„Să fi fost de început cu Divizia de Cremene a generalului Ion Dumitrache înseamnă mai mult decât orice hristov de vitejie, înseamnă mirul norocului odată cu harul eroic” Mareşal Ion Antonescu, iunie 1943

Acest articol despre eroismul vânătorilor de munte români în al doilea război mondial este continuarea Vânătorii de munte în Caucaz (I) și se leaga de un alt articol numit Un crâmpei din epopeea vânătorilor de munte, precum și de documentarul Memoria Veteranilor. Episodul 1.


Lichidarea capului de pod Saiukova

Divizia 2 Munte a stat pe poziții de apărare pe Baksan, asigurând flancul german și respingând desele atacuri sovietice până la 19 octombrie 1942, facilitând astfel ofensiva germană în capul de pod de la Mozdok, între Terek și Groznâi. Din 23 septembrie divizia a intrat sub comanda directă a Armatei 1 Blindate von Kleist, iar acum, din 19 octombrie, se reia avansul românilor care va culmina cu marea bătălie de la Nalcik. Unele elemente ale diviziei erau angajate în acest proces de mai devreme, curățând inamicul dintre Gudelen și cota 1445, apoi localitatea Saiukova și importanta înălțime Kara-Kora, care domina regiunea diviziei și unde inamicul amplasase un observator.

O mică paranteză despre Saiukova şi capul de pod sovietic de aici, de la nord de râul Baksan. Iniţial, trupele germane au încercat să-l lichideze şi să cucerească intrândul sovietic, dar au eşuat în mai multe rânduri. Germanii au fost înlocuiţi de vânătorii de munte români, care au decis să-i arunce pe sovietici din capul de pod, ţinând cont de dificultăţile pe care le-ar întâmpina operaţiile militare ofensive viitoare cu existenţa unui astfel de ghimpe în coastă. Decizia a fost corectă, şi s-a trecut la executarea ei în ziua de 16 octombrie 1942.


De menţionat faptul că în tot cursul lunii septembrie, prin lupte grele, germanii au încercat să cureţe capul de pod sovietic, fără rezultat. Toate atacurile lor au fost respinse, poziţia fiind socotită inexpugnabilă. Până la urmă, aceasta era şi una din cauzele deciziei de a retrage capul de pod românesc realizat la sud de Baksan prin cucerirea cotei 910, în luna august (vezi Vânătorii de munte în Caucaz (I)). Teptat, din a doua jumătate a lui septembrie, a început înlocuirea germanilor cu români în vederea asaltului decisiv, în principal cu Batalionul 7 VM. S-a format astfel detaşamentul român Weschny Kurkushin, comandat iniţial de căpitanul Maxim Constantin, apoi din 10 octombrie de căpitanul Florea Dumitrescu. Acesta beneficia de rapoartele cercetaşilor, precum şi de fotografiile aeriene luate de aviaţia germană. Într-adevăr, poziţia era extraordinar de bine întărită, ocupa o înălţime dominantă sub forma unei palme cu o culme principală perpendiculară către sud, spre râul Baksan, de la care porneau trei culmi secundare paralele cu râul, mărginite de vâlcele cu o bogată vegetaţie. Prima culme era ocupată de români, următoarele două de sovietici, bine întăriţi în teren cu tranşee şi cazemate. În 16 octombrie aviaţia germană îl informează pe căpitanul Dumitrescu despre mişcări de trupe în sector. Iniţial s-a crezut că era vorba de pregătirea unui atac rusesc care ar fi putut periclita flancul şi spatele diviziei, dar după capturarea a doi prizonieri s-a aflat că era vorba doar de schimbarea trupelor sovietice din sector. O ocazie pe care căpitanul Florea Dumitrescu nu avea cum să o scape, era momentul în care noii veniţi încă nu erau familiarizaţi cu frontul, iar asta nu putea fi decât în dezavantajul inamicului. Detaşamentul va trece la acţiune, dar folosind la maxim surprinderea şi infiltrarea, altfel cucerirea poziţiei sovietice caracterizate ca şi inexpugnabilă s-ar fi putut face doar cu multe jertfe din partea eroicei Divizii 2 Munte române.

În 16 octombrie trece la atac în flanc Batalionul 8 VM, dau cuvântul jurnalului lui Mihai Bălaj, folosit şi în articolul precedent:

… ceaţa se ridică, iar plutonul este oprit de un puternic foc de arme automate inamice. Sublocotenentul rezervist Popârda V atacă cazematele ruseşti plasate pe boturile de deal Nord Saiukova reuşind cu ajutorul tunurilor anticar şi brandurilor să distrugă 4 cazemate omorând şi rănind 20 de ruşi şi un comisar. Înaintarea slt Popârda a fost oprită pentru un timp de unităţile ruseşti care au venit din sectorul Bat 8 VM în ajutorul celor atacaţi de Comp a 2-a. Au tras batalionul căpitanului Pănuş, apoi tunurile a.c., brandurile care au redus la tăcere cazematele din faţa Bat 8. La orele 10 se continuă atacul. Se cuceresc cazemată după cazemată, la grenadă, de către slt Popârda şi plutonierul Botezatu. Se porneşte spre sat ajungându-se la Baksan, după ce în sat sunt reduse la tăcere cuiburile de arme automate. Rezultatul final, 60 prizonieri, 3 puşti a.c., 2 aruncătoare de 55mm, 1 mitralieră germană, 9 cazemate. Lt Stoicuţa şi slt Popârda au plănuit atacul cu două săptămâni înainte. Cunoşteau sistemul de apărare inamic în amănunt cu dispozitivul forţelor din faţă. Acesta din sondajul (raidul) executat în 2 octombrie, din declaraţiile prizonierilor şi din observare zilnică. Acţiunea a fost de mare importanţă pentru linia noastră, precum şi pentru faptul că toată acţiunea s-a făcut fără pierderi. (de aici deducem ce fel de pregătire aveau vânătorii de munte români, dar vom vedea asta şi mai departe). Dl comandant al Grupului apreciind curajul ofiţerilor şi ostaşilor, i-a citat prin ordin de zi.

A doua zi: Spre Gundelev, acţiune mare. Germanii au ocupat înălţimea Kara-Kora. Acolo e şi bat 7 VM. Pentru cucerirea Gundelevului s-au dat multe lupte. Aici Mihai Bălaj greşeşte, este normal, el fiind în sectorul Bat 10 VM. Înălţimea Kara-Kora a fost ocupată numai de către Bat 7 VM, după cum vom vedea în continuare.




Contraatacul ruşilor împotriva Bat 10 VM este deosebit de puternic, inclusiv cu tancuri. Iată ce spune Mihai Bălaj (21 octombrie), după un bombardament puternic sovietic:(...) La orele 13.45 3 tancuri apar în dreptul plutonului 3 (slt Botezatu). Aceste 3 tancuri, la un moment dat, ocolind panta abruptă nord Saiukova, urcă şi apar pe boturile cu porumb (cu cazematele) cu încă 3 tancuri (deci 6), care au venit pe viroagă şi nu au fost observate până în ultimul moment. În urma acestor tancuri atacă cca 2 companii, iar în sectorul Botezatu o companie. Lupta este dîrză. Compania 2 azvârle cu toate armele un foc năpraznic asupra inamicului. Artileria (căpitanul Pănuş) trage foarte eficace. la ora 14.40 4 din cele 6 tancuri sunt scoase din luptă de tirul precis al sergentului-major Rotaru, comandantul tunului anticar. Cu toate acestea, ruşii continuă atacul cu infanteria, sprijiniţi puternic de artilerie. La orele 18.30 inamicul se găsea la 400 m în faţa poziţiei noastre. De remarcat faptul atacul inamic s-a dezlănţuit numai în sectorul companiei a 2-a, bombardamentul de artilerie are intensitate numai în sectorul acestei companii. Am avut 1 mort şi 7 răniţi. La ruşi morţii sunt cu zecile, iar de răniţi geme porumbul prin care ne-au atacat. Ruşii au încercat să ancoreze cele 4 tancuri distruse însă nu au putut. Tancurile erau de provenienţă americană. Peste noapte ruşii au atacat cu ultima companie, a şasea. Cinci companii au atacat la ziuă. Dimineaţa, în faţa poziţiei zăceau cadavrele cu zecile, printre care şi acela al comandantului de regiment, un locotenent colonel. Tot la 50 m era mort şi un locotenent, comandant de companie. Ordonanţa lui s-a predat dimineaţa nouă, aducând toate regulamentele şi schiţele stăpânului său. Era un uzbek, cu înfăţişare pe care n-am mai văzut-o decât în manualele de geografie. Au atacat kazahi, uzbeci, ruşi.

Deci, ajutorul occidental sub formă de arme, armament, muniţii, subzistenţă, ajunsese şi în Caucaz. De menţionat este faptul că acest ajutor a continuat şi în 1945, când sovieticii şi aliaţii concurau pentru a ocupa o bucată cât mai mare din Europa, şi se pare a că a continuat şi după căderea Berlinului, în speranţa de a-i arunca pe ruşi contra japonezilor. Orbirea politică a liderilor occidentali care au permis astfel indirect apariţia a ceea ce mai târziu Winston Churchill va numi Cortina de Fier era evidentă. Nu degeaba, mai târziu, acelaşi Churchill va recunoaşte că au ucis porcul mai slab. Mai târziu, văzând efectivele germane care au venit să-i schimbe în vederea trecerii românilor pe direcţia de ofensivă spre Nalcik, Mihai Bălaj îşi exprimă îndoiala că aceşti germani vor putea face faţă (22.10.1942): (...) Abia mâine seară îi vom lăsa singuri. Sunt plini de noroi şi şi foarte obosiţi de drum. Sunt şi îngrijoraţi. Ei sunt infanterie de coastă şi nu-şi închipuie dacă vor putea ţine sectorul unor trupe de munte. Au sosit aici fără muniţie. Maşinile lor au rămas în pantă, nu au putut urca. Am trimis căruţele noastre să le aducă muniţia. Ne sfidează ei când, pe drumul bun, trec pe lângă noi, aruncându-ne praful în nas, dar iată că sunt vremuri când căluşeii noştri fac mai mult decât maşinile lor. Cum au sosit, s-au aşezat jos. Au stat aici în spatele poziţiei până le-a venit muniţia. Plutonierul Bădărău le-a făcut friptură şi le-a tăiat câteva pâini. Erau sleiţi de foame. Da, omenia soldatului român şi dispreţul celui german, care în timpul retragerii de la Stalingrad tăia degetele cu baioneta sau le zdrobea cu patul puştii românilor care încercau să se agaţe de camioanele lor ce se fugeau cu viteză! Sunt lucruri şi fapte care trebuiesc spuse!

Cu adevărat internetul este o mare sursă de informare, facilitând legăturile între oameni care nu s-au văzut şi nu s-au cunoscut vreodată. Astfel, după apariţia articolului precedent, am avut şansa să iau legătura cu o stimată doamnă, nepoata generalului (r) Dumitru Teodorescu pe front parcurgând ierarhia de la sublocotenent la căpitan şi decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a, doamnă care mi-a semnalat memoriile unchiului său, (din care voi cita în continuare) ofiţer în cadrul Bat 7 VM, fost comandant al locotenentului Botiş Volumiu, cel imortalizat în documentarul de aici: https://www.youtube.com/watch?v=oMVB...s&feature=plcp

Îi dau cuvântul lui Dumitru Teodorescu, care în memoriile sale îl citează pe căpitanul Florea Dumitrescu, alături de care a scris această parte referitoare la luptele din capul de pod de la nord de Baksan, de la Saiukova: Singura posibilitate de pătrundere în această poziţie foarte întărită era o abordare pe flancuri, prin râpele şi pantele abrupte acoperite de vegetaţie, o infiltraţie continuă pentru a ajunge în spatele liniilor de apărare duşmane. Aceasta a fost hotărârea comandantului Detaşamentului, căpitanul Florea Dumitrescu. Fixarea pe front a poziţiei inamice, cu un pluton de puşcaşi din compania a 3-a şi două plutoane dfe mitraliere, precum şi plutonul de aruncătoare de 81,4 mm, atac pe ambele flancuri ale poziţiei inamice, având Compania de Cercetare, căpitan Maxim Constantin în stânga dispozitivului de atac şi compania a 2-a, slt Afronie Ioan comandant, în dreapta. Ambele companii întărite cu câte un pluton de mitraliere. Celelalte două plutoane din compania a 3-a, în linia a doua de atac cu eşalonare spre dreapta. (…)
Compania de cercetare, sub comanda tânărului şi ambiţiosului căpitan Maxim Constantin a fost motorul pe toată durata atacului. Printre luptătorii ei se afla şi viteazul sublocotenent Furţea Octavian, cel care în noaptea de 22/23 august 1942, trecând cu plutonul peste îngusta şi nesigura punte peste vijelioasa apă a Baksanului, a surprins total inamicul, zdrobindu-l şi deschizând astfel drum întregii companii. În această nouă misiune va fi din nou vârful de lance. (…)

Tânărul locotenent Dumitru Teodorescu
înainte de a doua plecare pe front
12 iulie 1942

Căpitanul Dumitrescu Florea, şi el decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a, amintindu-şi de acest atac în anul 1995, tot din memoriile lui Dumitru Teodorescu: În timpul când artileria a tras asupra primului obiectiv, compania de cercetare a început infiltrarea în poziţia inamică pe contrapanta acesteia faţă de poziţia noastră. La ora 5.30 artileria a prelungit tragerea, dând posibilitatea companiei de cercetare ca la această oră să pornească la atac. Compania a urcat în viteză contrapanta dinspre spatele apărătorilor şi a ajuns pe creasta înălţimii destul de repede fără să întâmpine nicio rezistenţă. La ora 5.50 era deja ajunsă pe creastă şi capturase postul de comandă inamic şi observatorul, tăind totodată legăturile telefonice respective. Nu s-a tras nici un foc de armă. Sovieticii au fost total surprinşi de apariţia ostaşilor noştri în spatele lor. Deşi au observat ceva mişcări în această direcţie, au crezut că sunt ostaşi de-ai lor care vin cu aprovizionări sau alte misiuni. Odată ajunsă pe creasta primei poziţii sovietice, compania de cercetare a început înaintarea spre al doilea sector al primului obiectiv, somând şi scoţând din tranşee şi adăposturi ostaşi sovietici care ocupau cea de-a doua linie a apărării inamice. Aceştia în mare majoritate nedumeriţi de ce se întâmplă au început să se predea fără a opune rezistenţă. (…) Conducându-şi cu energie şi curaj acţiunile de luptă ale companiei sale, căpitanul Maxim Constantin n-a dat răgaz inamicului să se dezmeticească. În acest timp, comandanţii de plutoane, sublocotenenţii Furţea şi Păuşan şi comandanţii de grupe au dat dovadă de multă iniţiativă în cadrul misiunilor de atac ale plutoanelor şi companiilor. S-a distins printr-o îndrăzneală şi iscusinţă deosebită sublocotenentul Furţea Octavian. (…) Deruta inamicului era totală, nu mai opunea rezistenţă atacatorilor noştri, mulţi părăseau poziţia şi fugeau, cei ajunşi de ai noştri se predau fără rezistenţă.

S-a trecut la asaltul obiectivului al doilea, ultima culme stăpânită de sovietici, după mutarea artileriei proprii pe poziţiile cucerite. Sovieticii nu au putut rezista iureşului vânătorilor de munte români, fugind în debandadă spre văgăunile de pe malul râului Baksan. Către orele 16 acţiunea era complet terminată, capul de pod inamic lichidat cu desăvârşire. Bilanţul a fost de 6-7 morţi la noi şi 30 de răniţi, printre care şi sublocotenentul Furţea Octavian, din partea inamică numai prizonieri au fost peste 400 şi întregul lor armament greu capturat, aruncătoare, mitraliere, puşti mitralieră şi armamentul portativ rămas pe poziţie, nu mai vorbim de cei căzuţi dintre sovietici.

Căpitanul Florea Dumitrescu, comandantul Detaşamentului Kurkushin, la
recunoaştere cu colonelul Fodor la Saiukova, cotele 1438-1358
18 octombrie 1942

Ceea ce germanii nu au reuşit prin atacuri continue şi lupte grele timp de aproape o lună, vânătorii de munte români au realizat în mai puţin de o zi. Poate vă veţi întreba cum a fost posibil aşa ceva, dar vă reamintesc cuvintele locotenentului Botiş Volumiu din documentarul prezentat, germanii erau foarte buni în lupta cu blindatele, dar noi trebuia să le facem siguranţa pe înălţimi. Iar vânătorii de munte români erau trupe de elită, printre cele mai bune trupe care au luptat în al doilea război mondial. Vi se pare extraordinar, dar citiţi mai departe pentru a vedea ce au fost cu adevărat vânătorii de munte români. Şi e păcat că nici măcar noi nu ştim să-i preţuim aşa cum ar merita memoria lor.

Vânătorii de munte din Batalionul 7 în Caucaz
după cucerirea înălţimii Saiukova
18 octombrie 1942

Imediat după lichidarea capului de pod, generalul von Kleist, însoţit de generalul Dumitrache, comandantul Diviziei 2 Munte română, a ţinut să vină personal pe înălţimile cucerite pentru a acorda distincţii ofiţerilor, subofiţerilor şi ostaşilor români.

Nalcik

În ziua de 18 octombrie 1942, pe înălțimea Kara-Kora, ocupată de vânătorii români, generalul von Kleist, comandatul Armatei 1 Blindate germană îl întrebă pe generalul Ion Dumitrache, comandantul Diviziei 2 Munte române, pe ce direcție ar ataca Nalcikul dacă ar primi această misiune. Răspunsul a fost clar și fără echivoc: “Fără suficientă artilerie s-ar repeta tragedia Baksanului din august 1942, cu sprijin masiv de artilerie din partea Armatei Blindate, efortul s-ar face în lungul șoselei Baksan – est Nalcik.” La plecare, von Kleist declară încă o dată: Marile fapte de arme săvârșite de Divizia 2 Munte română au dat posibilitatea Armatei 1 Blindate germane să treacă la operațiuni decisive.

A doua zi, Divizia primește ordinul de operații:
1.Inamicul cu unități din D 392, 230, 295, 151, 152 Inf și D 2 Gardă apără puternic aliniamentul Nalcik, Terek; este superior din punct de vedere al artileriei grele și mijlocii, în schimb este inferior pe linie de infanterie; la Terek dispune de numeroase unități de rezervă.

2. C. 3 Bl. (D. 2 M. Română, D. 13 și 23 Bl. Și 370 germane nimicește inamicul din zona Nalcik constituind două grupări de izbire, una formată din Div 2 M întărită care va acționa pe direcția Baksan, Nalcik, majoritatea forțelor urmând să acționeze pe direcția Kotlrevska, pe la est de Terek.

3. Grupul de atac Vest este format din Div 2 M întărită cu 1/R.99M, B 563 Drumuri, R 54 Art, Dn 1 Art Grea și Dn 201 Art As
Sectorul de siguranță centru este format din R 52 Ar, B 22 și 23 Art Câmp, B 8 Th, B 73 Pi și Dn 3 Ar.
Grupul de atac est este format din Div 13 și 23 Blindate germane.

D 2 M pleacă la atac pe 25.10, iar D 13 și 23 Bl în ziua de 26.10. Aviația sprijină atacul cu un grup Stuka, un grup de avioane de luptă și o escadrilă de vânătoare. Gp Av 14 Rec execută zilnic zboruri în folosul D. 2 M până la 24.10.1942. Numai din aceste ordine și privind desfășurarea de forțe ne dăm seama de dimensiunea bătăliei pentru Nalcik. În zorii zilei de 25 octombrie 1942 cei cinci generali comandanți ai Div 2 Munte române, C. 3 Bl, A 1 Bl, Corpului Aerian și Flotilei 4 Aeriene germane și-au ocupat locurile în cadrul Punctului de Comandă înaintat al Div 2 M amplasat înapoia localității Baksan, pe o înălțime ce oferea o panoramă a câmpului de luptă și a orașului Nalcik.



La ora 8 primele avioane survolează Nalcikul aruncând bombe. Intră în acțiune artileria Diviziei 2 Munte, urmată imediat de artileria germană, spulberând totul în calea infanteriei. Batalioanele române de vânători de munte intră în acțiune începând avansarea. Urmează marea luptă pentru Nalcik, una din marile bătălii uitate de istoria noastră oficială, acolo unde românii se vor acoperi de glorie, dar vor fi uitați ca și majoritatea combatanților căzuți pe frontul de est. Totuși, bătălia pentru Nalcik poate sta în istoria noastră ca una din marile noastre izbânzi, cu nimic mai prejos decât Malaia Belojorka sau chiar Odessa. Dar să vedem desfășurarea luptelor, după cum sunt descrise în Istoria Brigăzii 2 Vânători de Munte „Sarmisegetusa”, de Col (r) Gheorghe Suman, gen brig (r) Muhail Perju şi gen brig Ion Bucaciuc, cea mai completă descriere a acestei bătălii, cel puţin din cele găsite de mine până acum. Vorbim de o mare bătălie şi o mare victorie româno-germană, cea mai importantă din Caucaz. Observaţi că am spus româno-germană, nu germano-română, deoarece rolul preponderent în cucerirea oraşului l-a avut Divizia 2 Munte, ea a dus greul asaltului, trupele germane sprijinind cu foc de artilerie sau prin blocarea văilor de unde puteau contraataca sovieticii, prea puţine efective concurând la cucerirea Nalcikului.

Gp. 4 V.M., având în primul eşalon I / R. 99 M. german şi B. 9 V.M. a atacat în lungul şoselei asfaltate Baksan, Kisburun III. Ambele batalioane au trecut râul Baksan pe punţi şi prin apă (românii) formând repede un cap de pod pe malul opus. B. 8 V.M. din eşalonul doi al Gp. 4 V.M. la orele 10.00 pe când trecea râul a fost surprins de focul încrucişat al mitralierelor sovietice din cazemate. După o scurtă manevră B. 8 V.M. a depăşit localitatea Kisburun, ajungând până către prânz aproape de Ceghem, moment în care generalul Ion Dumitrache a aterizat cu un avion în mijlocul dispozitivului acestei unităţi, îndemnând companiile să grăbească înaintarea, care până în seara zilei respective au atins râul Ceghem. Escadronul 2 Vânători Călări a trecut prin apă râul Baksan, dar a fost oprit de inamic la Kispek, unde a rămas şi în timpul nopţii de 25 / 26.10.

Gp. 5 V.M (B. 15, 16 şi 10 V.M.) a atacat numai cu B. 15 V.M. în primul eşalon, pe direcţia localităţii Kisburun I cota 910,0, iar celelalte batalioane în iureşul lor l-au depăşit pe acesta şi au continuat înaintarea spre sud. În această acţiune a fost grav rănit comandantul B. 15 V.M., locul acestuia fiind luat de lt.col. Sergiu Crăciun.

B. 16 V.M. a trecut râul Baksan la orele 10.00 după B. 15 V.M., iar la orele 15.00 a reluat misiunea acestuia. B. 15 V.M. a rămas în siguranţa diviziei, în faţa înălţimii cu cota 910,0. Până în seara zilei de 25.10 B. 16 V.M. şi-a îndeplinit misiunea ajungând la vest de localitatea Ceghem.

B. 10 V.M. din rezerva D. 2 M. a trecut Baksanul după B. 16 V.M. şi până la orele 16.30 s-a alăturat I / R. 99 M. lângă care a rămas şi în noaptea următoare, cu toate că a fost bombardat puternic de către inamic.

B. 7 V.M. din rezerva diviziei a trecut râul pe pod şi în jurul orelor 23.00 a intrat sub ordinele Gp. 5 V.M. la Ceghem. Dn. 4 şi 5 T.M. au trecut râul pe pod, au ocupat noi raioane ale poziţiilor de tragere, fiind în măsură să sprijine lupta batalioanelor pentru îndeplinirea misiunii zilei următoare. Potrivit ordinului C. 3 Bl. german, în ziua de 26.10 D. 2 M. a avut misiunea de a continua atacul spre Nalcik, luând măsuri pentru siguranţa flancului drept. În aceeaşi zi D. 13 Bl. germană a încercuit oraşul Nalcik.

În ziua de 26.10 Gp. 5 V.M. a atacat pe direcţia vest Nalcik, asigurându-se la dreapta cu B. 7 V.M., care a manevrat oraşul în flanc, iar cu B. 16 V.M. a atacat pe front. Gp. 4 V.M. a reluat ofensiva cu lovitura principală pe direcţia est Nalcik, asigurându-şi stânga cu Esc. 2 V.C. şi Detaşamentul lt.col. Crăciun, în care au intrat B. 15 V.M., B. 682 Jandarmi germani, o baterie din Dn. 4 T.M. şi Cp. Ar. 120 mm. Dreapta D. 2 M. a fost asigurată de Gp. 5 V.M., care între timp a cucerit localităţile Lecinskaia şi Ramenka . În rezerva D. 2 M. s-au găsit 1 / R.99 M., Cp. Alpină, Esc. 5 Cc.C. şi Bt. 75 A.C.

În noaptea de 25 / 26.10 cazematele de pe malul de sud a râului Ceghem au fost reduse la tăcere de focul batalioanelor din primul eşalon. În zorii zilei de 26.10 D. 2 M. a dezlănţuit atacul la est de Nalcik, concomitent cu D. 13 Bl. germană, care a tăiat retragerea inamicului spre vest, timp în care D. 23 Bl. a acoperit cu foc ambele divizii şi a dezvoltat ofensiva pe direcţia Uruh. Începând cu orele 04.30 aviaţia germană a lovit din nou cu mare precizie obiective din Nalcik, împrejurimi şi cazematele din faţa D. 2 M. de pe valea râului Ceghem. P.C. al diviziei a fost mutat în localitatea Ceghem.B. 8 V.M. bine sprijinit de artilerie, a trecut râul a continuat atacul şi până la orele 19.00 a dus lupte pentru cucerirea localităţii Saluşa, în faţa căreia a fost oprit. B. 9 V.M. la legătură cu B. 8 V.M. a înaintat pe valea Ceghem, iar cu o companie a angajat inamicul din Kispek, după care ajutat de Esc. 2 V.C. şi o baterie de tunuri de asalt a cucerit localitatea, asigurând atât stânga diviziei, cât şi a Gp. 4 V.M.

Gp. 5 V.M. cu B. 10 şi 16 V.M., în urma puternicii pregătiri de artilerie, a depăşit linia cazematelor de pe malul râului Ceghem şi această localitate, fiind oprit de inamic călare pe şoseaua asfaltată Baksan, Nalcik. Sprijinit puternic de aviaţie şi artilerie grupul a reluat ofensiva spre Nalcik, timp în care din cimitirul de la marginea de nord a oraşului batalioanele au fost primite cu foc. Companiile B. 16 V.M. după depăşirea căii ferate au cucerit primele clădiri fortificate din faţa spitalului şi parcului oraşului Nalcik. B. 7 V.M. a învăluit Nalcikul pe la sud – vest, pe direcţia Kenslie, la atacul căruia a fost rănit comandantul de batalion. Pe timpul nopţii de 26 / 27.10 B. 7 V.M. a fost puternic contraatacat, dar şi-a menţinut cu fermitate aliniamentul cucerit.

Detaşamentul lt.col. Crăciun a făcut pe mai departe siguranţa dreptei diviziei, împreună cu alte unităţi germane. Esc. 2 V.C. a fost trimis să facă legătura cu B. 15 V.M. La orele 14.00 C. 3 Bl. german a transmis comunicatul : “Pentru D. 2 M. română recunoştinţă şi urări de succes pentru atingerea Nalcikului”. La orele 17.00 un alt comunicat : “Printr-un atac şi o colaborare exemplară a D. 2 M. română cu D. 13 şi 23 Bl. germane, a făcut posibil ca astăzi să se încercuiască inamicul din Nalcik de către C. 3 Bl.”.

Pentru ziua de 27.10 D. 2 M. a primit ordin să nimicească inamicul încercuit în Nalcik şi să-şi asigure spatele spre munţii Caucaz. În ziua de 26.10.1942 D. 2 M. a primit Ordinul de Operaţii nr.141294 în care se preciza : “Inamicul încercuit în Nalcik va fi atacat, mâine 27.10. D. 2 M. are misiunea să cucerească Nalcikul şi să contribuie la strângerea încercurii”. D. 2 M. a atacat cu grupurile aflate la contact pe direcţia Nalcik, Anschinger, Uruh. În dimineaţa zilei de 27.10 P.C. al D. 2 M. a fost mutat între localităţile Ceghem şi Saluş lângă şoseaua asfaltată. În dimineaţa zilei de 26.10 după o violentă pregătire de artilerie Gp. 4 cu B. 8 şi 9 V.M. a cucerit pădurea Ceghem până la pârâul Saluş. Acţiunea a fost sprijinită de o companie de tancuri şi o baterie de asalt. Până la orele 14.00 inamicul a fost silit să părăsească localitatea Germantsik, pe care a ocupat-o trupele Gp. 4 V.M. Esc. 2 V.C. a făcut legătura cu unităţile grupului de mijloc, rămânând în noaptea de 27 / 28. 10 în localitatea Seremenko.



Gp. 5 V.M. cu B. 10 şi 16 V.M. a atacat frontal oraşul Nalcik, începând cu primele case cucerite în ziua precedentă, după o pregătire de artilerie de 15 minute. Atacul s-a transformat într-o acţiune “casă cu casă” şi “cazemată cu cazemată”. Cele mai dificile probleme le-au ridicat clădirile Şcolii de Comandanţi G.P.U., care au rezistat cu înverşunare atacului vânătorilor de munte. Dar cu ajutorul artileriei şi al rezervelor totul s-a lămurit într-un timp foarte scurt. Atacul B. 10 şi 16 V.M. n-a putut atinge liziera de sud a oraşului, în schimb au fost cucerite cele mai importante clădiri din centrul acestei mari localităţi.

B.7 V.M. a avut cel mai mare succes, reuşind distrugerea a numeroase cazemate, ameninţând cu învăluirea întregului oraş. Detaşamentul lt.col. Crăciun sprijinit de tunuri de asalt a. a., anticar şi de artilerie a pătruns în localitatea Letcinskaia, pe care nu a reuşit s-o cucerească complet. Cu toată intervenţia hotărâtă a comandantului D. 2 M. oraşul Nalcik nu a putut fi cucerit în întregime, lupta continuând cu înverşunare şi în cursul nopţii. Detaşamentul lt.col.Crăciun a ajuns la calea ferată Nalcik, Kahun şi după ce a depăşit-o, a ocupat pe înserat localitatea Nartan. În după amiaza zilei de 27.10 căpitanul Cornel Iuga din D. 2 M. a fost omorât în plină stradă de trei civili, care la rândul lor au fost capturaţi de o patrulă a D. 2 M. şi spintecaţi cu baionetele.

În ziua de 27.10.1942 orele 21.30 D. 2 M. a primit de la C. 3 Bl. german ordinul de acţiune pentru ziua de 28.10 în care se specifica :


1. Inamicul încercuit ieri a fost strâns azi şi mai mult. Până acum au fost făcuţi peste 4.000 prizonieri şi au fost capturate 16 tunuri, 10 tancuri, 10 tunuri anticar şi numeroase alte arme de foc;

2. C. 3 Bl. distruge la 28.10 în mod definitiv forţele sovietice încercuite ;
3. D. 2 M. se instalează solid în Nalcik, inclusiv în Alexandrovskaia, strâmtează încercuirea prin înaintare cu flancul stâng până la Urban, ţine legătura cu D. 13 Bl. şi prin acţiuni orientate spre munţi va cuceri localităţile Letcinskaia şi Casania. Gruparea din mijloc a înaintat până la Urvan iar D. 13 Bl. germană a înaintat pe valea Cerek închinzând drumurile de ieşire ale inamicului spre Saraghiş. D.23 Bl. a făcut siguranţa între munţii Caucaz, Terek şi Uruh, înaintând prin Jeroka spre Lasken.

Pentru ziua de 28.10 D. 2 M. a ordonat grupurilor să înceapă atacul la orele 07.30, după o pregătire de artilerie de 20 minute, să cucerească Nalcikul, să depăşească valea Nalcik şi să pună stăpânire pe Casania până la râul Cerek. În ziua de 28.10 orele 07.30 Gp. 5 V.M a reluat atacul cu B. 10 şi 16 V.M., a distrus şi cucerit toate cazematele şi clădirile organizate pentru apărare, a ieşit la marginea de sud a oraşului, ajungând în final pe valea pârâului Nalcik.B.7 V.M. a continuat atacul învăluitor al oraşului pe la sud – est, iar în jurul orelor 12.00 a ajuns pe râul Nalcik împreună cu B. 10 V.M. Aceste batalioane sprijinite de majoritatea artileriei au pus stăpânire pe satele Volnâi şi Aul, iar în cursul nopţii de 28 / 29.10 s-au oprit în pădurile de la sud de Nalcik, de unde au respins numeroase contraatacuri ale inamicului, au nimicit ultimele rezistenţe din clădirea “Octombrie”, iar B. 10 V.M. a ocupat localitatea Casania. Detaşamentul lt.col. Crăciun care asigura flancul drept şi spatele D. 2 M. a ajuns în localitatea Letcinskaia, fiind contraatacat de inamic dinspre valea superioară a râului Ceghem. Atacul inamic a fost respins de B. 15 V.M. care a cucerit complet acest sat.

Gp. 4 V.M. cu B. 8 şi 9 V.M. şi Dn. 4 T.M. a învăluit Nalcikul şi a ocupat aliniamentul Urvan, Cahun, urmând îndeaproape D. 13 Bl. germană care a trecut la urmărirea inamicului pe la sud de Cerek, pe direcţia Psigansu. După acest episod Gp. 4 V.M. a intrat temporar în subordinea D. 13 Bl., care l-a folosit pentru a înlocui trupele R. 93 Bl. la sud – vest de localitatea Saraghiş.
În după amiaza zilei de 28.10 D. 2 M. a ordonat tuturor batalioanelor să se organizeze pentru “apărare cu întărituri” şi să reziste în încercuire pe localităţile Letcinskaia, Kenşe, Salus şi Casania cu poziţii de siguranţă. În aceeaşi zi la orele 20.30 D. 2 M. a primit de la C. 3 Bl. german misiunea pentru ziua de 29.10 din care rezulta că : “ Divizia 2 Munte face siguranţa spre vest, iar cu forţele disponibile urmează diviziile blindate spre est pe direcţia Uruh, Digora, Salugardan, Vladicaucaz pentru a înlocui unele unităţi ale acestora, lăsate în siguranţa flancului orientat spre Caucaz”. Faţă de acest ordin D. 2 M. a dispus ca B. 16 din Gp. 5 V.M. să rămână în Nalcik, iar B. 10 V.M. să urmeze D. 13 Bl. pe direcţia Nalcik, Urvan – Stari, Argudan. Gp. 5 V.M. cu B. 7 şi toate bateriile de asalt să atace spre sud – vest pentru a pune stăpânire pe localitatea Casania, închizând valea Nalcikului în acea parte a frontului.

În dimineaţa zilei de 29.10 P.C. al D.2 M. a fost mutat în Nalcik, prilej cu care generalul Ion Dumitrache a primit de la primarul oraşului o scrisoare de mulţumire, precum şi o casetă din Muzeul Kabardinilor. La dispoziţia trupelor blindate germane au fost trimise B. 8, 9, 10 V.M., precum şi Dn. 4 T.M.; B. 16 V.M. care a rămas în oraş, a ocupat punctele dominante pentru apărare şi a curăţat terenul de morţi şi răniţi; B. 7 V.M. şi Dn. T.Asalt au trecut la acţiune spre vest spre Casania, au scos din funcţiune numeroase cazemate şi au silit inamicul să se retragă pe înălţimile împădurite din apropiere. În luptele pentru cucerirea satului Casania a căzut lovit căpitanul C. Maxim, comandantul Cp.Cc./ 7 V.M., care pe timpul transportului de către brancardieri a fost din nou lovit intenţionat de o rafală de mitralieră sovietică trasă dintr-o casă de la marginea oraşului. Bateria 38 Anticar a diviziei aflată în apropiere a întors tunurile asupra casei, pe care a spulberat-o împreună cu cei care trăseseră. Până în seara zilei de 29.10 B. 7 V.M. a reuşit să cucerească localitatea Polinskoie, unde a rămas şi pe timpul nopţii.

În noaptea de 29 / 30.10 unităţile puse la dispoziţia marilor unităţi blindate germane au intrat în dispozitiv de acoperire spre munţii Caucaz astfel : B. 8 V.M. la Saraghiş, Şemagla; B. 9 V.M. la Casatau, Geregeş; B. 10 V.M. la Starilaschen; B. 15 V.M. pe valea râului Ceghem. Rezerva D. 2 M. formată din Cp. Alp., Cp. 38 A.C., Bt. 75 A.C. şi două escadroane de cavalerie au fost aduse în oraşul Nalcik. Comandant al garnizoanei Nalcik a fost numit colonelul Simion Coman, comandantul secund al D. 2 M., care a primit ordin pentru menţinerea ordinei, asanarea străzilor şi deschiderea circulaţiei.

Pentru ziua de 30.10.1942 misiunea D. 2 M. era de a asigura înaintarea diviziilor C. 2 Bl. german spre Vladicaucaz. Între timp la cartierul D. 2 M. din Nalcik au sosit următoarele telegrame de felicitare :
- de la comandantul A. 1 Bl. germane, comandată de feldmareşalul von Kleist ; “Exprim recunoştinţa şi mulţumirile mele diviziei conduse de dumneavostră cu ocazia ocupării oraşului puternic fortificat Nalcik. Mai departe până la victoria finală”;
- de la comadantul Flotei 4 Aeriene generalul colonel von Richthofen “Sincere felicitări pentru succesul de la Nalcik” ;
- de la generalul colonel von Machensen, comandantul C. 3 Bl. german “Calde mulţumiri dumneavoastră şi bravei dumneavostră divizii. Sunt mândru că am condus trupele române la victorie”.

În ziua de 30.10 sub comanda lt.col. Tiberiu Bădescu, şeful de stat major al D. 2 M., B. 7 V.M. a reluat acţiunile spre Casania, reuşind să pătrundă cu o grupare de forţe în spatele localităţii, obligând inamicul la o retragere dezordonată, lăsând în mâinile vânătorilor de munte peste 300 prizonieri, 2 tunuri de câmp şi 3 tunuri a.a.. Din acest moment oraşul Nalcik şi valea Nalcikului se găseau în stăpânirea definitivă a D. 2 M.

Aşa s-a scris, în date clare şi seci, epopeea de luptă şi sânge a cuceririi Baksanului de către trupele române de vânători de munte. Dar rămân impresiile luptătorilor, a celor care au realizat această măreaţă victorie cu sângele şi sudoarea lor. Pentru a evidenţia sentimentele, simţămintele şi eroismul lor, recurg din nou la memoriile veteranilor, aceşti minunaţi luptători pe care ar trebui să-i venerăm cu adevărat, înlocuind vedetele de celuloid de genul fotbalişti şi politicieni agramaţi, piţipoance siliconate şi cretini cu acte în regulă serviţi cu dăruire de televiziunile care parcă concură la îndobitocirea poporului român.

Fiindcă am avut eroi adevăraţi, luptători pentru neam şi ţară până la ultima lor suflare, ce mureau cu numele României pe buze, iar noi îi omorâm a doua oară prin nepăsare şi uitare! Orice neam de pe planeta asta îşi cinsteşte eroii, atâţia câţi îi are. Iar noi, care avem eroi adevăraţi mai mulţi ca şi multe popoare ale lumii luate la un loc, îi tratăm cu dispreţ sau, în cel mai fericit caz, cu indiferenţă. Şi au mai rămas atât de puţini, iar cu fiecare zi numărul lor se mai împuţinează cu câţiva.
Se sting eroii noştri, trec în nefiinţă tăcuţi şi singuri. Pleacă spre o lume mai bună, alăturându-se camarazilor alături de care şi-au vărsat sângele pentru România Mare. Nu ne critică, nu zic nimic, se sting cu conştiinţa că ei şi-au făcut datoria, deşi urmaşii i-au uitat. I-au uitat în viforul manelizării şi prostirii generaţiilor tinere şi veteranii au înţeles că nu mai au ce face aici, pe lumea asta. Au luptat cu inamicul faţă în faţă, l-au înfruntat şi l-au biruit, sau au murit încercând. Dar în faţa unui astfel de duşman, care loveşte din interior chiar ideea de neam şi românism, ei nu au cum să se opună. De aceea trec în nefiinţă, tăcuţi, modeşti şi trişti, lăsându-ne nouă povara viitorului. Fiindcă viitorul ne va lovi cumplit, aşa cum suntem acum, lipsiţi de direcţie şi de repere, prostiţi la infinit de politruci avizi şi aliaţii lor televizaţi deghizaţi în vedete analfabete de doi bani, servite ca şi modele demne de urmat.

Ce făceau patrioţii pe vremea bunicilor noştri? Citiţi mai departe fragmente sumare din memoriile celor care au avut şansa (sau poate neşansa de a vedea ce s-a întâmplat cu ţara pentru care luptau) să scape cu viaţă din infern. Amintiţi-vă, după toate filmele occidentale, după ceva vreme petrecută în război, veteranii veneau acasă, îşi continuau viaţa lăsată la plecarea lor pe front, se întâlneau şi depănau amintiri. Dar veteranii noştri, mai ales cei de pe frontul de est? Acasă îi aşteptau închisorile comuniste, o viaţă de mizerie la ieşirea din temniţe, lipsa oricărei posibilităţi de afirmare, fiind nevoiţi să ascundă participarea lor la războiul din est pentru a avea parte de o pâine neagră ce le-o lăsa cu imensă mărinimie noua conducere instalată de tancurile sovietice, împotriva cărora se bătuseră până la ultima picătură de sânge şi energie. Unii au intrat în rezistenţa armată anticomunistă din munţi şi au plătit cu viaţa lupta şi speranţa într-o Românie mai bună. Iar la finalul vieţii lor trudite şi plină de sacrificii, în cel mai bun caz, noi îi răsplătim cu indiferenţă, în imensa noastră generozitate, printre emisiuni televizate, le dăm şansa de a pleca dintre noi singuri şi uitaţi. Bravos naţiune, halal să-ţi fie! Şi îţi va fi, deoarece istoria se răzbună, din păcate!

Dar să-i vedem pe cei care au trecut deja în nefiinţă, dar ne-au lăsat mărturii, în speranţa că ne vor fi de folos în viitor. Depinde cum ne vor folosi, dacă ne vor folosi vreodată!

Mihai Bălaj, Batalionul 10 VM: 26.10.1942. (...) După trecerea apei (Baksanul), drumul era plin de cadavre de oameni şi cai. În şoseaua asfaltată gropi uriaşe făcute de bombe. Un rus mai dă semne de viaţă şi acum. Altul este cu capul într-un gard şi aşa a rămas. Altul a ars, abia se cunoaşte că a fost om vreodată. Înaintăm de-a lungul şoselei. În stânga arde un depozit de muniţie. Exploziile sunt îngrozitoare. Iată că din partea aceea suntem atacaţi de mitraliere şi tunuri. Peste câteva momente apar 2 tancuri ruseşti venite în şosea pe o stradă laterală. Ne culcăm în şanţul şoselei şi aruncăm grenade. Tancurile trag şi fug spre Nalcik. Linia de trăgători înaintează fulgerător. Din timp în timp se trag rachete albe marcând locul unde au ajuns companiile şi arătând aviaţiei totodată să nu ne bombardeze. Rezistenţele inamice cad. Artileria rusă trage în spatele poziţiei noastre. Prizonierii cad cu sutele. La orele 14 suntem trecuţi de râul Schorlurka şi intrăm în cartierul Nalcikului. În faţa noastră Nalcikul este în flăcări. Ruşii au dat foc tuturor fabricilor. Coloane de fum şi flăcări se ridică spre cer. (...) Râul Schorlurka, cu ocolirea câmpurilor minate, se trece prin apă. Începe lupta de stradă, se cucereşte casă cu casă. În această curăţire cade mort căpitanul Iuga Corneliu (înjunghiat de trei civili care au fost ulterior prinşi de o patrulă românească şi ucişi cu baionetele). Companiile ajung în inima oraşului. Cazematele de pe străzi sunt distruse cu colaborarea tancurilor germane. Oraşul vuieşte de focuri.

27.10.1942. (...) Oraşul este asediat din faţă, nord spre sud de către Bat 10 VM, iar dinspre est de către Bat 7 şi 16. După o scurtă pregătire de artilerie pe dealurile dinspre sud, la orele 9 porneşte atacul. Dacă aseară se părea că oraşul va cădea fără mari rezistenţe, acum lucrurile se prezintă altfle. Fiecare casă mai mare e o cetăţuie de rezistenţă. Se trage de prin geamuri, din pivniţe, din poduri de case. Pe străzi sunt zidite baricade din beton şi cărămidă. Se trage cu arme automate, cu branduri, cu puşti a.c. Lupta e grea. Compa nia 1 la dreapta e la aceeaşi înălţime, iar la stânga Comp a 2 –a. În rezervă companiile 3 şi 4. Batalionul 10 a înaintat frumos. Bat 16 şi 7 mai încet, de aceea acestea din urmă nu au putut ajunge la venirea serii la înălţimea Bat 10 VM.Când înnoptăm Bat 16 ocupă un pavilion din Şcoala de Ofiţeri din Nalcik, iar ruşii un alt pavilion. Se aduce artileria să tragă direct să dărâme clădirea. (...) Peste noapte Compania 3 ocupă gara.

28.10.1942. (...) Atacul în această dimineaţă începe mai devreme, la orele 8. Se face o pregătire de artilerie puternică. la orele 12 Bat ajunge pe râul Nalcik. la orele 15 sunt ocupate şi înălţimile sud Nalcik. Celelalte batalioane avansează în acelaşi ritm vioi. la orele 16 Nalcikul a căzut definitiv. Steagul nostru tricolor fâlfâie pe cea mai înaltă clădire din Nalcik.

Trebuie menţionat un fapt, după moartea căpitanului Tiberiu Coloiu, la asaltul cotei 910 în august 1942, episod descris de locotenentul Botiş Volumiu în documentarul filmat, la comanda Companiei 1 Puşcaşi din Bat 7 VM ajunge chiar locotenentul Dumitru Teodorescu, cel care ne-a lăsat un impresionant material sub forma memoriilor sale, fiind comandantul direct al locotenentului Botiş Volumiu. De aici voi cita în continuare despre luptele pentru cucerirea Nalcikului.



Dumitru Teodorescu, Batalionul 7 VM: Dezlănţuirea ofensivei a început în 25 octombrie printr-o scurtă, dar deosebit de puternică pregătire de foc, susţinută de un grup de avioane de bombardament, însoţite de avioane de vânătoare şi împreună cu o mare grupare de artilerie germano-română. Timp de 10 minute s-a dezlănţuit un infernal bombardament de o precizie uimitoare, care a dezmembrat în cea mai mare parte poziţiile inamice. Privind această revărsare de foc, gândul ne-a purtat spre modul în care am realizat noi, vânătorii de munte români, Compania de cercetare, capul de pod peste Baksan, în dreptul localităţii Kisburun 2, spre cota 910, în noaptea de 22/23 august 1942. Călcând din urmă ultimele patrule inamice în trecerea lor pe puntea de peste Baksan, i-am împiedicat prin foc de a distruge puntea. Haiduceşte, după o subţire pregătire de artilerie şi aruncătoare, în comparaţie cu cea din prezentul atac, în prima jumătate a nopţii aceleiaşi zile am trecut Baksanul surprinzându-l total pe inamic prin această rapidă acţiune. Dezmeticindu-se după miezul nopţii, contraatacul organizat şi dat de inamic a întâlnit o poziţie a unei companii de viteji vânători de munte care, într-o scurtă încleştare, printr-un foc puternic de arme automate şi grenade de mână, a spulberat orice nădejde a inamicului de a-i zvârli în apa vijeliosului Baksan, aşa cum ar fi dorit. Acum, susţinute în continuare de acelaşi puternic tăvălug de foc, trupele atacatoare din prima linie a primului eşalon au străpuns apărarea inamică doar cu puţine pierderi, depăşind râul Baksan şi ocupând localităţile Kisburun 3 şi Tschengen 1. În continuare, trupele atacatoare au trecut peste pârâul Kischpek, angajând lupte grele cu inamicul care apăra cu înverşunare localitatea cu acelaşi nume, la căderea serii ocuparea acesteia rămânând nedecisă. (...)

Urmează descrierea amănunţită a bătăliei purtate de compania condusă de locotenentul Dumitru Teodorescu în urmă căreia acesta va fi decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a.Voi reda aici numai o mică parte din această bătălie văzută şi trăită de locotenentul Teodorescu, respectiv atacul din 27 octombrie spre creasta împădurită de lângă parcul oraşului Nalcik, după două zile şi nopţi de lupte şi sforţări continue, toate relatate cu lux de amănunte în memoriile sale.

(...) dezlănţuim atacul. Plutoanele traversează râul în fugă, în trăgători, angajându-se în pantă spre creastă. Străbatem circa 200 m şi deodată salve puternice de foc, probabil din pistoale automate, ne fac prima victimă. Rănirea în umăr a unui ostaş din dreapta mea, la circa 3-4 metri depărtare. Am binoclul atârnat la gât cu şnurul. Doar o singură răsucitură mai reuşesc să fac, cu gândul de a descoperi de unde a deschis inamicul focul. O nouă salvă şi o izbitură îmi cutremură tot corpul, făcându-mă să mă înclin până la pământ de care mă sprijin în palmă şi... tot în acelaşi timp am strigat „M-a rănit, feciori!”. O clipă de stagnare, de oprire a atacului, moment care mă cutremură şi îmi scoate un nou strigă: „Nu-i adevărat! La creastă, vânători!”. Mă înalţ şi valul atacatorilor noştri zvâcneşte spre vârful înălţimii. Pe deasupra noastră, de pe celălalt mal al râului Nalcik, ne încurajează focul puternic şi precis al mitralierelor conduse de sergentul major Moroşan Gheorghe din judeţul Suceava, satul Bucşoaia, comandantul plutonului de mitraliere, care descoperise locul de unde inamicul deschisese focul. (...) Glonţul destinat lui l-a lovit în binoclu provocându-i doar o rană superficială. Bătălia continuă cu înverşunare în următoarele zile. Compania 1 Puşcaşi din Bat 7 VM, condusă de locotenentul Dumitru Teodorescu ocupă prin lupte grele la 27 octombrie 1942 ultima creastă din parcul oraşului Nalcik, în timp ce restul batalionului şi diviziei dădeau lupte de stradă în oraş. În cursul nopţii de 27 spre 28 şi întreaga zi de 28 octombrie, compania este izolată de restul batalionului şi luptă încercuită din toate părţile:

(...) trupe sovietice, probabil dintre cele care fuseseră zvârlite de pe înălţime în ziua de 27 octombrie 1942 şi altele care părăseau oraşul Nalcik care era în flăcări şi pe punctul de a cădea, au înconjurat înălţimea pe care o cucerise compania noastră. Şi poziţiile acesteia au suportat toate atacurile pe care le-au dezlănţuit cu furie trupele sovietice, la intervale diferite de timp, pe tot parcursul zilei de 28 octombrie. Au fost situaţii în care poziţiile companiei au fost atacate dinspre ambele pante ale înălţimii, fiind necesară schimbarea direcţiei de tragere a unor arme automate cu 180 de grade pentru a putea face faţă asaltului inamicului din ambele sensuri. Terenul împădurit, combinat şi cu boscheţi, favoriza apropierea neobservată a atacatorilor inamici de poziţiile noastre. Noroc că partea dinspre parcul oraşului Nalcik era bine observată din poziţia companiei de cercetare de pe malul sudic al râului. Consăteanul meu, căpitanul Maxim Constantin, îşi asumase sarcina de a observa infiltrarea trupelor inamice spre poziţiile noastre, comunicându-ne distanţele la care se aflau acestea: „Inamicul la 400 de metri... la 300 metri... Grijă fiule, ţine-te bine, să am pe cine cununa”, mă stimula viitorul meu naş de cununie. Atunci, în zi de 28 octombrie 1942, n-aveam cum să ştiu că doar numai atunci îi mai auzeam, pentru ultima dată, glasul... Sub 300 m porunceam deschiderea focului cu mitralierele şi cu „puternica noastră artilerie”, cele două aruncătoare de 60 mm din organica companiei. Nădejdea ultimă a vânătorilor de munte rămânea tot grenada şi tragerile la gura ţevii.

După mai multe atacuri inamice se scurse prima parte a zilei de 28 octombrie. O pauză de peste o oră a dat răgaz de respiraţie luptătorilor noştri. S-a apropiat de mine caporalul Burlacu din judeţul Hunedoara. Din buzunarul din partea inimii a scos o carte poştală primită din ţară de la soţia sa care-l anunţa că i-a născut un fecior. Era foarte mândru şi ochii îi străluceau de bucurie. Mi-a întins şi mie s-o citesc. Le-am urat noroc şi sănătate, lui şi întregii familii, înapoindu-i apoi scrisoarea. Şi-a aşezat-o cu grijă în buzunarul din dreptul inimii, înapoindu-se la grupa pe care o comanda. Un ultim atac, cu mai multă îndârjire, a dat inamicul în ziua respectivă. Au vuit munţii, pădurile, crestele şi văile de zgomotul armelor automate, grenadelor şi strigătelor de luptă ale vânătorilor de munte. Şi de această dată, oare a câta oară în acea zi, inamicul ajunsese la distanţa de aruncare a unei grenade. Şi caporalul Burlacu s-a săltat din adăpost cu grenada în mână, pregătită de aruncare. Dar în acelaşi timp un snop de gloanţe vrăşmaşe au străpuns trupul său tânăr, mâna i s-a desprins de pe grenada ale cărei schije s-au adăugat gloanţelor, grăbindu-i sfârşitul. Departe de ţară, în Caucaz, a căzut încă un ostaş român, erou, căruia nu i-a fost dat să-şi strângă la piept feciorul. Doar cartea poştală, care-i vestea naşterea feciorului, i-a rămas lipită de inimă, în buzunarul tunicii lui soldăţeşti. În ţară, copilul unui erou va aştepta zadarnic întoarcerea tatălui din război să-i vegheze copilăria. Toate s-au întâmplat la ultimul asalt al inamicului asupra poziţiilor noastre, în ziua de 28 octombrie 1942. Victoria noastră s-a încheiat cu un gust amar. În 28 octombrie 1942 oraşul Nalcik a fost cucerit şi curăţat de orice rezistenţă inamică.

Dar luptele au continuat mai departe de Nalcik. Compania de cercetare primeşte misiunea de a curăţa partea de sud-vest a parcului oraşului Nalcik de ultimele rezistenţe sovietice şi a continua atacul de-a lungul şoselei Nalcik – staţiunea climaterică Belaia Recika pentru ocuparea acestei din urmă localităţi. În aceste lupte este rănit mortal prietenul şi consăteanul lui Dumitru Teodorescu, căpitanul Maxim Constantin, cel care ar fi urmat să-i fie naş de cununie.

(...) înaintarea Companiei de Cercetare este întâmpinată cu focuri puternice de arme automate, care trag în lungul aleilor din parc, silind trupele noastre să se oprească. Căpitanul Maxim Constantin, sfidând pericolul, iese pe una din aleile parcului pe acre înaintau cele două tancuri germane date în sprijin companiei, în încercarea de a-şi îmbărbăta compania să-şi reia înaintarea sub protecţia tancurilor şi a focului propriu al armelor automate. Este însă prins într-un snop de armă automată inamică, care-i sfarmă braţul drept, alte gloanţe perforându-i gâtul şi plămânul. Este imediat scos din câmpul de luptă sub protecţia tancurilor, transportat cu maşina generalului Ion Dumitrache, comandantul diviziei, care se afla în zonă, până la o ambulanţă şi de acolo cu aceasta la spitalul din oraşul Piatigorsk. la operaţia de la spital i s-a amputat braţul drept, dar orice efort de a fi salvat nereuşind, a decedat la data de 2 noiembrie 1942 în spitalul din Piatigorsk, fiind înmormântat în cimitirul din acest oraş. Căpitanul Maxim Constantin, ofiţer de elită al Corpului Vânători de Munte, campion militar absolut la concursurile de schi pe trupele de munte în repetate rânduri, pentru vitejia sa în luptele din Caucaz şi jertfa sa supremă pentru libertatea patriei, i s-a acordat cea mai înaltă decoraţie: Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a post mortem.

În calitate de consăteni din comuna Vorniceni, judeţul Dorohoi, din care i se răpise în 1940 ţinutul Herţa, eram prieteni apropiaţi. Împreună urmasem cursurile aceluiaşi liceu „Anastasie Başotă” din Pomârla, un sat la 12 km de Dorohoi. Liceul era destinat în special fiilor de ţărani. Împreună luptasem în iunie – iulie 1941 la eliberarea Ţinutului Herţa din judeţul nostru, unde soarta, spre bucuria noastră, ne-a adus. Îi fusesem înlocuitor la comanda mândrei sale Companii de Cercetare, care s-a acoperit de glorie în luptele de la Baksan şi cota 910, în timpul în acre el se afla internat la spitalul din Deva. Pentru ultima dată i-am auzit glasul doar în ziua precedentă, 28 octombrie 1942, zi în care mi-a dirijat deschiderea focului de către compania mea încercuită de inamic pe înălţimea dinspre sud-vestul oraşului Nalcik. Pentru mine, drag consătean, prieten şi camarad din mândrele noastre unităţi de Vânători de Munte, amintirea ta nu se va stinge decât odată cu firul vieţii mele.

Căderea în luptă a celor mai viteji niciodată nu-i descurajează pe cei care au rămas. Dimpotrivă, îi îndârjeşte şi îi împinge înainte, să le urmeze exemplul.


Căpitanul Maxim Constantin (foto în grad de sublocotenent)
căzut eroic în Caucaz la asaltul pentru cucerirea oraşului Nalcik la 2 noiembrie 1942,
Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu post mortem
Înmormântat în oraşul Piatigorsk

Ordinul de zi al generalului Ion Dumitrache din 31 octombrie 1942: “Aţi urmat cu sfinţenie îndemnul neamului de a fi viteji. Aţi pătruns în ziua de 25.10.1942 peste apa Baksanului, prin brâul de beton şi de foc, ajungând până în seara zilei la Ianikoi şi pădurea Ceghem. Aţi cucerit a doua zi această linie fortificată din faţa oraşului Nalcik şi aţi pătruns până seara în marginile lui. Cu o îndrăzneală fără egal ostaşii au zdrobit apărarea din jurul oraşului împreună cu I / R. 99 M. german. Aţi cucerit oraşul cu toate forturile lui din clădiri şi încrucişări de străzi, dovedind dispreţ de moarte B.7, 10, 16 şi B. 1 Pi.M….. Câştigarea victoriei s-a datorat tuturor ofiţerilor, comandanţilor de unităţi care au plătit succesul cu preţul vieţii. S-au distins în mod deosebit comandanţii celor două grupuri de vânători de munte, coloneii Gheorghe Gugleş şi Vasile Cârlan. Citez prin ordin de zi pe divizie unităţile brave şi păstrăm în inimi toată recunoştinţa celor căzuţi eroic departe de Ţară şi numai pentru Ţară”.


Lupta de la Mairamadag


După cucerirea Nalcikului, vânătorii de munte români au continuat avansul spre est, însoţind blindatele germane. Sovieticii au apărat cu îndârjire zona fortificată de la Terek, iar alte forţe au contraatacat la Arhonskaia. Atacul trupelor germano-române a fost reluat în ziua de 8.11.1942, când D. 13 Bl. a ajuns la sud – vest de Ordjonikidze, iar D. 2 M. a desfăşurat acţiuni pentru a mări pătrunderile în lungul văilor care conduceau spre inima Caucazului. La 9 noiembrie, Divizia 13 Blindată germană a atacat la Giseli, dar sovieticii rezistă şi chiar reuşesc să o încercuiască, încercările de despresurare ale germanilor eşuând pe rând. A fost rândul românilor să încerce să spargă cleştele sovietic, Batalioanele 7 şi 8 VM oprind ofensiva sovietică dinspre Mairamadag şi reuşeşte să ia legătura cu Divizia 31 Blindată izolată. Aceasta reuşeşte să se replieze prin culoarul menţinut de vânătorii români.

Dumitru Teodorescu: (...) Ne-am mulţumit că în sfârşit comunicaţia Nalcik – Alagir – Mairamadag – Ordjonikidze fusese eliberată, dându-se posibilitatea unităţilor germane blindate ca în cursul nopţii de 12/13 noiembrie 1942 să se scurgă în întregime spre vest. Pentru prima dată, de când luptam împreună ca aliaţi, nemţii, bucuroşi că au ieşit din încercuire, au fluturat mâini prieteneşti, trecând prin poziţia ocupată de trupele noastre de vânători de munte. Repurtasem o victorie cu consecinţă foarte importantă aducându-ne cel mai mare aport la deschiderea comunicaţiei şi scoaterea din încercuire a unităţii germane. Chiar şi comunicatul german este oarecum confuz, de parcă le era greu germanilor să recunoască că au fost scoşi din încercuire de către români (Ordinul 1777 al Corpului 3 Blindat german): “Înaintarea C. 3 Bl. german spre Vladicaucaz, în frunte cu D. 13 Bl. a fost oprit de forţe mult superioare inamice….Succesele D. 13 Bl. care a fost atacată din toate părţile şi căreia i se tăiaseră toate legăturile, aparţin domeniului istoriei războiului... Printr-o acţiune de atac exemplar executată la nord de şoseaua Giseli, Dsuarikon de către D. 23 Bl., iar la sud de şosea de Gp. 4 V.M., cu tot terenul dificil,. a fost despresurată D. 13 Bl., restabilindu-se legătura cu corpul în noaptea de 11 / 12.11.1942. Atacul acestor batalioane (7 şi 8 V.M.) a despresurat D. 13 Bl. Sunt de aşteptat alte atacuri inamice mai ales la Dsuarikon şi Kadgarom, în flancurile C. 3 Bl.”




Dar căzuse deja zăpada, aşa că acţiunile ofensive care vizau oraşul Groznâi au trebuit oprite pe timpul iernii. Trupele române şi germane se consolidau în teren pentru defensiva pe perioada anotimpului rece. Pierderile Diviziei 2 Munte erau enorme, 210 ofiţeri, 140 subofiţeri şi 6517 trupă, adică 43% din efectiv, militari morţi, răniţi sau dispăruţi, în crâncenele lupte din caucazul Central, de la râul Baksan până la Alagir - Ordjonikidze, respectiv din vara lui 1942 până în noiembrie. Dar evenimentele de pe alte sectoare de front vor influenţa şi frontul din Caucaz, ca şi întregul curs al războiului. Peste o săptămână (19 noiembrie 1942) sovieticii declanşează operaţiunea Uranus care va duce la încercuirea trupelor germane şi române la Stalingrad, ameninţând cu izolarea armatele din Caucaz.

de Cristian Negrea
Site:http://cristiannegrea.blogspot.ro/

(va urma)


Bibliografie:

Col (r) Gheorghe Suman, Gen brig (r) Mihail Perju, Gen brig Ion Bucaciuc - Istoria Brigăzii 2 Vânători de Munte "Sarmizegetusa", Editura Pro-Transilvania, București, 2003
Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război - Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei. 1941 - 1945 (10 volume)
Epopeea vânătorilor de munte
General Ion Dumitrache - Divizia de Cremene, Muzeul Judeţean de Istorie, Braşov, 1997
Gen (r) Dumitru Teodorescu - Memorii de război, Editura Răsunetul, Bistriţa, 1997
Mihai Bălaj - Jurnal de front, Editura Gutinul, Baia Mare, 1999


Pe aceeaşi temă:
Vânătorii de munte în Caucaz (I)
Un crâmpei din epopeea vânătorilor de munte

28 iunie 1940, fapte și eroi necunoscuți
Minciuna 22 iunie 1941
Apărarea lui Antonescu

Ne puteam opri pe Nistru?