Suntem în anul de graţie 2012, an considerat de unii ca şi unul apocaliptic, dar pentru noi, românii, este mult mai grav, este un an electoral. De aceea totul se leagă şi se dezleagă doar în jurul obiectivului suprem, peste tot se vorbeşte doar de alegeri şi campania electorală care abia este la început. Să nu ne facem iluzii, tot anul se va învârti în jurul alegerilor şi campaniei electorale. Dar în acest timp, timp în care noi ne consumăm energiile în această campanie electorală, pierdem din vedere esenţialul, ceea ce se petrece în jurul nostru, evenimente şi lucruri care ne vor afecta direct şi decisiv, iar când ne vom trezi din abureala electorală vom constata că lumea s-a schimbat enorm, şi nu în favoarea noastră. Iar atunci va fi prea târziu să întrebăm cum a fost posibil, unde am fost noi atunci când s-au petrecut aceste lucruri, şi cum a fost posibil să se întâmple fără ca noi să fim întrebaţi. Este simplu, chiar dacă ni se va părea absurd, dar evenimentele mondiale se petrec indiferent de calendarul nostru electoral, lumea nu se opreşte din mersul ei fiindcă în România sunt alegeri şi campanie electorală. Astfel, ca de obicei, ne vom trezi în faţa unor schimbări majore pe care le-am ignorat deoarece am fost preocupaţi prea mult cu ciorovăielile noastre interne. De aceea se poate spune că ne merităm soarta.

Ignorăm tot ceea ce se întâmplă în lume pentru a sta concentraţi asupra luptelor politice de la noi, fără să ne dăm seama că suntem influenţaţi decisiv de schimbările pe plan geopolitic la care suntem martori, dar pe care le ignorăm cu desăvârşire îngropându-ne capul în nisip după modelul arhicunoscut al struţului. Poate ar trebui să schimbăm emblema vulturului brâncovenesc cu cea a struţului african, mult mai caracteristică nouă în timpurile prezente.


Şi spun asta în deplină cunoştinţă de cauză, deoarece în vecinătatea noastră se petrec lucruri grave, care ne vor afecta direct, fie că ne place sau nu, fie că suntem de acord sau nu, fie că le cunoaştem sau nu. Pur şi simplu se întâmplă, indiferent de campania electorală a noastră, indiferent de înfocarea cu care susţinem un candidat sau altul, un partid sau altul. Asta deoarece un joc cu o miză enorm mai mare se desfăşoară la nici două sute de kilometri la est de graniţele României. Ce înseamnă această distanţă? Este mai mică decât cea de la Bucureşti la Braşov sau la staţiunile de pe Valea Prahovei, sau de la Bucureşti la Constanţa, obiective asaltate de bucureşteni în fiecare weekend. Ne confruntăm cu o situaţie de criză geopolitică pe care o ignorăm, pur şi simplu, deoarece aşa am fost învăţaţi, să nu ne pese, să ne doară doar de campania electorală şi cine iese la alegeri. Este la fel cum ai organiza alegeri, cu campanie electorală cu tot, pentru conducerea Titanicului care este pe cale să se scufunde.

În schimb, pentru alţii, vecinii noştri, obiectivele sunt clare şi nu se abat de la ele sub nicio formă, sub nicio conducere. Să dea Domnul să ne trezim măcar cu o clipă înainte de a fi prea târziu!



Când vorbeam de ceea ce se întâmplă la nici două sute de kilometri de noi, vorbeam desigur despre Transnistria. Care şi-a schimbat conducerea comunistă închistată ce părea veşnică, cea a lui Igor Smirnov, cu cea a mult mai pragmaticului Evgheni Sevchuk, un individ mult mai prezentabil şi mai inteligent, genul de om cu care ai putea să faci afaceri, de aceea mult mai periculos pentru noi. Această schimbare la faţă a Transnistriei, precum şi mutările Rusiei în zonă nu fac decât să lase să se întrevadă faptul că ceva major se va petrece în regiune. (vezi şi Transnistria şi anul geopolitic 2012).

Cea mai importantă mutare a Rusiei, după negocierile cu Germania asupra Transnistriei, s-a petrecut de curând: numirea ca reprezentant special al Rusiei pe lângă Transnistria a lui Dmitri Rogozin în 21 martie, fostul ambasador rus la NATO între 2008 şi 2011, acolo unde s-a remarcat ca şi un interlocutor foarte vocal. Din decembrie 2011 este vicepremier şi responsabil cu industria rusă de apărare. Nici în noua sa postură, de reprezentant special pentru Transnistria, nu se dezminte. Dar ceea ce este important este anvergura şi notorietatea personajului investit cu această funcţie. Desigur, există reprezentanţi ai Rusiei şi pentru Abhazia şi Osetia de Sud, dar este vorba de personaje de importanţă minoră, niciunul dintre ei nefiind un nume sonor ca şi Dmitri Rogozin. Chiar ştie cineva cine sunt aceştia? Sau au vreo importanţă? Numai din acest fapt ne dăm seama de importanţa Transnistriei în viitoarele planuri ale Rusiei. Unii ar putea spune că cele două entităţi de pe teritoriul Georgiei au fost recunoscute de către Rusia ca state independente, de aceea importanţa lor este mai redusă. Dar tocmai asta ne duce cu gândul la următoarea mutare a Moscovei, poate chiar recunoaşterea Transnistriei ca şi stat independent, iar pentru asta este nevoie de pregătirea terenului, iar cel mai potrivit pentru asta nu poate fi altul decât Dmitri Rogozin.

Să vedem. La summitul NATO de la Istambul, din 1999, Rusia s-a angajat să-şi retragă trupele din Transnistria în termen de cinci ani. Au trecut treisprezece ani şi acest lucru nu s-a întâmplat, iar Rusia nu dă nici cel mai mic semn că ar avea intenţia să o facă, şi nici nu o va face.

Dar pentru asta va trebui o oarecare pregătire psihologică, un context ideal pentru unul ca şi Dmitri Rogozin. Pregătirea psihologică nu trebuie să fie prea lungă, nu e necesar. Europa are problemele ei, Grecia de exemplu, plus criza datoriilor suverane şi perspectiva unei noi recesiuni. SUA sunt în campanie electorală, urmează alegeri în noiembrie, va fi o vară fierbinte pe majoritatea temelor, iar un loc central va fi ocupat de politica internă americană, criza a lovit şi aici. În politica externă, SUA sunt pe cale să se dezangajeze din Afghanistan, după ce a făcut-o din Irak, iar acest lucru este net defavorabil şi neplăcut Rusiei, deoarece americanii se vor implica în alte regiuni strategice care nu prea le convin ruşilor. De aceea, Rusia ar dori ca americanii să mai rămână mult şi bine în Afghanistan, pentru asta le-au creat toate facilităţile, inclusiv dreptul de trecere a materialelor militare pe teritoriul său sau al sateliţilor săi.

Dar să revenim la Rogozin. Chiar în cartea sa de memorii, apărută în 2007, Rogozin recunoaşte că a condus o unitate de voluntari ruşi în războiul din Transnistria din 1992, implicit o recunoaştere indirectă a implicării Rusiei în acest război, deşi până acum, inclusiv astăzi, Rusia neagă cu vehemenţă acest lucru, în ciuda tuturor evidenţelor. Este un joc tipic rusesc, copiat după metoda sovietică, cel de a nega împotriva tuturor evidenţelor, la fel au procedat ruşii şi cu implicarea lor în Abhazia şi Osetia de Sud în anii 1992 şi 1993, deşi georgienii au prezentat presei numeroase dovezi, inclusiv un avion Suhoi-27 doborât şi cadavrul pilotului în uniformă rusească de căpitan. La fel a fost şi în Transnistria, când în iunie 1992 tancurile armatei a XIV-a ruse au intrat în Tighina arborând drapelul Rusiei fără nicio jenă. Deci, pentru Rogozin, este o zonă cunoscută, în care a fost implicat direct chiar în cursul conflictului din care a rezultat actuala configuraţie nistreană, a republicii secesioniste respective.

Rogozin face câţiva paşi înainte în declaraţiile sale în urma numirii ca reprezentant special al Moscovei pentru această entitate teritorială, paşi pe care Rusia în mod oficial doar îi tatonează. Dar este bine pentru ea că un astfel de personaj vocal, binecunoscut mediilor occidentale chiar prin luările sale de poziţie şi acuzele aduse Occidentului pe vremea când era ambasador la NATO, parcurge aceşti paşi facilitând viitoarea abordare a Moscovei. În cazul în care Occidentul nu reacţionează, Moscova va considera o recunoaştere implicită, ceea ce va uşura mult misiunea Rusiei. De exemplu, Rogozin a folosit intensiv la Tiraspol termenul de Republică Nistreană şi popor nistrean, o nouă invenţie rusească, din moment ce locuitorii din Transnistria sunt moldoveni sau români, ruşi şi ucraineni. Nu există unul care să se poată numi nistrean sau transnistrean, dar asta nu este o problemă, datorită lui Rogozin va apărea şi acest popor. Dacă nimeni nu reacţionează, Rusia va considera asta ca şi o recunoaştere indirectă sau implicită, un pas înainte spre recunoaşterea unei noi ţări şi nou popor. Nu este nici primul popor inventat de ruşi şi nici ultimul. Noi ne aducem aminte cel mai bine de poporul moldovean, dar exemplele pot continua, în ultimul meu articol vorbeam de poporul karelian inventat de Stalin pentru a smulge istmul Kareliei de la finlandezi în anul 1939.


Evgheni Sevchuk şi Dmitri Rogozin


Mai departe, într-un timp relativ scurt, Rogozin a făcut şi declarat multe, se vede că Rusia este foarte grăbită în această privinţă. La Tiraspol, la jumătatea lui aprilie, Rogozin a menţionat următorii paşi şi intenţii ruseşti: deschiderea unui consulat al Rusiei la Tiraspol, un pas înainte spre recunoaşterea oficială a Transnistriei, dar primii paşi s-au făcut deja prin acordarea a 160000 de paşapoarte ruseşti rezidenţilor transnistreni, apoi încurajarea investiţiilor ruse în regiune, reînarmarea trupelor ruseşti cu armament modern, deci nici vorbă de retragere, ba dimpotrivă. Mai mult, a vorbit despre „dreptul exclusiv al Rusiei de a menţine pacea în regiune”, nu numai aici, dar în întregul spaţiu exsovietic, nu vom lăsa pe nimeni să conteste mandatul Rusiei în această privinţă, ori dreptul exclusiv de a asigura securitatea în această regiune, asta referitor la discuţiile despre înlocuirea trupelor ruseşti de menţinere a păcii cu un contingent european. E adevărat, este o premieră absolută, pacea este menţinută de una dintre părţile în conflict. Iar referitor la reînarmare, ministrul rus al apărării, Anatoli Serdiukov, a făcut o vizită surpriză în 12 şi 13 aprilie la trupele ruse din Transnistria, atrăgând protestul oficialilor moldoveni de la Chişinău. Vedem în atitudinea şi discursul lui Rogozin reflectarea vorbelor lui Putin, care spunea despre disoluţia Uniunii Sovietice că a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX.

Rogozin nu s-a odihnit, ci a fost şi la Chişinău, unde a discutat cu premierul Vlad Filat, tot la jumătatea lui aprilie. Dar aici a venit şi în rolul de preşedinte de partea Rusiei a comitetului interguvernamental pentru relaţii economice ruso-moldoveneşti şi s-a întâlnit şi cu noul preşedinte Nicolae Timofti. Aici Rogozin şi-a expus clar cererile, în număr de opt. Prima, Moldova să recunoască Transnistria ca un partener de negocieri cu drepturi egale. A doua, evaluarea comună cu Transnistria a conflictului din 1992, apoi normalizarea relaţiilor economice între cele două părţi, recunoaşterea rolului de mediator politic şi militar al Rusiei şi încetarea căutării altor entităţi care nu au de-a face cu regiunea pentru acest rol, aluzie la formatul de negocieri 5 + 2 şi orice viitor aranjament să fie făcut pe baza unui statut federal sau confederativ. Mai departe, Moldova nu trebuie să încerce să se alăture unui bloc de ţări, nu trebuie să încerce să implice alte state sau entităţi în operaţiunile de menţinere a păcii şi, cel mai important, să nu se alăture României.

În acest ultim punct Rogozin a declarat clar, dacă moldovenii vor să fie români, graniţele se vor schimba, o ameninţare directă. Acest aspect apare ca o obsesie la Rogozin, dar şi la alţi lideri ruşi, semn clar că încep să piardă controlul. Chiar la Tiraspol, Rogozin a spus că politicienii moldoveni cu atitudini proromâneşti sunt dăunători nu numai rezolvării conflictului transnistrean, dar şi relaţiei de bună vecinătate dintre Moldova şi Rusia. Pe cuvânt, aflu lucruri noi, de exemplu că Rusia şi Moldova sunt vecine!

Toate acestea vin într-o perioadă dificilă din punct de vedere economic pentru Moldova, iar România este în campanie electorală. De aceea Rusia apasă pe pârghia economică, împingând guvernul moldovean spre o situaţie greu de gestionat. Datoria pentru gazele ruseşti a crescut, piaţa rusă pentru produsele agricole moldoveneşti s-a îngustat în urma măsurilor ruse de blocare a accesului acestora. Cel mai sensibil sector rămâne cel energetic, dar Moscova pune o presiune suplimentară pe Chişinău în acest sens. Se ştie că Transnistria ar intra în faliment imediat ce Rusia renunţă să o sponsorizeze, este un pseudostat mafiot care nu are cum să se întreţină singur fără subsidiile ruseşti. Ca exemplu, s-a văzut cum alte state sau entităţi din toate zonele globului s-au prăbuşit în momentul în care şi-au pierdut sponsorul sovietic în anii 90. Dar în cazul Transnistriei, Rusia vine cu următoarea pretenţie: Chişinăul să plătească datoria Transnistriei la gaze către Gazprom în valoare de 3,3 miliarde dolari, pe motiv că insistă asupra faptului că Transnistria este parte a Republicii Moldova. Este practic culmea ipocriziei, îmi ocupi o parte din teritoriul recunoscut de ONU, îţi instalezi trupe şi tot ce vrei acolo, apoi îmi ceri să şi plătesc eu pentru asta. Asta doar Rusia putea inventa.

Până la urmă, totul merge spre o foarte rapidă recunoaştere a Transnistriei ca şi stat independent de către Rusia. Totul converge către asta, inclusiv presiunile occidentale. Rusia nu are cum să-şi menţină forţele armate pe teritoriul unui alt stat fără acceptul acestuia, conform dreptului internaţional, de aceea Rusiei i-a convenit de minune criza politică de la Chişinău, când timp de mai bine de doi ani aici nu a existat un preşedinte. Dar acest lucru s-a schimbat odată cu alegerea lui Nicolae Timofti. În curând Rusia va fi împinsă de către vest spre o decizie în acest sens, Rusia are nevoie de Occident şi Occidentul are nevoie de Rusia. Dar acordul semnat la Istambul nu are cum să fie amânat la infinit. Rusia nu va renunţa la Transnistria, astfel că va trebui să găsească o altă modalitate de a-şi menţine trupele aici, iar singura modalitate rămase este recunoaşterea Transnitriei ca şi stat independent, stat care va fi de acord cu menţinerea trupelor ruse pe teritoriul său, la fel ca şi în cazul Abhaziei şi Osetiei de Sud.

Dar recunoaşterea acestora a intervenit în urma unui război în Georgia în 2008, şi s-ar putea ca şi cazul Transnistriei să ia un astfel de curs. Un mic război scurt şi victorios i-ar conveni de minune lui Vladimir Putin, proaspăt reinstalat în fotoliul de preşedinte pentru un al treilea mandat, dar intens contestat în stradă, cele mai ample demonstraţii de când el este în fruntea ţării. Iar Transnistria este cazul ideal, prin care s-ar aranja multe în favoarea lui Putin, nu trebuie să uităm că popularitatea sa a atins cote imense tot în urma declanşării unui război, cel din Cecenia în 1999, atunci când Vladimir Putin, un prim ministru necunoscut cu 2% popularitate a ajuns preşedinte din primul tur mai puţin de un an mai târziu, tocmai în urma acestui război. Şi încă ceva, un astfel de război ar putea anula pur şi simplu angajamentul Rusiei din 1999 de la Istambul, de care oricum nu a ţinut seamă şi nici nu va ţine seamă, pe baza sintagmei lui Stalin publicată în ziarul Pravda în 15 septembrie 1927: „Războiul poate răsturna toate felurile de convenţii”. Cu altă ocazie, Stalin spunea că tratatele nu valorează mai mult decât hârtia pe care sunt scrise. Cred că este destul de clar.

Pregătirea psihologică pentru un astfel de eveniment a început deja din partea Rusiei, şi din păcate au fost implicate şi romanele mele, acestea fiind prezentate tendenţios (vezi Sânge pe Nistru şi diversiunea internaţională). Mai mult, vedeţi mai jos o mostră de astfel de prezentare a televiziunii NIT.
http://www.youtube.com/watch?v=dCuwu_iok28

În acest noian de probleme, o singură veste bună, republica Moldova are în sfârşit preşedinte, fapt care pune capăt unei perioade de instabilitate politică. Preşedintele Timofti a fost la Bucureşti de curând şi a făcut o impresie bună, alături de preşedintele român. Dar la întrebarea unui ziarist referitoare la schimbarea guvernului şi respectiv la posibilitatea schimbării atitudinii României faţă de republica Moldova, preşedintele român a susţinut faptul că trei lucruri nu se vor schimba în politica noastră externă: NATO, UE şi republica Moldova. Aş vrea să-l contrazic pe preşedinte şi să reamintesc unele evenimente, deoarece, din păcate, românul s-a dovedit că are memorie scurtă. la începutul anilor 90, după conflictul din Transnistria, România era parte integrantă a formatului de negocieri privind rezolvarea conflictului, alături de Rusia şi Ucraina. Un preşedinte român, cu simpatii estice, a retras România din aceste negocieri, ajungându-se ca la ora actuală, formatul negocierilor să fie 5 + 2 (Rusia, Moldova, Transnistria, Ucraina, OSCE plus UE şi NATO ca observatori). Un alt preşedinte român, cu simpatii vestice, a încheiat un tratat cu Ucraina considerat de toată lumea ca şi unul net defavorabil statului român, deşi numai o parte din el este cunoscut. Şi chiar în timpul mandatului actualului preşedinte, România, ca membră NATO, îşi anunţa la un moment dat retragerea din Irak prin vocea premierului şi a ministrului apărării fără să avertizeze aliaţii, un lucru extrem de grav datorat faptului că acel ministru care nu cunoştea limba engleză a înţeles greşit un termen într-o consfătuire NATO.

Chiar mă întreb, noi, românii, care am dat lumii un număr impresionat de genii raportat la numărul de locuitori, nu suntem capabili să găsim nişte miniştri valabili, ci doar din cei aflaţi în una dintre cele două categorii numite incomp, respectiv incompetenţi sau incompatibili? Nu cred că anul electoral 2012 ne va oferi vreun răspuns.