Cred că sunt în asentimentul tuturor care cunosc istoria noastră militară când spun că printre cele mai bune trupe de care a beneficiat România în ultimul secol sunt vânătorii de munte. Armă creată în toamna lui 1916, în decursul retragerii în Moldova, doar la câteva luni se acoperea de glorie la Oituz. Apoi, campania din 1919 împotriva Ungariei. Convinși de eficiența vânătorilor de munte, antrenați pentru lupta în mediul montan, în 1940 erau gata patru brigăzi de munte, care vor intra în 1941 în luptă și vor fi transformate în divizii în aprilie 1942. Au luptat din greu între 1941 și 1945, apoi sovieticii cotropitori le-au desființat, de frică, la fel cum au făcut și cu unitațile de blindate. Unitățile de vânători de munte au fost reînființate în anii 60 și au continuat să rămână trupe de elită ale României, lucru dovedit și în teatrele de operațiuni, inclusiv în Afghanistan.

Dar perioada de glorie a vânătorilor de munte români a fost, fără îndoială, al doilea război mondial. Au fost prezenți în majoritatea operațiunilor armatei române, atât în Est, cât și în Vest, au mărșăluit mii de kilometri în condiții inumane, atât în atac cât și în retragere, prin arșiță și ger, prin stepă și munți înzăpeziți, au luptat în în inferioritate numerică, au dus lipsuri de orice, armament greu, muniții, hrană și apă, s-au luptat împotriva tancurilor și aviației și au învins atunci când nimeni nu credea că ar avea vreo șansă de supraviețuire. Tăcuți, modești, au dus greul războiului și și-au făcut datoria față de țară, apoi au intrat în anonimat. Camarazii lor și-au lăsat oasele împrăștiate pe mii de kilometri, de la Cernăuți, Moghilev, Malaia Bielojorka, Crimeea, Caucaz, până în munții Tatra. Au avut și comandanți extraordinari, ca și generalii Avramescu, Mociulschi, Dumitrache sau Bălan. Și au fost printre cele mai bune trupe din al doilea război mondial, lucru care ar trebui să ne umple de mândrie, dacă l-am cunoaște și l-am recunoaște.




Intenționez să aduc la cunoștința cititorilor una din bătăliile aproape necunoscute chiar celor care sunt pasionați de istoria celui de-al doilea război mondial. Chiar dacă vânătorii de munte ar fi participat numai la această bătălie, tot ar fi intrat în galeria eroilor neamului, atât de cumplită a fost. Dar ei au luptat mult mai mult, atât înainte, cât și după. Bătălia de care vreau să vă vorbesc are mai multe denumiri, poate de aceea este mai greu de identificat și localizat, a fost numită bătălia capului de pod de la Nipru, bătălia de la nord de Marea de Azov sau din Stepa Nogai. Mulți o împart în două, după localitatățile în jurul căreia s-a desfășurat, ca și bătălia de la Malaia Bielojorka, în partea de nord a dispozitivului deensiv, acolo unde au acționat vânătorii de munte, sau bătălia de Akimovka, în partea de sud, acolo unde a acționat corpul de Cavalerie, dar de fapt este vorba de aceeași bătălie văzută din perspectiva celor două corpuri, de munte și de cavalerie, din cadrul Armatei a 3-a.

Corpul de Munte, compus din Brigăzile 1, 2 și 4 Mixte Munte, sub comanda generalului Gheorghe Avramescu, a luptat pentru eliberarea nordului Bucovinei, a Cernauțiului și Hotinului, apoi a forțat Nistrul la Moghilev, o decizie obligatorie în economia luptelor (vezi Ne puteam opri pe Nistru?), apoi a continuat avansul prin Ucraina în cadrul Armatei a 3-a române, alături de Armata a 11-a germană. Armata a 4-a română, după ce a eliberat sudul Basarabiei, a trecut Nistrul și a avansat pivotând spre sud pentru cucerirea Odessei. Corpul de Munte a trecut Bugul în zilele la 21 august 1941 pe podul de la Voznesensk, ajungând la Nipru, care este trecut pe la Berislav în zilele de 16 și 17 septembrie. Marșul s-a făcut în condiții deosebit de grele, prin praf și arșiță, zi și noapte, în etape epuizante, ducând lupte continue de uzură și respingând contraatacurile sovietice. Armata a 3-a, a parcurs distanța dintre Nistru și Bug prin lupte grele, ca dovadă pierderile suferite în decursul acestui avans, de 19861 (6786 morți, 12492 răniți și 133 dispăruți). Dar și pierderile inamicului au fost mult mai mari, de exemplu, doar în ziua de 19 august 1941, în cursul luptelor de lângă Sablukovka, Kat Sarovka, Anastasievka, Mihailovka, în cursul avansului spre Krivoirog, Corpul de Cavalerie a capturat singur 12783 militari sovietici, 450 vehicule și 70 de tancuri. În prima jumătate a lui septembrie Armata a 3-a a respins încercările sovietice de a forța Niprul și a pătrunde în spatele Armatei 11 germane. La 19 septembrie, Armatei a 3-a i se ordonă să forțeze Niprul, intrând în capul de pod.



Batalionul 10 V.M. în urmărirea sovieticilor la est de Nistru

Planul inițial prevedea Corpul 54 armată german să acționeze spre sud pentru a rupe apărarea istmului Perekop, intrarea în Crimeea, alături de o parte din Armata a 3-a română, Corpul 30 armată german să asigure stânga armatei, Corpul 49 să respingă inamicul la est de calea ferată Zaporoje, Armata a 4-a română să ocupe Odessa, iar restul Armatei a 3-a printre care Corpul de Munte și Corpul de Cavalerie) să execute măsuri de siguranță pe coasta de nord a Mării de Azov.






După ce intrat în capul de pod de pe Nipru, lărgit în prealabil de germani, trupele Armatei a 3-a române au înlocuit trupele germane din Corpul 49 alpin german, intrând între nordul Mării de Azov și cotul Niprului, înlocuirea realizându-se între 23 și 25 septembrie. Armata a 3-a română, având în compunere Corpul de Munte (Brigăzile 1, 2 și 4 Mixte Munte), Brigada 8 Cavalerie română, precum și Divizia 170 infanterie germană, aveau misiunea ca, împreună cu Corpul 30 armată german (Diviziile 72 infanterie, 55 Adolf Hitler și Brigăzile 5 și 6 cavalerie române) să asigure flancul estic al Armatei 11 germane, apărând frontul dintre Nipru și lacul Molocinoie (nord Marea de Azov). Lărgimea zonei de apărare a armatei era de circa 40 km (între Balki și exclusiv Veseloje), iar a zonei de apărare a Corpului 30 armată german de aproximativ 45 km. La nord, Grupul von Roques (trupe germane și ungare) apăra malul de vest al Niprului de la Nikopol spre Zaporoje. În fața Armatei a 3-a acționau mari unități din Armata 18 și 9 sovietică (am explicat în Minciuna 22 iunie 1941 că este vorba de cele mai puternice armate din înreaga Armată Roșie, staționate în sudul Basarabiei în iunie 1941 cu rol ofensiv), împinse din Basarabia de avansul trupelor româno-germane. Au fost identificate cinic divizii de infanterie (4, 40, 96, 130 și 164), o divizie de cavalerie (30) și o brigadă mecanizată (2), raport de forțe de 1,4 la 1 în favoarea inamicului. Terenul de stepă, descoperit, cu drumuri puține și nepietruite care pe timp ploios deveneau nepracticabile, localități mici, cu expeția satului Malaia Bielojorka, lung de 5 km și lat între 0,5 și 1,5 km. Poziția sovietică era mai avantajoasă, având în spate la vreo 20-30 km linia ferată Melitopol – Zaporoje, esențială aprovizionărilor, iar pentru apărare și mascarea trupelor inamice exista un șanț antitanc adânc de 5 metri și lat de 10 metri, ce se întindea pe înreaga lungime a frontului, de la lacul Molocinoe la Nipru, o lucrare impresionantă. Beneficiind de acest șanț, rușii se puteau adăposti și ascunde, asigurându-și concentrarea de trupe feriți de privirile românilor, dispunând de șanțuri de comunicații din spate. Planul sovietic era să atace în forță pozițiile românești și germane dintre Nipru și Marea de Azov pentru a putea lovi în flanc Armata a 11-a germană ce începuse operațiunile ofensive din istmul Perekop pentru a pătrunde în Crimeea. Ideea era să câștige această bătălie înainte de a-i fi tăiate liniile de reragere spre bazinul Donețului.

În partea de nord, în zona Corpului de Munte, unde acesta încă nu se fixase încă bine în dispozitivul preluat de la Corpul 49 german, Brigada a 2-a Mixtă Munte ocupa sectorul central, localitatea Malaia Belojorka, costituid pilonul și pivotul bătăliei, după cum au apreciat generalii Avramescu și Dumitrache. Schimbarea pozițiilor între vânătorii de munte și germani s-a efectuat în noaptea de 23 spre 24 septembrie 1941, pe un întuneric de smoală, făcând recunoașterea pozițiilor inamice și orientarea în teren imposibilă. Primul atac inamic asupra Batalionului 8 din Brigada a 2-a Munte a avut loc la 6.45 dimineața, aproximativ două companii de infanterie sovietice au fost respinse. A fost doar un prim atac de tatonare, alte atacuri mult mai puternice, precedate de masive bombardamente de artilerie, au avut loc la orele 8.00, 10.00, 16.00, 18.00 și 19.30, atacurile cuprinzând și sectorul Batalionului 15. Toate au fost respinse cu pierderi mari pentru inamic.

Începând cu ziua următoare, atacul devastator rusesc s-a declanșat pe tot frontul, cu efortul principal în sectoarele ocupate de vânătorii de munte, în specila în cel al Brigăzii 2 Munte, pilonul și pivotul bătăliei, după cum intuiau cei doi generali români. Superioritatea aeriană sovietică era copleșitoare, avioanele germane fiind deja angajate în luptele pentru forțarea istmului Perekop, calea de acces în Crimeea. De asemenea, forțele atacatoare dispuneau de o superioritate în artilerie, precum și formațiuni de tancuri, care lipseau unităților române. Până la urmă, chiar dacă nu reușeau să rupă frontul și să cadă din flanc și spate asupra Corpului 30 german, care lupta alături de o parte din Armata 3 română la porțile Crimeei, scopul era să fixeze pe loc cât mai multe forțe, împiedicând deplasarea Corpului 49 alpin german pentru a întări Corpul 54.

Acest lucru a reușit în ziua de 26 septembrie. Cu tot focul de pe pământ și din aer, vânătorii de munte au rezistat eroic pe poziții luptând în inferioritate numerică și tehnică împotriva masivelor valuri de atac sovietic ce se succedau unul după altul. În urma acestor atacuri, Corpul 49 german a fost întors din drum și dirijat în spatele vânătorilor români, gata de intervenție. Încă din 25 septembrie, inamicul reușește să pătrundă în sectorul Brigăzii 4 Munte pe un sector de 2 km în adâncime maximă de 1,5 km, dar frontul este menținut, cu sectorul de apărare pe un singur eșalon. Atacurile asupra Brigăzilor 1 și 2 Munte au fost respinse, deși vorbim aici de tancuri și alte blindate, și obligate să se întoarcă spre est cu rândurile rărite considerabil. Doar asupra Brigăzii 2 Munte s-au dezlănțuit patru astfel de atacuri puternice în cursul nopții de 26 spre 27 și în ziua următoare.



Militari din Batalionul 7 V.M., Brig. 2 Munte


Atacurile au fost repetate de inamic și în noaptea următoare, mai ales spre Brigada 2 Munte, direcția principală de atac a Armatei a 18-a sovietică și a Diviziilor 74, 30 și 199 infanterie, sprijinite permanent de o brigadă de tancuri. Grindina de foc de artilerie și aviație, atacurile aviației ce secera la sol trupele noastre, urmate de valuri după valuri de infanterie însoțite de tancuri și alte blindate, toate asupra apărării dârze a vânătorilor de munte ce luptau și rezistau în pozițiile frământate de explozii. Nu numai că rezistau, dar și contraatacau curajos, luptând chiar corp la corp, la baionetă sau cu armele transformate în ghioage. Inamicul reușește să pătrundă între Brigăzile 2 și 4 Munte, care se repliază pe marginile de est ale satului Malaia Bielosjorka, și în continuare spre nord și sud de localitate. Tancurile sovietice pătrund până în zona trenurilor de luptă ale Brigăzii 2 Munte, călcând totul sub șenile și distrugând 60% din tunurile antitanc. Sunt înarmați furierii, bucătarii, cei din statul major, un atac disperat care restabilește situația.

Este dat în spate și flancul Brigăzii 6 Cavalerie române, chiar la punctul de comandă al acesteia este ucis comandantul, colonelul Ioan Dănescu, de explozia unui obuz, iar șeful său de stat major, locotenent-colonelul Romeo Zaharia, și-a pierdut o mână. Cu ajutorul diviziilor germane vecine sectorul este refăcut și menținut, inamicul este respins.

În 29 septembrie, după un bombardament infernal, inclusiv cu aviația sovietică de vânătoare în picaj ce mitralia pozițiile Brigăzii 2 Munte, unul dintre atacuri însoțit de tancuri au reușit să pătrundă în tranșeele Batalionului 15 din centrul dispozitivului de apărare. Apărătorii au fost pur și simplu copleșiți de valurile furibunde în atac, dar cu sprijinul celorlalte batalioane, inamicul a fost respins printr-un contraatac puternic. Lupte grele s-au dat în sectorul Brigăzii 4 Munte care și ea, cu flancurile repliate, aproape încercuită, ducea lupte grele corp la corp pentru menținerea pozițiilor în apropierea punctului de comandă de la Bolșe Bielosjorka. Replierea dispozitivului a descoperit flancul stâng al Brigăzii 2 Munte. În seara zilei de 1 octombrie Batalionul 10 a fost învăluit și comandantul acestuia, locotent-colonelul Emanuil Brădățeanu a fost ucis pe când conducea un contraatac pentru restabilirea situației. Grupul 7 Vânători de Munte este adus din rezervă pentru restabilirea situației.

Armata 3 română ia decizia de a interveni cu rezervele, inclusiv cu trupele germane care i-au fost subordonate. Un detașament german aflat la Bol Bielosjorka, două batalioane din Divizia 170 germană și un regiment de cavalerie din Brigada 8 Cavalerie română, dar acestea erau prea îndepărtate și au putut interveni abia în ziua următoare. Corpul 49 alpin german a fost subordonat Armatei a 3-a române, el fiind dirijat spre flancul stâng al Brigăzii 1 Munte, între aceasta și Brigada 2 Munte. În noaptea de 1 spre 2 octombrie, în dispozitivul Brigăzii 2 Munte sunt introduse încă opt divizioane de artilerie grea germană, pe lângă cele șapte divizioane de artilerie română de munte care trăgeau continuu asupra pozițiilor sovietice. Acest ajutor al trupelor și artileriei germane chiar pe sectorul principal de atac avea scopul de a restabili situația greu încercată.


Corpul 49 Alpin german a restabilit în prealabil situația perliclitată a flacurilor Brigăzii 1 Munte, dar în dimineața de 2 octombrie atacurile artileriei și aviației inamice s-au reluat asupra joncțiunii dintre Brigăzile 1 și 2 Munte, precum și a flancului stâng al Brigăzii 2 Munte. Intervenția promptă a artileriei grele germane, conduse de colonelul Wintergerst, a reechilibrat situația, dar flancul stâng al Brigăzii 10 Munte au fost supuse unor repetate atacuri în valuri de tancuri și infanterie, respinse de artileria anticar trimisă special în sectorul amenințat. În noaptea următoare, furia atacurilor sovietice a fost domolită de artileria care a acoperit perfect flancurile Brigăzii 2 Munte. În dimineața de 3 octombrie, avioanele sovietice pornite din nou la atac au avut surpriza să întâlnească pe cer aviația germană de vânătoare, trimisă special pentru asta. Trei avioane sovietice au căzut chiar în vecinătatea punctului de comandă al Brigăzii conduse de generalul Ion Dumitrache, la Peskosceno. Cu toate astea, atacurile sunt deosebit de puternice, luptele încinse în jurul și interiorul localității Malaia Bielosjorka sunt de un dramatism nemaiîntâlnit. Dar vânătorii de munte au făcut din nou zid și au rezistat, contraatacând cu furie de fiecare dată. Întregul câmp de luptă era acoperit de cadavre și răniți, atât sovietici, cât și români. Nemaiavând timp de a-și săpa adăposturi și măști individuale, vânătorii de munte au folosit cadavre drept parapete și scuturi împoriva gloanțelor și schijelor inamice. Sovieticii erau în criză de timp și în faza totul sau nimic. Atacuri după atacuri s-au succedat împotriva satului Malaia Bielosjorka, dar fără succes, toate s-au sfărâmat în fața piepturilor de oțel ale vânătorilor de munte, elita armatei române, bravi între bravi. Satul nu a putut fi cucerit.

Cu toate astea, au fost și momente delicate. La joncțiunea dintre dintre Batalionul 9 și 16 Vânători de Munte inamicul a pătruns până la poziția de tragere a Divizionului 2 Obuziere Munte, dar care prin foc, grenade și contraatac l-a pus pe fugă înapoi, panicând și alte rnduri de atacatori. Punctul de comandă al Brigăzii a fost și el amenințat de o pătrundere sovietică, tot la 3 octombrie, dar a fost țintuită pe loc de cei din pază și apoi distrusă de vânătorii de care germani și tunurile Bateriei 38 Anticar. Au mai fost respinse de vânătorii români și atacurile asupra Brigăzii 1 Vânători de Munte, precum și cele asupra inexpungabilelor puncte de rezistență, Malaia Bielosjorka și Ubianovka. Seara, trei batalioane sovietice atacă din nou flancul stâng al Brigăzii 2 Munte, dar sunt decimate de artilerie și contraatacate de Grupul 7 Munte din rezervă. Noaptea următoare, aviația sovietică aruncă din nou un potop de bombe distrugând ce mai rămăsese din localitatea Malaia Bielosjorka, adăugând noi pierderi bravilor vânători de munte.

În aceste lupte cumplite, Batalioanele 7, 8, 15 și 16 Vânători de Munte au avut pierderi ce s-au ridicat la 50-60% din efective, morți, răniți și dispăruți. Dar jertfa lor nu a fost în zadar, lupta lor în apărare, rezistența lor neclintită a fost de un real folos în economia luptelor următoare. În primul rând, nu a fost perilclitată acțiunea ofensivă din istmul Perekop pentru cucerirea Crimeei, acțiune la care au participat și trupe române.


Colonel Grigore Bălan (1896 - 1944)
eroul rezistenţei Brig 2 Munte la Malaia Bielosjorka


Mai mult, apărarea eroică a românilor a creat posibilitatea unei manevre de încercuire, posibilitate care comandamentului german nu i-a scăpat. Grupul de Armate Sud a dirijat Grupul 1 Blindat German, condus de generalul von Kleist, spre sud, cuprinzând printr-o manevră de încercuire de la nord la sud Armatele a 18-a și a 9-a sovietice care atacau în valuri pozițiile apărate de români dintre Nipru și Marea de Azov. Concomitent, de la 4 octombrie 1941, Armata a 3-a română, Corpul 30 și 49 german trec la ofensivă spre est, peste cadavrele atacatorilor din ajun. Grupul Blindat von Kleist atacă fulgerător pe direcția Dniepropetrovsk – Berdiansk căzând în spatele armatelor rusești, pe când Armata a 3-a română avansează spre est pe direcția Novo Ivanovka – gara Krijovka alături de Corpul 30 german, iart Corpul 49 german pe direcția Balki – Pologi – Seminianovka. Trupele române și germane au recut la urmărirea inamicului în retragere, străpungându-i ariergărzile și angajând forțele principale, prin asta ușurând sarcina Corpului Blindat von Kleist.

La 8 octombrie s-a realizat încercuirea rămășițelor Armatelor a 9-a și a 18-a sovietice, cele mai puternice armate sovietice din 1940, care atunci erau concentrate în Basarabia cu scopul de a pătrunde prin poarta Focșanilor pentru a ocupa zonele petroliere ale Ploieștilor, așa cum spuneam în Minciuna 22 iunie 1941. O revanșă românească, cu ajutorul german, dar care fără rezistența tenace până la sacrificiu a românilor poate nu s-ar fi realizat. A fost o victorie de proporții, în încercuire au fost luați peste 200000 de prizonieri din 14 mari unități sovietice (Diviziile 4, 30, 51, 74, 96, 130, 136, 164, 176, 150, 216 și 218 Infanterie, resturi dintr-o brigadă de cavalerie, o brigadă de tancuri și trei regimente de artilerie grea independente).
Mai departe, Grupul Blindat von Kleist a continuat operațiunie spre est pentru interceptarea magistralelor de cale ferată Rostov – Moscova, iar Armata a 3-a a primit misiunea de a apăra litoralul Mării de Azov. Ulterior, o parte din trupe vor reveni în țară pentru refacere, altele vor continua operațiunile alături de trupele germane. Brigada 1 Mixtă Munte alături de Brigada 9 Cavalerie a intrat în luptele din Crimeea. Armata a 3-a a continuat lupta ajungând în toamna lui 1942 la Cotul Donului.

Nu am evidențiat aici luptele grele purtate de Corpul de Cavalerie român din Armata a 3-a română, sunt și acestea episoade de eroism și dăruire greu de crezut, de luptă și sacrificiu suprem pentru neam și țară. Pentru cavaleriștii care au luptat cu eroism atât călare în atac, cât și pe jos, mă înclin cu respect, sper că cu altă ocazie voi reuși să evoc sacrificiile lor în această bătălie, deoarece dacă pentru vânătorii de munte a fost Malaia Bielosjorka, în acealași timp pentru cavaleriști românii a fost Akimovka, lupte cumplite în care cei mai buni au plătit cu prețul suprem pentru neam și țară.

Detaliu din tabloul ofiţerilor Batalionului 7 V.M.
Cei şapte din partea inferioară au căzut eroic la Malaia Bielosjorka


Brigada 2 Munte, după luptele continue timp de cinci luni, din Bucovina până la Marea de Azov, rămăsese dor cu jumătate din efective, restul fiind morți, răniți și dispăruți. Generalul Ion Dumitrache, comandantul brigăzii, a cerut revenirea în țară pentru refacere. Pentru vitejia arătată până atunci, Brigăzile 7, 9, 10, 15, 16 și Batalionul 1 Pionieri Munte au fost decorate cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a, iar Divizionul 5 Tunuri Munte cu Steaua României clasa a II-a. 30 de ofițeri și generali care s-au distins în lupte și conducerea unităților și subunităților au fost decorați cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a. Mulți alți militari din această brigadă au fost decorați cu Virtutea Militară, Serviciul Credincios și Bărbăție și Credință.

Ordinul de zi al generalului Gheorghe Avramescu
după bătălia de la Malaia Bielosjorka


O mențiune deosebită merită colonelul Grigore Bălan, eroul rezistenței vănătorilor de munte la Malaia Bieosjorka, cel care a realizat și condus dispozitivul de apărare. Un soldat român până în măduva oaselor, un erou care, avansat ulterior general, va plăti cu viața dăruirea sa pentru România. Cine mai știe astăzi de colonelul Grigore Bălan, comandantul Grupului 5 Vânători de Munte din Divizia 2 Munte, din 1943 comandant adjunct al acesteia, iar din 1944 comandant secund al Diviziei 1 Munte, ucis într-un bombardament în cursul bătăliei de la Sfântu Gheorghe, devenit general de brigadă post-mortem, primul general român mort pentru eliberarea Transilvaniei în al doilea război mondial?

După atâtea lupte și pierderi, brigada a fost completată și a revenit în țară pentru instrucție. Dar era menirea ei să continue tradiția de luptă și eroism a vânătorilor de munte, la fel ca și celelalte trei brigăzi, deveniet divizii la 15 aprilie 1942. Atunci, Divizia 2 Munte va avea un destin deosebit, de luptă, jertfă și glorie, în Caucaz, ajungând până la 40 de km de Groznâi, actuala capitală a Ceceniei, și reușind ceea ce comandantul ei, generalul Ion Dumitrache, spunea cu mândrie: “Divizia 2 Munte nu s-a retras niciodată din proprie inițativă, ci doar la ordin”.
O generație de aur, o generație de eroi, la fel ca și părinții lor de la 1916 – 1919, ne-au câștigat dreptul și mândria de afi români. Iar noi, ce facem cu acest drept, despre mândrie ce să mai vorbim? Printre ritmuri de manele, prin fumul grătarelor, strigăm din când în când sus sau jos cutare și atât. Bunicii și străbunicii noștri se răsucesc în mormânt și dacă ar avea posibilitatea, ne-ar pălmui cu nesaț. Nicio problemă, istoria ne va pălmui mult mai greu, tocmai pentru că ne uităm înaintașii și jertfa lor, punând în schimb alte modele sevite la greu de televiziuni.


Scopul acestui articol nu era numai rememorarea unei bătălii uitate a românilor, o bătălie în care soldații români s-au arătat mai presus de orice. Printre altele, am dorit să introduc cititorii acestui blog în atmosfera evenimentelor, acolo unde au luptat și murit soldații români. Deoarece, cu ajutorul unui om entuziast și deosebit, căruia îi mulţumesc, am reușit realizarea primului episod dintr-un documentar mai special, dedicat veteranilor din al doilea război mondial. Iar cel despre care va fi vorba în acest documentar a făcut parte dintre trupele de completare după bătălia de la Malaja Bielosjorka, trupe de completare ale Brigăzii 2 Munte, a fost comandant de pluton și a avut privilegiul să-i conducă în luptele din Caucaz pe veteranii de la Malaia Bielosjorka.


Bibliografie:

www.worldwar2.ro
Col (r) Gheorghe Suman, Gen brig (r) Mihail Perju, Gen brig Ion Bucanciuc - Istoria Brigăzii 2 Vânători de Munte "Sarmisegetusa"
Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război - Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei. De la Nistru al Marea de Azov
Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război - Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei. 1941 - 1945