creat de oligarhie.


4. De la acestă realitate a economiei româneşti şi a celei planetare, am pornit la elaborarea noului proiect de construcţie a economiei democratice. Dar şi cu noile idei desprinse din cunoaşterea mai aprofundată a economiei oligarhice transnaţionale, în special a genezei şi consecinţelor crizei (ţepei) financiare din deceniul trecut. Una dintre aceste idei este aceea că, chiar dacă, în 1990, am fi adoptat şi aplicat Legea Cojocaru, în versiunea de atunci, dacă nu am fi pus în acţiune şi un mecanism prin care societatea să controleze distribuţia primară a avuţiei creată în economie, astăzi, sau un pic mai târziu, am fi ajuns tot la concentrarea capitalului în proprietatea unei minorităţi, la economia oligarhică, adică. Fără această intervenţie a societăţii, adică a statului NAŢIONAL, în mecanismul distribuţiei primare, capitalismul generează, IMPLACABIL, oligarhie, şi GLOBALIZARE, concentrarea capitalului în proprietatea unei minorităţi, TRANSNAŢIONALE, însuşirea de către această minoritate a unei părţi tot mai mari din avuţia nou creată, concomitent cu reducerea continuă a părţii din avuţie care revine majorităţii, formată din forţa de muncă, lipsită de capital în proprietate, obligată să-şi asigure traiul din salarii şi pensii, din ce în ce mai mici, obligată să trăiască în stare de SCLAVIE.

Aşa am ajuns la capitalul distributiv şi la impozitul progresiv pe proprietăţi. Ca INSTRUMENTE de dezoligarhizare. Ca instrumente de împiedicare a oligarhizării şi globalizării. Atât a economiei, cât şi a statului, a societăţii, în general. Ca instrumente de democratizare. Atât a economiei, cât şi a statului, a societăţii, în general. Nu mai intru în datalii. Voi mai reveni.

5. Cu aceste precizări făcute, încerc să clarific poziţia mea în problema...confiscărilor. În intervenţia dumneavoastră în aşa-zisa polemică dintre mine şi fostul meu susţinător, devenit detractor, spuneţi că:
El, adică fostul susţinător, consideră că toţi cei care au cumpărat sub preţ bunurile gestionate de uzurpatorii statului postdecembrist sînt complicii profitori ai unui act criminal, deci trebuie deposedaţi necondiţionat de cîştigul ilicit - în bloc şi fără alte cercetări”.

Şi, mai departe, că: „În problema esenţială a confiscării, sînt însă de aceeaşi părere cu domnul Şerban Popa, pentru că şi eu am, în primul rînd, preocupari justiţiare, de însănătoşire socială”. În sfârşit, răspunzând la o întrebare pusă de fostul susţinător, spuneţi că: “În toate textele mele, fără nici o ambiguitate, am susţinut legitimitatea şi oportunitatea confiscării averilor făcute în timpul regimului fesenist, explicind faptul ca nu as putea sustine nici un partid (si nici crede in intentiile sale antisistem) daca nu are acest obiectiv in fruntea programului sau. De discutat insa fezabilitatea.”

Trebuie să vă fac o mărturisire. Nu cred că setea mea de dreptate, de pedepsire a celor care se fac vinovaţi de răul făcut României şi românilor în ultimii 68 de ani este mai puţin acută decât a dumneavoastră. Vă propun să acceptaţi, până la proba contrară, că suntem la fel de însetaţi. Presupun că aţi acceptat acestă propunere şi merg mai departe.
Spuneţi că aţi susţinut...confiscarea averilor făcute în timpul regimului fesenist. Chiar a TUTUROR averilor făcute de români în ultimii 23 de ani? Văd că fostul meu susţinător este ceva mai restrictiv, el zicând că ar trebui confiscate, în bloc şi fără cercetări, numai averile complicilor profitori, care au cumpărat sub preţ. Se pare că el îi uită pe marii vinovaţi, adică pe guvernanţi. Să-l lăsăm în pace, fiindcă, oricum, el bate câmpii.

În ce ne priveşte. Nu credeţi că ar trebui să ne lămurim, întâi, CE vrem să confiscăm şi DE CE? Confiscăm TOATE activele care au făcut parte din patrimoniul fostelor întreprinderi de stat, care mai sunt în stare de funcţionare? Confiscăm şi cele 3 milioane de apartamente cumpărate de cetăţeni de la stat? Confiscăm şi milioanele de mici spaţii comerciale, de birouri şi de producţie cumpărate de micii proprietari de la stat, sau de la cineva care a cumpărat de la stat? Confiscăm şi micile suprafeţe de teren cumpărate de cetăţeni de la stat, pe care şi-au construit case, sau mici spaţii comerciale, de birouri, sau de producţie?


Dacă nu le confiscăm pe toate, atunci pe care? Confiscăm de la o anumită valoare în sus? De la care valoare? Cine stabileşte această valoare? Pe ce criterii? Cât costă aceste evaluări? Cine le suportă? Unde este dreptatea dacă vom confisca numai unele averi şi nu pe toate? Confiscăm nu numai activele care au făcut parte din patrimoniul fostelor întreprinderi de stat, ci TOATE averile FĂCUTE în ultimii 23 de ani, aşa cum ziceţi mai sus? Pe ce motiv? Pentru că au fost făcute în regimul fesenist, fără nici un alt motiv? Pentru că au fost cumpărate de la stat? Pentru că au fost cumpărate de la unul care le-a cumpărat de la stat? Pentru că au fost cumpărate de la unul care le-a cumpărat de la unul care le-a cumpărat de la unul care le-a cumpărat de la stat? Pentru că cel de la care a cumpărat cel de la care a cumpărat cel de la care a cumpărat de la stat a dat şpagă celui de la care a cumpărat? Pentru că au fost cumpărate sub preţ? Cine stabileşte care era preţul just, corect? Creem o nouă instituţie statală care să stabilească preţurile juste, corecte, la care ar fi trebuit să fie făcute milioanele de tranzacţii prin care românii au făcut averi în timpul regimului fesenist?


Nu ar fi mai simplu, mai legal, mai eficient, să-i punem pe cei de la fisc şi pe procurori să-şi facă treaba, să verifice ei dacă s-a dat şpagă, dacă s-a cumpărat sub preţ, de unde au provenit banii cu care s-a cumpărat? Să punem instanţele judecătoreşti să stabilească ele ce se confiscă şi cine se duce la puşcărie? Cine garantează că astfel de confiscări, făcute în bloc, fără cercetare, fără judecată, nu vor fi anulate de instanţele judecătoreşti, din ţară, sau din afară, mai devreme, sau mai târziu? Cine va plăti pentru abuzurile constatate de justiţie? Cine a plătit pentru confiscările făcute de comunişti? Au plătit cei care au făcut abuzul? Nu. A plătit poporul român.

Eu apreciez că o astfel de CONFISCARE, în bloc, fără o prealabilă cercetare de către justiţie a modului în care a fost dobândită averea, nu este nici legală, nici oportună şi nici FEZABILĂ. Vă reamintesc, pe scurt, soluţia propusă de mine, adică:

a) Trimiterea în judecată a tuturor celor care au ocupat funcţii de conducere în statul român, sub acuzaţia de subminare a economiei naţionale, sancţionarea lor conform legii, inclusiv cu confiscarea averilor.


b) Adoptarea şi aplicarea legii controlului tuturor averilor, indiferent de timpul şi modul dobândirii. Confiscarea averilor dobândite ilicit, cu trimiterea la închisoare a proprietarilor infractori. Impozitarea cu 100% a averilor care nu pot fi justificate.


c) Impozitarea progresivă a tuturor averilor, indiferent de timpul şi modul dobândirii lor.

Prin această soluţie, vom realiza trei obiective importante:

I) Se va face dreptate. Toţi cei vinovaţi de uzurparea drepturilor de proprietate ale românilor vor fi pedepsiţi, exemplar. Vor fi confiscate toate averile dobândite ilicit, ca şi cele care nu pot fi justificate.

II) Cetăţenii României vor fi împroprietăriţi cu un capital productiv mai mare decât cel de care au fost deposedaţi în timpul regimului comunist şi al celui fesenist;


III) În România, economia oligarhică va fi înlocuită cu o economie democratică, cu toate consecinţele care decurg de aici în plan economic, social, politic, moral.

Constantin Cojocaru

Actiunea pentru Eliberarea României (AER) : http://www.facebook.com/groups/36747...9175758101583/