Results 1 to 3 of 3

Thread: Ioan Rosca : Numai dreptatea poate da legitimitate dreptului - interventie

  1. #1

    Arrow Ioan Rosca : Numai dreptatea poate da legitimitate dreptului - interventie

    Ioan Rosca : Numai dreptatea poate da legitimitate dreptului - intervenţie īntr-o polemică Şerban Popa- Constantin Cojocaru

    1 Introducere./Am primit următorul mesaj din partea domnului Şerban Popa, de la administratorul unui site pe care sīnt replicate (şi nu publicate de mine) nişte texte ale mele (care circulă liber, pentru că le-am distribuit pe Internet, ca pe nişte manifeste):
    "Domnule Roşca
    V-am contactat mai demult - tot prin e mail adresat universului romānesc - informāndu-vă că sunt un foarte vechi colaborator al dr. Cojocaru. [] Īn situaţia īn care dumneavoastră sunteţi cu adevărat interesat de găsirea soluţiilor corecte şi concrete la problemele pe care le ridică punerea īn discuţie a Legii/Variantei Cojocaru, este de datoria mea să vă atrag atenţia că cea mai bună cale de a ajunge la respectivele soluţii este aceea de a mă contacta.[]

    Īn ceea ce mă priveşte, nu sunt interesat să atrag curiozitatea nimănui. Ceea ce doresc să fac este să īndrept cursul total greşit al demersului pe care dr. Cojocaru l-a generat prin actuala formulă, cea din 2012, a proiectului său de lege.

    Aceasta īnsemnă - din punctul meu de vedere - că, dacă nu mă veţi contacta pentru a afla exact care este adevărul şi cum stau lucrurile īn realitate, atunci (asemenea şi drului Cojocaru) nu sunteţi cu adevărat inteserat de soarta poporului romān. Ci, eventual, ca şi dsa, doar de propria imagine şi de ceea ce urmează să decurgă din ea...."
    I-am comunicat domnului Popa adresa mea de email, pe care mi-a trimis imediat trei materiale:
    - mesajul domnului Cojocaru către domnul Popa, din 2.12.2011
    - răspunsul domnului Popa, din 3.12.2011
    - eseul explicativ "Adevărul despre legea Cojocaru", prin care domnul Popa doreşte să limpezească disputa dintre cei doi foşti colaboratori.
    ***
    Cum domnul Popa se plīnge că a fost cenzurat de domnul Cojocaru, mi se pare oportun să public textele trimise mie īn spaţiul facebook AER, unde se poartă discuţii despre "Legea Cojocaru" şi PPLC, la care participă şi domnul Cojocaru, şi unde invit şi pe domnul Popa să se īnscrie, pentru a putea replica: http://www.facebook.com/groups/367470513272109/. E tot ce pot face pentru ca această temă crucială să fie discutată direct, temeinic şi public. Sper că voi primi aprobarea pentru a publica, alături de reacţia mea, textele trimise mie, la care analiza mea se raportează. Am cerut-o, pentru că o fraza a domnului Popa mă trimite la problemele de tip "drepturi de autor", semnalīnd faptul că pentru cei doi domni care se confruntă teoretic, pare a avea importanţă "paternitatea" ideilor: "Oricum, indiferent de poziţia pe care o veţi adopta aştept ca - īn calitatea de jurnalist pe care īnţeleg că o aveţi - să mă contactaţi direct şi personal, ţinānd (măcar) cont de importanţa ştirii de presă pe care textele mele o conţin."

    Nu, nu sīnt jurnalist şi mă bucur de asta. Am scris şi am făcut publice numeroase texte de opinie, īn presă, pe grupuri Internet sau pe site-urile mele (www.ioanrosca.com, www.piatauniversitatii.com şi www.procesulcomunismului.com) dar nu am cīştigat niciodată vreun ban pentru asta (inclusiv pentru articolele pe care le-am publicat īn Dreptatea, īn 1990-91, deşi fusesem invitat pe la contabilitate). De altfel, īn acei ani m-am īntīlnit şi cu domnul Popa, care se pare că nu īşi aminteşte de participarea mea la unele discuţii privind evoluţia naţional-ţărănismului şi strategia de unificare a opoziţiei (după cum nici domnul Cojocaru nu şi-a amintit īntīlnirea noastră din octombrie 1990, cu ocazia congresului FDAR, acasă la doamna Cornea). Spun asta pentru a se vedea că e vorba aici de o frămīntare prelungită īntre trei cetăţeni care nu suportă ideea că averea jefuită poporului romān de banda comunisto-fesenistă va rămīne īn ghearele moştenitorilor ei. Şi care au īncercat să colaboreze, fiind, cred eu, păgubos despărţiţi de necunoaşterea reciprocă sau de divergenţe interpretative.

    Eu nu am ambiţii de īntietate īn formularea unor idei - dimpotrivă, īncerc să combat veleitarismul/cultural. Mă consider un explicator voluntar şi un adversar radical al "proprietăţii intelectuale", un critic al orgoliului ca principală motivare a activismului. Aş dori să ne contrapunem opiniile īntru lămurirea problemelor, nu īntru afirmarea personalităţilor. Să oferim spaţiului public gīndurile noastre, fără nici o pretenţie (nici măcar de "recunoaştere") - ca plată a gīndurilor īnaintaşilor noştri, pe care le consumăm continuu, gratis. De aceea, m-a stīnjenit īn intervenţia domnului Popa accentul pus pe recunoaşterea meritelor fiecăruia, faptul că şi din vanitate s-a ajuns la harţă īntre doi oameni de asemenea calitate.

    Īn faţa dezastrului care toacă Romānia, ce importanţă mai are cine a spus prima dată un adevăr? Care de altfel nu a produs īncă efecte şi - probabil - nici nu va produce, pentru că nu mai găseşte masa critică de audienţă īn romānii deformaţi de comunism şi tranziţie…

    Sīnt rare rezonanţele profunde şi e păcat să fie irosite prin ieşiri nervoase. Ne-am īntīlnit greu, călătorind -fiecare pe cărarea lui- prin labirintul unor căutari penibile. Problematica "paternităţii" nu e adecvată şi pentru că e vorba aici de perceperea unei evidenţe şi nu a unei perle ideatice ascunse, care ar cere un rafinament intelectual de excepţie. Nu pentru că nimeni nu şi-ar fi dat seama că sīntem furaţi după 1989 s-a īntīmplat grozăvia marelui jaf. Ci pentru că prea puţini s-au īmpotrivit acestei crime triviale, deşănţate. Tovarăşii s-au īmpatronat īnţelegīnd foarte bine ce fac. Ei, care au premeditat şi executat operaţia, sīnt toţi antemergătorii noştri īn īnţelegerea realităţii crude.

    Să nu le oferim scuza că nu au avut adversari conştienţi, cīnd de fapt, i-au īnlăturat pe aceştia din cale, cu ajutorul mulţimii manipulate şi īndobitocite. Iar ideea recuperării averii jefuite populaţiei de către cei care au uzurpat instituţiile statului nu e nici ea exotică, excepţională. S-a jucat cu ea fiecare, important fiind doar că, īmpreună, nu am fructificat-o, ceea ce va rămīne un mare păcat colectiv - īn veac. Dacă, de exemplu, aveţi timp să observaţi tatonările mele, veţi vedea că am ajuns şi eu la concluzii similare, cu poticnelile de rigoare, şi că am īncercat să-l sprijin pe domnul Cojocaru cu ideile mele:

    --Restitutio īn integrum... ? : http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1995-1996/docs/5restitutio.htm
    --Printre perplexităţile opoziţiei: privatizarea : http://www.piatauniversitatii.com/ic...rivatizare.htm
    --Dialog cu dl Ciuhandu Comentarii - 2 Recuperarea avuţiilor prădate : http://www.piatauniversitatii.com/ic...2/docs/32d.htm
    --Cultul capitalului şi eliberarea Romāniei - Ioan Roşca, 10 ianuarie 2005 : http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-206-2005-1
    --Capitalism oligarhic sau participativ? - Ioan Rosca, 9 martie 2005 : http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-851-2005-3
    --Revoluţia şi Contrarevoluţia din Romānia : http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-2-2007-12
    --"Dosarul Cojocaru"- colecţie de semnale : http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/cojocaruc/semnale_cojocaru.htm
    --Constantin Cojocaru – Explicaţie : http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/cojocaruc/explicatie.htm
    --Observatii privind programul "GATA" , 19 februarie 2009 : http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-1-2009-2
    --Diversiunea Diaconescu: compromiterea justiţiarismului : http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-2-2010-6
    --Explicaţie : http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-1-2010-7
    --Scrisoare deschisă către domnul Constantin Cojocaru : http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-3-2010-8
    --Scrisoare deschisă către Tudor Barbu : http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-4-2010-8
    --Intervenţiile explicative de pe grupul AER: http://www.facebook.com/groups/367470513272109/

    Sīntem toţi trei de acord că averile realizate de baronii "tranziţiei" după 1989 s-au făcut prin jefuirea populaţiei şi că ar trebui returate la proprietari, ca să se facă dreptate. Au apărut īnsă īntre noi divergenţe privind "cum?" şi "de ce?". Să vedem cīt sīnt de consistente şi īn ce măsură reflectă ele o legitimă dispersie de viziuni.

    2. De ce şi cum ar trebui redistribuită drept proprietatea

    Aş rezuma fondul disputei actuale dintre domnii Popa şi Cojocaru astfel:

    a.) Argumentul Cojocaru. Domnul Cojocaru a constatat că societatea romāneasca nu a avut puterea de a se īnsănătoşi prin metoda pe care a propus-o el īn 1990, care ar fi făcut dreptate celor ce au produs capitalul naţional şi ar fi creat probabil o pătură mijlocie, de īntreprinzători dinamici. După 22 de ani de jaf şi distrugere, lanţul fenomenelor distructive īi apare īnsă ca ireversibil. Se mai poate condamna doar principial trecerea avuţiei colective īn mīinile conducătorilor "societăţilor comerciale", care au distrus-o sau īnstrăinat-o mafiot unor profitori/complici- romāni sau străini. Dar procesul distrugerii sistemului economic īn ansamblu şi a fiecărei celule productive īn parte - a produs efecte iremediabile. Iar avuţia trecută prin crasă subevaluare īn mīinile "cumpărătorilor de bună credinţă" nu ar mai putea fi recuperată de la aceştia, pentru că, de regulă, operaţia de spoliere a averii societăţilor statului a fost "legală". Doar unele privatizări fiind poate anulabile pe temeiuri formale, după cercetările de rigoare, prea greoaie pentru a schimba rapid geografia capitalului şi a relansa astfel economia.

    Domnul Cojocaru declară clar acum că nu are o prioritate justiţiară, problematica aceasta fiind pentru el - colaterală. Obiectivul său de bază rămīne asigurarea unui nivel rezonabil de bunăstare pentru majoritatea romānilor, prin catalizarea iniţiativei/energiei lor economice. Iar metoda (cu orientare distributistă) propusă īn noua sa lege (calea pentru a lua de la unii şi da la alţii…): o redistribuire masivă de capital de la cei ce au capturat mult la cei ce nu au apucat mai nimic din hoitul economiei naţionale răpuse de tranziţie. Avīnd ca destinatari 20 de milioane de romāni potenţial īntreprinzători (sau măcar acţionari). Iar ca intermediar - un aparat masiv de funcţionari/economişti care să valideze proiectele propuse de fiecare beneficiar. Şi ca sursă - un fond special, alimentat printr-o paletă de mijloace, printre care şi eventuale confiscări, cel principal fiind īnsă impozitarea progresivă a averilor. Astfel, speră domnul Cojocaru, o parte din prada acaparată de vulturii tranziţiei va ajunge īnapoi la păgubiţi, ceea ce le va permite să facă faţă īn competiţia economică marilor proprietari - creaţi prin furt. Mai speră el că evitarea unor mecanisme/termeni ca "expropiere" sau "naţionalizare" va amorţi vigilenţa paznicilor capitalismului mondial…

    Domnul Cojocaru a propus iniţial (īn 1990) şi o motivare justiţiară (pe līngă cea socio-economică) pentru reforma sa. Capitalul acumulat de statul romān īn 1990 a fost obţinut prin explotarea muncii prizonierilor lagărului comunist, plătită incorect. Deci, o dată cu căderea regimului represiv, era normal ca avuţia colectivă muncită de victime să le fie distribuită acestora individual - echitabil. O īmproprietărire justă şi benefică, favorizată de faptul că nu era nevoie de vreo expropriere, avīnd şi caracter de reparaţie/restituire. De ce să se retrocedeze numai foştilor proprietari averile confiscate īn anii '50 şi să nu se retrocedeze fiecăruia plus-produsul muncii sale forţate?

    Dar īn ciuda luptei domniei sale, insuficient īnţelese şi sprijinite - nu s-a făcut aşa. Securiştii şi activiştii au preferat calea īmbogăţirii lor ilicite şi fulgerătoare, comutīnd ţara fără nici o reţinere spre un capitalism de clan, la fel de odios ca socialismul de cumetrie.

    Legea 15/90, prin care s-a trecut avuţia statului/poporului īn proprietatea unor "societăţi comerciale" (care au putut-o distruge sau da sub preţ acoliţilor) a fost un gigantic jaf, care trebuie corectat - prin despăgubirea victimelor -spune de 22 de ani domnul Cojocaru. Īn schimb, afirmă el acum, celor ce au achiziţionat legal proprietăţile vīndute pe mai nimic nu li se mai poate confisca bunul acaparat, dacă nu se dovedeşte că s-au făcut ilegalităţi la cumpărare. Dacă s-ar proceda altfel, s-ar stīrni o imparabilă rezistenţă internă şi internaţională. Deşi nu o spune de tot, intuim că domnul Cojocaru īncearcă să fiarbă supa fără foc (stropi?), să nu irite pe cine nu trebuie, să nu se expună total/fatal. Ştie el bine cīt de lungă e mīna diverselor "servicii", atunci cīnd sīnt "ameninţate interesele" unor īntrepinzători din anumite ţări, care au īnfipt colţii īn pradă. Şi au ştiut şi securicomuniştii fesenizaţi foarte bine ce fac, atunci cīnd au terminat lanţul raptului prin vīnzarea pe nimic - unor străini. Din acel moment, au intrat sub īnalta protecţie neocolonială.


    b.) Argumentul Popa. Domnul Şerban Popa a īmpărtăşit cauza domnului Cojocaru, pīnă īn momentul īn care acesta a declarat că nu se poate umbla la īnstrăinările "legale", deci că păgubaşii lanţului criminal al tranziţiei trebuie despăgubiţi din fonduri create de acum īncolo, prin metodele expuse īn noua sa lege şi nu - īn primul rīnd - prin confiscarea īn bloc a prăzii acumulate de părtaşii la furt. El respinge ferm ideea de a lăsa capitalul īn mīinile profitorilor necinstiţi şi de a se apela la căi discutabile (artificiale) de redistribuire a averii, pentru a se da o şansă (puţin plauzibilă , avīnd īn vedere puterea economică lăsată īn mīinile Mafiei) perdanţilor Tranziţiei. El recunoaşte că poporul romān nu pare capabil/doritor să susţină o platformă politică radicală, dar atrage domnului Cojocaru atenţia că profitorii nu se vor lăsa jumuliţi nici parţial, prin impozitare, ci vor opune feroce rezistenţă - deci compromisul īncercat acum de autorul vechii legi nu aduce nimic, īn schimbul renunţării la a se cere dreptate totală. Duşmanul nu se va lăsa īnşelat de concesii iar combatanţii din propria tabără īşi vor pierde motivaţia - din cauza lor. Obiectivul confiscării ne permite să pierdem măcar demn, luptīnd pentru adevăr.

    Domnul Şerban nu răspunde la observaţiile domnului Cojocaru privind previzibila presiune internaţională, dar putem intui că īşi dă seama că nu putem face ce ar trebui īn interiorul UE (unde probabil am fost băgaţi de securicomunişti tocmai pentru a fi protejate acumulările jefuitorilor). Se pare īnsă că nu e atīt de speriat de ameninţarea că am fi "scoşi din Europa", dacă īndrăznim să ne recuperam ţara furată. Intr-adevăr, această măsură extremă care s-ar putea lua asupra noastră pentru că nu ne lăsăm sufocaţi de puroi, ar echivala cu o recucerire a independenţei naţionale.

    Scopul principal al domnului Popa este dreptatea socio-economică, cu trimitere la dreptul natural, dar şi cu acoperire īn cel contractualist. Vrea să facem confiscarea, ori/şi pentru că e drept ori/şi pentru că avem motive formale. El consideră că toţi cei care au cumpărat sub preţ bunurile gestionate de uzurpatorii statului postdecembrist sīnt complicii profitori ai unui act criminal, deci trebuie deposedaţi necondiţionat de cīştigul ilicit - īn bloc şi fără alte cercetări.

    Domnul Popa contrapropune deci platformei actuale a domnului Cojocaru ideea anulării rapide a actelor vicioase şi returnării bunurilor furate la proprietarii de drept. După care, cumpărătorii deposedaţi să aibă dreptul la despăgubiri - dacă īşi dovedesc buna credinţă. Dar, remarcă domnul Popa, multora le va fi greu/imposibil să justifice provenienţa banilor cu care au cumpărat. Iar īn alte cazuri, se vor putea dovedi ilegalităţile comise cu ocazia īnstrăinării. Īn fine - adaug eu -, fie ca afaceristul/speculatorul X (romān sau străin) să recupereze de la stat cele 600 000 de milioane plătite pentru un bun de 6 miliarde, dar acesta să revină statului - şi de aici poporului jefuit de restul de 5,4 miliarde. Sau, să recupereze cumpărătorul ultim cele 2 miliarde de la vreun Patriciu, căruia i le-a plătit, pentru un bun pe care acesta l-a obţinut fraudulos pe 200 milioane - bunul fiind īnsă recuperat de poporul proprietar.

    Axat pe obligaţia morală absolută, domnul Popa aduce critici/completări motivărilor propuse de domnul Cojocaru pentru măsurile economice promovate. Daca lanţul de infracţiuni nu este integral criminal, pe ce temei moral ne apucăm să confiscăm prin impozitare, revigorīnd puterea căpuşei statale/maşinăriei birocratice? Doar pentru că s-a creat capital prin exploatarea muncii? Dar asta se īntīmplă şi īn capitalism! De altfel, deosebirile dintre capitalism şi socialism se estompează periculos -consideră el- dacă admitem că īn socialismul real la care am fost supuşi proprietatea a fost a statului. Ar īnsemna că aşa-zisul experiment comunist a fost o farsă, peste tot, şi aşa-zisa alternativă la capitalism… īncă nu a fost īncercată. (Si dacă totul este īntr-adevăr o farsă, īn "ştiinţa politică"? Răsturnīnd confuzia stat-popor, domnul Popa ar observa că şi īn societăţile "capitaliste" o mare parte din capital este aspirat de stat, deci devine proprietate comună…socialistă).

    Pentru a nu rata o bună justificare a confiscării, domnul Popa ne īndeamnă să nu concedem modificarea retroactivă a statutului Romāniei socialiste, īntr-un fel de capitalism de stat; ci să folosim imparabil faptul că socialismul a presupus (fapt consemnat īn Constituţii) proprietatea comună a poporului - statul fiind numai gestionarul ei. De ce să admitem că Legea 15/90 ar fi putut opera trecerea avuţiei comune a populaţiei (aşa cum era declarată, īn dreptul RPR/RSR - rămas valabil) īn proprietatea privată a unor "societăţi comerciale", care să o poată īnstrăina? Nu se punea şi nu se pune problema unei īmproprietăriri, spune domnul Popa, pentru că īntregul capital aparţinea şi aparţine imprescriptibil (īn devălmăşie) foştilor cetăţeni ai Romāniei socialiste. Şi el trebuie să revină proprietarilor de drept, ca orice bun furat, chiar dacă (tocmai pentru ca) starea de fapt (regimul de exploatare a proprietăţii) a fost perturbată criminal. Rămīnīnd de văzut cum trebuie trataţi cei care au făcut troc cu bunuri furate. De ce-am prezuma de altfel, īn ciuda evidenţei, că respectivii cumpărători/profitori/complici au fost inocenţi, că nu au observat că iau bunuri la o sutime din preţul normal, că nu au ştiut la ce jaf participă, că nu au cunoscut Constituţia īncălcată de Legea 15 (necunoaşterea legii neputīnd fi invocată ca scuză)?

    c.) Punctul meu de vedere. Impărtăşesc cu cei domni dorinţa ca romānii să iasă demn din mizerie şi convingerea că ei au fost jefuiţi monumental după 1990. Respect īnţelepciunea reformatorului Cojocaru, care a luat notă de dificultăţile cu care se īnfruntă setea de dreptate (si mă miră că īşi conservă toată dragostea pentru o populaţie care s-a comportat lamentabil īn aceşti 22 de ani - fie ea şi victimă a unui proces de degenerare forţată de tip Piteşti).

    Īn problema esenţială a confiscării, sīnt īnsă de aceeaşi părere cu domnul Şerban Popa, pentru că şi eu am, īn primul rīnd, preocupari justiţiare, de īnsănătoşire socială, necesităţile economiei distributiste operīnd -pentru mine- īn plan secund (asta şi pentru că ele sīnt construcţii ipotetice, īn timp ce nedreptatea comisă - e un fapt īmplinit).

    Am studiat īmproprietăririle agrare (1864,1881,1921,1945), care au avut şi ele esenţă distributistă, şi le-am observat efectele benefice, dar şi carenţele/limitele, unele inevitabile, altele datorate slabei viziuni sistemice şi nivelului insuficient de moralitate. Scepticismul temperat mă īmpiedică să plătesc cu renunţări la adevăr soluţiile miracol. Consider deci legitim/lăudabil zbuciumul domnului Popa pentru a-l determina pe domnul Cojocaru să nu cedeze teren īn problema confiscărilor şi anulărilor, compromiţīndu-şi astfel īndelungata luptă. Dar e vorba -recunosc- de o consonanţă subiectivă, avīnd īn vedere că şi eu l-am rugat pe domnul Cojocaru (public) cam acelaşi lucru şi cam cu aceleaşi argumente.

    Mi se pare īnsă inoportun conflictul teoretic dintre ei privind izvoarele de drept ("sediile" - īn jargon juridic) ale reparaţiei economice postcomuniste. Am observat şi eu la un moment dat (studiind lucrări de drept comunist, pentru a face faţă proceselor īn care m-am angrenat) că Tovarăşii au pretins că proprietatea "de stat" ar fi de fapt a īntregului popor, statul fiind doar un administrator, un fel de intermediar. Aşadar, juridic, capitalul RSR aparţinea īn comun poporului - şi observaţiile domnului Popa sīnt formal juste. Distincţia "privat"/"public" fiind nesemnificativă la nivelul proprietăţii, ci introducīnd doar restricţii de īnstrăinare. Partea "publică" este declarată inalienabilă, deci nu poate face obiectul unor vīnzări, īn timp ce partea privată este un instrument prin care statul-administrator poate face tranzacţii, presupus echitabile şi oportune, īn vederea īndeplinirii optime a sarcinilor de gestiune a avuţiei colective.

    O foarte expresivă lumină asupra problemei īn discuţie fiind aruncată de discuţia economiştilor americani despre CAFR ( AICI : http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-101-2005-1 ): aflam de aici că pe līngă echilibrul bugetar (balanţa de impozite şi cheltuieli), contabilitatea completă a unui stat cuprinde şi venituri rezultate din exploatarea proprietăţilor de stat, folosite - teoretic- tot īn interes public.

    Să trecem peste interesanta problemă a legitimităţii apariţiei acestor "proprietăţi", ţinute departe de ochii contribuabililor şi folosite de administratori pentru jonglerii financiare suspecte. Ar trebui să ne īntrebam cine a urmărit īn Romānia "raportul financiar complet", īncīt să poată observa cum s-a acoperit contabil dispariţia uriaşului capital comun, gestionat de stat, īncīt să se ajungă ca o ţară care īşi vinde toată avuţia… să devina şi datoare īn urma acestui proces!).

    Nu cred că distincţia īntre "proprietatea statului" şi "proprietatea poporului", sau diferenţa dintre cele doua motivări ale dreptăţii (recompensarea muncii exploatate īn lagăr sau redistribuirea avuţiei comune) e atīt de importanta īncīt să ducă la ruptură īntre doi vechi camarazi. Ce este īn fond statul, ca tip de fiinţare? Īn ce sens are el "personalitate juridică" şi intră el ca subiect (de drept) līngă verbul "a avea"? Să comparăm situaţia sa cu fiinţarea şi avuţia persoanei sau cu regimul altor "fiinţări" compuse artificial - cum ar fi firmele şi asociaţiile. Vom observa imediat că, aşa cum o firma are proprietăţile, structura şi fiziologia ei, dar are īn spate nişte acţionari (persoane-īn final), statul are şi el īn spate -īn final- īntreaga populaţie, a cărei avuţie colectivă o administrează. Deci o "proprietate de stat" aparţine tot comunităţii poporului!

    Această dualitate era chiar teza pe care o propovăduia dreptul comunist: că deşi gestionarul e statul, adevăratul proprietar este poporul. De aceea "infracţiunile īmpotriva avutului obştesc" priveau daunele aduse "īntreprinderilor de stat". Chiar bunurile "societăţilor comerciale", care sīnt componente ale statului, aparţin īncă poporului reprezentat de stat ! Legea 15 nu este vīrful activităţii criminale a celor care au jefuit poporul romān, ci doar un instrument tehnic- esenţial- īn procesul longitudinal al spolierii. Chiar şi īn urma ei, bunurile trecute īn gestiunea societăţilor comerciale aparţineau īncă poporului-proprietar īn comun, aşa cum aparţinuseră şi īnaintea ei, cīnd le gestiona statul comunist. De-abia prin distrugerea şi īnstrăinarea averii colective de către "băieţii deştepţi" s-a īmplinit prelungita infracţiune continuată. De unde - temeiul solid al nulităţii absolute a respectivelor "privatizări" şi necesitatea pedepsirii vinovaţilor pentru "tranziţia criminala".

    Aşa că aş da credit domnului Cojocaru, cīnd semnalează domnului Popa că a căzut pradă unui formalism. Dar şi domnului Popa, cīnd afirmă că e mai preocupat de aspectele juridice decīt domnul Cojocaru. Reproşīnd acestuia că īncearcă un compromis nefericit pentru a trece de rezistenţa afaceriştilor īmbogăţiţi murdar, domnul Popa face altul, pentru a īnvinge inerţia/rezervele/rezistenţa juriştilor. Ambii par a nutri iluzii privind aliaţii potenţiali, captaţi din rīndurile duşmanului. Alături de afaceriştii īmbogăţiţi necinstit, juriştii postcomunişti sīnt şi ei fatal implicaţi īn marea crimă care a lovit poporul romān, au fost plătiţi ca să legitimeze nedreptatea, de aceea nu pot sprijini o reformă radicală, "nu īnţeleg" decīt argumentele venite de la stăpīnii/complicii lor şi nu se lasă convinşi teoretic să treacă de cealaltă parte. Urmăriţi-le activitatea īn problema fondului funciar ("Folosirea statului īn jaful funciar comunisto-fesenist" : http://www.piatauniversitatii.com/ne...orial-3-2012-1) şi veţi īnţelege că nici de la aceasta castă- compromisă, aservită şi necurăţită - nu ne putem aştepta la sprijinirea eliberării prin dreptate.

    Cui vrea domnul Popa să explicăm dreptul de proprietate real al "pulimii" (nu evit termenul folosit de īnciocoiţii roşii, pentru că el le reflectă perfect aroganţa)? Unora care au īmpărţit cui au vrut pămīntul ţăranilor capturaţi īn CAP, prin criminala Lege 18/91 (si celelalte care au completat jaful funciar)- deşi respectivele proprietăţi pe cote părţi ale cooperatorilor nu au fost expropriate explicit? Care au īmproprietărit "societăţile comerciale" (vezi HG 834/1991, D834/1991) cu teren pe care statul comunist īl īnşfăcase abuziv şi fără acte de la chiaburii hăituiţi sau exterminaţi? Nu are şi domnul Cojocaru dreptate, cīnd spune că situaţiile de drept (cum ar fi cea consimţită prin statutul CAP) au acoperit formal situaţii de fapt total diferite? Au hotărīt ţăranii asociaţi īn CAP ce să facă, cui, ce şi pe ce preţ să vāndă, sau au făcut ce au vrut din ei vechilii puşi la cīrmă de PCR, care formal erau doar angajaţii cooperatorilor? Tot numai "administratori" au fost cei care au hotărīt vīnzarea proprietăţii comune a poporului, cui şi pe ce preţ au vrut, primindu-şi "dreptul" de la complicele cumpărător, la fiecare privatizare făcută īn defavoarea proprietarilor reali. Īn acest "drept de administrare" a proprietăţii altora, premeditat necenzurat, īn vicierea relaţiei dintre comitent şi prepus şi mai sus, īn zona carenţelor intrinseci ale "reprezentării", se ascunde sursa ultima a răului -aşa cum voi arăta īn următorul paragraf.

    Acum revin la pledoaria domnului Popa, atīt de preocupat să contrapună o justificare puternică a confiscării… īncīt a căzut īntr-o capcană, pe care sigur nu o dorea. Aceea de a recurge argumentativ la legislaţia fostului regim, legitimīnd implicit dreptul comunist şi pretenţiile Dreptului īn general de fi izvorul realităţii sociale. Incercīnd să combată (in termenii dragi juriştilor postcomunişti) concesia practică făcuta de domnul Cojocaru acaparatorilor avuţiei poporului, domnul Şerban recurge la concesia teoretică de a legitima Constituţiile şi legislaţia comunistă…. şi chiar aplicabilitatea acestora după 1990! Acest demers poate fi util pentru a da peste nas promotorilor "continuităţii juridice", cărora domnul Şerban le contrapune un argument fatal (pentru securicomuniştii īmbogăţiţi): dacă legile comuniste sīnt respectabile, atunci toate manevrele de privatizare din timpul "tranziţiei" trebuie anulate. De unde, ne-am putea alege cu un acord mai larg privind criminalitatea legislaţiei comuniste, pe care Justiţia nu vrea să o recunoască, de 22 de ani- ca să nu se autodenunţe. Argumentul Popa este deci un excelent instrument pentru a impune un adevăr mai mare decīt acela- trivial- al proprietăţii comune: că regimul comunist a fost criminal, cu legislaţia lui cu tot.

    După ce m-am cufundat şi eu un timp īn labirintica juridică care pare a-l fi acaparat şi pe domnul Popa, am remarcat faptul că efectul paradoxal al legalităţii antisociale nu este observat nici de "practicienii", nici de "teoreticienii" dreptului nedrept. Am īncercat apoi să scrutez fără prejudecăţi problema legitimităţii legii. Revin succint aici asupra unor idei expuse īn alte eseuri (AICI : http://www.ioanrosca.com/eseuri/justitiarism_criminalitatea_justitiei.htm ).

    Legile unui regim nu au legitimitatea absolută pe care şi-ar dori-o unii prezumată mecanic. Ele deseori sīnt instrumente de impunere a unei criminalităţi de stat- fapt dovedit din plin şi de experienţa comunistă. Nu poţi repara maşinăria unui stat uzurpat de o bandă criminală, conservīnd legile de care s-a folosit crima, sau declarīnd că, pentru a fi corectate efectele lor, nu pot fi incriminate cauzele - retroactiv. La Nurenberg s-a admis dreptul de reparaţie supra-legală… Dar ca să recurgem şi noi la el, ar trebui să fim cīştigători… Măcar al unui război politic.

    Situaţia specială a malversaţiunilor juridice asupra populaţiilor supuse legilor nocive e (neīntīmplător) foarte puţin tratată īn teoria statului şi dreptului. Aflăm īn cele mai mici detalii ce se face atunci cīnd norma presupus justă e īncălcată, dar nu şi atunci cīnd norma dovedit criminală este impusă prin metode antisociale şi prezumţia legitimităţii e contrazisă de realitate. Nu dispunem de o teorie a pedepsirii abuzului prin drept. Totuşi, teoreticienii din afara zonei sinistrate (Europa de Est) au observat problema "justiţiei de tranziţie", sesizīnd că la prăbuşirea comunismului s-a creat o situaţie imposibilă pentru teza legitimităţii absolute a legii. Cum poate o societate să īşi revină dintr-o gravă degenerare, susţinută de un aparat legislativ uzurpat, dacă admite "continuitatea juridică" ca volant-obstacol īn calea schimbării salvatoare? O revoluţie reală se īnsoţeşte cu o revoluţie juridică. Īn perioada tranzitorie, pīnă cīnd este instalat noul cadru normativ, societatea mişcīndu-se liber, īn căutarea mai-binelui social.

    Sīntem īncă īn această situaţie şi nu ar trebui să ne ferim de legiferări revoluţionare, benefice şi juste. Să acţionăm pentru drepturile reale ale poporului romān jefuit, nu pentru a respecta nu ştiu care prevederi ale unor legi strīmbe. Nu ne trebuie justificare comunistă pentru dreptate. Intr-o democraţie reală, dacă majoritatea ridică un partid care propune măsuri legitime moral şi faste social - nimic nu poate opri legiferarea.

    Punctul meu de vedere faţă de disputa īntre abordarea "economicistă" şi "juridicistă" este deci o abordare "politicistă": un popor lovit de nedreptate genocidară trebuie să-şi organizeze viaţa īncīt să īşi revină, să impună legile necesare pentru a reintra īn normalitate. Avem dreptul la noi temeiuri de drept, cele de care societatea are nevoie ca să se īnsănătoşească. Trebuie să avem curajul de a motiva confiscările, anulările şi despăgubirile pe prioritatea binelui social, adică a vieţii-scop, asupra Dreptului-mijloc, care trebuie să o slujească, nu să o otrăvească.

    Sīnt de acord cu domnul Cojocaru, dacă spune: să facem ce trebuie şi vom justifica juridic īn consecinţă.

    Sīnt de acord cu domnul Şerban dacă spune: să găsim justificări juridice solide, dacă sīntem īmpiedicaţi să facem dreptate.

    Cele două abordări pot converge. Numai să se obţină majoritatea democratică, īn sprijinul măsurilor corectoare. Ceea ce nici eu nu prea cred că se va reuşi, datorită adīncii degenerări inoculate victimelor prin implicare compromiţătoare ("descurcare") sau resemnării, īn urma unei prelungite neputinţe individuale şi colective ("lehămitire"). Dar, pe de o parte, fără un mesaj clar, tăios, incitant, şansele de reanimare a spiritului justiţiar devin absolut nule. Şi- pe de alta- lupta celor ramaşi īntr-un joc cu miză confuză īşi pierde nobleţea, devenind psihoză politică, drum dureros spre alienare sterilă.


    3. Bolile delegării şi studiul de caz romānesc

    In finalul explicaţiei sale, domnul Popa simte nevoia să semnaleze cauzele profunde ale bolii pe care o dorim vindecată, pentru ca, īn căutarea unor ţinte imediate, să nu cădem īn simplism falsificator. Priveşte iute spre interbelicul romānesc, observīnd că anumite fenomene nu pot fi puse numai īn cīrca regimului comunist. Apoi, aminteşte diferenţa constatată de istorie īntre ce pretinde un regim că ar fi (politeia-negocierilor, aristocraţia-valorilor, monarhia-responsabilităţii) şi ce este īn realitate (democraţia-manipulării, oligarhia-jefuitorilor, tirania-josnică). Degradarea repetată- demonstrīnd degradabilitatea. Aparent surprinzător- ca final al pledoariei sale- el recomandă PPLC să pună accentul pe impunerea democraţiei directe, luptīnd pentru asta chiar cu ordine "venite de la centru"- UE. Prin aceste concluzii, domnul Popa īşi transcede discursul practic şi se apropie de punctul meu de vedere privind cauzele ultime (admiţīnd aici trimiterea sa la gīndirea greacă) -pe care īl voi expune īn continuare pe scurt.

    Aşa cum aminteşte şi domnul Popa, şi domnul Cojocaru este īn căutarea unor noi modele sistemice, care să permită tratarea chestiunii echitaţii/sănătăţii economice la nivel mai profund. Mie īmi convine folosirea sintagmei "democraţie economică" (deci reală…) mai mult decīt aceea de "distributism", care poate trimite la ideea de fiziologie socială distribuită (descentralizată) , dar şi la obsesia "stīngii" să īmpartă săracilor ceva īnşfăcat abuziv de pe masa bogaţilor. Īn timp ce domnul Cojocaru, ca adept al celei de a treia căi, respinge dihotomia comunism-individualism şi vrea ca bogăţia să se acumuleze corect, printr-o competiţie a meritelor, la care să aibă acces real şi echitabil toţi - aşa cum se īntīmplă īn natură (tocmai omul īmpotmolindu-se īn plasa unor reguli strīmbe, care īl īmpiedică să concureze just cu semenii săi).

    Intru şi eu pe terenul "esenţelor", conştient de pericolele alpinismului spiritual (păinjenişul problemelor de principiu are ameţitor de multe etaje). Īn paragraful anterior, pe līngă fenomenele abordate de domnii Cojocaru (atrofierea socială produsă de monopolizarea economică) şi Popa (falsificabilitatea organizărilor politice) am atacat şi eu unul: nocivitatea Dreptului - cīnd acaparează realitatea. Sper să ating acum un etaj superior, de unde privirea poate agrega toate cele trei fenomene, īntru explicarea unor meta-motive pentru care am păţit ce am păţit, urmărind trăsăturile condiţiei sociale umane care au făcut posibilă continuarea monstruozităţii comuniste… cu o tranziţie spre şi mai rău. Ca să arăt de ce am putut fi păgubiţi atīt de eficace, voi ataca subiectul reprezentării (delegării, intermedierii): acţiunii făcute de X (sau unui grup de icşi) īn numele /pentru beneficiarul Y (sau al unei colectivităţi de igreci).

    Nu mai trec īn revistă motivele pentru care s-a ajuns la o civilizaţie a delegării. Nu contest că "specializarea" unora īn a munci cīmpul, altora īn a prinde peşti, a potcovi cai, a purta războaie, a vindeca boli, a educa tineri, a transporta marfă, a administra proiecte, a purta tratative, etc- are avantajele cunoscute. Sau că există nenumărate situaţii (mai ales īntr-o societate īmpinsă spre complexitate) care justifică recursul la serviciile altora, mandatarea cuiva să īţi apere interesele sau să intermedieze negocieri. Există o bogată propagandă care scoate īn evidenţă cīştigul adus de aceste găselniţe. Dar, ca orice făcătură umană, recursul la delegare (specializare, reprezentare, intermediere) are şi părţile sale potenţial nocive, creează mari pericole şi poate degenera foarte urīt. Viermele e prilejuit de fruct. Subiect aproape ocultat, ori pentru că nu convine fuduliei succesului/progresului, ori pentru că intermediarii parazitanţi/escroci au căpătat suficientă putere īncīt să paralizeze vigilenţa victimelor şi meditaţia privind păţaniile lor.

    Intr-o societate intoxicată letal de intermediere a devenit īnsă tot mai greu de ascuns faptul că tocmai ce-şi poate face omul cu mīna lui… răspunde perfect nevoilor sale. Consumăm "servicii" tot mai puţin adecvate necesităţilor legitime, ba chiar am īnceput să fim "modelaţi" īncīt nevoile artificiale să răspundă unor oferte măsluite. Sīntem "reprezentaţi" tot mai bizar, au īnceput să ne dicteze reprezentanţii mandatul! Iar "intermediarii" dintre producător şi consumator acaparează aproape integral cīştigurile schimbului mediat. Şi nu găsim scăpare. Nu avem cunoştinţele necesare să ne tratăm singuri, văzīnd că doctorii nu au motivaţia necesară - aşa că ne tratează mediocru, la grămadă. Nu stăpīnim cosmosul īn expansiune al cunoştinţelor necesare pentru a ne apăra optim īn justiţie, īncīt nici nu mai observăm că avocaţii nu ne apără cu adevărat interesele, care rareori se suprapun cu ale lor. Profesorii nu ne educă bine copiii, pe care nu īi mai putem educa singuri. Mīncarea pe care nu o mai putem produce, ci o cumpărăm, se dovedeşte toxică. Nu mai avem spaţii de vīnătoare, aşa că ne hrănesc-prost-alţii. Preoţi care ne mijlocesc urīt căutarea lui Dumnezeu. Primari care ne gestionează mafiot urbea. Parlamentari votīnd invers decīt ar vrea cei care īi legitimează periodic. Bancheri care ne parazitează, intermediind īmprumuturile dintre noi. Dacă Ionii din sat ar accepta să lucreze la gradina/livada lui Vasile, aşteptīnd plata după vīnzarea recoltei, nu ar fi nevoie de "finanţare" pentru mica "afacere agrară". Am ajuns să nu ne mai putem servi reciproc, pīnă nu umflăm o căpuşă creditantă. Etc… Omul "şmecher"/"isteţ" capturează interfeţele introduse peste tot şi scoate uium din ele. Şi numeşte asta "civilizaţie superioară".

    Acest ev al specializării parazitar-alienante, delegării īnşelătoare şi pseudo-reprezentării are īn centru mascarada statală, un adevărat monument de şiretenie a omului… faţă de om. Microbul se instalează īn anticorp. Pentru a media īntre membrii societăţii, a veghea la respectarea regulilor juste, sīnt instituite -escrescent- instituţii. După ce un grup mafiot uzurpă aceste instituţii, inclusiv pe cea legislativă, va putea exploata/domina uşor populaţia, sugrumīnd orice rezistenţă… īn numele legalităţii. Īn loc să rişti un par īn cap pentru că ai băgat mīna īntr-un buzunar, bagi tu la puşcărie pe cei care nu se lasă buzunăriţi īn masă, prin "impozitare". După care, intră īn joc schemele de sifonare a bugetului de către firme "prietene". Toată făcătura fiind păzită de şacalii de suport (funcţionari, presă, poliţie etc)- plătiţi din ce se mulge de la domesticiţi. O scīrboşenie pe care ne străduim să nu o percepem de tot, ca să ne putem privi īn oglindă.

    Cum e posibil ca sclavii liberi să se lase azi furaţi jenant, fără crīcnire, după ce s-au revoltat mortal īmpotriva stăpīnului de sclavi, de iobagi, de muncitori? Rădăcina răului e profundă, de aceea nu o mai vedem (smulsă). "Reprezentarea" statala creează posibilitatea exploatării īn masă, fără conştientizarea care ar produce rezistenţa. Ceea ce nu īnţeleg bine nici măcar anarhiştii, care cred că de vina e statalitatea īn sine, şi nu condiţia umana orientată peren spre a īntinde capcane oricui, şiretenia evoluată a fiarei cu minte, care face din statul "echilibrator" şi "garant al dreptăţii"… un instrument monstruos de jumulit fraierii căzuţi īn plasa unei statalităţi putrede.

    Poliţiştii, procurorii şi judecătorii care apără hoţii, administratorii şi legiuitorii care pregătesc hoţia - sīnt oameni, au parşivenia īn zestrea genetică sau culturală. Nu numai statul poate funcţiona pe dos decīt pretinde! Vīnzătorul te poate īnşela, profesorul-īndobitoci, avocatul-trăda, doctorul-ucide, preotul-īmpinge spre iad. Repulsia simplistă a anarhistului faţă de stat s-ar putea transcede printr-o vigilenţă faţa de orice reprezentare. Ceea ce nu īnseamnă că se poate/trebuie renunţat la mecanismul intermedierii. Ci numai că el nu mai trebuie venerat, folosit fără discernămīnt, lăsat să lucreze fără supraveghere - aşa cum ar dori păcălitorii. Că trebuie ameliorate şi folosite din plin armele de care dispunem: īncadrarea oricărui mandat īn contracte clare şi pedepsirea drastică a intermediarilor care abuzează.

    Să revenim la problema noastră principala: cui aparţinea capitalul regimului comunist? Poporului romān, īn comun (devălmăşie). Dar nu direct, ci prin interfaţa instituţiilor satului. Īn care lucrau oameni, cu interese personale, cu spirit de corp (securicomunist) şi drept -practic nelimitat- de decizie. Operīnd nestingherit, īn haită, īn numele unei bune credinţe prezumate fără temei. Fabrica N, chiar după ce a fost declarată "societate comercială", aparţinea īncă formal tuturor. Dar fostul tovarăş X (īn cīrdăşie cu Y-cii din sistem, a se vedea "Moştenitorii Securităţii"- Marius Oprea) a putut decide cui şi cum va fi vīndută! Evident că, dīnd-o complicelui Z la o zecime din preţ, o parte din pradă īi revenea lui X (şi igrecilor)- pe o cale oarecare. Şi astfel averile personale X, Y şi Z creşteau miraculos, īncīt puteau lansa noi cicluri de spolieri prin "cumpărare" de la stat. Şi s-au găsit şi căi pentru ca U şi V, care creau cadrul legislativ şi administrativ propice jafului, să-şi primească partea. Iar W-ii finanţişti au lucrat la necesara devalorizare īn avalanşă a monedei şi la devalizarea băncilor "de stat".

    Toate acestea fiind posibile, īn ultimă instanţă, pentru că s-a permis intermediarilor să vīndă proprietatea comună a poporului romān, co-proprietarii reali fiind īn evidentă imposibilitate să supravegheze sau īmpiedice operaţia. Şi pentru că s-a permis T-ilor să nu incrimineze, sau să nu pedepsească infracţiunile X-ilor, Y-ilor, Z-ilor, U-ilor, V-ilor şi W-ilor. Sigur că īntr-o ţară sănătoasa, cu capital naţional solid de moralitate şi cu legislaţie adecvată, lucrurile nu puteau degenera īn halul īn care s-a īntīmplat la noi. Şi ca infractorii asociaţi, ar fi trebuit demascaţi şi pedepsiţi - daca nu ar fi ocupat/uzurpat statul.

    Dar pe de altă parte, mandatarea "tehnicienilor" să vīndă bunurile comune ale altora (ale unui popor - de exemplu) va crea oricīnd şi oriunde oportunitatea unui jaf de acest gen. De aceea, manevra trebuie combătută structural: contracte de administrare cu răspunderi clare şi prevederi penale adecvate, metode operaţionale de supraveghere şi cercetare, transparenţa totală a operaţiunilor făcute īn numele statului, etc. Trebuie să impunem reguli de organizare care să facă imposibilă devalizarea grupurilor de reprezentaţi. Ceea ce nu pare uşor, daca menţinem proprietatea īn masă, oricum ar fi ea administrată. Chiar şi acţionarii unei corporaţii pot fi jefuiţi similar. E un argument puternic pentru o economie distributistă (vezi ţinta domnului Cojocaru) şi pentru o societate organizată la scară umană, īn care deciziile se iau cu adevărat democratic (vezi ţinta domnului Popa), īn comunităţi mai mici, capabile să supravegheze ce fac cei puşi să execute diverse mandate. Să vīndă fiecare doar ce este al lui. Să decidă fiecare doar despre viata lui. Securicomuniştii lăsaţi să gestioneze bunul public ne-au jefuit folosind oportunităţile create de mandatul intermediat prin stat.

    Exemplul romānesc este de o tragică elocvenţă, constituindu-se īntr-un argument decisiv pentru orice dezbatere de principii privind degenerabilitatea structurilor administrative masive: 22 de milioane de prizonieri ai "reprezentării" economice şi politice nu au putut īmpiedica, timp de 22 de ani, ca "reprezentanţii" lor economici să le distrugă sau īnstrăineze uriaşul capital comun, protejaţi de "reprezentanţii" politici ai cetăţenilor-proprietari, apăraţi de serviciile secrete delegate să apere avuţia naţională, de procurorii plătiţi să īmpiedice infracţiunile şi de "judecătorii" delegaţi de societate să facă dreptate. Daca am şti să explicăm lumii ce s-a īntīmplat la noi, am putea măcar contribui la dărīmarea unui mit pe care s-a construit deja prea multă nedreptate.

    Sper că am explicat acum mai bine domnului Cojocaru rezervele mele faţă de actuala sa propunere. A face reforma adus la putere de un val de activişti īn căutare de ghişefturi, cu un aparat de stat ne-epurat, hrănind un gigantic strat de intermediari, care vor evalua şi aproba proiecte, īnseamnă a persevera īn greşeala pe care speri să o repari la fruct - nu la rădăcina. A susţine că nu pot fi confiscate averile bazate pe īnstrăinarea incorectă a avuţiei comune gestionate prin stat, īnseamnă a discredita dreptul democraţiei reale de a īnsănătoşi societatea lovită de falsa reprezentare politică. A prezuma legitimitatea legalităţii folosite criminal, īnseamnă a paraliza vindecarea statului uzurpat.

    Curios este faptul că nici domnul Popa, care a căutat temeiuri juridice pentru confiscare, acordīnd un credit nejustificat maşinăriei "legale" (care pretinde a intermedia benefic relaţiile sociale) nu a sesizat (sau scos īn evidenţă īn textul său) instrumentele tehnice adecvate pentru scopurile sale. Orice armă poate fi folosită de armata Răului sau Binelui. Daunele produse populaţiei de statul criminalizat ar putea fi reparate (parţial) folosind instituţiile unui stat decriminalizat - prin revoluţie politică. Cum să faci altfel - cīt timp statul e īncă instrumentul general de negociere socială?

    Cīnd o categorie bugetară obţine o creştere salarială, ceilalţi cetăţeni conectaţi la cada comună suferă o pierdere. De aceea, mă miră obtuzitatea unui combatant justiţiar ca domnul Mioc, care susţine că victimele comunismului nu trebuiau despăgubite de stat, ci direct de vinovaţi …I-am atras de mai multe ori atenţia asupra principiului răspunderii "comitentului" (care delegă putere de decizie) faţă de prepus (care decide īn numele mandatului) şi a obligaţiei reparării "īn regres" a daunelor produse statului de mandataţi incorecţi. Chiar legea existentă impunīnd cercetările de rigoare - o excelentă justificare legalistă a demersului justiţiar. Dar niciodată domnul Mioc nu a comentat această trimitere precisă, care īi tulbură teoriile. E aşa greu de īnţeles că victima falsei reprezentări a intereselor economice colective trebuie despăgubită de statul comitent, pentru că nu-i stă īn putere să stabilească cine se face vinovat pentru daunele sale? De altfel, vinovăţia s-a "distribuit" la noi atīt de larg, īncīt nici măcar "poporul" (care suportă reparaţia, pīnă cīnd se găsesc vinovaţii) nu este nevinovat, dacă arată nesimţire faţă de abuzurile necorectate sau reparaţiile neurmate de tragerea la răspundere a celor vinovaţi de īnşelăciune şi fraudă.

    Nesesizīnd toxicitatea structurala a fenomenului de uzurpare (a instituţiilor) care a făcut posibilă jefuirea romānilor de către un stat-paznic cucerit de hoţi, ambii domni se opresc la nivelul reparaţiei materiale. Eu cred că programul unui partid de vindecare a societăţii trebuie să dea tot atīta atenţie eliberării statului de paraziţi şi reparării funcţionării sale defectuoase. Ori pentru asta nu ne putem rezuma la a sprijini resuscitarea economică a victimelor (prioritatea domnului Cojocaru) sau la a confisca prada de la profitori (prioritatea domnului Popa). Ci trebuie să stabilim neapărat responsabilităţile personale şi să pedepsim exemplar pe cei care au compromis mecanismele reprezentării, delegării, intermedierii şi intervenţiei statului.

    Nu se mai poate recupera un bun distrus de un administrator de rea credinţă? Cel vinovat trebuie să plătească prin confiscarea īntregii averi (eventual scoasă īnafara ţării) şi să facă puşcărie, pentru a se descuraja recidiva. Nu reuşim să recuperăm prada de la ultimul cumpărător? Să plătească cei care au creat această situaţie, inclusiv legislatorii care au "greşit" cadrul legal, administratorii care au "neglijat", procurorii care au īntors spatele, judecătorii care au acoperit jaful. Pentru fiecare leu nerecuperat cineva trebuie să plătească, pe baza obligaţiilor pe care le avea formal, sau a principiilor reprezentării corecte, pe care nu trebuie să ne jenam īn a o considera obligatorie …retroactiv. Dacă "o luăm de la īnceput", evitīnd "vīnătoarea de vrăjitoare", lăsīnd prada īn mīinile celor care au corupt statul, folosind legea pentru a le apăra "cuceririle" ilicite - nu vom putea elibera Romānia de cancerul care o răpune. Hoţia nu poate fi combătută decīt pedepsind hoţii.

    Sper ca tonul acestui text să nu creeze impresia că m-aş considera deţinătorul adevărului ultim. Cine ştie ce erori şi limitări vor găsi alţii īn privirea mea, sau voi sesiza chiar eu mai tīrziu. Nu scăpam niciodată de vanitatea creaţiei, fără ea am rămīne probabil demotivaţi. E greu să te dezbari de iluzia că ai ajuns īntr-un luminiş. Dar măcar un lucru sper că pot garanta. Că stiu că, īn acest moment, societatea romānească nu e DE LOC pregătită pentru a pune īn aplicare un program ca al meu, şi poate, chiar pentru a-l suporta īn faţa ochilor.

    Ioan Roşca, 30 octombrie 2012
    : http://www.facebook.com/groups/36747...4669592885533/

  2. #2

    Default Re : Ioan Rosca : Numai dreptatea poate da legitimitate dreptului - interventie

    Raspunsul domnului Popa la interventia mea / Dacă adevărul īntemeiază dreptul, atunci dreptul consfinţeşte dreptatea / Precizări la intervenţia īn polemica Şerban Popa - Constantin Cojocaru

    Domnule Ioan Roşca, Ţin să vă mulţumesc pentru bunăvoinţa cu care v-aţi aplecat asupra demersului meu referitor la īncercarea de a restabili adevărul privind Varianta Cojocaru. Drept aceea, după ce am citit şi recitit intervenţia dumneavoastră, am decis să īncerc să fac precizările de rigoare, pe rānd, potrivit cu fiecare capitol şi paragraf conţinut de textul dumneavoastră.

    Aşadar :

    Capitolul 1. Introducere.
    Īmi voi permite să-l comentez, ca şi pe următoarele, segmentāndu-l după cum urmează tocmai pentru a-l putea comenta lizibil.

    Astfel, pentru īnceput, ziceţi dumneavoastră :
    (1) Eu nu am ambiţii de īntīietate īn formularea unor idei, dimpotrivă, īncerc să combat veleitarismul/cultural. Mă consider un explicator voluntar şi un adversar radical al "proprietăţii intelectuale", un critic al orgoliului ca principală motivare a activismului. Aş dori să ne contrapunem opiniile īntru lămurirea problemelor, nu īntru afirmarea personalităţilor. Să oferim spaţiului public gīndurile noastre, fără nici o pretenţie (nici măcar de "recunoaştere") - ca plată a gīndurilor īnaintaşilor noştri, pe care le consumăm continuu, gratis.
    Iar eu vă răspund : Fie că vrem, fie că nu vrem, īntāietatea īn formularea unor idei există. Şi prin īnsăşi existenţa ei, această īntāietate contribuie la receptarea sau respingerea ideilor cu pricina. Ceea ce face - fapt observat deja - ca istoria ideilor să fie, de foarte multe ori, la fel importantă ca ideile īnseşi. Adeseori istoria ideilor confundāndu-se chiar cu devenirea lor. Motiv pentru care „combaterea veleitarismului cultural” poate conduce (şi nu numai o dată a şi condus) la “răstignirea” ideilor ca atare. Īmpreună, după caz, cu autorii lor. Pe de cealaltă parte, nu e nimic rău īn situaţia īn care reala lămurire a problemelor propulsează personalităţile. Pentru că astfel, personalităţile vor avea prilejul - īn mod nemijlocit - „să ofere spaţiului public gāndurile lor”.

    Urmarea expozeului dumneavoastră introductiv devine atunci următorul fragment de text :
    (2) De aceea, m-a stīnjenit īn intervenţia domnului Popa accentul pus pe recunoaşterea meritelor fiecăruia, faptul că şi din vanitate s-a ajuns la harţă īntre doi oameni de asemenea calitate. Īn faţa dezastrului care toacă Romānia, ce importanţă mai are cine a spus prima dată un adevăr? Care de altfel nu a produs īncă efecte şi - probabil - nici nu va produce, pentru că nu mai găseşte masa critică de audienţă īn romānii deformaţi de comunism şi tranziţie…

    Sīnt rare rezonanţele profunde şi e păcat să fie irosite prin ieşiri nervoase. Ne-am īntīlnit greu, călătorind -fiecare pe cărarea lui- prin labirintul unor căutari penibile. Problematica "paternităţii" nu e adecvată şi pentru că e vorba aici de perceperea unei evidenţe şi nu a unei perle ideatice ascunse, care ar cere un rafinament intelectual de excepţie. Nu pentru că nimeni nu şi-ar fi dat seama că sīntem furaţi după 1989 s-a īntīmplat grozăvia marelui jaf. Ci pentru că prea puţini s-au īmpotrivit acestei crime triviale, deşănţate. Tovarăşii s-au īmpatronat īnţelegīnd foarte bine ce fac. Ei, care au premeditat şi executat operaţia, sīnt toţi antemergătorii noştri īn īnţelegerea realităţii crude. Să nu le oferim scuza că nu au avut adversari conştienţi, cīnd de fapt, i-au īnlăturat pe aceştia din cale, cu ajutorul mulţimii manipulate şi īndobitocite. Iar ideea recuperării averii jefuite populaţiei de către cei care au uzurpat instituţiile statului nu e nici ea exotică, excepţională. S-a jucat cu ea fiecare, important fiind doar că, īmpreună, nu am fructificat-o, ceea ce va rămīne un mare păcat colectiv - īn veac. Dacă, de exemplu, aveţi timp să observaţi tatonările mele, veţi vedea că am ajuns şi eu la concluzii similare, cu poticnelile de rigoare, şi că am īncercat să-l sprijin pe domnul Cojocaru cu ideile mele:
    Iar eu vă răspund :
    Problematica paternităţii este - şi īn cazul de faţă - cāt se poate de adecvată. Păstrānd proporţiile, să ne gāndim, totuşi, de exemplu, cāt de evidentă a fost şi este mişcarea de rotaţie a Pămāntului īn jurul Soarelui. Şi cu toate acestea a fost nevoie ca un Galileo Galilei să murmure : “E pur si muove”. Şi din această cauză să-şi sfārşească zilele īntr-un domiciliu forţat… Adevărul este că, īn Romānia, nimeni dintre păgubaşi nu şi-a dat seama cine l-a furat, cum l-a furat, cānd l-a furat şi cu cāt a fost păgubit. Tovarăşii nu au avut şi nu au, nici īn momentul de faţă, adversari conştienţi. Ei, adversarii conştienţi, trebuie făcuţi să se nască. Abia de acum īncolo. Pentru că ideea recuperării averii jefuite nu o are nimeni. Nici măcar acum, după 22 de ani de la comiterea jafului. Şi nici măcar dr. Cojocaru nu o (mai) are după ce, este drept, un timp s-a „jucat” ea. Oricum, chiar vă rog să-mi transmiteţi “tatonările” dumneavoastră. Mărturisesc că este mai uşor să le primesc de la dumneavoastră, decāt să le caut eu pe net. Le voi studia şi cu regretul că, dacă am fi comunicat mai devreme, “poticnelile de rigoare” poate nu s-ar mai fi produs.

    Īn finalul capitolului dumneavoastră ţineţi să concluzionaţi :
    (3) Sīntem toţi trei de acord că averile realizate de baronii "tranziţiei" după 1989 s-au făcut prin jefuirea populaţiei şi că ar trebui returnate la proprietari, ca să se facă dreptate. Au apărut īnsă īntre noi divergenţe privind "cum?" şi "de ce?". Să vedem cīt sīnt de consistente şi īn ce măsură reflectă ele o legitimă dispersie de viziuni.
    Iar eu vă răspund : NU, nu suntem toţi trei de acord că averile tranziţiei s-au făcut prin jefuirea populaţiei. Dr. Cojocaru afirmă c㠄privatizarea” este un act legal. Chiar dacă acceptă că este unul imoral. Mă obligaţi deci să reiau raţionamentul implacabil care contrazice teza dr. Cojocaru. Astfel, dacă potrivit dr. Cojocaru, „privatizarea” este un act legal, atunci bunurile tranzacţionate nu pot avea decāt o provenienţă legală. Pentru că nu se pot face tranzacţii legale cu bunuri furate. Dacă bunurile au o provenienţă legală, atunci Legea 15/1990 are un caracter perfect licit şi nu reprezintă un act infracţional. Motivaţia fiind aceea că bunurile de care face vorbire legea (īntreprinderile economice de stat) aparţineau, de drept, statului socialist şi pe cale de consecinţă au fost moştenite legal de către statul postsocialist. De unde concluzia implacabilă că populaţia nu a fost jefuită, nici prin promulgarea Legii 15/1990 şi cu atāt mai puţin prin „privatizare”. Pentru că nu ea, populaţia, a fost proprietara capitalului aflat īn discuţie, ci statul socialist şi, pe cale de consecinţă, urmaşul lui - statul postsocialist. Iată, deci, unde duce acceptarea „legalităţii privatizării” susţinute de către dr. Cojocaru. Iată, aşadar, cāt de toxică este o astfel de susţinere.

    Capitolul 2. De ce şi cum ar trebui redistribuită drept proprietatea


    Argumentul Cojocaru.

    Ziceţi dumneavoastră mai īntāi :
    (1) Domnul Cojocaru a constatat că societatea romāneasca nu a avut puterea de a se īnsănătoşi prin metoda pe care a propus-o el īn 1990, care ar fi făcut dreptate celor ce au produs capitalul naţional şi ar fi creat probabil o pătură mijlocie, de īntreprinzători dinamici. După 22 de ani de jaf şi distrugere, lanţul fenomenelor distructive īi apare īnsă ca ireversibil. Se mai poate condamna doar principial trecerea avuţiei colective īn mīinile conducătorilor "societăţilor comerciale", care au distrus-o sau īnstrăinat-o mafiot unor profitori/complici - romāni sau străini. Dar procesul distrugerii sistemului economic īn ansamblu şi a fiecărei celule productive īn parte - a produs efecte iremediabile. Iar avuţia trecută prin crasă subevaluare īn mīinile "cumpărătorilor de bună credinţă" nu ar mai putea fi recuperată de la aceştia, pentru că, de regulă, operaţia de spoliere a averii societăţilor statului a fost "legală". Doar unele privatizări fiind poate anulabile pe temeiuri formale, după cercetările de rigoare, prea greoaie pentru a schimba rapid geografia capitalului şi a relansa astfel economia.

    Domnul Cojocaru declară clar acum că nu are o prioritate justiţiară, problematica aceasta fiind pentru el - colaterală. Obiectivul său de bază rămīne asigurarea unui nivel rezonabil de bunăstare pentru majoritatea romānilor, prin catalizarea iniţiativei/energiei lor economice. Iar metoda (cu orientare distributistă) propusă īn noua sa lege (calea pentru a lua de la unii şi da la alţii…) : o redistribuire masivă de capital de la cei ce au capturat mult la cei ce nu au apucat mai nimic din hoitul economiei naţionale răpuse de tranziţie.
    Iar eu, citindu-vă, vreau să vă atrag atenţia, īncă o dată, asupra ESENŢIALULUI :

    - dr. Cojocaru NU propune prin actuala formulă a proiectului său de lege o redistribuire a capitalului existent, ci o redistribuire a profitului pe care acest capital existent īl va produce īn viitor.

    - dr. Cojocaru NU poate vorbi - privitor la poporul romān - de jaf atāta vreme cāt, de plano, concede (aşa cum deja am arătat) c㠓privatizarea” este un act legal, cu excepţiile formale ce vor trebui supuse rigorii tribunalelor.

    - “Efectele iremediabile” de care vorbeşte dl. Cojocaru se referă la pierderile strict materiale, nicidecum la substanţa proprietăţii ca atare. Evident că, īn cazul Uzinelor 23 August, să zicem, sau īn atātea alte cazuri, utilajele au fost casate şi pereţii au fost distruşi. Dar acelaşi lucru s-ar fi īntāmplat şi īn cazul unui bombardament. Şi s-a şi īntāmplat aşa īn timpul celui de al Doilea Război Mondial cu atātea fabrici din Romānia, sau din Europa. Fapt care nu a dus īnsă la abandonarea ruinelor de către proprietari. Dimpotrivă, după cum bine ştim, fabricile şi uzinele bombardate s-au ridicat, din nou, din propria cenuşă.

    Continuaţi dumneavoastră apoi :
    (2) Avīnd ca destinatari 20 de milioane de romāni potenţial īntreprinzători (sau măcar acţionari). Iar ca intermediar - un aparat masiv de funcţionari/economişti care să valideze proiectele propuse de fiecare beneficiar. Şi ca sursă - un fond special, alimentat printr-o paletă de mijloace, printre care şi eventuale confiscări, cel principal fiind īnsă impozitarea progresivă a averilor. Astfel, speră domnul Cojocaru, o parte din prada acaparată de vulturii tranziţiei va ajunge īnapoi la păgubiţi, ceea ce le va permite să facă faţă īn competiţia economică marilor proprietari - creaţi prin furt. Mai speră el că evitarea unor mecanisme/termeni ca "expropiere" sau "naţionalizare" va amorţi vigilenţa paznicilor capitalismului mondial…
    Vă răspund cu aceeaşi observaţie : Dr. Cojocaru ŞTIE că nici o parte din prada acaparată de vulturii tranziţiei nu va ajunge īnapoi la păgubiţi, pentru că tot mecanismul economic pe care īl concepe se referă la profitul viitor. Ceea ce īnseamnă că, prin punerea īn aplicare a proiectului său de lege, īn nici un caz nu se va pune problema “exproprierii” sau „naţionalizării”. Va fi vorba doar de reīmpărţirea eventualei, viitoare prăjituri. Aceasta nu l-a īmpiedicat pe dr. Cojocaru ca, inţial, să pretindă, īn mod fals, că prin noul format al proiectului său de lege īi va despăgubi pe romāni. A renunţat la această necuvenită pretenţie doar după ce “l-am tras de mānecă.”

    Īn sfārşit, concluzionaţi astfel prezentarea pe care o faceţi argumentului Cojocaru :
    (3) Domnul Cojocaru a propus iniţial (īn 1990) şi o motivare justiţiară (pe līngă cea socio-economică) pentru reforma sa. Capitalul acumulat de statul romān īn 1990 a fost obţinut prin exploatarea muncii prizonierilor lagărului comunist, plătită incorect. Deci, o dată cu căderea regimului represiv, era normal ca avuţia colectivă muncită de victime să le fie distribuită acestora individual - echitabil. O īmproprietărire justă şi benefică, favorizată de faptul că nu era nevoie de vreo expropriere, avīnd şi caracter de reparaţie/restituire. De ce să se retrocedeze numai foştilor proprietari averile confiscate īn anii '50 şi să nu se retrocedeze fiecăruia plus-produsul muncii sale forţate? Dar īn ciuda luptei domniei sale, insuficient īnţelese şi sprijinite - nu s-a făcut aşa. Securiştii şi activiştii au preferat calea īmbogăţirii lor ilicite şi fulgerătoare, comutīnd ţara fără nici o reţinere spre un capitalism de clan, la fel de odios ca socialismul de cumetrie. Legea 15/90, prin care s-a trecut avuţia statului/poporului īn proprietatea unor "societăţi comerciale" (care au putut-o distruge sau da sub preţ acoliţilor) a fost un gigantic jaf, care trebuie corectat - prin despăgubirea victimelor - spune de 22 de ani domnul Cojocaru. Īn schimb, afirmă el acum, celor ce au achiziţionat legal proprietăţile vīndute pe mai nimic nu li se mai poate confisca bunul acaparat, dacă nu se dovedeşte că s-au făcut ilegalităţi la cumpărare. Dacă s-ar proceda altfel, s-ar stīrni o imparabilă rezistenţă internă şi internaţională. Deşi nu o spune de tot, intuim că domnul Cojocaru īncearcă să fiarbă supa fără foc (stropi?), să nu irite pe cine nu trebuie, să nu se expună total/fatal. Ştie el bine cīt de lungă e mīna diverselor "servicii", atunci cīnd sīnt "ameninţate interesele" unor īntrepinzători din anumite ţări, care au īnfipt colţii īn pradă. Şi au ştiut şi securicomuniştii fesenizaţi foarte bine ce fac, atunci cīnd au terminat lanţul raptului prin vīnzarea pe nimic - unor străini. Din acel moment, au intrat sub īnalta protecţie neocolonială.
    La concluzia dumneavoastră observaţiile mele ar fi următoarele :
    - Īn realitate, motivaţia pentru īmproprietărire a dr. Cojocaru nu putea fi şi una justiţiară. Dacă cetăţenii ar fi fost (asimilaţi cu) prizonieri īntr-un lagăr, īn regim de muncă forţată, atunci problema ar fi trebuit pusă īn termenii denazificării/decomunizării. “Gardienii” ar fi trebuit condamnaţi, iar victimelor ar fi urmat să li se plătească reparaţiile de rigoare. Fiindcă munca prestată de către salariaţii-victime/prizonieri nu putea naşte drept de proprietate. Astfel că, pentru prizonierii din lagărele de concentrare naziste (mai nou şi pentru foştii noştri deţinuţi politici) nu s-a pus problema īmproprietăririi lor cu părţi din capitalul Germaniei. Sau cu părţi din capitalul Romāniei. Ci doar a taxării urmaşului asumat al călăului : Republica Federală Germană, respectiv Romānia.

    - Īn condiţiile date, īmproprietărirea nu putea fi nici una justă nici una echitabilă. Gāndiţi-vă doar la criteriile după care era “retribuit㔠munca īn Romānia socialistă şi după ce criterii este plătită acum munca salariată, după 1990.

    - Dr. Cojocaru nu a fost de acord cu folosirea termenului de retrocedare. Motiv pentru care l-a evitat cāt a putut. Termenul īmi aparţine īn exclusivitate.

    - Dr. Cojocaru vorbeşte - repet - despre Legea 15/1990, ca principal instrument al jafului, nu de 22 de ani, ci numai de 16. Doar după ce a acceptat teza mea privind imprescriptibilitatea şi inalienabilitatea drepturilor de proprietate ale romānilor, consfiinţite prin Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965. Teză la care a renunţat īntre timp. Atāta vreme cāt despăgubirile nu-l mai preocupă…

    - Niciodată, īn nici o discuţie publică sau privată pe care am avut-o cu dr. Cojocaru, dsa nu m-a lăsat să īnţeleg că refuză/evită soluţia confiscării din motive de tactică politică, sau din teama de urmările la care s-ar expune. Nu pretind prin aceasta că dl Cojocaru - deşi ne cunoşteam de atāta vreme - ar fi avut deplină īncredere īn mine şi că, dacă ar fi nutrit astfel de gānduri, mi le-ar fi şi comunicat. De altfel, dacă lucrurile ar fi stat astfel, adică dacă dr. Cojocaru ar fi (fost) partizanul confiscării, ruptura dintre noi nu s-ar fi produs.


    Argumentul Popa.

    Īn ceea ce mă priveşte, la debutul conspectului spuneţi :
    (1) Domnul Şerban Popa a īmpărtăşit cauza domnului Cojocaru, pīnă īn momentul īn care acesta a declarat că nu se poate umbla la īnstrăinările "legale", deci că păgubaşii lanţului criminal al tranziţiei trebuie despăgubiţi din fonduri create de acum īncolo, prin metodele expuse īn noua sa lege şi nu - īn primul rīnd - prin confiscarea īn bloc a prăzii acumulate de părtaşii la furt. El respinge ferm ideea de a lăsa capitalul īn mīinile profitorilor necinstiţi şi de a se apela la căi discutabile (artificiale) de redistribuire a averii, pentru a se da o şansă (puţin plauzibilă , avīnd īn vedere puterea economică lăsată īn mīinile Mafiei) perdanţilor Tranziţiei. El recunoaşte că poporul romān nu pare capabil/doritor să susţină o platformă politică radicală, dar atrage domnului Cojocaru atenţia că profitorii nu se vor lăsa jumuliţi nici parţial, prin impozitare, ci vor opune feroce rezistenţă - deci compromisul īncercat acum de autorul vechii legi nu aduce nimic, īn schimbul renunţării la a se cere dreptate totală. Duşmanul nu se va lăsa īnşelat de concesii iar combatanţii din propria tabără īşi vor pierde motivaţia - din cauza lor. Obiectivul confiscării ne permite să pierdem măcar demn, luptīnd pentru adevăr.
    La cele de mai sus, observaţia mea, deşi singulară este una de substanţă. Astfel : Dacă obiectivul nostru este confiscarea, atunci NU vom pierde. Indiferent cāt timp va trebui să aşteptăm şi indiferent cu cāt ne vom alege. Pentru că, dacă ne vom propune un ASTFEL de obiectiv, obiectivul va deveni IDEAL. Confiscarea ca obiectiv/parte a unui proiect naţional nu presupune, desigur, obligativitatea bunăstării. După cum nici impozitarea progresivă ca obiectiv/parte al unui proiect economic nu presupune obligativitatea bunăstării. Confiscarea va presupune, īn schimb, şi va conduce, odată īnfăptuită, la reaşezarea societăţii romāneşti īn matca normalităţii. Normalitate pe care poporul romān, după suferinţa īndurată aproape trei sferturi de veac (mai īntāi sub călcāiul socialismului şi apoi sub şenilele tranziţiei), are TOT dreptul să o pretindă de la istorie. Inclusiv sub forma DREPTĂŢII sociale ca IDEAL. Īn schimb impozitarea progresivă va reduce totul la satisfacerea unor nevoi materiale, pentru populaţie. Cu preţul pierderii demnităţii individuale şi colective. Pierdere care, la rāndul ei va atrage padubele materiale de rigoare, căci slugile cāştigă mult mai puţin decāt stăpānii. Şi aşa mai departe. Voi reveni la această temă.

    Ca o completare dumneavoastră adăugaţi :
    (2) Domnul Şerban nu răspunde la observaţiile domnului Cojocaru privind previzibila presiune internaţională, dar putem intui că īşi dă seama că nu putem face ce ar trebui īn interiorul UE (unde probabil am fost băgaţi de securicomunişti tocmai pentru a fi protejate acumulările jefuitorilor). Se pare īnsă că nu e atīt de speriat de ameninţarea că am fi "scoşi din Europa", dacă īndrăznim să ne recuperam ţara furată. Intr-adevăr, această măsură extremă care s-ar putea lua asupra noastră pentru că nu ne lăsăm sufocaţi de puroi, ar echivala cu o recucerire a independenţei naţionale.
    Precizarea mea care, de fapt, se găseşte şi īn textul analizat de dumneavoastră este următoarea : Noi vom avea, nu peste foarte mult timp, de īndurat dispariţia Romāniei ca stat unitar. Respectiv īmpărţirea ei. Aşa cum s-a īntāmplat, de exemplu, cu Polonia īn secolul al XIX - lea. Sau, mult mai puţin probabil, vom suferi o ocupaţia (militară) străină. Imediat după episodul Kosovo am fost conştient, ca şi dr. Cojocaru, de altfel, de tăvălugul care ne aşteaptă. Există o singură modalitate de a īncerca să rezistăm : IDEALUL despre care am amintit.

    Aşadar, dacă ar fi să citim īn cheie fragmentul care urmează din comentariul dumneavoastră :
    (3) Scopul principal al domnului Popa este dreptatea socio-economică, cu trimitere la dreptul natural, dar şi cu acoperire īn cel contractualist. Vrea să facem confiscarea, ori/şi pentru că e drept ori/şi pentru că avem motive formale. El consideră că toţi cei care au cumpărat sub preţ bunurile gestionate de uzurpatorii statului postdecembrist sīnt complicii profitori ai unui act criminal, deci trebuie deposedaţi necondiţionat de cīştigul ilicit - īn bloc şi fără alte cercetări. Domnul Popa contrapropune deci platformei actuale a domnului Cojocaru ideea anulării rapide a actelor vicioase şi returnării bunurilor furate la proprietarii de drept. După care, cumpărătorii deposedaţi să aibă dreptul la despăgubiri - dacă īşi dovedesc buna credinţă. Dar, remarcă domnul Popa, multora le va fi greu/imposibil să justifice provenienţa banilor cu care au cumpărat. Iar īn alte cazuri, se vor putea dovedi ilegalităţile comise cu ocazia īnstrăinării.
    Atunci răspunsul meu va trebui să fie : Īnţelesul lui, al fragmentului, nu ar trebui să se rezume doar la aspectele punctuale ţinānd de dreptatea socio - economică, ci să facă trimitere tocmai la acel IDEAL.

    Adaosul dumneavoastră din comentariu :
    (4) Īn fine - adaug eu - fie ca afaceristul/speculatorul X (romān sau străin) să recupereze de la stat cele 600 000 de milioane plătite pentru un bun de 6 miliarde, dar acesta să revină statului - şi de aici poporului jefuit de restul de 5,4 miliarde. Sau, să recupereze cumpărătorul ultim cele 2 miliarde de la vreun Patriciu, căruia i le-a plătit, pentru un bun pe care acesta l-a obţinut fraudulos pe 200 milioane - bunul fiind īnsă recuperat de poporul proprietar.
    Se găseşte, ca soluţie, implicit şi īn textul meu, deoarece este soluţia cea mai plauzibilă. Ea va fi probabil rezultatul unor negocieri dure, menite să le poarte reprezentanţii unui stat ce īşi va recăpăta demnitatea, după ce va trece prin purgatoriul reformării şi după ce īşi va recupera credibilitatea īn faţa propriilor săi cetăţeni.

    Īn sfārşit referitor la ultimul fragment din subcapitol :
    (5) Axat pe obligaţia morală absolută, domnul Popa aduce critici/completări motivărilor propuse de domnul Cojocaru pentru măsurile economice promovate. Daca lanţul de infracţiuni nu este integral criminal, pe ce temei moral ne apucăm să confiscăm prin impozitare, revigorīnd puterea căpuşei statale/maşinăriei birocratice?Doar pentru că s-a creat capital prin exploatarea muncii? Dar asta se īntīmplă şi īn capitalism! De altfel, deosebirile dintre capitalism şi socialism se estompează periculos - consideră el - dacă admitem că īn socialismul real la care am fost supuşi proprietatea a fost a statului. Ar īnsemna că aşa-zisul experiment comunist a fost o farsă, peste tot, şi aşa-zisa alternativă la capitalism… īncă nu a fost īncercată. (Si dacă totul este īntr-adevăr o farsă, īn "ştiinţa politică"?

    Răsturnīnd confuzia stat-popor, domnul Popa ar observa că şi īn societăţile "capitaliste" o mare parte din capital este aspirat de stat, deci devine proprietate comună…socialistă). Pentru a nu rata o bună justificare a confiscării, domnul Popa ne īndeamnă să nu concedem modificarea retroactivă a statutului Romāniei socialiste, īntr-un fel de capitalism de stat; ci să folosim imparabil faptul că socialismul a presupus (fapt consemnat īn Constituţii) proprietatea comună a poporului - statul fiind numai gestionarul ei. De ce să admitem că Legea 15/90 ar fi putut opera trecerea avuţiei comune a populaţiei (aşa cum era declarată, īn dreptul RPR/RSR - rămas valabil) īn proprietatea privată a unor "societăţi comerciale", care să o poată īnstrăina? Nu se punea şi nu se pune problema unei īmproprietăriri, spune domnul Popa, pentru că īntregul capital aparţinea şi aparţine imprescriptibil (īn devălmăşie) foştilor cetăţeni ai Romāniei socialiste. Şi el trebuie să revină proprietarilor de drept, ca orice bun furat, chiar dacă (tocmai pentru ca) starea de fapt (regimul de exploatare a proprietăţii) a fost perturbată criminal. Rămīnīnd de văzut cum trebuie trataţi cei care au făcut troc cu bunuri furate. De ce-am prezuma de altfel, īn ciuda evidenţei, că respectivii cumpărători/profitori/complici au fost inocenţi, că nu au observat că iau bunuri la o sutime din preţul normal, că nu au ştiut la ce jaf participă, că nu au cunoscut Constituţia īncălcată de Legea 15 (necunoaşterea legii neputīnd fi invocată ca scuză)?
    Vă voi face cunoscută o īntāmplare cāt se poate de pilduitoare. Īn 1994, la Romānia liberă, am dat spre publicare cāteva articole pe tema proprietăţii. Īn mod cu totul surprinzător au fost publicate toate. Cu excepţia ultimului. La sfārşitul lui avertizam īn clar pe viitori cumpărători ai capitalului romānesc că se supun riscului de a rămāne fără bunurile dobāndite deoarece urmau să achiziţioneze lucruri furate…

    Punctul meu (adică al dumneavoastră) de vedere.

    Ziceţi dumneavoastră, la īnceput, cāt se poate de diplomatic :
    (1) Impărtăşesc cu cei doi domni dorinţa ca romānii să iasă demn din mizerie şi convingerea că ei au fost jefuiţi monumental după 1990. Respect īnţelepciunea reformatorului Cojocaru, care a luat notă de dificultăţile cu care se īnfruntă setea de dreptate (si mă miră că īşi conservă toată dragostea pentru o populaţie care s-a comportat lamentabil īn aceşti 22 de ani - fie ea şi victimă a unui proces de degenerare forţată de tip Piteşti). Īn problema esenţială a confiscării, sīnt īnsă de aceeaşi părere cu domnul Şerban Popa, pentru că şi eu am, īn primul rīnd, preocupari justiţiare, de īnsănătoşire socială, necesităţile economiei distributiste operīnd -pentru mine- īn plan secund (asta şi pentru că ele sīnt construcţii ipotetice, īn timp ce nedreptatea comisă - e un fapt īmplinit).

    Am studiat īmproprietăririle agrare (1864,1881,1921,1945), care au avut şi ele esenţă distributistă, şi le-am observat efectele benefice, dar şi carenţele/limitele, unele inevitabile, altele datorate slabei viziuni sistemice şi nivelului insuficient de moralitate. Scepticismul temperat mă īmpiedică să plătesc cu renunţări la adevăr soluţiile miracol. Consider deci legitim/lăudabil zbuciumul domnului Popa pentru a-l determina pe domnul Cojocaru să nu cedeze teren īn problema confiscărilor şi anulărilor, compromiţīndu-şi astfel īndelungata luptă. Dar e vorba - recunosc - de o consonanţă subiectivă, avīnd īn vedere că şi eu l-am rugat pe domnul Cojocaru (public) cam acelaşi lucru şi cam cu aceleaşi argumente.
    Iar eu zic : Să lăsăm, politeţurile şi să privim lucrurile, īn faţă, cu curaj. La fel ca Rudyard Kipling care spunea : “Dă-mi Doamne curajul să schimb ceea ce pot schimba, tăria să īndur ceea nu pot să schimb şi īnţelepciunea să pot recunoaşte diferenţa.” Prin urmare, cel puţin din acest punct de vedere, distincţia fundamentală cu care trebuie să operăm este cea legată de răspunsul la īntrebarea : statul romān a furat de la poporul romān īntreaga avere care aparţinea acestuia din urmă, prin promulgarea Legii 15/1990, sau nu ? Dacă răspunsul este DA, atunci vom avea o anumită problemă de rezolvat şi, implicit, o anumită cale de urmat. Dacă răspunsul este NU, atunci vom avea o altă problemă de rezolvat şi o altă cale urmat. Care nu vor face īnsă obiectul demersului meu. Īn plus, dacă tot a venit timpul să spunem lucrurilor pe nume, nu despre aceea īnţelepciune care a luat notă de dificultăţile cu care se īnfruntă setea de dreptate este vorba īn ceea ce-l priveşte pe dr. Cojocaru. Dsa a ales calea pe care a ales-o, īn mare măsură datorită dorinţei de a evita asocierea cu unul sau mai mulţi jurişti, pentru a (re)fundamenta juridic Varianta. Jurişti care, neīndoielnic, ar fi ridicat, de la bun īnceput, pretenţii de coautorat.

    Drept aceea, nu pot fi de acord cu dumneavoastră nici măcar atunci cānd spuneţi :
    (2) Mi se pare īnsă inoportun conflictul teoretic dintre ei privind izvoarele de drept ("sediile" - īn jargon juridic) ale reparaţiei economice postcomuniste. Am observat şi eu la un moment dat (studiind lucrări de drept comunist, pentru a face faţă proceselor īn care m-am angrenat) că Tovarăşii au pretins că proprietatea "de stat" ar fi de fapt a īntregului popor, statul fiind doar un administrator, un fel de intermediar. Aşadar, juridic, capitalul RSR aparţinea īn comun poporului - şi observaţiile domnului Popa sīnt formal juste. Distincţia "privat"/"public" fiind nesemnificativă la nivelul proprietăţii, ci introducīnd doar restricţii de īnstrăinare. Partea "publică" este declarată inalienabilă, deci nu poate face obiectul unor vīnzări, īn timp ce partea privată este un instrument prin care statul-administrator poate face tranzacţii, presupus echitabile şi oportune, īn vederea īndeplinirii optime a sarcinilor de gestiune a avuţiei colective.
    Ca răspuns la cele de mai sus : Voi relua pentru dumneavoastră, depănarea unui fir, deopotrivă istoric şi logic, pentru a vă face să īnţelegeţi că īncă sunteţi prizonierul unei manipulări pe cāt de veche pe atāt de subtilă. Aşadar, pe scurt şi fără false pudori, esenţa problemelor cu care (īncă) ne confruntăm rezidă īn faptul că conspiraţia comunistă nu a fost conspiraţia celor mulţi, săraci şi oropsiţi īmpotriva celor puţini, bogaţi şi puternici pentru a-i desfiinţa, „ca clasă”. Dimpotrivă. Conspiraţia comunistă a fost (şi īncă este) conspiraţia celor puţini, bogaţi şi puternici īmpotriva celor mulţi săraci şi oropsiţi pentru a-i putea menţine īn aceeaşi stare. Această conspiraţie (ca parte a unui proiect mult mai vast) a avut deci un rol preventiv. Acela de canalizare a nemulţumirilor, de manipulare a acţiunilor şi de control al liderilor cu scopul final al discreditării “utopiei”. Ceea ce iată, conspiratorii au şi reuşit īn cea mai mare parte.

    Cea ce īnseamnă că, din punctul de vedere al realităţilor efective, societatea omenească, īn ansamblul ei, a depăşit demult pragul a ceea ce, īn mod peiorativ şi dispreţuitor. este denumit de către intelectualii subţiri ca fiind “teorie a conspiraţiei”. Cānd, de fapt, noi ne aflăm băgaţi pānă īn gāt (tocmai de către conspiratorii īnşişi) īn plin㠓practică a conspiraţiei”. Iar conceptul cheie asupra căreia, la jumătatea secolului al XIX-lea, s-au concentrat conspiratorii pentru a īşi atinge scopurile a fost acela de desfiinţare a proprietăţii private şi de īnlocuire a ei cu proprietatea comună/social(ist)ă asupra mijloacelor de producţie (capitalului). A se vedea, de altfel, explicaţia cāt se poate de clară şi la obiect pe care Marx şi Engels o produc “in nuce” īn paginile Manifestului comunist privitoare la ce īi deosebeşte pe comunişti de toţi ceilalţi.

    Consecinţa implacabilă a introducerii şi promovării acestui concept fundamental, cel al proprietăţii comune, a fost aceea că, prin punerea sa īn practica naşterii statelor socialiste, acest tip de proprietate urma să definească, īn general, noua viitoare societate şi, īn particular, să elimine statul ca posibil (unic) proprietar. Motivaţia fiind una cāt se poate de evidentă. Statul socialist fiind (ca orice alt stat) o entitate SINGULARĂ distinctă de popor şi, totodată, compactă (indiferent că īl considerăm ca fiind organizaţie, persoană juridică sau subiect de drept) nu poate fi proprietarul (unic al) bunurilor. Pentru că dacă ar fi (singurul) proprietar de bunuri atunci nu ar putea fi decāt un proprietar privat. Calitate incompatibilă īnsă cu dogma marxistă care proclamă tocmai desfiinţarea proprietăţii private. Aşadar, ab initio, statul socialist nu poate fi proprietar de capital. Şi acest lucru nu poate decāt să se reflecte īn Constituţia unui stat socialist, act care este - chiar şi īn socialismul real - expresia izvorului de drept. Iar īn cazul īn care acest lucru nu se īntāmplă, atunci statul cu pricina nu este unul socialist. Ca atare, nu poate exista “proprietate socialistă de stat”, pentru că proprietatea socialistă este o proprietate comună (īn devălmăşie) a mai multor proprietari. Īn vreme ce proprietatea statului nu poate fi decāt una singulară, a unei singure entităţi. Deci privată.

    Cu alte cuvinte, din această cauză, adevărata semnificaţie a sintagmei proprietate de stat este : proprietate ADMINISTRATĂ de către stat. De altfel, nu este de prisos să fac următoarea observaţie : limba romānă nu reţine expresii de felul “proprietate de Popescu” sau “proprietate de societate comercial㔅, ci doar exprimări de felul proprietate a lui Popescu, sau proprietate a societăţii comerciale. Aici, īn paragraful de mai sus privitor la „proprietatea socialistă de stat”, este deconspirat aşadar “călcāiul lui Ahile” al socialismului real, dar şi al marxismului īn general.

    Problema de rezolvat, din punctul meu de vedere, fiind aceea de a descoperi dacă acest călcāi a lui Ahile este unul intenţionat fabricat şi lăsat cumva intenţionat la vedere, sau dacă problema proprietăţii - īn mod fatal nerezolvată, pentru că este nerezolvabilă - nu ascunde, pe undeva, o altă bombă cu ceas şi mai devastatoare.

    Pe de altă parte, revin cu precizarea făcută anterior (īn materialul pe care deja vi l-am trimis ca o introducere la prezenta), privitoare la dreptul de proprietate, pentru a reitera faptul că dreptul de proprietate este un drept real - patrimonial. Ceea ce face ca regimul proprietăţii să fie unul imperativ. Nicidecum unul optativ. De unde rezultă că dacă un bun aparţine cuiva anume, atunci respectivul bun nu poate să aparţină şi altcuiva. De unde se vede, īn consecinţă, că nimeni nu poate fi proprietarul unui bun īn numele altcuiva. Adică, pentru a veni la subiectul care ne interesează, dacă un bun aparţine poporului atunci el nu poate aparţine (şi) statului. Deci fabricile, uzinele, etc. nu pot aparţine statului ca bunuri ale īntregului popor. Dacă fabricile, uzinele, etc. aparţin poporului, atunci singura calitate a statului īn raport cu ele poate fi (dar nu este obligatoriu să fie) aceea de administrator/gestionar. Se vede, sper, din cele de mai sus că, īn privinţa modului de a aborda problemele, chiar dacă el este unul posibil şocant, mă aflu foarte departe de literatura conspiraţionistă de tipul Jan Van Helsing, de exemplu. Pe care, de altfel, o consider, nu fără temei, ca fiind o componentă manipulatorie a conspiraţiei īnsăşi.

    Mai departe, nici cu afirmaţiile dumneavoastră ulterioare nu pot fi de acord :
    (3) Nu cred că distincţia īntre "proprietatea statului" şi "proprietatea poporului", sau diferenţa dintre cele doua motivări ale dreptăţii (recompensarea muncii exploatate īn lagăr sau redistribuirea avuţiei comune) e atīt de importanta īncīt să ducă la ruptură īntre doi vechi camarazi. Ce este īn fond statul, ca tip de fiinţare? Īn ce sens are el "personalitate juridică" şi intră el ca subiect (de drept) līngă verbul "a avea"? Să comparăm situaţia sa cu fiinţarea şi avuţia persoanei sau cu regimul altor "fiinţări" compuse artificial - cum ar fi firmele şi asociaţiile. Vom observa imediat că, aşa cum o firma are proprietăţile, structura şi fiziologia ei, dar are īn spate nişte acţionari (persoane-īn final), statul are şi el īn spate -īn final- īntreaga populaţie, a cărei avuţie colectivă o administrează. Deci o "proprietate de stat" aparţine tot comunităţii poporului! Această dualitate era chiar teza pe care o propovăduia dreptul comunist: că deşi gestionarul e statul, adevăratul proprietar este poporul. De aceea "infracţiunile īmpotriva avutului obştesc" priveau daunele aduse "īntreprinderilor de stat". Chiar bunurile "societăţilor comerciale", care sīnt componente ale statului, aparţin īncă poporului reprezentat de stat ! Legea 15 nu este vīrful activităţii criminale a celor care au jefuit poporul romān, ci doar un instrument tehnic- esenţial- īn procesul longitudinal al spolierii. Chiar şi īn urma ei, bunurile trecute īn gestiunea societăţilor comerciale aparţineau īncă poporului-proprietar īn comun, aşa cum aparţinuseră şi īnaintea ei, cīnd le gestiona statul comunist.
    Şi vă răspund : Motivele dezacordului meu referitoare la fragmentul de mai sus le găsiţi īn explicaţiile anterioare. Īn plus, paralela dumneavoastră īntre firme şi asociaţii care au īn spate acţionariatul propriu, pe de o parte şi statul care are īn spate īntreaga populaţie este una greşită. Pe scurt, motivaţia fiind aceea că firmele, societăţile au ca temelie a fiinţării lor un contract economic, īn vreme ce statul fiinţează īn baza unui contract social. Deci īn zilele noastre, o proprietate de stat aparţine doar statului. Nicidecum (şi) poporului.

    Statul, ca orice alt capitalist, este proprietarul īntreprinderii, īn vreme ce īntreprinderea este proprietara patrimoniului
    . Īn ceea ce priveşte distincţia īntre proprietatea privată a statului şi proprietatea publică ale statului postsocialist lucrurile sunt cāt se poate de clare. Potrivit Constituţiei şi legilor īn vigoare şi una şi cealaltă sunt proprietăţi PRIVATE ale statului. Lor aplicānduli-se acelaşi regim imperativ de care aminteam. Deosebirea dintre ele constă īn faptul că proprietatea publică este inalienabilă. Poporul, la care dumneavoastră faceţi trimitere cu referire la proprietatea publică, nu are nimic de a face cu ea. Comparativ cu dreptul actual, dreptul socialist se afla īntre Scylla şi Caribda şi prefera (inclusiv īn redactarea constituţională) o exprimare sibilică, eufemistică, chiar metaforică. Pentru că, īn dreptul socialist, poporul era (potrivit dogmei marxiste) proprietarul socialist, īn comun, īn devălmăşie, dar direct al bunurilor mijloace de producţie. Adică al patrimoniului īntreprinderilor : al strungurilor, camioanelor, locomotivelor, clădirilor, etc. Infracţiunile īmpotriva avutului obştesc nu puteau fi, deci, denumite altfel decāt ca infracţiuni īmpotriva avutului obştesc, īntrucāt bunurile (īntreprinderile) despre care se făcea vorbire nu aparţineau statului, ci direct poporului, obştei. Şi, prin urmare, aşa după cum am precizat şi īn „Adevărul despre Legea Cojocaru”, nu puteau fi pedepsite infracţiuni săvārşite īmpotriva a ceea ce nu exista : “proprietatea socialistă de stat”, ca proprietate aparţinānd statului.

    Īn consecinţă, dacă facem acum referire la situaţia de după promulgarea Legii 15/1990 lucrurile sunt, din punctul meu de vedere, cāt se poate de clare şi le-am şi expus deja ca atare. Promulgarea Legii 15/1990 a reprezentat, īn sine, comiterea a, cel puţin, unei infracţiuni majore : “furt calificat săvārşit īn dauna avutului obştesc”, conform art. 223 cod penal aflat īn vigoare la acea dată. Dacă, nu cumva, īncadrarea era direct „subminarea economiei naţionale”, infracţiune pe care nici actualul cod penal, asemenea celui socialist, nu o prescrie. Iar furtul, īn nici un fel de drept - fie el socialist, sau capitalist - nu crează drept de proprietate. De aceea, chiar şi după promulgarea Legii 15/1990, poporul romān continuă să fie proprietarul de drept al averii sale deţinute īn comun īnainte de 1990. Drept aceea, promulgarea Legii 15/1990 chiar ESTE vārful activităţii criminale săvārşite īmpotriva poporului romān.


    Ceea ce aduceţi dumneavoastră īn discuţie īn fragmentul următor şi anume :
    (4) De-abia prin distrugerea şi īnstrăinarea averii colective de către "băieţii deştepţi" s-a īmplinit prelungita infracţiune continuată. De unde - temeiul solid al nulităţii absolute a respectivelor "privatizări" şi necesitatea pedepsirii vinovaţilor pentru "tranziţia criminala".
    Se referă, īn principal, la infracţiuni săvārşite īn formă continuată de trafic cu bunuri furate şi la infracţiuni conexe acestora. Numai că ele au īn vedere, de data aceasta, nu păgubirea proprietarului - poporul romān - care deja a fost păgubit prin promulgarea Legii 15/1990, ci (auto)păgubirea voluntară a hoţului īnsuşi, adică a statului. Ceea ce īnseamnă, cu alte cuvinte, că temeiul solid al nulităţii (absolute a) respectivelor privatizări nu īl constituie īnstrăinarea şi/sau distrugerea de bunuri furate, ci tocmai furtul lor ca atare.

    Ca o primă formulare, sentinţa dumneavoastră pare a fi deci următoarea :
    (5) Aşa că aş da credit domnului Cojocaru, cīnd semnalează domnului Popa că a căzut pradă unui formalism. Dar şi domnului Popa, cīnd afirmă că e mai preocupat de aspectele juridice decīt domnul Cojocaru. Reproşīnd acestuia că īncearcă un compromis nefericit pentru a trece de rezistenţa afaceriştilor īmbogăţiţi murdar, domnul Popa face altul, pentru a īnvinge inerţia/rezervele/rezistenţa juriştilor. Ambii par a nutri iluzii privind aliaţii potenţiali, captaţi din rīndurile duşmanului. Alături de afaceriştii īmbogăţiţi necinstit, juriştii postcomunişti sīnt şi ei fatal implicaţi īn marea crimă care a lovit poporul romān, au fost plătiţi ca să legitimeze nedreptatea, de aceea nu pot sprijini o reformă radicală, "nu īnţeleg" decīt argumentele venite de la stăpīnii/complicii lor şi nu se lasă convinşi teoretic să treacă de cealaltă parte.
    Iar răspunsul meu este următorul : Formularea sentinţei, nu este cea corectă īn ceea ce mă priveşte. Pentru că nu mai nutresc demult nici un fel de iluzii īn ceea ce īi priveşte pe juriştii postcomunişti. Nici īn ceea ce īi priveşte pe juriştii proveniţi din generaţiile anterioare lui 1989. Asupra cărora m-am lămurit definitiv īn 1994, cu prilejul tentativei mele de a trezi conştiinţele. Căci am stat atunci şi ulterior (degeaba) de vorbă cu o bună parte din crema juriştilor : Vasile Gionea, Toma Dragomir, Gh. Ghiga, Eliodor Focşeneanu, Gh. Limona, Corneliu Turianu, ş.a.m.d. Cu toţii au fugit de mine, de īntrebările şi de propunerile mele ca dracul de tămāie. Dar nici īn ceea ce īi priveşte pe juriştii tineri (mulţi făcuţi la apelul de seară īn universităţile private şi, de asemenea, mulţi dintre ei īnregimentaţi īn partidele politice) nu pot aduce mărturie că am făcut un cāt de mic progres īn a reuşi să le trezesc interesul şi să īi determin să colaboreze.

    Pe de altă parte, ca o a doua formulare a sentinţei dumneavoastră, faceţi următoarele afirmaţii :
    (6) Acum revin la pledoaria domnului Popa, atīt de preocupat să contrapună o justificare puternică a confiscării… īncīt a căzut īntr-o capcană, pe care sigur nu o dorea. Aceea de a recurge argumentativ la legislaţia fostului regim, legitimīnd implicit dreptul comunist şi pretenţiile Dreptului īn general de fi izvorul realităţii sociale. Incercīnd să combată (in termenii dragi juriştilor postcomunişti) concesia practică făcuta de domnul Cojocaru acaparatorilor avuţiei poporului, domnul Şerban recurge la concesia teoretică de a legitima Constituţiile şi legislaţia comunistă…. şi chiar aplicabilitatea acestora după 1990! Acest demers poate fi util pentru a da peste nas promotorilor "continuităţii juridice", cărora domnul Şerban le contrapune un argument fatal (pentru securicomuniştii īmbogăţiţi): dacă legile comuniste sīnt respectabile, atunci toate manevrele de privatizare din timpul "tranziţiei" trebuie anulate. De unde, ne-am putea alege cu un acord mai larg privind criminalitatea legislaţiei comuniste, pe care Justiţia nu vrea să o recunoască, de 22 de ani - ca să nu se autodenunţe. Argumentul Popa este deci un excelent instrument pentru a impune un adevăr mai mare decīt acela - trivial- al proprietăţii comune: că regimul comunist a fost criminal, cu legislaţia lui cu tot.
    Afirmaţiile dumneavoastră mă fac să constat că acestei a doua formulări a dumneavoastră trebuie să i se adauge o explicaţie mai amplă privitoare la natura şi efectele (criminale ale) comunismului. Astfel, din punctul meu de vedere, dogma comunistă fundamentală, cea a desfiinţării proprietăţii private, precum şi regimul politic instaurat pentru a o pune īn practică ar fi (fost) ab initio criminale dacă ele ar fi promovat confiscarea - fără discernămānt a - tuturor proprietăţilor private de la respectivii lor proprietari. Ori, nici teoria şi nici practica marxistă nu propun, de plano, o astfel de cale. Calea desfiinţări proprietăţii private de către comunişti este exproprierea. Adică trecerea bunurilor (capitalului) din proprietate privată īn proprietate comună cu plata către proprietari a unei (juste) despăgubiri. Excepţia, adică măsura confiscării, urmānd să se aplice doar īn cazuri speciale. De exemplu, īn cazul celor dovediţi ca “duşmani ai poporului”. Studierea Legii naţionalizării din 11 iunie 1948, fiind cāt se poate de instructivă pentru ambele situaţii. Aşadar, cel puţin la acest nivel de aproximare, se poate vorbi despre o natură criminală a teoriei şi practicii marxiste īn măsura īn care comuniştii īnşişi şi-au īncălcat propriile standarde. Şi evident, după cum bine, ştim ei şi le-au īncălcat cu brio, dacă se poate spune astfel. De cele mai multe ori īncălcarea făcāndu-se prin nesocotirea şi nerespectarea unei legislaţii (proprii) care nu conţinea, īn sine, prevederi care īncălcau drepturile omului şi ale cetăţeanului. Deşi au existat şi legi - cu precădere acte normative de ordin secundar, dar nu numai - care au reprezentat, prin ele īnsele, acte criminale/infracţionale ca tare. Deci Legea 15/1990, privită din acest punct de vedere, nu reprezintă o noutate. Ci o urmare „firească”, de tip infracţional, după modelul anterior brevetat. Şi de aceea şi monumentalul Petre Ţuţea avea perfectă dreptate atunci afirma că comuniştii “trebuie trataţi nu ca oameni politici, ci ca infractori de drept comun.”

    Īntr-o primă concluzie aşadar, ce rezultă din cele de pānă acum ? Rezultă că statele socialiste, respectiv cei responsabili cu guvernarea acestor state se fac vinovaţi de comiterea efectivă de infracţiuni majore īn oricare din următoarele două situaţii, singurele la care ne putem raporta ca fiind reale. Dar īn privinţa cărora, din varii motive, zic unii că nu (ne) putem decide care dintre ele a fiinţat īn realitate şi care nu.

    1. Situaţia īn care statul socialist a pus īn practică - īn primul rānd prin inserarea īn dreptul constituţional (socialist) - dogma marxistă, teoretică, a proprietăţii comune a īntregului popor. Provenită din exproprierea sau/şi confiscarea proprietăţilor private, capitaliste. El, statul, rezervāndu-şi doar rolul īn care era distribuit : acela de administrator. Calitate īn care īnsă se face vinovat de comportament infracţional (cuprinzānd practic toată paleta de infracţiuni) īmpotriva proprietarului īnsuşi al averii deţinute īn comun - īntregul popor.

    2. Situaţia īn care statul nu a pus īn practică dogma marxistă, teoretică, ci s-a autoproclamat proprietar al capitalului provenit din exproprierea sau/şi confiscarea proprietăţilor private, capitaliste. Calitate īn care se face īnsă vinovat de comportament infracţional (cuprinzānd practic toată paleta de infracţiuni) īmpotriva populaţiei pe care a redus-o astfel la starea de sclavie. Chiar dacă a procedat īn mod legal din punctul lui de vedere, dar de neacceptat pentru lumea civilizată, prin legi care au consfiinţit starea de sclavie ca atare.

    Convingerea mea este aceea potrivit căreia statul socialist romān s-a aflat īn prima situaţie. Poate că cea de a doua situaţie se potriveşte Chinei, nu ştiu, nu am studiat problema. Drept urmare, din punctul meu de vedere, calea de urmat pentru confiscare este aceea a folosirii īn totalitate a armelor pe care istoria de un veac şi jumătate a marxismului teoretic şi de o jumătate de veac de socialism real īn Romānia ni le pun, cu prisosinţă, la dispoziţie. Orice analist militar (şi nu numai militar) ştie că cea mai deplină victorie asupra adversarului este cea obţinută prin folosirea propriilor lui arme. Folosirea dreptului socialist ca temei/premiză şi justificare ale confiscării capitalului furat de către statul postsocialist de la poporul proprietar reprezintă, deci, CALEA REGALĂ de desfiinţare şi decredibilizare finală completă şi definitivă, fără reziduuri nocive, ale utopiei comuniste. Adică, de desfiinţare a utopiei īntr-un mod CONTRAR intenţiilor nutrite de oculta care a inspirat şi patronat utopia şi, mai nou, dar tot conform planului, continuă să o protejeze. După ce a retras-o, parţial, din scenă. Īn vederea unei viitoare posibile/probabile reciclări. După caz : fie ca bau - bau, fie, dimpotrivă, de ce nu, ca stindardul revopsit al unei la fel de utopice a “Treia Cale.”

    Capcana despre care vorbiţi nu este deci pentru mine. Este chiar pentru cei care au pus-o. Şi ei ştiu asta foarte, foarte bine. De aceea, din punctul lor de vedere, există o singură soluţie : să facă īn aşa fel īncāt să nu mai afle nimeni despre existenţa şi funcţionarea respectivei capcane.
    Modurile lor (este vorba aici, de elitele postcomuniste, executantele directe ale planului : īn primul rānd de guvernanţii din tot spectrul politic, dar nu numai) prefenţiale de a se comporta şi de a acţiona fiind, īn principal, două :

    1. Sloganul bolşevic, potrivit căruia “despre ceea ce nu se vorbeşte, nu există”
    2. Modelul Theodor Roosevelt, potrivit căruia „dacă nu-ţi poţi convinge duşmanii, īncurcă-i”.

  3. #3

    Default Re : Ioan Rosca : Numai dreptatea poate da legitimitate dreptului - interventie

    Īn condiţiile create de expunerea de mai sus redau acum finalul capitolului dumneavoastră :
    (7) După ce m-am cufundat şi eu un timp īn labirintica juridică care pare a-l fi acaparat şi pe domnul Popa, am remarcat faptul că efectul paradoxal al legalităţii antisociale nu este observat nici de "practicienii", nici de "teoreticienii" dreptului nedrept. Am īncercat apoi să scrutez fără prejudecăţi problema legitimităţii legii. Revin succint aici asupra unor idei expuse īn alte eseuri (http://www.ioanrosca.com/eseuri/justitiarism_criminalitatea_justitiei.htm).

    Legile unui regim nu au legitimitatea absolută pe care şi-ar dori-o unii prezumată mecanic. Ele deseori sīnt instrumente de impunere a unei criminalităţi de stat- fapt dovedit din plin şi de experienţa comunistă. Nu poţi repara maşinăria unui stat uzurpat de o bandă criminală, conservīnd legile de care s-a folosit crima, sau declarīnd că, pentru a fi corectate efectele lor, nu pot fi incriminate cauzele - retroactiv. La Nurenberg s-a admis dreptul de reparaţie supra-legală… Dar ca să recurgem şi noi la el, ar trebui să fim cīştigători… Măcar al unui război politic.

    Situaţia specială a malversaţiunilor juridice asupra populaţiilor supuse legilor nocive e (neīntīmplător) foarte puţin tratată īn teoria statului şi dreptului. Aflăm īn cele mai mici detalii ce se face atunci cīnd norma presupus justă e īncălcată, dar nu şi atunci cīnd norma dovedit criminală este impusă prin metode antisociale şi prezumţia legitimităţii e contrazisă de realitate. Nu dispunem de o teorie a pedepsirii abuzului prin drept. Totuşi, teoreticienii din afara zonei sinistrate (Europa de Est) au observat problema "justiţiei de tranziţie", sesizīnd că la prăbuşirea comunismului s-a creat o situaţie imposibilă pentru teza legitimităţii absolute a legii. Cum poate o societate să īşi revină dintr-o gravă degenerare, susţinută de un aparat legislativ uzurpat, dacă admite "continuitatea juridică" ca volant-obstacol īn calea schimbării salvatoare? O revoluţie reală se īnsoţeşte cu o revoluţie juridică. Īn perioada tranzitorie, pīnă cīnd este instalat noul cadru normativ, societatea mişcīndu-se liber, īn căutarea mai-binelui social.

    Sīntem īncă īn această situaţie şi nu ar trebui să ne ferim de legiferări revoluţionare, benefice şi juste. Să acţionăm pentru drepturile reale ale poporului romān jefuit, nu pentru a respecta nu ştiu care prevederi ale unor legi strīmbe. Nu ne trebuie justificare comunistă pentru dreptate. Intr-o democraţie reală, dacă majoritatea ridică un partid care propune măsuri legitime moral şi faste social - nimic nu poate opri legiferarea. Punctul meu de vedere faţă de disputa īntre abordarea "economicistă" şi "juridicistă" este deci o abordare "politicistă": un popor lovit de nedreptate genocidară trebuie să-şi organizeze viaţa īncīt să īşi revină, să impună legile necesare pentru a reintra īn normalitate. Avem dreptul la noi temeiuri de drept, cele de care societatea are nevoie ca să se īnsănătoşească. Trebuie să avem curajul de a motiva confiscările, anulările şi despăgubirile pe prioritatea binelui social, adică a vieţii-scop, asupra Dreptului-mijloc, care trebuie să o slujească, nu să o otrăvească. Sīnt de acord cu domnul Cojocaru, dacă spune: să facem ce trebuie şi vom justifica juridic īn consecinţă. Sīnt de acord cu domnul Şerban dacă spune: să găsim justificări juridice solide, dacă sīntem īmpiedicaţi să facem dreptate. Cele două abordări pot converge. Numai să se obţină majoritatea democratică, īn sprijinul măsurilor corectoare. Ceea ce nici eu nu prea cred că se va reuşi, datorită adīncii degenerări inoculate victimelor prin implicare compromiţătoare ("descurcare") sau resemnării, īn urma unei prelungite neputinţe individuale şi colective ("lehămitire").

    Dar, pe de o parte, fără un mesaj clar, tăios, incitant, şansele de reanimare a spiritului justiţiar devin absolut nule. Şi - pe de alta - lupta celor ramaşi īntr-un joc cu miză confuză īşi pierde nobleţea, devenind psihoză politică, drum dureros spre alienare sterilă.
    La care eu vă răspund : Constat că fragmentul citat se potriveşte foarte bine cu expunerea mea, imediat anterioară care, pare a fi avut darul să prefaţeze cumva expunerea dumneavoastră finală. Astfel, din punctul meu de vedere, ceea ce dumneavoastră identificaţi ca legitimitate a legii nu este altceva decāt adevărul cauzal, definibil īn conţinut. Deci aristotelic : ca adecvare la realitate. Dacă adoptăm acest punct de vedere, absolut rezonabil, vom fi feriţi de exagerarea legităţilor absolute, tocmai pentru că nu va exista o legitimitate absolută, īntrucāt legitimitatea se va raporta la adevăr, iar adevărul la realitate. Este cāt se poate de simplu şi de bun simţ. Ideile (platonician vorbind) nu aparţin lumii acesteia. După cum nici Īmpărăţia lui Hristos-Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Ceea ce īnseamnă că dreptul putea avea pretenţii de a transcede realitatea doar dacă se raporta la Divinitate. Sau cu alte cuvinte la Idee. Odată ce oamenii au renunţat la Dreptul Divin, deci la Revelaţie (nu degeaba īn intervenţia mea precedentă făceam referire la Kant care pomenea despre “Cerul īnstelat de deasupra noastră şi despre legea morală din noi”) legătura s-a rupt. Să sperăm că nu definitiv. Oricum, īn situaţia īn care ne aflăm, este limpede că avem nu numai posibilitatea, ci şi datoria de a legifera potrivit adevărului nostru, adecvat la realitate aşa cum o trăim noi.

    Dumneavoastră spuneţi : ''...o revoluţie reală se īnsoţeşte de o revoluţie juridică''. Perfect de acord. Precedentele există. Dar īn cazul nostru, privitor la rezolvarea problemei proprietăţii, nici măcar nu va fi nevoie de o revoluţie juridică pentru a ne recăpăta bunurile furate. Şi nu va fi necesar nici să avem curajul să motivăm, confiscările, anulările şi despăgubirile. Practic, īn cazul confiscării cel puţin, va fi suficientă punerea īn aplicare de către procuratură şi poliţie a măsurii de confiscare/sechestru asigurator, dictată/dispusă de un tribunal abilitat, care să constate comiterea infracţiunii de furt. Comisă eventual chiar de autori rămaşi, deocamdată, necunoscuţi la data pronunţării măsurii de confiscare. Ceea ce, desigur, nu va reprezenta un impediment pentru declanşarea/continuarea unei anchete care să facă lumină pānă la capăt īn ceea ce-i priveşte pe autorii furtului şi pe complicii lor. Īn acest caz pot să vă garantez c㠓justiţia īşi va face datoria” (pentru a cita un şablon din argo-ul tv) deoarece, odată deposedaţi de averile acumulate, suspecţii se vor transforma repede īn īnvinuiţi, apoi īn condamnaţi şi, īn final, īn puşcăriaşi. Oricum, prin textul pe care vi l-am remis „De ce suntem īn rahat şi cum ieşim din el ?” scris acum aproape un an, am venit, sper, īn īntāmpinarea viziunii dumneavoastr㠄politiciste”. Pentru că, īn condiţiile date, nu am crezut şi nu cred nici o secundă īn şansele de succes ale unei acţiuni īn instanţă care să ducă la confiscarea capitalului furat prin Legea 15/1990. De aceea am fost şi am rămas circumspect faţă de iniţiativa legislativă a dr. Cojocaru prin care dsa a depus la Parlament (prin intermediul senatorului Ioan Ghişe, dovedit, de altfel, drept colaborator al securităţii) proiectul său de lege. Singura justificare a unui astfel de gest - comis, nădăjduiesc, cu bună credinţă - fiind, probabil, una politică. Aceea de a demonstra reaua credinţă a deputaţilor şi senatorilor şi de face cunoscută o figură politică charismatică : cea a dr. Cojocaru. Deci, după cum spuneam, am fost şi am rămas (cel puţin deocamdată) circumspect faţă de o posibilă acţiune īn instanţă pe tema confiscării capitalului furat. Mai ales datorită pericolului de manipulare şi discreditare prin media a acţiunii īn sine.

    Īn ceea ce priveşte faptul că veţi fi de acord cu dr. Cojocaru dacă dsa va spune : „să facem ce trebuie şi vom justifica juridic īn consecinţ㔠trebuie să vă atrag atenţia că, īn prealabil, va trebui să fiţi de acord că ceea ce vrea să facă dr. Cojocaru este ceea ce trebuie. Şi nu ceea ce NU trebuie. Ori, eu am demonstrat, cred cu prisosinţă, că ceea ce vrea să facă dr. Cojocaru NU este ceea ce trebuie. Nu mai revin. Īn ceea ce mă priveşte, nu voi spune īnsă : să găsim justificări juridice solide, dacă sīntem īmpiedicaţi să facem dreptate. Pentru simplul motiv că, dacă suntem īmpiedicaţi să facem dreptate, nu lipsa justificărilor juridice solide ne va īmpiedica. Ci reaua credinţă a celor care vor să ne īmpiedice. Aşa că cele două soluţii nu au cum să conveargă. Ceea ce īnseamnă că tot rezolvarea politic(ist)ă, va fi soluţia. Dacă va fi. Şi asta pentru că, rezolvarea politică nu ne este īnsă, deocamdată, la īndemānă. Fiindcă este perfect adevărat că locuitorii Romāniei, „descurcăreţi” şi „lehămesiţi” nu dau nici un semn că īnţeleg ceva, sau că vor ceva. Iar pentru mine - care de două decenii īncerc să īi fac, pe cei cu care intru īn contact, să se dezmeticească - este īnsă limpede că imensa majoritate a locuitorilor de care vorbeam sunt dominaţi de frică. Frica de a se opune opresorilor. Frica, după cum ştim, fiind totuşi, īn anumite situaţii - de regulă, cele fără ieşire - declanşatorul/detonatorul curajului. Situaţie īn care am următoarea īngrijorare legitimă : să nu fie, totuşi, prea tārziu…

    Aşa după cum vă mărturiseam, eu nu am veleităţi de om politic. Nu-mi propun deci, asemeni dr. Cojocaru, să creez un partid şi să mă pun īn fruntea lui pentru a accede la demnităţi īn stat. Īn aceste condiţii, ţinta mea este de a īncerca să coagulez (măcar) un (prim) grup de activişti a căror sarcină principală să fie aceea de a răspāndi mesajul care să conţină ideea centrală a confiscării ca platformă a reaşezării societăţii romāneşti. Şi de a pune astfel bazele mişcării de care vorbeam īn textul - manifest “De ce suntem īn rahat şi cum ieşim din el ?” Lucru de o maximă dificultate īn condiţiile īn care, cei cărora mă adresez, fie ignoră pur şi simplu mesajele, fie dau răspunsuri ca cel, formulat de dl. Ovidiu Hurduzeu, intelectual intrat de curānd īn “topul” atenţiei opiniei publice şi pe care īl reproduc īn continuare, ca mostră : "proprietatea intregului popor" era o lozinca a comunistilor. In dictionarele aparute in acea perioada se spune clar ca in socialism exista doar "proprietate de stat" si "proprietate cooperatista". Se pune intrebarea daca statul neocomunist a fost indreptatit sau nu sa preia patrimoniului statului comunist dar calitatea de proprietar a statului socilaist e greu de pus la indoiala. Sunt de acord ca acest patrimoniu apartinea "intregului popor" dar comunistii sustineau in legislatia lor ca aceasta proprietate era proprietate a "statului socialist". Putem acum sa dam o noua lege in care sa sustinem ca, de fapt, proprietatea era a intregului popor in epoca bolsevica si ca bolsevicii si-au adjudecat-o pe nedrept. Cum demonstrezi insa cu argumente legale ca averea nationala NU era in 1989 in proprietatea statului socialist, ci doar in administrarea sa ?”

    Evident că, ulterior, dl Ovidiu Hurduzeu a refuzat să ia act de răspunsul meu clarificator şi s-a dat la fund definitiv. Publicānd īn schimb un manifest distributist, de un amatorism desăvārşit, pe care, pe bună dreptate, dr. Cojocaru l-a desfiinţat pur şi simplu.

    Īn ceea ce priveşte polemica pe care dumneavoastră aţi īncercaţi să o mediaţi ea nu este, evident din punctul meu de vedere, o polemică īntre persoanele numite Şerban Popa şi Constantin Cojocaru. Chiar dacă ea are, īn mod inevitabil, accente personale. Polemica reprezintă un diferend īntre două poziţii -intelectuale şi civice - opuse, practic, una alteia. Poziţia dr. Cojocaru afirmă că furtul, infracţiunea īn general, sunt acceptabile īn schimbul unei bunăstări promise. De aici toate consecinţele de rigoare asupra cărora nu mai revin.

    Poziţia mea afirmă că furtul, infracţiunea īn general, sunt INACCEPTABILE īn orice condiţii. De aici toate consecinţele de rigoare şi care sunt diferite de cele produse de poziţia dr. Cojocaru. Şi asupra cărora, de asemenea, nu mai revin. Dar dacă locuitorii din Romānia (observaţi că mă feresc să spun : “poporul romān” şi nici măcar la “populaţia romāneasc㔠nu fac referire) īl vor urma pe dr. Cojocaru, nu eu voi fi acela care va ajuta o bătrānică să treacă strada dacă ea nu vrea, fiindcă locuieşte pe partea de stradă pe al cărui trotuar circulă, īn exclusivitate. Dar nici nu o voi īndruma să circule pe trotuarul cu pricina, plin de gropi şi de hārtoape īn care īşi va rupe (cu siguranţă) gātul.

    Oricum īnsă, pānă una alta, poziţia dr. Cojocaru a generat apariţia unui fenomen de o maximă toxicitate, cu efecte catastrofale īn viitor : PP - DD. Aşa după cum şi īn trecut, abordarea greşită a problemei proprietăţii de către dr. Cojocaru a făcut posibilă, practic a inspirat, cuponiada. Iar mai nou, dr. Cojocaru a decis retragerea participării PP - LC de la alegerile parlamentare, din motive de “risc financiar” (a se vedea comunicatul postat pe site-ul www varianta cojocaru.ro). Decizie care, din punctul meu de vedere, seamănă ca două picături de apă cu modelul brevetat de Traian Băsescu (de politicieni, īn general) şi reprezintă mai mult decāt o abdicare de la datoria de a-ţi respecta cuvāntul dat.


    Mă voi opri īnsă aici cu comentariul pentru a reitera sintetic, īn final, decalogul confiscării :
    1. Poporul romān este proprietarul īn comun al capitalului acumulat īnainte de 1989.
    2. Statul socialist a fost doar administratorul acestui capital
    3. Statul postsocialist a putut (şi poate) aspira la maximum aceeaşi calitate avută de statul socialist
    4. Statul postsocialist a furat, prin promulgarea Legii 15/1990, de la poporul romān, īntreaga sa avere
    5. “Privatizarea” reprezintă trafic cu bunuri furate
    6. Legea Cojocaru 2012 nu despăgubeşte poporul romān pentru bunurile ce i-au fost furate
    7. Legea Cojocaru 2012 legitimează furtul comis de statul romān şi traficul cu bunurile furate de el
    8. Alternativa la Legea Cojocaru 2012 este confiscarea, de la actualii deţinători, a capitalului furat
    9. După confiscare, soluţia este īmpărţirea capitalului īn proprietate privată prin Varianta Cojocaru 1990
    10. Modalitatea de acţiune care va conduce la confiscare este revoluţia paşnică, după exemplul islandez.

    Domnule Ioan Roşca,

    După ce sper că nu v-am plictisit prea tare cu răspunsul meu, a sosit momentul să vă pun “problema de īncredere”. Veniţi alături de mine, sau veţi dispărea īn ceaţă ? Ca, de pildă, dl Hurduzeu.
    Aştept răspunsul dumneavoastră.

    Oricum, dacă nu aveţi nimic īmpotrivă, vă rog să postaţi şi acest comentariu al meu pe facebook, să īmi transmiteţi materialele la care aţi făcut referire la īnceputul textului dumneavoastră şi să mă īnvăţaţi cum voi putea să accesez grupul AER.

    Cu mulţumiri SP
    ***
    Texte preluate de pe grupul de dezbatere Actiunea pentru Eliberarea Romāniei (AER): http://www.facebook.com/groups/36747...9727775713048/

    In context:
    Mircea Batranu spune : Domnule Popa,
    Imi scrieti despre ceea ce eu public de ani de zile. Trec peste conditionalitatea cinstei trecute de dvs in primele randuri. In ceea ce ati prezentat, ati omis sa scrieti despre chifla data cetatenilor sub forma actiunilor si a fondurilor de investitii de tip FPS. Despre Globalizare si efectele acordurilor din Malta, prabusirea estului Europei si deschiderea pietelor spre Est, spre Rusia si China, despre preluarea planului Valev si transformarea lui in planul Ontario, despre regionalizare, despre transformarea Romaniei in piata (de materii prime, de produse, de forta de munca) si mai ales despre situatia de conflict major STAT-TARA, existent in Romania, premergator razboiului civil, scriu si public de ani de zile in Manifest,va fi revolutie si in Cronica, Romania de azi.

    Decizia economica in Romania de azi s-a transferat peste hotare, decizia politica (asa cum ati vazut la referendum) s-a transferat si ea peste hotare. Nu va amagiti ca s-ar putea cumva pe cale democratica sa schimbi un sistem dictatorial. O astfel de schimbare nu poate avea loc decat pe fondul unui conflict major.

    Am analizat situatia existenta pe toate fetele. Globalizarea nu poate fi oprita sau macar cenzurata decat din Statele Unite. Pe cale de consecinta, singura sansa pentru noi ca tara, pentru a nu ramane pustiu in calea hoardelor, este sa intram in acest joc in postura de parteneri si nu de slugi, sa dezvoltam interese economice pe care sa le extindem. Dar pentru a reusi asta, e nevoie ca structurile politice si de protectie sa-si serveasca tara. Altfel spus, caracatita trebuie spalata!


    Uniunea Radicala si ecuatia Romaniei: http://uniunearadicala.wordpress.com...atia-romaniei/
    Vezi si: http://arhiva-romanilor.blogspot.fr/?view=flipcard

Similar Threads

  1. Scrisoare deschisa catre veteranii taranisti-de la Ioan Rosca
    By Excalibur in forum Manipularea electoratului in interese transpartinice
    Replies: 2
    Last Post: 17-06-12, 03:45 PM
  2. Cosmin Alexandru: Numai un partid de nişă poate funcţiona pe internet
    By SR-71 Blackbird in forum Partidele politice, institutii fundamentale ale statului!!!
    Replies: 0
    Last Post: 25-02-11, 06:08 PM
  3. “Dosarul Cojocaru”- explicatie : Ioan Rosca
    By Demonstrator in forum Sondaje, puncte de vedere, implicare civica
    Replies: 0
    Last Post: 18-05-10, 12:44 PM

Liens sociaux

Posting Permissions

  • You may not post new threads
  • You may not post replies
  • You may not post attachments
  • You may not edit your posts
  •