Rezultate 1 la 2 din 2

Subiect: Comunismul dinastic al lui Ceausescu, 1965-1989 cap-I-S10

  1. #1
    Rang-N-03(col)
    Avatarul lui Dicomes
    Data înscrierii
    18.03.2012
    Posturi
    42
    Putere Rep
    226

    Lightbulb Comunismul dinastic al lui Ceausescu, 1965-1989 cap-I-S10

    La sfârşitul anilor 1960 şi în anii 1970, Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român şi preşedintele României, era descris de către mijloacele de informare occidentale ca un fel de rebel. Era la modă, la sfârşitul anilor 1960, să fie recunoscută „autonomia" politicii externe a lui Ceauşescu şi să se considere că acesta avea un ataşament sincer faţă de valorile naţionale româneşti. Mitul „comunismului naţional" românesc, avându-l pe Ceauşescu drept simbol al contestării dominaţiei Moscovei în Europa Centrală şi de Est, se construia cu rapiditate[191].

    [191] Câteva dintre legendele persistente referitoare la „originalitatea" României în afacerile interne şi externe au fost deconstruite în Vladimir Tismăneanu, Ceauşescu's Socialism, în „Problems of Communism", vol. 34, nr. 1, ianuarie-februarie 1985, pp. 50-66 şi The Ambiguity of Romanian National Communism, în „Telos", nr. 60, vara 1984, pp. 65-79.
    Deziluzia liderului român faţă de URSS începuse odată cu atacul lui Hruşciov împotriva lui Stalin. Pentru Ceauşescu, ca şi pentru Gheorghiu-Dej, Enver Hodja, Mâtyâs Râkosi, Mao Tzedun, Walter Ulbricht, Maurice Thorez şi alţi stalinişti ai vremii, destalinizarea lui Hruşciov ameninţa să distrugă unitatea comunistă. Oamenii aceştia aveau nevoie de un idol şi urau iconoclasmul lui Hruşciov. Obligaţi să aleagă între URSS şi Stalin, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu l-au ales de bună voie pe cel de-al doilea. Astfel, Ceauşescu a urmat cu încăpăţânare o linie stalinistă naţională după moartea mentorului său în martie 1965. Demagogia sa a fost luată deseori în serios, acordându-se prea puţină atenţie faptului că în interiorul ţării era menţinut un sistem stalinist şi că populaţia era supusă unor permanente privaţiuni.

    Deşi regimul lui Ceauşescu a fost perceput ca fiind păstrătorul şi chiar promotorul câtorva trăsături dominante ale culturii politice staliniste, iniţiativele „neortodoxe" din politica externă au contribuit la atenuarea percepţiilor occidentale cu privire la represiunea internă în creştere. Cât despre înclinaţia lui Ceauşescu spre Iugoslavia, aceasta avea mai mult de-a face cu politica de nealiniere a lui Tito decât cu vreun interes pentru dezvoltarea unei versiuni româneşti de „autoconducere". Cu toate acestea, cele mai multe dintre acţiunile Conducătorului erau încă lăudate la începutul anilor 1970 ca răsplată pentru politica externă semititoistă a României. Până şi cultul personalităţii lui Ceauşescu a fost atribuit nevoii de a consolida imaginea de unitate şi coeziune în faţa posibilelor încercări sovietice de a încălca presupusa independenţă a României. Într-adevăr, pentru a-şi păstra imaginea de luptător pentru independenţa naţională, Ceauşescu a fost deseori în dezacord cu intervenţiile sovietice în arena internaţională, în timp ce pe plan intern regimul său rămânea cât se poate de represiv şi autocratic. De fapt, pentru Ceauşescu, Brejnev era un partener confortabil: deşi au existat crize în relaţiile româno-sovietice, acestea nu au ajuns niciodată până la o confruntare deschisă.

    Agravarea situaţiei economice după 1975 şi eşecul regimului de a face faţă provocărilor modernizării au grăbit evoluţia crizei socio-politice din România. După 1985, Ceauşescu, cel care reuşise pe vremuri să-i păcălească pe jurnaliştii occidentali şi să pozeze în promotor al „marxismului luminat", era stigmatizat ca fiind „omul bolnav al comunismului" şi descris ca o ruşine pentru noua elită comunistă sovietică, din ce în ce mai înclinată spre reforme, aflată sub conducerea lui Mihail Gorbaciov. Obsesia lui Ceauşescu pentru industrializare, politica de austeritate legată de decizia sa din anii 1980 de a plăti datoria externă a României pentru a obţine rapid o independenţă financiară absolută, ataşamentul său faţă de un sistem de planificare hipercentralizat, rigid şi depăşit, precum şi profunda sa ostilitate faţă de reforme orientate către piaţă au dus la declinul dramatic al calităţii vieţii şi la creşterea nemulţumirii populare[192].

    Personalitatea conducătorului României se modelase după un tipar stalinist dur, iar stilul său politic era caracterizat în cea mai mare parte de valorile şi metodele culturii politice staliniste. Departe de a încerca să devină un „destalinizator", Ceauşescu urma cu credinţă cele mai compromise dogme leninist-staliniste, încercând să simuleze „un regim bazat pe o mişcare de masă" prin stimularea constantă a zelului şi a pasiunilor politice[193]. În România, nu se lua nici o decizie şi nu se promova nici o iniţiativă fără aprobarea sau acordul lui Ceauşescu.

    [192] În anii 1970, Ceauşescu a sprijinit linia dogmatică promovată de primul ministru Manea Mănescu, care era profesor de economie, împotriva celor care pledau pentru descentralizare economică şi pentru mai multe investiţii în industriile producătoare de bunuri de consum. Interviuri realizate de VT cu disidentul Mihai Botez, matematician şi specialist în prognoze economice, Washington D.C., octombrie 1987 şi Philadelphia, martie 1988; vezi şi contribuţia lui Botez la volumul Romania. A Case of "Dynastic " Communism, New York, Freedom House, 1989, pp. 12-18.

    [193] Vezi Robert C. Tucker, On Revolutionary Mass-Movement Regimes, în idem, The Soviet Political Mind. Studies in Stalinism andPost-Stalin Change, New York, Praeger, 1963, pp. 3-19.
    O criză de legitimitate

    Comunismul românesc nu a fost niciodată capabil să scape de complexul de inferioritate datorat marginalităţii partidului în viaţa politică şi intelectuală a României dintre cele două războaie. Comuniştii români nu au reuşit să genereze o acţiune politică de masă şi au fost, în general, percepuţi ca elemente alienate a căror răzvrătire împotriva ordinii existente era motivată în special de resentimente de natură etnică sau psihologică. Ei formau o minusculă minoritate mesianică - care nu a depăşit niciodată o mie de membri înainte de 23 august 1944 - dedicată fără şovăire Cominternului stalinist.

    Mai mult, în timpul perioadei de ilegalitate, PCR a ignorat cu dispreţ valorile naţionale şi, mai ales, angajamentul faţă de apărarea graniţelor de după 1918. Problema centrală a relaţiilor dintre România şi Uniunea Sovietică - chestiunea Basarabiei - a fost prezentată în documentele PCR în concordanţă deplină cu pretenţiile imperialiste staliniste. Indiferent de interpretările formulate retroactiv - iar comuniştii români au fost experţi în încâlcirea şi alterarea semnificaţiilor - nu există nici o îndoială că aceştia au ieşit din faza de clandestinitate cu o credibilitate foarte redusă în privinţa patriotismului lor[194]. În timpul primilor ani de exercitare a puterii, PCR s-a luptat cu disperare pentru a-şi extinde baza de masă, dar fără să reuşească să obţină altceva decât o susţinere simulată şi o aderenţă falsă din partea segmentelor sociale pe care pretindea că le reprezintă.

    [194] Pentru o discuţie asupra poziţiei PCR în problema Basarabiei şi a susţinerii servile de către acesta a proiectelor expansioniste sovietice, vezi Victor Frunză, Istoria Partidului Comunist Român, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, pp. 52-128.
    În mod paradoxal, după 1962-1963 şi mai strident după venirea lui Ceauşescu la putere în martie 1965, acelaşi partid nu a ezitat să se angajeze în campanii naţionaliste intense, obţinând capital politic de pe urma năzuinţelor patriotice reprimate ale intelectualilor români şi pretinzând că reprezintă cele mai sacre valori naţionale. Prin această substituire frauduloasă, Nicolae Ceauşescu s-a remarcat ca un maestru în arta manipulării şi i-a întrecut pe mentorii săi stalinişti în viclenie cinică şi ipocrizie. Omul care acceptase fără remuşcări politica antiromânească a Cominternului şi care a dus la bun sfârşit cu obedienţă cele mai respingătoare campanii staliniste între 1948 şi 1965 (colectivizarea forţată a agriculturii, epurările succesive din partid şi din armată, persecutarea intelectualilor şi studenţilor, pentru a enumera doar câteva dintre „realizările" sale de partid), a pozat după numirea sa ca secretar general în 1965 în apostolul românismului şi a încercat să inventeze o versiune proprie de comunism naţional. A existat un grad ridicat de fariseism în această uzurpare a simbolurilor naţionale: cabotinismul a fost o caracteristică importantă a practicii comuniste româneşti[195].

    Unele dintre acţiunile lui Gheorghiu-Dej de după 1960 au prevestit „ruptura" de Moscova. În primul rând, este vorba despre reinterpretarea istoriei partidului prin accentuarea luptei dintre comuniştii „pământeni" şi „moscoviţii" Ana Pauker, Vasile Luca şi Iosif Chişinevschi, ultimii fiind acuzaţi de toate abuzurile înfăptuite în perioada stalinistă. Apoi, derusificarea treptată a culturii române şi o oarecare relaxare în politica internă, urmată de Declaraţia din Aprilie 1964, care dădea glas nemulţumirii PMR faţă de încălcarea de către Hruşciov a statutului autonom al României în cadrul CAER şi a Pactului de la Varşovia. Toate acestea, iniţiate de grupul lui Gheorghiu-Dej - căruia îi aparţinea şi Ceauşescu -sugerează mai puţin o deviere de la modelul stalinist, cât o încercare plină de viclenie a elitei comuniste româneşti de a evita chiar şi o destalinizare moderată[196].

    [195] Vezi analiza lui Michael Shafir cu privire la „schimbarea simulată" practicată de către conducerea PCR în Michael Shafir, Romania - Politics, Economics and Society, pp. 47-63.

    [196] Vezi Report of the Delegation of the Rumanian Workers' Party, în Gheorghiu-Dej, Articles and Speeches, pp. 257-293 şi Georges Haupt, La Genese du conflit sovieto-roumain, în „Revue francaise des sciences politiques", vol. XVIII, nr. 4, august 1968, pp. 669-684.
    Instituţiile economice, politice şi culturale staliniste, precum şi metodele de tip stalinist, au fost păstrate cu vigilenţă, atât în România lui Gheorghiu-Dej, cât şi în cea a lui Ceauşescu. Pentru mai mult de două decenii (1940-1965), cariera lui Ceauşescu fusese garantată de protecţia lui Gheorghiu-Dej, dar, spre deosebire de predecesorul său, Ceauşescu nu avea merite deosebite în biografia sa revoluţionară. Odată „ales" secretar general, el s-a angajat într-o activitate febrilă de creare şi consolidare a propriului mit. Istoria partidului a trebuit, prin urmare, rescrisă în beneficiul noului lider. Din moment ce faptele eroice lipseau în mod evident din trecutul său, Ceauşescu a pus bazele unui cult al personalităţii care avea drept scop să creeze o legătură între acţiunile sale şi cele ale prinţilor medievali şi ale conducătorilor traco-daci care au sfidat Imperiul Roman. Pentru a întări controlul partidului asupra sferei private, Ceauşescu a luat măsuri draconice împotriva avortului. Românii trebuiau să se comporte ca fiice şi fii loiali ai patriei socialiste: sfera politicului a invadat complet sfera privată, până în fibrele sale cele mai intime[197].

    [197] Gail Kligman, The Politics of Duplicity. Controlling Reproduction in Ceauşescu 's Romania, Berkeley, University of California Press, 1998.
    Agonia partidului

    Ascensiunea clanului Ceauşescu, nesfârşita promovare politică a rudelor mai apropiate sau mai îndepărtate ale familiei prezidenţiale, au amplificat criza socio-politică. Partidul era epuizat, membrii de partid erau demoralizaţi, iar intelighenţia era deprimată. Cultura română era afectată profund de exodul către Occident al multor intelectuali prestigioşi, conştienţi de evoluţia dezastruoasă a regimului. Poeţi şi matematicieni, chimişti şi fizicieni, istorici şi pictori au fost forţaţi să plece în exil, formând o veritabilă diasporă, ceea ce a avut consecinţe tragice pentru viitorul culturii române. Stilul necontrolat de conducere al lui Ceauşescu a împiedicat orice încercare de modernizare, iar reformele au fost amânate la infinit. Promovarea în ierarhia de partid era acordată numai în funcţie de loialitatea faţă de Nicolae şi Elena Ceauşescu şi faţă de fiul lor cel mai mic, Nicu. În timpul ultimilor ani ai lui Ceauşescu la putere, circula zvonul că acesta suferea de o boală incurabilă şi se vorbea despre o criză de succesiune, ceea ce reflecta starea de confuzie din cercurile înalte ale partidului[198].

    [198] Paul Lewis, Diplomats Cite Growing Signs of Ceauşescu's Illness, în „New York Times", 17 decembrie 1985; Ceauşescu's Illness, în „The Economist", 1 august 1985.
    Ceauşescu moştenise de la Gheorghiu-Dej o economie relativ dinamică, un început de consens naţional şi un prestigiu internaţional în creştere. Ceauşescu moştenise şi capitalul politic al lui Gheorghiu-Dej, acumulat în timpul conflictului cu Hruşciov. Spre deosebire de predecesorul său, el nu fusese implicat direct în epurările staliniste de la începutul anilor 1950. Astfel, a putut simula destalinizarea fără teama de a-şi submina propria poziţie în partid. În timpul primei etape a conducerii sale (1965-1971), noul secretar general a încercat să realizeze o sinteză între desatelizare şi destalinizare, bucurându-se de sprijinul total al eşalonului al doilea al aparatului de partid, un segment social care aspira să ia locul celor asociaţi cu Gheorghiu-Dej.

    În acelaşi timp, Ceauşescu a încercat să-şi consolideze autoritatea şi puterea punând accentul pe valori ca independenţa naţională şi conştiinţa patriotică. La scurt timp după alegerea sa, el a organizat întruniri cu reprezentanţii uniunilor de creaţie în care a criticat dogmele realismului socialist şi a recunoscut dreptul la diversitate culturală. La întâlnirile cu Uniunea Scriitorilor din primăvara lui 1965 i-a încurajat pe criticii esteticii jdanoviste şi a susţinut critica deschisă a acestora la adresa rusificării culturii române. Ceea ce a urmat a reprezentat primul dezgheţ adevărat din România postbelică, în contextul căreia partidul a încurajat destalinizarea intelectuală şi a renunţat temporar la metodele birocratic-administrative în chestiunile culturale.

    În timpul perioadei de consolidare a puterii (1965-1970), Ceauşescu a folosit strategia de a vizita întreprinderi industriale, cooperative agricole şi instituţii academice de pe tot cuprinsul României, creând imaginea unui lider popular[199]. Ceauşescu a convocat şi efectivele Ministerului de Interne - adică poliţia secretă - şi a criticat excesele din perioada stalinistă. A promis respectarea fără rezerve a legalităţii socialiste de către aparatul de partid şi de stat. Invocarea democraţiei interne din partid nu exprima, însă, tendinţa lui Ceauşescu spre liberalizare, ci intenţia sa de a submina grupul conducător tradiţional. O facţiune legată direct de noul secretar general se afla în plină ascensiune în PCR, în timp ce elita lui Gheorghiu-Dej era marginalizată şi neutralizată treptat.

    [199] Pentru o analiză inspirată a strategiei lui Ceauşescu de a efectua vizite de o amplă publicitate în fabrici, cooperative agricole şi în alte instituţii socialiste pentru a-şi crea o aură de legitimitate, vezi Cristina Petrescu, Vizitele de lucru. Un ritual al Epocii de Aur, în Lucian Boia (coord.), Miturile comunismului românesc, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, pp. 229-238.
    Pe parcursul acestei perioade (1965-1970), activiştii de partid a căror carieră sub Gheorghiu- Dej fusese legată de poziţia influentă deţinută de Ceauşescu - aceea de secretar al Comitetului Central însărcinat cu problemele organizatorice (cu cadrele) - au constituit baza sa de putere în partid. Acest „grup al aparatului de partid" a asigurat triumful lui Ceauşescu asupra rămăşiţelor Biroului Politic din vremea lui Gheorghiu-Dej, baronii stalinişti care crezuseră că noul secretar general va urma supus sugestiile lor şi se va conforma regulilor „conducerii colective". Ceauşescu a acţionat însă cu rapiditate pentru a-şi impune stilul propriu în partid.
    Prima declaraţie oficială majoră a lui Ceauşescu a fost raportul său politic la Congresul al IX-lea al partidului (19-24 iulie 1965). Pregătirile pentru acest congres începuseră în vara lui 1964, atunci când Gheorghiu-Dej i-a desemnat pe Ceauşescu, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu şi Leonte Răutu să întocmească cele mai importante documente. Gheorghiu-Dej intenţiona ca viitorul Congres al IV-lea al PMR să celebreze triumful absolut al facţiunii staliniste naţionale, declaraţia de autonomie a României în cadrul CAER şi a Pactului de la Varşovia, deschiderea faţă de Iugoslavia, Franţa şi chiar Statele Unite, precum şi rolul decisiv al primului secretar în toate acestea.

    În 1964, nici restructurarea conducerii partidului şi nici redenumirea partidului nu se aflau pe ordinea de zi. Însă, sănătatea lui Gheorghiu-Dej s-a deteriorat rapid în primele luni ale lui 1965, fapt ce a schimbat dramatic cursul evenimentelor. Gheorghiu-Dej a murit pe data de 19 martie 1965, fără a desemna un moştenitor politic. Ceauşescu le-a promis baronilor dejişti că le va permite să-şi păstreze poziţiile cheie din partid şi se poate spune că s-a ţinut de cuvânt. Emil Bodnăraş a murit în postul său, iar Ion Gheorghe Maurer s-a retras în 1974 de bună voie şi în condiţiile impuse de el însuşi. După 1990, Maurer a declarat în diverse interviuri că l-a susţinut fără rezerve pe noul lider pentru că acesta era respectuos şi pentru că avea o „pasiune pentru citit".

    Imediat după înmormântarea lui Gheorghiu-Dej, Ceauşescu a început o campanie pentru obţinerea supremaţiei în partid. Şedinţele organizate în diverse ministere, vizitele de lucru în întreprinderi şi ferme colective, contactele cu delegaţiile comuniste din străinătate, toate sugerau o energie care deosebea clar stilul politic al noului lider de cel al predecesorului său. Din această serie de întâlniri, cele cu conducerea Securităţii şi a Uniunii Scriitorilor -poliţia secretă şi ideologii - au fost cele mai importante. În lunile mai şi iunie ale anului 1965, Ceauşescu vorbea deja despre nevoia de a întări legalitatea socialistă şi de a îngădui o mai mare diversitate în creaţia artistică, iar „Scânteia" a tipărit o parte dintre aceste observaţii.

    Era previzibilă neutralizarea a două dintre cele mai importante figuri politice asociate cu represiunea politică şi cu dogmatismul cultural al epocii lui Gheorghiu-Dej - Alexandru Drăghici, de la Securitate, şi Leonte Răutu, şeful Propagandei. De fapt, imediat după moartea lui Gheorghiu-Dej, poziţia lui Răutu a fost serios slăbită: el fusese ales secretar al Comitetului Central, dar acum împărţea conducerea propagandei şi culturii cu fostul său adjunct, Paul Niculescu-Mizil, care devenise şi el secretar.

    Chiar înainte de Congresul al IX-lea, o plenară a Comitetului Central a anunţat că foştii membri ai Partidului Social-Democrat Român, care se alăturaseră ulterior comuniştilor, vor fi consideraţi veterani ai partidului. Mai mult, a fost acceptată propunerea lui Ceauşescu ca denumirea de „Partidul Muncitoresc Român" să fie schimbată în „Partidul Comunist Român"[200]. Aceasta a fost mai mult decât o schimbare de titulatură: Ceauşescu dorea să sublinieze continuitatea istorică a mişcării revoluţionare din România şi rolul PCR în sinteza tuturor tradiţiilor anticapitaliste ale ţării. Modificarea numelui partidului a implicat şi renumerotarea congreselor: astfel, Congresul al IV-lea al PMR a devenit Congresul al IX-lea al PCR. Până la conferinţa naţională din octombrie 1945, când Ceauşescu fusese ales membru al Comitetului Central pentru prima dată, numele partidului fusese Partidul Comunist din România, iar obiectivul său central îl constituise îndeplinirea sarcinilor desemnate de Comintern şi de agenţiile sovietice care i-au succedat. Mitul lui Ceauşescu s-a bazat de la început pe o presupusă existenţă continuă în partid a unui nucleu eroic, care a urmărit cu consecvenţă să-şi păstreze autonomia. Momentele stânjenitoare din istoria partidului au fost ignorate în mod convenabil. Abia în 1966, la cea de-a patruzeci şi cincea aniversare a fondării Partidului Comunist din România, Ceauşescu va aborda aceste probleme, insistând mai mult sau mai puţin explicit asupra faptului că toate erorile esenţiale ale strategiei comuniste din ilegalitate se produseseră în primul rând din cauza existenţei în conducerea partidului a multor persoane aparţinând altor grupuri etnice.

    Declaraţia din aprilie 1964 a fost menţionată doar formal în raportul lui Ceauşescu la Congresul al IX-lea. Ideea centrală a fost aceea că, dat fiind că Gheorghiu-Dej murise, iar Ceauşescu îşi asumase guvernarea, o nouă epocă începuse atât pentru partid, cât şi pentru ţară. Prezenţa la acest congres a unor personalităţi de la vârful marilor partide ale „sistemului socialist mondial", precum Leonid Brejnev, prim-secretar al PCUS de la îndepărtarea lui Hruşciov în octombrie 1964 şi Deng Xiaoping, numărul patru - după Mao Tzedun, Liu Shaoqi şi Zhou Enlai - în Partidul Comunist Chinez, au întărit legitimitatea internaţională a noului lider. În deschiderea congresului, Ceauşescu a propus un moment de reculegere în memoria lui Gheorghiu-Dej[201].

    Un grup de ideologi, din care făceau parte Paul Niculescu-Mizil şi Dumitru Popescu (între timp, cel de-al doilea devenise redactorul şef al „Scânteii") au pregătit raportul lui Ceauşescu către congres. Spre deosebire de Gheorghiu-Dej, care lăsase pregătirea unor astfel de documente în seama comisiilor, Ceauşescu a participat direct la formularea tezelor. Gheorghe Apostol a avut misiunea de a prezenta raportul referitor la noul statut al partidului[202]. Raportul lui Apostol menţiona că Biroul Politic conducea activitatea partidului între plenarele Comitetului Central. În ultima zi a congresului, Apostol a anunţat că plenara noului Comitet Central îl alesese în unanimitate pe Ceauşescu drept secretar general, indicând o deosebire clară faţă de poziţia oficială de prim-secretar a lui Gheorghiu-Dej.

    [200] Pensiile se calculau pe baza vechimii ca membru de partid; cu cât cineva intrase mai devreme în partid, cu atât pensia sa era mai mare.

    [201] Vezi Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, 19-24 iulie 1965, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 14.

    [202] Ibidem, pp. 330-352.


    Ceea ce s-a întâmplat a fost, de fapt, o lovitură de partid. Ignorând cele discutate cu două zile în urmă şi fără a oferi vreo explicaţie, Ceauşescu a anunţat că vechiul Birou Politic urma să fie înlocuit de două organisme noi: un Prezidiu Permanent şi un Comitet Executiv. Asemănarea cu modelul chinezesc al unui Birou Politic numeros dublat de un mic cerc intim al puterii, numit Comitetul Pemanent, era frapantă. Rolul prezidiului era neclar: trebuia să se ocupe de problemele curente, în timp ce Comitetul Executiv urma să conducă partidul între plenare. Chiar şi cei specializaţi în detaliile obscure ale structurii de partid au avut dificultăţi încercând să facă deosebirea între cele două responsabilităţi. Scopul principal, însă, a fost acela de a-i elimina pe Alexandru Moghioroş şi pe Petre Borilă din vârful piramidei - adică din Prezidiul Permanent - deşi ei au rămas membri ai Comitetului Executiv.

    Un alt scop a fost acela de a lărgi grupul conducător prin includerea în comitetul executiv a lui Paul Niculescu-Mizil, a lui Gheorghe (Gogu) Rădulescu şi a lui Constantin Drăgan, care aveau o legătură directă cu Ceauşescu, precum şi numirea lui Iosif Banc, Maxim Berghianu, Petre Blajovici, Mihai Gere, Petre Lupu (Lupu Pressman) şi Ilie Verdeţ, foşti subordonaţi ai lui Ceauşescu în ramura organizatorică a Comitetului Central, ca membri supleanţi ai Comitetului Executiv şi ai Secretariatului. Personajele erei Gheorghiu-Dej erau astfel înlocuite de figuri noi, care au urcat rapid sub patronajul secretarului general Ceauşescu.

    Ceauşescu a exercitat o influenţă formidabilă asupra compoziţiei Secretariatului, un organ omnipotent în partidele leniniste. Alexandru Drăghici, un prieten drag şi profund urât de către noul lider, era numărul doi, primul după secretarul general, dar, în realitate, numirea în Secretariat a lui Drăghici, care conducea poliţia secretă din 1952, a reprezentat începutul sfârşitului carierei sale politice[203]. La câteva zile după încheierea congresului, Drăghici şi-a pierdut poziţiile de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi de ministru de Interne. Cornel Onescu, fost şef de secţie în ramura organizatorică a Comitetului Central supravegheată de Ceauşescu, a devenit noul ministru de Interne. Ceilalţi noi membri ai Secretariatului erau fie oamenii lui Ceauşescu, ca Manea Mănescu, Paul Niculescu-Mizil, Vasile Patilineţ şi Virgil Trofin, fie persoane devenite inutile precum Alexandru Moghioroş, care era grav bolnav, fie cameleoni politici precum Leonte Răutu. Aceştia toţi l-au glorificat pe Ceauşescu ca pe un lider vizionar, susţinător ardent al independenţei, strateg inspirat al economiei planificate, promotor al „noii revoluţii agrare" şi „arhitect al destinului naţional"[204].

    La sfârşitul anului 1965 sau la începutul lui 1966, Ceauşescu l-a însărcinat în secret pe Vasile Patilineţ, un mare specialist în dosare politice, cu lansarea unei anchete privind represiunea internă din partid din anii 1950[205]. Această idee era legată de strângerea de documente referitoare la implicarea directă a lui Alexandru Drăghici în asasinarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

    [203] La deschiderea congresului, Elena Ceauşescu se afla în primul rând, îmbrăcată în alb, alături de soţia lui Alexandru Drăghici, Marta (născută Cziko), care la vremea aceea părea să-i fie prietenă apropiată. În vara anului 1965 cele două şi-au petrecut vacanţa împreună la Karlovy Vary, în Cehoslovacia. După moartea lui Dej, cuplurile Ceauşescu şi Drăghici s-au întâlnit frecvent pentru a juca împreună biliard sau popice.

    [204] Nicolae Ceauşescu, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraş, Petre Borilă, Alexandru Drăghici, Constantin Drăgan, Alexandru Moghioroş, Paul Niculescu-Mizil, Leonte Răutu, Gogu Rădulescu, Leontin Sălăjan şi Ştefan Voitec erau cei 15 membri ai Comitetului Executiv. Erau 10 membri supleanţi: Iosif Banc, Maxim Berghianu, Petre Blajovici, Dumitru Coliu, Florian Dănălache, Jânos Fazekâs, Mihai Gere, Petre Lupu, Ilie Verdeţ şi Vasile Vîlcu.

    Nicolae Ceauşescu, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraş şi Alexandru Drăghici formau prezidiul permanent. Secretariatul era compus din secretarul general Nicolae Ceauşescu şi 8 secretari: Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş, Mihai Dalea, Manea Mănescu, P. Niculescu-Mizil, Vasile Patilineţ, Leonte Răutu şi Virgil Trofin; vezi Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, p. 739.

    [205] Vezi memoriile fostului general în poliţia secretă, Grigore Răduică, Crime în lupta pentru putere, 1966-1968. Ancheta cazului Pătrăşcanu, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1999.

    Congresul al IX-lea a devenit unul dintre miturile fondatoare ale cultului lui Ceauşescu. Dincolo de sloganurile lipsite de conţinut şi de exagerările linguşitoare, există un sâmbure de adevăr în ideea că acest congres a schimbat elemente importante din viaţa socială, economică şi culturală a României. Pentru câţiva ani, ziarele au devenit interesante, viaţa literară uimitor de relaxată şi a existat o reală deschidere faţă de Occident, ce s-a manifestat şi prin importul de filme, traducerea de cărţi şi modificarea repertoriului teatrelor. Congresul al IX-lea a creat mitul lui Ceauşescu prezentat ca un reformator politic, ca un om rezonabil, reprezentant al dezgheţului faţă de dogmatismul şi obscurantismul erei lui Gheorghiu-Dej. Mai mult, manipulând cu abilitate pasiunile, animozităţile şi informaţiile confidenţiale din arhivele secrete ale partidului, Ceauşescu a reconfigurat structura politică de la vârf pentru a întări grupul de activişti care îi datorau totul şi care erau gata să-l susţină fără nici o ezitare.

    Reuşind să aducă la Bucureşti figuri importante ale comunismului mondial, inclusiv pe liderii unor partide aflate într-o acerbă competiţie ideologică - nu numai Brejnev şi Deng au asistat la congres, ci şi Ramiz Alia, numărul doi în Albania, Walter Ulbricht, primul secretar al Partidului Socialist Unit din Germania şi preşedintele Consiliului de Stat al RDG, Todor Jivkov, liderul bulgar, Edvard Kardelj, ideologul titoismului, Dipa Nusantara Aidit, liderul partidului comunist indonezian şi Dolores Ibârruri, care conducea Partidul Comunist Spaniol din exil - Ceauşescu s-a impus ca un actor important în aceste conflicte din ce în ce mai acute. La un an şi câteva luni după Declaraţia din aprilie 1964, Bucureştiul se definea din nou ca un centru autonom în dezbaterile din mişcarea comunistă, care refuza să urmeze atât linia sovietică, cât şi cea chineză.

    Congresul al IX-lea al PCR a fost momentul la care au fost definite cele mai importante dintre opţiunile ideologice şi politice ale socialismului lui Nicolae Ceauşescu, inclusiv teza privind omogenizarea socială şi etnică a naţiunii române, accentul pus pe industrializare şi pe folosirea la maximum a resurselor interne, prezentarea liderului de partid ca un simbol al unităţii de monolit a partidului şi poporului, neutralitatea activă în cadrul mişcării comuniste mondiale, restabilirea relaţiilor cordiale cu unele dintre partidele comuniste occidentale, în special cu cel spaniol şi cu cel italian, în efortul de a consolida o linie comună de opoziţie faţă de manevrele hegemonice ale Moscovei şi retorica democraţiei interne, asociată cu imaginea lui Ceauşescu în postura de campion al legalităţii, dreptăţii, eticii şi echităţii socialiste. Evident, multe dintre aceste teze au fost reformulate şi reconsiderate în anii următori, astfel încât Congresul al IX-lea nu a rămas decât o referinţă reverenţioasă pentru acei nostalgici faţă de neîndeplinitele promisiuni de relaxare şi înnoire[206].

    În acelaşi timp, ar fi interesant de stabilit în ce măsură noul „îngheţ", restalinizarea sau, mai precis, re-radicalizarea care a avut loc după 1968 s-a petrecut în conformitate cu un plan sau, cu alte cuvinte, se pune întrebarea de ce linia de reforme moderate dar reale nu a fost continuată. Personalitatea liderului ne oferă un răspuns parţial, în timp ce natura elitei comuniste româneşti este responsabilă pentru rest: lipsa unor dimensiuni morale şi intelectuale din partea acesteia, utilizarea oportunistă a naţionalismului în scopuri personale şi izolarea arogantă şi narcisistă faţă de dezbaterile reale ale stângii europene.

    Privind retrospectiv, este clar că existau motive de nelinişte în iulie 1965. Tonul patetic-patriotic al raportului lui Ceauşescu, manevrele bizantine de culise, executate cu un dispreţ total faţă de participaţii la congres şi laudele excesive la adresa liderului - o mostră tulburătoare a ceea ce urma să devină o idolatrie din ce în ce mai sufocantă - toate puteau fi considerate motive de îngrijorare, chiar dacă luăm în considerare tentaţia spre ceea ce Timothy Garton Ash a numit determinism retrospectiv[207]. Existau, însă, şi motive de speranţă, iar în 1965 nu au fost puţini cei care au văzut în noul lider şi în linia sa promisiunea unei indulgenţe mai mari, a unei obtuzităţi mai mici şi a unei represiuni mai reduse decît pe timpul domniei lui Gheorghiu-Dej.

    Pe data de 7 mai 1966, Ceauşescu a ţinut o cuvântare semnificativă cu ocazia celei de-a 45-a aniversări a fondării partidului. Multe dintre dogmele sacrosancte până atunci au fost puse sub semnul întrebării în mod direct de către tânărul şi, până în acel moment, reformistul secretar general. O teză importantă a fost aceea că PCR a fost continuatorul luptei seculare a românilor pentru independenţă, pentru crearea statului naţional unitar român, pentru progres social şi civilizaţie[208].

    [206] Vladimir Tismăneanu, Congresul al IX-lea şi geneza mitului Ceauşescu, în „22", nr. 33, 15-21 august 2000, pp. 12-13.

    [207] Timothy Garton Ash, Conclusions în Sorin Antohi şi Vladimir Tismăneanu (coord.), Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath, Budapest, Central European University Press, 2000, p. 396.

    [208] Nicolae Ceauşescu, Partidul Comunist Român - Continuator al luptei revoluţionare şi democratice a poporului român, pp. 145-146.
    Anul 1968 a fost crucial pentru stabilirea viitorului comunismului naţional românesc şi a evoluţiei sale către „socialismul dinastic" în care se va transforma în final ceauşismul. Prologul acestei transformări l-a constituit Conferinţa Naţională a partidului din decembrie 1967 (prima adunare de acest fel din octombrie 1945), la care Ceauşescu a respins sugestiile reformiştilor de la vârf de a recunoaşte rolul relaţiilor de piaţă în socialism şi a apărat preceptele tradiţionale staliniste privind rolul preponderent al industriei grele şi nevoia de a dezvolta mai departe economia de comandă. La această conferinţă, Chivu Stoica, un vechi militant al partidului, a demisionat din funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat şi a fost înlocuit de Ceauşescu. În mai puţin de trei ani de la moartea lui Gheorghiu-Dej, succesorul său devenise conducătorul incontestabil atât al partidului, cât şi al statului.

    În aprilie 1968, cu ajutorul oamenilor săi credincioşi din aparatul de partid, Ceauşescu a lansat un atac radical la adresa liderului defunct, Gheorghiu-Dej. Plenara Comitetului Central din 22-25 aprilie 1968 a dezvăluit intenţia lui Ceauşescu de a-şi consolida legitimitatea printr-o acuzaţie gravă la adresa abuzurilor comise de predecesorul său. Făcând public rolul jucat de Gheorghiu-Dej în atrocităţile staliniste din anii 1950, Ceauşescu şi-a cultivat propria imagine de restaurator al legalităţii. Reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a altor lideri comunişti executaţi sau închişi sub Gheorghiu-Dej a consolidat poziţia de apărător al legalităţii socialiste a secretarului general [209]. Atacul nu a fost îndreptat numai împotriva lui Gheorghiu-Dej, ci şi împotriva celor mai apropiaţi acoliţi ai săi. Alexandru Drăghici, fostul ministru de Interne, a fost exclus din partid, iar Ceauşescu a menţionat că şi alţi foşti membri ai Biroului Politic din timpul lui Gheorghiu-Dej erau vinovaţi pentru abuzurile din anii 1950. Drăghici, executantul, şi Gheorghiu-Dej, inspiratorul acestuia, au fost aspru criticaţi pentru greşelile perioadei staliniste, în timp ce nimeni nu a pomenit despre implicarea lui Ceauşescu în acele evenimente[210].

    Pe lângă Pătrăşcanu şi Foriş, au fost reabilitaţi şi alţi militanţi comunişti importanţi, inclusiv cei căzuţi victime în timpul Marii Epurări staliniste, precum şi Miron Constantinescu, Constantin Doncea şi Dumitru Petrescu. Destalinizarea simulată a lui Ceauşescu a urmat, mai degrabă, linia reţinută a lui Novotny sau a lui Jivkov, decât linia mai puţin conciliatoare a lui Gomulka[211]. Ceauşescu a încercat să câştige favorurile supravieţuitorilor partidului din perioada de ilegalitate (1924-1944), cărora li s-a cerut să-şi scrie „memoriile" în scopul:

    (1) de a arăta că Gheorghiu-Dej nu fusese decât un membru marginal al partidului în perioada de clandestinitate; şi
    (2) de a amplifica rolul jucat de Ceauşescu în istoria mişcării revoluţionare.


    Comisia însărcinată cu reabilitarea lui Pătrăşcanu a fost condusă de Gheorghe Stoica, un veteran al partidului din ilegalitate şi aparatcic cominternist, de Vasile Patilineţ, secretarul Comitetului Central însărcinat cu Securitatea şi de colonelul Grigore Răduică, şeful Secţiei Militare a CC. Deşi comisia a discutat şi reabilitarea politică a Anei Pauker, nu s-a făcut nici un anunţ public în legătură cu această problemă spinoasă. În septembrie 1968, un comunicat al Tribunalului Suprem a anunţat reabilitarea judiciară a lui Vasile Luca şi a celor asociaţi cu acesta, condamnaţi în 1954 în baza unor acuzaţii inventate. Totuşi, tablouri reprezentându-i pe Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu au fost expuse în cadrul expoziţiei permanente de la Muzeul de Istorie a Partidului.

    Tot în aprilie 1968, Charles de Gaulle a vizitat România şi l-a felicitat pe Ceauşescu pentru pretinsa sa independenţă[212]. Linia independentă a politicii externe promovate de Ceauşescu ilustra versiunea de comunism reformist a acestuia. El şi-a distanţat ţara de Uniunea Sovietică menţinând relaţii diplomatice cu Israelul după 1967 şi, printr-o mişcare spectaculoasă, condamnând cu vehemenţă invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, sub conducerea sovieticilor, în august 1968.

    [209] Cu privire la destinul lui Pătrăşcanu, vezi H. Carrere d'Encausse, Le Grand frere, pp. 118-120 şi Ghiţă Ionescu, Was Pătrăşcanu a Potential Tito? în idem, Communism in Rumania, pp. 151-156.

    [210] Drăghici nu a fost însă niciodată judecat pentru abuzurile din anii 1950 şi i s-a acordat o substanţială „pensie personală", precum şi alte beneficii rezervate membrilor din ilegalitate ai partidului. De altfel, nici un proces al torţionarilor şi autorilor farselor judicare din perioada stalinistă nu a avut loc în România lui Ceauşescu.

    [211] Chiar şi un veteran al partidului precum Gheorghe Apostol a fost înşelat de campania de destalinizare simulată a lui Ceauşescu. Imediat după plenara din 22-25 aprilie, pe 30 aprilie 1968, Apostol a scris un scurt articol intitulat Încotro ne îndreptăm, extrem de critic la adresa campaniei împotriva lui Dej şi a politicii de reabilitări ipocrite şi selective orchestrate de Ceauşescu, pe care la trimis spre publicare la „Scânteia". Articolul nu a fost publicat niciodată; mai mult, acesta a provocat declinul politic al lui Apostol, care a culminat cu atacul înveninat al lui Ceauşescu împotriva sa de la Congresul al X-lea al PCR (6-12 august 1969).

    [212] Pentru detalii interesante privind vizita lui Charles de Gaulle în România, vezi Sanda Stolojan, Cu de Gaulle în România, Bucureşti, Editura Albatros, 1994.
    Condamnarea de către Ceauşescu a intervenţiei Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia merită o analiză mai detaliată, chiar dacă la treizeci de ani după evenimente se poate spune că Primăvara de la Praga nu a fost altceva decât o iluzie politică. Primăvara de la Praga a reprezentat una dintre crizele de succesiune ale comunismului mondial, inaugurate de Revoluţia maghiară în 1956. Lecţia maghiară, după cum a afirmat Alexander Dubcek în memoriile sale, a influenţat în mod esenţial stabilirea tacticii liderilor cehoslovaci, precum şi deciziile luate de ţările din Pactul de la Varşovia. Structurile de putere care se conturau la Bucureşti, limitele reformelor iniţiate de Ceauşescu şi măsura în care comuniştii români aprobau abandonarea treptată a modelului bolşevic în favoarea unuia mai democratic au fost factorii cheie care au dus la „excepţionalismul" românesc în comparaţie cu experimentul cehoslovac.

    Pentru a reconstitui contextul istoric al Primăverii de la Praga, trebuie menţionat că au existat evenimente importante care au precedat-o: îndepărtarea lui Hruşciov în octombrie 1964 şi ascensiunea echipei Brejnev-Kosîghin - cu alte cuvinte, abandonarea reformelor dublată de o restalinizare parţială în URSS, persecutarea disidenţei intelectuale la Moscova, care a culminat cu faimosul proces Andrei Siniavski - Iuri Daniel în 1966, naşterea eurocomunismului odată cu „nota memorialistică" a liderului comunist italian Palmiro Togliatti, scrisă la Ialta în URSS, cu puţin înainte de moartea sa în vara lui 1964, intensificarea polemicii sino-sovietice şi ruptura inevitabilă din lumea comunistă. În România, Congresul al IX-lea a marcat ambivalenţa acelei perioade: pe de-o parte, o deschidere în stil titoist şi autonomie externă, iar pe de altă parte, concentrarea puterii în mâinile lui Ceauşescu şi a susţinătorilor săi necondiţionaţi. Prin urmare, paradoxul care a alimentat pretenţia lui Ceauşescu de a fi recunoscut ca un exponent al liniei bazate pe suveranitate şi demnitate naţională a devenit evident mai ales după 1968. Dialectica destalinizării şi desovietizării evoluase şi numai după august 1968 a devenit clar că balanţa se înclina în favoarea celei din urmă.

    În România, Ceauşescu a continuat să exercite controlul absolut, în ciuda declaraţiilor prieteneşti la adresa noii conduceri de la Praga. Programul de Acţiune al Partidului Comunist din Cehoslovacia, adoptat în aprilie 1968, a fost publicat doar fragmentar, evitându-se orice referire la abolirea cenzurii şi la înfiinţarea unor asociaţii politice şi culturale independente. Ceauşescu a folosit reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a altor persoane persecutate pe vremea lui Gheorghiu-Dej pentru a-şi consolida propria-i poziţie în partid şi nu pentru a formula o condamnare radicală a poliţiei secrete. Rolul jucat de conducerea de partid în îngăduirea (sau chiar plănuirea) terorii staliniste a fost limitat în mod convenabil doar la Gheorghiu-Dej şi la Drăghici. Stalinismul nu a fost niciodată examinat cu seriozitate şi în mod autocritic în România de dinainte de 1989. Nici una dintre figurile democratice de frunte ale României, care sfârşiseră ca victime ale represiunii staliniste, nu a fost reabilitată sub Ceauşescu.

    Departe de a recunoaşte rolul pieţei în economie, comuniştii români au continuat să ceară realizarea unei rate ridicate de creştere industrială, bazându-se pe un model anacronic de autosuficienţă economică. Solidarizarea lor cu Dubcek a fost determinată de respingerea comună a pretenţiilor imperialiste ale URSS, şi nu pe asemănări în privinţa politicii interne. Atunci când un grup de intelectuali a publicat la Praga, în iunie 1968, „Manifestul celor două mii de cuvinte", presa strict supravegheată de la Bucureşti a ignorat complet acest apel pentru un pluralism accentuat în cadrul sistemului. Abandonarea leninismului ca ideologie a partidului nu se afla pe ordinea de zi la Bucureşti.

    Această perioadă a cunoscut apariţia a ceea ce mai târziu a devenit cunoscută sub numele de Doctrina Brejnev a suveranităţii limitate, pe baza căreia a fost justificată intervenţia forţelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, în august 1968. (În realitate, aceasta a fost doar o reformulare a mai vechii dogme a solidarităţii necondiţionate faţă de URSS). În cazul Primăverii de la Praga, Ceauşescu a jucat cu abilitate cartea independenţei şi antisovietismului. Opoziţia sa faţă de intervenţia Moscovei în Cehoslovacia nu a însemnat însă un sprijin acordat socialismului democratic, ci numai refuzul de a da curs dorinţelor Kremlinului de a controla întregul bloc - cu alte cuvinte, al dreptului naţiunilor din Pactul de la Varşovia de a interveni în afacerile interne ale statelor membre. La fel ca în epoca Solidarităţii în Polonia sau ca pe vremea lui Gorbaciov, Ceauşescu a respins orice reformă reală ca fiind o „trădare a principiilor socialiste".
    Membrii Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România/Preşedinte : Vladimir Tismăneanu / Membri: Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Virgil Ierunca, Sorin Ilieşiu, Gail Kligman, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius Oprea, H.-R. Patapievici, Dragoş Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat, Stelian Tănase, Cristian Vasile, Alexandru Zub. / Experţi : Hannelore Baier, Ioana Boca, Stefano Bottoni, Ruxandra Cesereanu, Radu Chiriţă, Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Robert Furtos, Armand Goşu, Constantin Iordachi, Maria Mureşan, Germina Nagâţ, Eugen Negrici, Novâk Csaba Zoltân, Olti Agoston, Cristina Petrescu, Anca Şincan, Virgiliu Ţârău, Cristian Vasile, Smaranda Vultur. / La redactarea Raportului au mai colaborat : Gheorghe Boldur-Lăţescu, Igor Caşu, Adriana Fleancu (corectură), Mihaela Ghimici (traducere), Lâzok Klâra, Shlomo Leibovici-Laiş, Lâszlo Mârton, Nagy Mihâly Zoltân, Cristina Spătărelu (secretariat tehnic), Ioan Stanomir, Cătălin Augustin Stoica, Marian Zăloagă.
    CUPRINSUL RAPORTULUI
    : http://www.universulromanesc.com/gin...ead.php?t=1906

  2. #2
    Rang-N-03(col)
    Avatarul lui Dicomes
    Data înscrierii
    18.03.2012
    Posturi
    42
    Putere Rep
    226

    Implicit Răspuns la: Comunismul dinastic al lui Ceauşescu, 1965-1989 cap-I-S10

    Sfidarea hegemoniei sovietice l-a ajutat pur şi simplu să-şi construiască o imagine internaţională pe care a exploatat-o ulterior fără încetare. „Scena balconului" din 21 august 1968, în timpul căreia Ceauşescu s-a adresat din balconul clădirii Comitetului Central unei mulţimi de 100 000 de persoane adunate într-una dintre pieţele importante ale Bucureştiului şi a condamnat intervenţia Pactului de la Varşovia la numai câteva ore după invadarea Cehoslovaciei, care a devenit o legendă a comunismului naţional, nu a fost altceva decât o mascaradă, dar a funcţionat: liderul neostalinist însetat de putere, lipsit de orice înclinaţie democratică, a reuşit să trezească brusc entuziasmul popular şi să câştige susţinerea unei populaţii convinse că România va urma linia liberalizării şi a apropierii de Occident. Spunând „nu" invaziei sovietice într-o altă ţară socialistă, comuniştii români şi-au reafirmat opoziţia faţă de orice încercare de restaurare a hegemoniei Kremlinului în interiorul blocului şi asupra mişcării revoluţionare mondiale[213].

    [213] Vezi discursul cu privire la evenimentele din Cehoslovacia ţinut de Valter Roman în octombrie 1968 în faţa muncitorilor comunişti din judeţul Braşov, în care se sublinia nevoia de a condamna metodele cominterniste compromise şi se criticau aspru politicile neostaliniste sovietice. În acel discurs important, Roman l-a citat pe Constantin Dobrogeanu-Gherea în sensul că „socialismul şi adevărul sunt inseparabile" şi a susţinut nevoia de confruntări libere de idei în cadrul comunismului internaţional.
    Pentru Ceauşescu şi susţinătorii săi, eşecul Primăverii de la Praga a servit la justificarea dogmei unităţii de nezdruncinat dintre partid, lider şi naţiune. Sloganul „Partidul, Ceauşescu, România" răsuna pretutindeni în acea perioadă şi va fi utilizat din plin până la sfârşit. Oricine i se opunea lui Ceauşescu se făcea vinovat de subminarea acestei unităţi şi era acuzat că servea intereselor Moscovei. Solidaritatea fictivă cu „socialismul cu faţă umană" din Cehoslovacia a justificat perpetuarea unui model obtuz de dictatură personală. Încercarea de a repeta scena balconului din vara lui 1968 în decembrie 1989 a reprezentat urmarea grotescă a acestui episod[214].

    În august 1969, Richard Nixon a venit la Bucureşti, unde un Ceauşescu din ce în ce mai plin de sine i-a făcut o primire triumfală. Trecând peste pretenţiile sale dictatoriale, mulţi analişti occidentali au crezut cu naivitate în mitul lui Ceauşescu prezentat ca un lider comunist de încredere, ceea ce l-a ajutat mai târziu pe acesta să-i caracterizeze pe disidenţi drept trădători.

    În acelaşi timp, propaganda de partid a pus un accent deosebit pe „tradiţiile internaţionaliste" ale PCR, iar foşti membri ai Brigăzilor Internaţionale din perioada Războiului Civil din Spania (cum ar fi Petre Borilă, Valter Roman, Mihai Burcă, Gheorghe Stoica şi Vida Geza) şi ai Rezistenţei Franceze (Mihail Florescu, Gheorghe Gaston Marin şi Gheorghe Vasilichi) au fost aleşi (în unele cazuri realeşi) în Comitetul Central la Congresul al IX-lea[215]. Ulterior, însă, Ceauşescu şi-a exprimat nemulţumirea faţă de manifestările resentimentare ale veteranilor, mai ales după Congresul al XII-lea din noiembrie 1979, atunci când Constantin Pîrvulescu, el însuşi fost secretar general (în 1944) şi veteran al mişcării comuniste internaţionale, l-a acuzat pe liderul suprem că transformase partidul într-un feudă personală şi într-un instrument de conservare a puterii clanului său.

    Simultan, Ceauşescu a început epurarea „baronilor" lui Gheorghiu-Dej. Cei mai afectaţi au fost Gheorghe Apostol (cel mai fidel locotenent al lui Gheorghiu-Dej şi fost prim-secretar al partidului în perioada 1954-1955), Chivu Stoica (prim-ministru în anii 1950) şi Petre Borilă (care fusese trimis de Comintern ca ofiţer politic pentru a supraveghea Brigăzile Internaţionale din Spania). Primul ministru Ion Gheorghe Maurer, care fusese una dintre victimele ostilităţii Anei Pauker faţă de comuniştii „locali", a sprijinit epurarea acoliţilor lui Gheorghiu-Dej de către Ceauşescu. Emil Bodnăraş, un expert în intrigile Cominternului şi fost agent al serviciilor secrete militare sovietice, a avut aceeaşi atitudine[216].

    [214] Cu privire la evenimentele din 1968, vezi secţiunea Romania în Richard F. Staar (coord.), Yearbook on International CommunistAffairs, 1969, Stanford, Calif., Hoover Institution Press, 1970, pp. 714-727.

    [215] Vezi lista membrilor şi a membrilor supleanţi ai Comitetului Central aprobată de Congresul al IX-lea al PCR în Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, 19-24 iulie 1965, pp. 735-738.

    [216] Cu privire la dinamica elitei PCR sub Ceauşescu, vezi Trond Gilberg, The Communist Party of Romania, în Stephen Fischer-Galati (coord.), The Communist Parties of Eastern Europe, New York, Columbia University Press, 1979, pp. 281-325, Walter M. Bacon, Romania, în Richard F. Staar (coord.), Yearbook on International Communist Affairs, 1985, Stanford, Hoover Institution Press, 1985, pp. 318-333 şi Vladimir Tismăneanu, The Agony of a Marxist Regime, în „The World and I", vol. 3, nr. 3, martie 1988, pp. 108-114.
    Treptat, Ceauşescu a reuşit să-i elimine din viaţa politică pe toţi supravieţuitorii din Biroul Politic al lui Gheorghiu-Dej, evitând însă metoda stalinistă a epurărilor sângeroase. De exemplu, după ce a fost eliminat din Comitetul Central la Congresul al X-lea în 1969, Apostol a primit iniţial o poziţie relativ înaltă în guvern, apoi o pensie substanţială, iar mai târziu a fost numit ambasadorul României în Argentina. Cât despre primul ministru Maurer, după ce a ieşit la pensie în 1974, a continuat să fie invitat la diverse ceremonii solemne ca o confirmare vie a continuităţii generaţionale a elitei PCR.

    Membrii aparatului de partid (Ilie Verdeţ, Paul Niculescu-Mizil, Virgil Trofin, Ion Stănescu, Ion Iliescu, Gheorghe Pană, Dumitru Popescu, Jânos Fazekâs şi Ion Ioniţă) i-au stat alături lui Ceauşescu. Mulţi dintre aceştia se alăturaseră PCR în timpul primilor ani de activitate legală de după război (1944-1946) şi absolviseră în anii 1950 înalta şcoală de partid a PCUS de la Moscova. Mai mult, aceştia erau comunişti naţionali convinşi şi susţineau supremaţia lui Ceauşescu în cadrul conducerii. O contribuţie importantă la crearea mitului lui Ceauşescu a avut-o Dumitru Popescu, un aparatcic arogant care a deţinut funcţia de secretar al Comitetului Central însărcinat cu problemele culturale şi ideologice timp de aproape cincisprezece ani. Popescu se pretindea romancier, dar publicaţiile sale erau nişte încercări ridicole de apologetică a partidului. Retrogradat în 1981 din poziţia de membru al Secretariatului, a fost numit rector al şcolii de partid „Ştefan Gheorghiu" (intitulată bombastic „academie")[217]. Paul Niculescu-Mizil, descris odată drept ideologul-şef al regimului, a fost numit preşedinte al obscurului Consiliu al Cooperativelor de Consum[218].

    [217] Interviu realizat de VT cu Dumitru Popescu, Bucureşti, iunie 1994. Pentru detalii suplimentare, vezi memoriile lui Popescu, Un fost lider comunist se destăinuie. „Am fost şi cioplitor de himere", Bucureşti, Editura Express, f. a.

    [218] Niculescu-Mizil a fost un exponent zelos al poziţiei neutre a lui Ceauşescu în privinţa conflictului chino-sovietic şi, pentru mulţi intelectuali, el a simbolizat (împreună cu Ion Iliescu) promisiunile fazei semiliberale a conducerii lui Ceauşescu.
    Emascularea politică a aparatului de partid a coincis cu două procese majore: (a) ascensiunea Elenei Ceauşescu spre cele mai înalte eşaloane ale partidului după Conferinţa Naţională a PCR din 1972, şi (b) încrederea crescândă acordată de Ceauşescu activiştilor cu care avea o legătură directă şi personală şi pe care el îi promovase. Au fost definite criterii noi pentru promovarea cadrelor astfel încât să-i permită soţiei secretarului general să devină numărul doi în partid.

    Elena Ceauşescu, născută Petrescu, a reuşit să-i elimine sau să-i persecute pe anumiţi membri ai aparatului de partid şi să-şi formeze o curte personală de adulatori (Emil Bobu, secretarul Comitetului Central însărcinat cu armata, miliţia şi forţele de securitate, Ion Dincă, prim viceprim-ministru, Lina Ciobanu şi Alexandrina Găinuşe, care deveniseră membre ale Comitetului Politic Executiv la recomandarea Elenei Ceauşescu). Pe timpul lui Gheorghiu-Dej şi în primii ani ai conducerii lui Ceauşescu, Elena a stat în umbră. Ca directoare a Institutului de Cercetări pentru Chimie(ICECHIM) din Bucureşti, ea nu aparţinea decât organizaţiei locale de partid, cea a raionului „16 februarie", iar mai târziu, după 1965, Comitetului municipal de partid Bucureşti. Institutul Politehnic din Bucureşti i-a conferit titluri academice sub Gheorghiu-Dej, în ciuda opoziţiei manifestate de chimişti români reputaţi, precum Costin D. Neniţescu. Relaţiile sale cu fiica lui Gheorghiu-Dej, Lica Gheorghiu-Rădoi, extrem de influentă cândva, erau tensionate, dar Elena a căutat să stabilească relaţii apropiate cu soţiile (sau fostele soţii) ale celorlalţi membri ai Biroului Politic al lui Gheorghiu-Dej, cum ar fi Stela Moghioroş, Natalia Răutu, Sanda Rangheţ şi Ecaterina Micu-Chivu (Klein).

    Imediat după venirea lui Ceauşescu la putere, Elena a insistat ca să le fie oferite anumite privilegii câtorva femei care activaseră în perioada de clandestinitate: Stela Moghioroş, Ghizela Vass, Ecaterina Micu-Chivu, Sanda Rangheţ, Ana Toma (care era căsătorită cu Pintilie Bodnarenko), Eugenia Rădăceanu (văduva lui Lothar Rădăceanu), Tatiana Bulan (care fusese căsătorită cu Leonte Răutu şi Ştefan Foriş înainte de se mărita cu Iakov Bulan, un ofiţer sovietic care a devenit rectorul Academiei Militare din Bucureşti în anii 1950), Sanda Rangheţ şi Ofelia Manole. Scopul Elenei Ceauşescu a fost acela de a crea un sistem de relaţii pentru a-şi consolida autoritatea în rândurile vechii gărzi a partidului. Merită amintit faptul că Elena o detesta profund pe Marta Drăghici, soţia lui Alexandru Drăghici, a cărei carieră în perioada de ilegalitate a partidului fusese mult mai impresionantă decât a ei[219]. În timp ce încerca să-şi creeze un prestigiu politic, Elena Ceauşescu a primit sprijinul generos al lui Mihail Florescu (Mihail Iacobi) - pe atunci ministru al Industriei chimice şi fost luptător în Rezistenţa Franceză - pentru a obţine o poziţie înaltă în cercetarea românească din domeniul chimiei. La sfârşitul anilor 1960, toate institutele de cercetare româneşti din domeniul chimiei îi erau subordonate Elenei, iar ea a devenit membră a colegiului Ministerului, organismul de conducere „colectiv" din acest domeniu. Numirea unor aparatcici şterşi în poziţii de conducere a favorizat ascensiunea Elenei Ceauşescu în ierarhie, mai întâi ca preşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, apoi ca viceprim-ministru şi membru al Comitetului Executiv al partidului.

    În raportul său către Congresul al X-lea al PCR, care s-a ţinut în perioada 6-12 august 1969, Ceauşescu a subliniat că scopul fundamental al politicii partidului era dezvoltarea economică a ţării şi crearea unei „societăţi socialiste multilateral dezvoltate"[220]. Ceauşescu a insistat că această „societate socialistă multilateral dezvoltată" va fi superioară societăţii capitaliste din toate punctele de vedere. La acelaşi congres, Ceauşescu a salutat crearea Frontului Unităţii Socialiste, o organizaţie politică cu participare largă, care includea sindicatele, precum şi organizaţiile de femei şi de tineret. Practic, orice cetăţean care împlinise optsprezece ani a devenit membru al Frontului Unităţii Socialiste. În conformitate cu linia oficială, noua organizaţie trebuia să le îngăduie tuturor să-şi exprime opiniile în legătură cu progresul către comunism. În realitate, era vorba de încă un instrument pentru controlul societăţii româneşti prin mimarea conceptului de participare politică şi prin inducerea apatiei în rândurile populaţiei[221].

    [219] Născută Marta Cziko, soţia lui Drăghici fusese arestată în timpul războiului şi fusese condamnată la închisoare pe viaţă pentru activităţi comuniste ilegale.

    [220] Vezi raportul lui Ceauşescu la congres în Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, 6-12 august 1969 Bucureşti, Editura Politică, 1969, pp. 24-25. Congresul a aprobat următorul Comitet Executiv, extins la 21 de membri: N. Ceauşescu, Ion Gh. Maurer, Maxim Berghianu, E. Bodnăraş, Florian Dănălache, Constantin Drăgan, Emil Drăgănescu, Jânos Fazekâs, Petre Lupu, Manea Mănescu, P. Niculescu-Mizil, Gh. Pană, Dumitru Petrescu, Dumitru Popescu, Gh. Rădulescu, Leonte Răutu, Gh. Stoica, Virgil Trofin, Ilie Verdeţ, Vasile Vîlcu şi Şt. Voitec. Erau 11 membri supleanţi: Iosif Banc, Petre Blajovici, Miu Dobrescu, Aurel Duca, Mihai Gere, Ion Iliescu, Ion Ioniţă, Karol Kiraly, Vasile Patilineţ, Dumitru Popa şi Ion Stănescu.

    Prezidiul permanent era compus din 9 membri: N. Ceauşescu, Ion Gh. Maurer, E. Bodnăraş, P. Niculescu-Mizil, Gh. Pană, Dumitru Petrescu, Gh. Rădulescu, Virgil Trofin şi Ilie Verdeţ.

    Secretariatul consta din secretarul general N. Ceauşescu şi 6 secretari: Mihai Gere, P. Niculescu-Mizil, Gh. Pană, Vasile Patilineţ, Dumitru Popescu şi Virgil Trofin; ibidem, pp. 757-758.

    [221] Ibidem, p. 63.
    Înclinaţiile staliniste ale lui Ceauşescu au fost accentuate de o vizită pe care a efectuat-o în China şi Coreea de Nord în mai 1971. Se pare că acesta a luat în considerare posibilitatea de a importa metodele de îndoctrinare folosite în timpul Revoluţiei Culturale a lui Mao. Aceasta nu era numai o problemă de preferinţă personală: Ceauşescu încerca să stăvilească mişcarea de liberalizare din România, să limiteze frământările din rândurile intelectualităţii şi să-i împiedice pe studenţi să-i urmeze pe rebelii lor colegi din alte state comuniste. El încerca, de asemenea, să-şi consolideze puterea personală şi să se descotorosească de acei membri ai aparatului care ar fi putut visa la un „socialism cu faţă umană". De aceea, în iulie 1971, el a făcut publică o „propunere de îmbunătăţire a activităţii ideologice", un monument de obscurantism jdanovist. Ceea ce a urmat a fost o restalinizare radicală şi apariţia unui cult al personalităţii fără precedent care îl înconjura la început numai pe Ceauşescu, iar după 1974 şi pe partenerul său politic cel mai apropiat: soţia sa, Elena.

    La Congresul al XI-lea al PCR, desfăşurat în perioada 25-28 noiembrie 1974, Ceauşescu a început să se concentreze asupra problemelor socialismului în ţările în curs de dezvoltare, încercând să-şi creeze reputaţia de luptător pentru o „nouă ordine economică şi politică internaţională"[222]. România a fost „participant invitat" al Conferinţei de la Colombo a Mişcării de Nealiniere din 1976 şi devenise clar că liderul român visa să ajungă un al doilea Tito al acestei mişcări. România s-a dovedit însă a fi mult mai puţin influentă decât Iugoslavia, care era membru fondator al Mişcării de Nealiniere.

    Congresul al XI-lea a aprobat Programul Partidului Comunist Român[223], documentul fundamental al comunismului naţional românesc, care începea cu o istorie a României ce se întindea pe aproximativ 35 de pagini. Programul PCR era menit să traseze strategia partidului şi statului pentru următorii douăzeci până la douăzeci şi cinci de ani. Programul PCR ilustrează şi fascinaţia lui Ceauşescu pentru întreaga istorie „naţională", nu numai pentru istoria PCR (a cărei „elaborare" a fost definită ca o prioritate în raportul său la Congresul al IX-lea în 1965)[224]. Astfel, după 1974, Programul PCR a devenit modelul pentru orice scriere istorică publicată oficial în România.

    Congresul al XII-lea al PCR (19-23 noiembrie 1979) a consolidat vizibil clanul lui Ceauşescu şi cultul persoanei sale[225]. Promovarea activă de către cuplul Ceauşescu a carierei politice a fiului lor cel mai mic, Nicu, datează de la Congresul al XII-lea, când acesta a devenit membru supleant al Comitetului Central al PCR. În timpul congresului, Constantin Pîrvulescu a îndrăznit să critice monopolizarea puterii de către Ceauşescu. Pîrvulescu, care pe atunci avea 84 de ani, a protestat pentru că nu i s-a permis să ia cuvântul în timpul congresului. Atunci când, în sfârşit, i s-a dat voie să vorbească, el l-a acuzat pe Ceauşescu pentru că a pus interesele personale înaintea celor ale ţării. Deşi a fost redus rapid la tăcere, veşti despre intervenţia sa au ajuns la mijloacele de informare occidentale. După congres, Pîrvulescu a dispărut din viaţa publică, dar nu a fost lichidat[226]. În ciuda intervenţiei lui Pîrvulescu, congresul s-a încheiat cu o ceremonie de proslăvire a cuplului prezidenţial.

    La Congresul al XIII-lea al PCR (19-22 noiembrie 1984), asupra secretarului general şi a soţiei sale s-a abătut un incredibil potop de laude[227]. În timp ce Petru Enache, secretarul Comitetului Central însărcinat cu ideologia, a vorbit despre performanţele „marelui gânditor şi strateg contemporan"[228], Ana Mureşan, membru supleant al Comitetului Executiv şi ministru al Comerţului interior, s-a referit la realizările Elenei Ceauşescu în termenii ultraelogioşi[229].

    Cultul personalităţii lui Ceauşescu este ilustrativ pentru natura ceauşismului. O incompetenţă crescândă a sufocat procesul de luare a deciziilor, în timp ce secretarul general îşi îndemna supuşii „să facă totul" pentru a-i îndeplini „indicaţiile preţioase". Trond Gilberg notează că, până la urmă, „o asemenea concentrare a puterii înseamnă că numai câţiva indivizi trebuie să rezolve probleme extrem de complicate într-o societate din ce în ce mai diferenţiată. O astfel de misiune depăşeşte chiar şi capacitatea celei mai inteligente şi mai bine intenţionate persoane"[230].

    Deşi a rămas intact, aparatul de partid era marginalizat şi umilit. Până şi fostul viceprim-ministru Cornel Burtică, un stâlp al clanului Ceauşescu, a fost exclus din partid, aparent din cauza eşecului său de a îndeplini directivele economice ale Conducătorului[231]. În locul membrilor grupului din aparatul de partid au fost numiţi executanţi servili ai ordinelor lui Ceauşescu, precum Constantin Dăscălescu, prim-ministru al României, fost secretar al Comitetului Judeţean de Partid Galaţi, al cărui singur merit era acela că îi obliga pe ceilalţi să se supună capriciilor lui Ceauşescu[232]. Emil Bobu, Iosif Banc, Cornel Pacoste şi Petru Enache erau cu toţii aserviţi elitei conducătoare.

    Printre puţinii veterani care au supravieţuit în poziţii importante s-au numărat : Gheorghe Rădulescu, Manea Mănescu şi Mihail Florescu. Deşi rămăsese membru al Comitetului Executiv al partidului şi vicepreşedinte al Consiliului de Stat, Rădulescu nu participa la procesul de luare a deciziilor. Mănescu, care a redevenit membru al Comitetului Executiv după 1982, a fost unul dintre oamenii de încredere ai Elenei Ceauşescu şi un subordonat loial al secretarului general. Florescu, un fost luptător în Brigăzile Internaţionale şi ultimul membru de origine evreiască al Comitetului Central (reales şi la Congresul al XIV-lea în noiembrie 1989) era mâna dreaptă a Elenei în Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, datorându-i acesteia supravieţuirea politică în baza faptului că Elena avea nevoie de cunoştinţele sale în industria chimică[233].

    Puţinii intelectuali din Comitetul Central au fost eliminaţi la Congresul al XIII-lea, în 1984. Printre aceştia se numărau poetul Eugen Jebeleanu, George Macovescu, fost ministru de Externe şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor până în 1982 şi Mihnea Gheorghiu, preşedintele Academiei de Ştiinţe Politice şi Sociale.

    Între timp, odrasla favorită a cuplului, Nicu, a devenit din ce în ce mai important. Născut în septembrie 1951, Nicu era singurul dintre copiii cuplului prezidenţial care era interesat de politică. El a fost făcut lider al Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România în 1972, iar în 1983 a devenit prim-secretar al Uniunii Tineretului Comunist (UTC). La Congresul al XII-lea al PCR, Nicu a devenit membru supleant al Comitetului Central şi secretar al Marii Adunări Naţionale, la Conferinţa Naţională a PCR din 1982 a devenit membru plin al Comitetului Central, iar la Congresul al XIII-lea, în noiembrie 1984, membru supleant al Comitetului Executiv. Soţia lui Nicu, Poliana Cristescu, conducea Organizaţia Pionierilor şi era secretar al UTC, iar la Congresul al XIII-lea a fost aleasă membru plin al Comitetului Central.

    Contactele şi iniţiativele internaţionale ale lui Nicu Ceauşescu, în special în calitate de preşedinte al Comisiei Naţiunilor Unite pentru Anul Tineretului, erau des comentate în presa românească. În plus, el şi-a promovat prietenii ca membri ai Comitetului Central. Cornel Pacoste, fostul secretar al Comitetului de Partid al Centrului Universitar Bucureşti, a devenit membru supleant al Comitetului Executiv şi prim-secretar al Comitetului Judeţean Timiş. Pantelimon Găvănescu, predecesorul lui Nicu în funcţia de conducător al UTC, şi Eugen Florescu, fostul redactor-şef al ziarului oficial al UTC, „Scânteia tineretului", au devenit membri ai Comitetului Central. Alţi protejaţi ai lui Nicu, precum Tudor Mohora, Constantin Boştină, Ion Traian Ştefănescu, Ion Sasu şi Nicolae Croitoru - care îi erau colaboratori în cadrul Secretariatului UTC - au devenit membri influenţi ai nomenclaturii ca secretari ai comitetelor judeţene ale PCR sau în alte poziţii importante. În rezumat, după Congresul al XIII-lea al PCR, nu mai rămăsese practic nimeni în partid care să poată pune sub semnul întrebării politicile familiei domnitoare a României.

    Cazul Trofin este sugestiv în acest sens. Virgil Trofin a fost considerat unul dintre principalii pretendenţi la putere în cazul unei crize de succesiune. Membru al grupului care asigurase victoria lui Ceauşescu asupra rivalilor săi din Biroul Politic al lui Gheorghiu-Dej şi secretar al Comitetului Central însărcinat cu cadrele după Congresul al IX-lea, Trofin a căzut în dizgraţie după 1970. El a fost îndepărtat din funcţia de ministru al Minelor, petrolului şi geologiei în urma unei confruntări directe cu secretarul general. Numit preşedinte al Consiliului Central al Cooperativelor Meşteşugăreşti, Trofin a continuat să sfideze orgoliul lui Ceauşescu, ceea ce a pus capăt carierei sale. Eliminarea sa din Comitetul Central al PCR a fost confirmată la Plenara din 25-26 noiembrie 1981: Ceauşescu nu tolera nici o critică[234].

    [222] Congresul a aprobat următorul Comitet Executiv, extins la 23 de membri: N. Ceauşescu, Emil Bobu, E. Bodnăraş, Cornel Burtică, Elena Ceauşescu, Gh. Cioară, Lina Ciobanu, Emil Drăgănescu, Jânos Fazekâs, Petre Lupu, Manea Mănescu, P. Niculescu, Gh. Oprea, Gh. Pană, Ion Păţan, Dumitru Popescu, Gh. Rădulescu, Leonte Răutu, Virgil Trofin, Iosif Uglar, Ilie Verdeţ, Vasile Vîlcu şi Şt. Voitec. Erau 13 membri supleanţi: Ştefan Andrei, Iosif Banc, Chivu Stoica, Mihai Dalea, Miu Dobrescu, Mihai Gere, Nicolae Giosan, Ion Iliescu, Ion Ioniţă, Vasile Patilineţ, Mihai Telescu, Ioan Ursu şi Richard Winter. Secretariatul consta din secretarul general N. Ceauşescu şi 6 secretari: Ştefan Andrei, Cornel Burtică, Gh. Pană, Dumitru Popescu, Iosif Uglar şi Ilie
    Verdeţ; vezi Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, 25-28 noiembrie 1974, Bucureşti, Editura Politică, 1975, pp. 841-842.


    [223] Vezi Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, în Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, pp. 614-749.

    [224] Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, 19-24 iulie 1965, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 92.

    [225] Congresul a aprobat următorul Comitet Executiv, extins la 27 de membri: N. Ceauşescu, Iosif Banc, Emil Bobu, Cornel Burtică, Virgil Cazacu, Elena Ceauşescu, Lina Ciobanu, Ion Coman, Nicolae Constantin, Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, Jânos Fazekâs, Ludovic Fazekâs, Cornelia Filipaş, Alexandrina Găinuşe, Petre Lupu, P. Niculescu, Gh. Oprea, Gh. Pană, Ion Păţan, Dumitru Popescu, Gh. Rădulescu, Leonte Răutu, Aneta Spornic, Virgil Trofin, Ilie Verdeţ şi Şt. Voitec.

    Erau 18 membri supleanţi: Şt. Andrei, Petre Dănică, Miu Dobrescu, Gh. Dumitrache, Petru Enache, Eva Feder, Mihai Gere, Nicolae Giosan, Suzana Gâdea, Ion Ioniţă, Ştefan Mocuţa, Ana Mureşan, Elena Nae, Marin Rădoi, Ion Stoian, Iosif Szasz, Ion Ursu şi Richard Winter.

    Secretariatul consta din secretarul general N. Ceauşescu şi 8 secretari: Iosif Banc, Virgil Cazacu, Constantin Dăscălescu, Ludovic Fazekâs, Dumitru Popa, Dumitru Popescu, Ilie Rădulescu şi Marin Vasile; vezi Congresul alXII-lea al Partidului Comunist Român, 19-23 noiembrie 1979, Bucureşti, Editura Politică, 1981, pp. 899-900.


    [226] Pîrvulescu fusese membru al PCR de la congresul de fondare a partidului şi membru al CC din 1929. Arestat în 1934, a evadat şi a plecat în URSS, unde a rămas pe perioada războiului. S-a întors în România în 1944, unde a condus PCR împreună cu Bodnăraş şi Rangheţ, în timp ce A. Pauker se afla încă în URSS iar Dej se găsea în închisoare. Ulterior, Pîrvulescu a fost preşedintele Comisiei de Control a Partidului (1945-1961) şi membru al Biroului Politic (1952-1960), dar şi-a pierdut funcţiile după Plenara CC din noiembrie-decembrie 1961, la care a fost criticat pentru complicitate cu Chişinevschi şi Miron Constantinescu. A trăit îndeajuns de mult pentru a fi martorul căderii regimului comunist în decembrie 1989.

    [227] Congresul a aprobat următorul Comitet Executiv, compus din 23 de membri: N. Ceauşescu, Iosif Banc, Emil Bobu, Virgil Cazacu, Elena Ceauşescu, Lina Ciobanu, Ion Coman, Nicolae Constantin, Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, Miu Dobrescu, Ludovic Fazekâs, Alexandrina Găinuşe, Manea Mănescu, P. Niculescu, Constantin Olteanu, Gh. Oprea, Gh. Pană, Ion Păţan, Dumitru Popescu, Gh. Rădulescu, Ilie Verdeţ şi Şt. Voitec. Erau 25 de membri supleanţi: Şt. Andrei, Şt. Bîrlea, Nicu Ceauşescu, Leonard Constantin, Gh. David, Marin Enache, Petru Enache, Mihai Gere, Maria Ghiţulică, Nicolae Giosan, Suzana Gâdea, Nicolae Mihalache, Ioachim Moga, Ana Mureşan, Elena Nae, Marin Nedelcu, Cornel Pacoste, T. Postelnicu, Ion Radu, Ion Stoian, Gh. Stoica, Iosif Szasz, Ioan Totu, Ion Ursu şi Richard Winter. Secretariatul consta din secretarul general N. Ceauşescu şi 9 secretari: Iosif Banc, Emil Bobu, Ion Coman, Silviu Curticeanu, Petru Enache, Constantin Radu, Ion Radu, Ion
    Stoian şi Ilie Verdeţ; vezi Congresul al XIII-lea al Partidului Comunist Român, 19-22 noiembrie 1984,
    Bucureşti, Editura Politică, 1985, pp. 742-743.


    [228] Foreign BroadcastInformation Service (FBIS), în „Eastern Europe", 3 decembrie 1984, p. H/3.
    [229] Ibidem, p. H/2.


    [230] Trond Gilberg, Romania's Growing Dificulties, în „Current History", noiembrie 1984, p. 270. Gilberg analizează convingător efectele cultului iraţional al personalităţii lui Ceauşescu.

    [231] „Scânteia", 9 octombrie 1982; vezi şi M. Shafir, Romania - Politics, Economics and Society, p. 78.

    [232] Ion Caraion a fost martorul acceselor de furie ale premierului în timpul Conferinţei Naţionale a Scriitorilor din iulie 1981; Ion Caraion, Insectele tovarăşului Hitler, Munchen, Jon Dumitru Verlag, 1982, pp. 97-106.

    [233] Mihail Florescu a murit la Bucureşti în februarie 2000.

    [234] M. Shafir, Romania - Politics, Economics and Society, p. 83.
    Trofin a murit în 1983.

    Suprimarea disidenţei, celebrarea liderului

    În România, disidenţa s-a redus la atitudini idealiste, cu atât mai eroice cu cât cei care dădeau glas unor vederi neortodoxe nu puteau conta pe solidaritatea colegilor lor. Michael Shafir îl citează pe un specialist occidental în afaceri est-europene care i-a spus la începutul anilor 1980 că „disidenţa română trăieşte la Paris, iar numele ei este Paul Goma" [235]. În ianuarie 1977, Goma i-a trimis o scrisoare de solidaritate lui Pavel Kohout, unul dintre liderii grupului cehoslovac Carta 77. Goma a scris şi un apel către Conferinţa de la Belgrad, prin care cerea ca regimul Ceauşescu să respecte prevederile Conferinţei de la Helsinki cu privire la drepturile omului. Cu toate acestea, în afară de colegul său de breaslă, scriitorul Ion Negoiţescu, şi de medicul psihiatru Ion Vianu, nici un alt intelectual român nu l-a sprijinit pe Goma. Dimpotrivă, în paginile revistei xenofobe „Săptămâna" erau menţionate originile basarabene ale lui Goma pentru a explica gestul său de revoltă. În final, în jur de 200 de oameni au semnat apelul lui Goma, dar marea majoritate a acestora doreau să obţină doar un paşaport - aşa-numitul „paşaport Goma" - pentru a emigra. Goma a fost arestat pe 1 aprilie 1977, dar a fost eliberat pe 6 mai, în urma unei campanii internaţionale; în noiembrie 1977, el a părăsit România şi s-a stabilit la Paris, împreună cu soţia şi cu fiul său[236].

    Alţi disidenţi români, precum Doina Cornea, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Luca Piţu, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Gabriel Andreescu sau Radu Filipescu, au avut parte de aceeaşi izolare şi lipsă de sprijin. Regimul a reuşit să insufle frică, iar Partidul a răspuns la nesupunerea civilă cu măsuri draconice. Minorităţile religioase şi naţionale au fost persecutate. Radu Filipescu, declarat prizonierul lunii decembrie 1984 de către organizaţia Amnesty International, a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru „propagandă împotriva ordinii socialiste". Tânărul inginer electronist român, născut în 1956, a fost acuzat că scrisese şi distribuise manifeste care condamnau greşelile lui Ceauşescu în domeniul economic şi conducerea sa dictatorială[237].

    Până la colapsul din 1989, „a trăi în adevăr" nu a reprezentat o opţiune pentru marea majoritate a elitei intelectuale române[238]. În plus, o alianţă între clase sociale - în sensul sprijinirii de către intelectuali a grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 sau a protestului de la Braşov din noiembrie 1987 - nu s-a format niciodată. Până la revolta muncitorilor de la Braşov, clasa muncitoare română a căutat mai degrabă să găsească diverse forme de „a se descurca" decât să ridice vocea împotriva regimului. Între 1964 şi 1977, datorită unei abile combinaţii între industrializare şi naţionalism reuşite de către regim, „noul contract social" a funcţionat bine. Nici măcar după revolta muncitorilor de la Braşov din 1987 nu s-a dezvoltat o alianţă între clase, între intelectualii critici şi muncitorii nemulţumiţi[239].

    [235] Ibidem, p. 168.

    [236] Vezi detalii la Paul Goma, Culoarea curcubeului '77. Cutremurul oamenilor, Oradea, Editura Multiprint, 1993.

    [237] Vladimir Socor, Prisoner of Conscience. Radu Filipescu, în „Radio Free Europe. Romanian Situation Report", no. 17, 17 noiembrie 1984, pp. 21-23; Nicholas G. Andrews, Romania under Communism: Waiting It Out, în „Christian Science Monitor", 11 martie 1985; David B. Funderburk, Defiance in Romania? Look Again, Anderson, în „Washington Post", 7 septembrie 1985. Ultimul articol, semnat de fostul ambasador al Statelor Unite în România, examinează abuzurile regimului Ceauşescu în domeniul drepturilor omului. Vezi, de asemenea, Robert Gillette, Romania: A New Winter of Despair, în „Los Angeles Times", 28 noiembrie 1985 şi Juliana Geran Pilon, Why Exclude Romania?, în „New York Times", 2 noiembrie 1985.

    [238] Walter D. Connor, Dissent in Eastern Europe. A New Coalition?, în „Problems of Communism", ianuarie-februarie 1980, pp. 1-17. Vezi şi Vlad Georgescu, Romanian Dissent: Its Ideas, în J. L. Curry (coord.), Dissent in Eastern Europe, New York, Praeger, 1985, pp. 182-194.

    [239] Pentru o analiză a protestului muncitoresc în România comunistă, vezi Dragoş Petrescu, A Threat From Below? Some Reflections on Workers' Protest in Communist Romania, în „Xenopoliana", nr. 1-2, 1999, pp. 142-168.

    Adăugând nedreptăţii insulta, Ceauşescu a selectat colaboratori recrutaţi din rândurile minorităţilor etnice pentru a-i susţine pretenţia de a fi descoperit cea mai potrivită soluţie marxist-leninistă pentru problema naţională. Astfel, potrivit lui Mihai Gere, membru supleant al Comitetului Executiv al PCR şi preşedinte al Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară din România, problema naţională fusese rezolvată într-un „mod profund umanist". Orice critică la adresa xenofobiei lui Ceauşescu era considerată propagandă perfidă, antiromânească: „Am aflat recent despre poziţii, concepţii şi atitudini de peste hotare, din ce în ce mai frecvente, care distorsionează istoria poporului român, realităţile din România socialistă de azi şi modul în care a fost rezolvată problema naţională; toate acestea reprezintă calomnii şi un amestec grosolan în viaţa şi în afacerile noastre interne"[240].

    Una dintre cele mai timpurii expresii ale cultului lui Ceauşescu a fost un volum masiv intitulat Omagiu, publicat în 1973. Liderului suprem îi plăceau pompa de tip bizantin şi simbolurile monarhice: sceptrul prezidenţial, care a fost introdus la 28 martie 1974, atunci când Ceauşescu a devenit primul preşedinte al României, a reprezentat probabil primul semn palpabil al derulării unui scenariu dinastic[241].

    La mijlocul anilor 1980, cultul dezvoltase forme fără precedent, depăşind cu mult expresiile relativ benigne de la începutul anilor 1970. Aniversarea a douăzeci de ani de la alegerea lui Ceauşescu ca secretar general a dezlănţuit o avalanşă de imnuri şi ode ditirambice, menite să gâdile nemăsurata sete de mărire a liderului suprem. Laudele servile ale lui Corneliu Vadim Tudor, care era nu numai un neobosit menestrel prezidenţial, dar şi autorul unor vehemente pamflete antisemite, se apropiau de deificare: „Ne bucurăm pentru existenţa providenţială a acestui om, atât de profund ataşat de pământul nostru străbun, ar trebui să ne bucurăm pentru tinereţea sa veşnică, ar trebui să fim cu toţii recunoscători pentru faptul că-i suntem contemporani şi să-i mulţumim pentru toate acestea. Numai datorită voinţei sale suntem acum cu adevărat stăpâni în casa sufletelor noastre"[242].

    Fiecare 26 ianuarie - ziua de naştere a lui Ceauşescu - era o ocazie pentru ceremonii solemne şi tributuri servile aduse „geniului" său. Toate mijloacele de informare româneşti salutau „meritele sale excepţionale" şi nici o hiperbolă nu era de ajuns atunci când era vorba de a glorifica realizările preşedintelui. În mod similar, meritele Elenei Ceauşescu în domeniul ştiinţei, tehnologiei şi culturii erau subliniate fără încetare de propaganda de partid.

    Odată dezlănţuit, mecanismul cultului a căpătat o dinamică proprie şi a devenit o trambulină pentru pseudointelectuali şi carierişti de profesie, care alimentau setea de glorie a secretarului general. De exemplu, pe 26 ianuarie 1986, „Scânteia" a dedicat aniversării preşedintelui aproape o ediţie întreagă. Pe prima pagină, un chenar roşu încadra fotografia preşedintelui şi un editorial de 700 de cuvinte, intitulat „Întreaga naţiune îl sărbătoreşte pe marele erou al ţării". Acelaşi număr conţinea numeroase poeme şi articole, având titluri ca „Marele arhitect", „Epoca de aur" sau „Scumpa oră din ianuarie"[243].

    [240] Vezi Mihai Gere, Full Equality for All the Citizens of Romania, în „România Liberă", 25 ianuarie 1986, în FBIS, în „Eastern Europe", 28 ianuarie 1986, p. H8. Pentru o evaluare total diferită a situaţiei minorităţii etnice maghiare din România, vezi Gaspar Miklos Tamâs, Censorship, Ethnic Discrimination and the Culture of the Hungarians in Romania, New York, International Helsinki Federation for Human Rights, 1985.

    [241] Dan Ionescu, A Touch of Royalty, în „Radio Free Europe. Romanian Situation Report", nr. 2, 22 ianuarie 1985, p. 13.

    [242] Corneliu Vadim Tudor, Suflet în sufletul neamului, în „Săptămâna", 26 iulie 1985, p. 7.

    [243] News Media Hail Ceauşescu on Birth Anniversary, FBIS, în „Eastern Europe", 29 ianuarie 1986, p. H2.
    Membrii Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România/Preşedinte : Vladimir Tismăneanu / Membri: Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Virgil Ierunca, Sorin Ilieşiu, Gail Kligman, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius Oprea, H.-R. Patapievici, Dragoş Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat, Stelian Tănase, Cristian Vasile, Alexandru Zub. / Experţi : Hannelore Baier, Ioana Boca, Stefano Bottoni, Ruxandra Cesereanu, Radu Chiriţă, Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Robert Furtos, Armand Goşu, Constantin Iordachi, Maria Mureşan, Germina Nagâţ, Eugen Negrici, Novâk Csaba Zoltân, Olti Agoston, Cristina Petrescu, Anca Şincan, Virgiliu Ţârău, Cristian Vasile, Smaranda Vultur. / La redactarea Raportului au mai colaborat : Gheorghe Boldur-Lăţescu, Igor Caşu, Adriana Fleancu (corectură), Mihaela Ghimici (traducere), Lâzok Klâra, Shlomo Leibovici-Laiş, Lâszlo Mârton, Nagy Mihâly Zoltân, Cristina Spătărelu (secretariat tehnic), Ioan Stanomir, Cătălin Augustin Stoica, Marian Zăloagă.
    CUPRINSUL RAPORTULUI
    : http://www.universulromanesc.com/gin...ead.php?t=1906

Subiecte similare

  1. De ce a triumfat Ceausescu atata vreme cap-I-S11
    De Dicomes în forumul Raportul Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste
    Răspunsuri: 0
    Ultimul post: 01.06.2012, 14:39
  2. Comunismul intre mit si inginerie sociala
    De Sergiu Simion în forumul Psihologie sociala - Manipulare, dezinformare, propaganda!
    Răspunsuri: 0
    Ultimul post: 23.04.2011, 19:20
  3. Eroii căzuţi în decembrie 1989, comemoraţi la Asociaţia 21 Decembrie 1989
    De Sfinx în forumul Teme de actualitate: investigaţii, documentare, dezvăluiri
    Răspunsuri: 0
    Ultimul post: 21.12.2010, 22:51
  4. Eliminarea lui Nicolae Ceausescu a declansat doua fenomene cu sens inversat
    De Excalibur în forumul Revolutia (Insurectia, Revolta, Rascoala) - Contrarevolutia
    Răspunsuri: 0
    Ultimul post: 03.08.2010, 19:39

Taguri pentru acest subiect

Liens sociaux

Permisiuni postare

  • Nu poți posta subiecte noi
  • Nu poți răspunde la subiecte
  • Nu poți adăuga atașamente
  • Nu poți edita posturile proprii
  •