Results 1 to 1 of 1

Thread: Socul corporatismului: justificarea doctrinala a structurilor corporatiste - paradigma apocaliptica!

  1. #1

    Talking Socul corporatismului: justificarea doctrinala a structurilor corporatiste - paradigma apocaliptica!

    Intenţionez să propun în această introducere metodologia descentralizării monopolului politic şi economic pe care îl au elitele tehnocrate asupra societăţii, în scopul creării unei economii sociale (care funcţionează precum sistemele de operare Linux), în care ciclurile capitaliste de producţie (ale jafului instituţionalizat prin liberalizarea pieţelor de capital!) au fost definitiv aruncate la lada de gunoi a istoriei.

    Dumnezeu nu este mort… Se află doar într-o profundă stare de şoc!
    „Cel mai rău lucru despre comunism (1) este ceea ce urmează după…“
    Adam Michnik
    „Ideologia pieţei libere, pur şi simplu, nu funcţionează!“ Joseph Stiglitz



    Realităţi şi valori

    Subiectul acestei cercetări este rezultatul observării anumitor stări specifice ale realităţilor ce definesc plutocraţia corporatistă contemporană – stări a căror sursă şi legitimare discursivă transpare dintr-o serie de instanţe fenomenale profund şocante. Aceste instanţe, direct observabile şi relatabile (sau şi mai precis, descriptibile), mi-au sugerat oportunitatea stabilirii unor conexiuni euristice în universul cercetărilor multidisciplinare efectuate în căutarea Graal-ului paradigmei unice, care a pus capăt istoriei şi alternativelor la această cursă obsesivă după maximizarea profiturilor şi minimizarea costurilor de producţie prin globalizarea economiei mondiale, dar şi prin centralizarea eforturilor de justificare doctrinală a structurilor corporatiste – birocratice, închise, piramidale, raţionale şi, aparent, naturale – ale puterii.

    Este surprinzător de remarcat faptul că tocmai aceste entităţi corporatiste închise reprezintă componentele esenţiale ale „Societăţii deschise“ de care vorbea Popper – o prelungire a ideologiei pieţelor „libere“ (de barierele comerciale care le-ar împiedica să organizeze „competiţii“ între coloşii corporatişti şi micii producători locali) şi a celorlalte „isme“ al căror conservatorism de sorginte liberală este ilustrat prin dogmele locvace ale economismului organizaţional. În teorie, modelul presupus „democratic“ prin care meritocraţia elitistă este înlocuită cu numitorul comun al cvasi-accesibilei „clase de mijloc“ este replicat în domenii la fel de variate pe cât sunt, de pildă, teoria organizaţională şi moralitatea, în ciuda faptului că reprezintă exact opusul a ceea ce s-a întâmplat în economia politică mondială, începând cu anii ’70.

    Astfel, în economie, modul ideal de structurare organizaţională a muncii – acel management ştiinţific pe care şi l-au imaginat teoreticieni precum Taylor, Fayol sau Weber – este înlocuit cu mediocritatea administrativă a unor noi mituri, având un rol social integrator. Acelaşi mecanism funcţionează la fel de bine pentru înlocuirea moralităţii kantiene absolute – unde scopurile urmărite nu pot justifica mijloacelecu o moralitate relativă – în care acceptabilitatea acţiunilor întreprinse este judecată în termenii beneficiilor pe care le aduc acestea.

    În practică, degradarea intenţionată a discursului – realizată prin reducerea „vocabularului de modele“ existente în „copacul deciziei“are o funcţie pur propagandistică, de ocupare a centrului dezbaterii, urmărind marginalizarea tuturor modelelor alternative. Acest mecanism permite trasarea setului de „best practices“ din care se constituie Consensul de la Washington (2), în baza căruia sunt administrate contribuabililor (la bunăstarea societăţii!) şocuri economice brutale, menite să le inducă obedienţa faţă de autoritatea urmărind instituirea şi consolidarea totalizatoare a noii ordini mondiale.

    Nimic esenţial din evoluţia societăţii către multiculturalismul (sub acest corolar generalizator găsindu-şi locul ştiinţa, economia, istoria, ecologia sau feminismul – în fine, toate componentele identitare ale speciei umane) secolului al XXI-lea nu poate fi înţeles în absenţa suportului teoretic şi metodologic oferit de încercările de obiectivare a cunoaşterii – mă refer aici la cercetările în care a fost conservată neutralitatea axiologică a cercetătorului, nealterată de contribuţii ideologizante, destinate instituirii unor ierarhii valorice prin calificarea lanţului scalar promovat drept „raţional“ sau „ştiinţific“. În ciuda contribuţiei fundamentale pe care Weber a avut-o la „elaborarea fundamentelor teoretice şi metodologice ale ştiinţelor sociale“(3), nici chiar el nu oferă o perspectivă concretă asupra felului în care ar putea fi atins acest deziderat al obiectivităţii. Deşi clarifică diferenţele dintre adevărurile propriu-zise şi valori, nu se poate afirma cu exactitate dacă Weber credea că cercetătorul poate elimina, în ultimă instanţă, toate influenţele valorizatoare din analiza datelor obţinute.

    În ciuda dificultăţii pe care o presupune analizarea relaţiei dintre obiectivitate şi valorile care nu pot fi justificate „ştiinţific“, a potenţialităţii ierarhizatoare axiologic a obiectivităţii weberiene, a problemelor inerente limitării obiectivităţii (în cercetare) doar la analizarea stărilor de fapt şi adevărurilor propriu-zise sau, în fine, a determinării precise a izvorului perspectivelor valorizatoare ale individului – adică, a determinării axiomatice dacă acestea provin din natura umană, din propria identitate, perspectivă metafizică sau dacă respectiva perspectivă nu reprezintă decât un simplu construct cultural – intenţionez să propun un protocol de cercetare bazat pe o descriere realistă şi pozitivistă a realităţilor economice şi sociale curente, folosind un tip de epistemologie normativă şi finalistă, de genul celei pe care Gurvitch – continuatorul operelor lui Durkheim şi Mauss – îl dă analizei calitative (4) a fenomenelor sociale totale.

    Desigur, explorarea lanţului obiectivărilor succesive – în ritmul Bolero-ului ravelian în care se desfăşoară perspectiva filosofică a lui Thomas Nagel, care urmăreşte, în Perspectiva de Niciunde (5), să ilustreze ariditatea nivelării unui numitor comun prin universul eternei aspiraţii către obiectivitate – nu constituie obiectivul acestei cercetări. În schimb, voi structura analiza dihotomiei dintre fapte şi valori într-o serie de paliere (weberiene) de comparaţie a diferitelor orientări normative ce urmăresc standardizarea organizaţiilor şi ideilor vizând satisfacerea obsesiei vicioase a controlului, fără să pretind descoperirea interpretării definitive a vreuneia dintre aceste perspective asupra obiectivităţii.

    Când Weber compară sisteme politice, sociale sau religioase, el admite faptul că alegerea pe criterii axiologice nu poate fi făcută fără a lua în consideraţie valorile afirmate sau scopul urmărit – ambele aparţinând, în ultimă instanţă, perspectivei cercetătorului. În ciuda recunoaşterii implicite a limitelor perspectivale ale unui asemenea demers, Weber considera totuşi că, odată ce au fost stabilite valorile, mijloacele, scopurile sau perspectiva din care cercetătorul urmează să îşi abordeze demersul, acesta îşi va putea continua activitatea de cercetare în vederea descoperirii, în cadrul sistemului respectiv, a celor mai eficiente căi pentru atingerea scopului urmărit, reuşind în acelaşi timp să îşi păstreze neutralitatea axiologică – aşa cum este cazul comparaţiilor, considerate de el ca fiind obiective, între sistemele economice ale capitalismului şi socialismului.

    Logica regulii de trei simplă spune că, dacă perspectiva lui Weber creează un precedent de „prezentare şi justificare […] subiectivă a fenomenelor economice“ – atunci când susţine în lucrarea sa, „Statul-naţiune şi politicile economice“ (6) că, până şi adevărurile economice sunt supuse influenţei perspectivelor determinate de valori – aceasta constituie licenţa prezentării, aşa cum a făcut-o şi „părintele-fondator“ al sociologiei atunci când expunea – într-una din prelegerile sale, intitulată „Profesia şi vocaţia politicii“ (7) – „deficienţele politice ale sistemului…“ [capitalist], dar nu în sensul pozitiv în care le-a gândit el, „din punctul de vedere al succesului“ (8), ci tocmai din cel al „eşecului perfect“ (nu doar) moral (9) şi (mai ales) economic al capitalismului „egoist“ (10).

    Predilecţia lui Weber pentru alegerea unor puncte diferite de vedere pentru a critica politici economice particulare constituie nu doar o dovadă a influenţei umanizatoare a culturii în perspectiva sa filosofică, dar conferă utilizatorului metodologiei sale un scut redutabil împotriva criticilor facile – cum sunt cele care ar putea încadra greşit acest proiect într-o „căsuţă poştală“ neo-marxistă, confundând tendinţele de libertarism (11) progresiv (socialist) drept „anarhism“ – reducând însăşi presupusa obiectivitate (cu preţioase pretenţii de neutralitate axiologică) a preferinţelor exprimate între sistemele economice ale capitalismului şi socialismului la nişte simple prejudecăţi axiologice, a căror obtuzitate este asemănătoare reflexului condiţionat… ideologic.


    Contextualizarea diacronică şi afirmarea punctelor de vedere


    De la Adam Smith, Hobbes sau Locke citire, la Weber, Hayek, Friedman şi restul lungii liste de apostoli moderni ai dogmelor economiste ale Şcolii de la Chicago sau ale „cruciaţilor“ lui Mises, porniţi să şochează lumea în căutarea unei variante pure de afirmare a deontologiei birocratice a raţionalităţii limitate (12) a spiritului capitalismului, descătuşat de barierele suveranităţii naţionale (13) şi avizul societăţii civile, întreaga paradigmă apocaliptică, potrivit căreia (neo-)liberalismul ar constitui ultima verigă a lanţului evolutiv al istoriei, nu constituie altceva decât o rescriere abilă a dogmelor egoismului şi avariţiei într-un discurs ridicat la rang de ideologie.

    În anii ’70, acest crez economico-politic, numit de Oliver James „capitalism egoist“ – o variantă „creaţionistă“ de neo-conservatorism „reaganomic“, practicată de apologeţi „celebri“ ai friedmanismului, precum Thatcher sau Reagan – devine ideologia care fundamentează sistemul numit de Naomi Klein „capitalismul dezastrelor“ (14) – un sistem impus prin intermediul loviturilor de stat sau al administrării unor şocuri economice brutale contribuabililor la bunăstarea societăţii – „dispăruţi“ în gropile comune ale dictaturilor instaurate cu sprijinul direct al CIA sau transformaţi, de un aparat propagandistic infinit mai abil şi mai insidios decât au putut produce gulagurile ideologiei egalitaristă, în masa de manevră cu care avea să fie câştigat până la urmă, Războiul Rece.

    Toată această ştiinţă a eficientizării exploatării resurselor… umane, de la primul episod din serialul dogmelor Taylorismului şi Fordismului şi până la mecanismele de organizare formală a muncii, precum „6 sigma“ sau „Lean Manufacturing“, nu au decât scopul de a dresa oamenii într-o turmă globalizată, care să producă mai eficient, să consume cât mai mult şi să trăiască, din credit, o viaţă mediocră, dedicată satisfacerii mimetice a unor false nevoi. Ea este sintetizată prin efectul de „trickle down“o picătură chinezească de promisiuni false că politicile economice care favorizează elitele financiare vor aduce un beneficiu şi straturilor socio-economice „inferioare“.

    Înşelarea aşteptărilor născute din propaganda desuetă a „capitalismului egoist“ are un efect profund negativ, care poate fi analizat în două planuri. Pe de o parte, el duce la lărgirea exponenţială a faliei care stratifică societatea plutocratică a consumismului în funcţie de venituri – cei deja bogaţi devenind acum cu mult mai bogaţi decât le fusese permis în societăţile keynesiene, instaurate la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în vreme ce creşterile salariale ale majorităţii populaţiei rămân nesemnificative sau, de-a dreptul inexistente. Stagnarea în termeni reali a nivelului bunăstării gospodăriilor nu se transformă în regresie numai datorită creşterii numărului total al orelor lucrate de angajaţi, precum şi a măririi efective a numărului acestora, prin intrarea femeilor în câmpul muncii. Celălalt plan de analiză vizează creşterea substanţială, începând din anii ’70 (faţă de anii ’50), a „stresului emoţional“ al populaţiei (sau, ceea ce psihiatri numesc „boli mentale“)(15).

    Concentrarea asimetrică a puterii economice şi militare, care a reîmpărţit societatea – în acest nou mileniu, început sub imperiul şocului dizolvării balanţei mondiale a puterii – în clase sociale, favorizează un concubinaj clientelar între elita instituţiilor financiare internaţionale şi o clasă politică coruptibilă, care justifică tandemul lăcomiei primitive a scopului urmărit printr-un discurs elaborat, adeseori tehnicizat, pentru sporirea credibilităţii revizionismului agresiv ce îl caracterizează.


    Aderarea la valori axiologice


    Dincolo de inevitabilitatea contextualizării sumare a demersului analizării critice – o critică interpretativă, mai degrabă decât explicativă – a „satului global“ al corporatismului sau, mai precis, a structurii şi direcţiei actuale a vectorilor relaţiilor internaţionale, scopul propriu-zis al cercetării mele vizează analizarea atingerilor grave pe care corporatismul neo-conservator (varianta modernă a parvenitismului economic!) al pieţelor „libere“ (… să profite de oportunităţile relativizării moralităţii pentru schimbarea paradigmei!) le aduce ideii de justeţe socială şi individualismului moral aferent.

    Respingând aprioric principiul modernităţii (16), prin care este invocată „moartea“ sediului autonom al obiectivităţii – denumit formal „Dumnezeu“ – voi demonstra îngustimea reţetelor de căpătuială punctând semidoct tranziţia de la „feudalismul“ socialist către capitalismul de cazinou. (17) Intenţionez să demonstrez în acest cadru academic formal viciile de construcţie ale proiectului neo-conservator de acaparare a viitorului umanităţii. Astfel, voi reafirma, în sprijinul demersului asumat în titlu, o serie de studii (18) care dovedesc „ciocoismul“ capitalismului liberalizat (sau, de-reglementat) – o clonă abilă a globalizării, formată din mobilitatea extremă a capitalului şi autonomia pieţelor de capital – din sediile centrale ale cărora sunt dictate statelor naţionale politicile economice pe care acestea sunt nevoite să le adopte fără abatere, potrivit toanelor unor agenţi de bursă temperamentali, care pedepsesc cu asprime orice abatere de la ortodoxia Şcolii de la Chicago şi a „Consensului de la Washington“ atunci când pariază împotriva cursului monedei naţionale a statului găsit „vinovat“ (de „erezia“ de a fi încercat să îşi protejeze economia naţională de „competiţia“ oligopolurilor corporatiste!), urmărind să îi adâncească criza economică şi nevoia contractării de noi împrumuturi, la care sunt ataşate tot mai multe condiţii înrobitoare.

    Fenomenul globalizării reprezintă, aşa cum menţionam la debutul acestei propuneri, cel mai bun exemplu al eternei căutări a unei „paradigme comune“ – părând să ateste propunerea că unitatea ar fi într-adevăr mai liniştitoare decât este diversitatea. Astfel, concepţia lui Kuhn, potrivit căreia toate marile discipline ar fi, în orice moment al evoluţiei lor, dominate de o „paradigmă unică“ constituie motivul pentru care unii sociologi (dar şi o serie de cercetători din alte domenii de activitate) încearcă să nege aceste diversităţi, „demonstrând“ aporia convergenţei tuturor acestor tradiţii eterogene, prin faptul că sinteza acestora nu ar demonstra altceva decât profunda lor unitate (vezi Talcott Parsons – Structura acţiunii sociale).

    Numai că economia mondială pare să fi devenit, parafrazând exemplul lui Daniel Dăianu, o autostradă supra-etajată, destinată „traficului fără semafoare […] şi reguli“, ceea ce îi determină pe unii ca Joseph Sitglitz să acuze nesăbuinţa generată de lipsa „limitelor de viteză“ pe acest drum al carpe diem-ului, demonetizat de agenţiile de publicitate ale modelului economic capitalist ca unic model al societăţilor umane, care au adaptat motto-ul parvenitismului, atribuit lui François Guizot, „îmbogăţeşte-te!“, transformându-l în ceva mult mai direct şi mai prozaic: „îmbogăţeşte-te acum sau mori încercând“.

    Criza economică mondială către care ne îndreptăm inexorabil contrazice nu doar validitatea aplicării şocurilor economice neoliberale, propovăduite de adepţii Şcolii de la Chicago, fără să mai fie nevoie să le punem în oglinda monumentalei istorii a analizei economice făcută de Schumpeter. Aceeaşi eterogenitate devine aparentă dacă alegem un alt context, aşa cum este cel al discursului structuralist, pentru a-i compara, de pildă, pe Chomsky cu Harris. În fine, nu putem pune capăt exemplificărilor de acest gen fără a menţiona ambiguităţile proiectelor de transformare a sociologiei într-un spaţiu de convergenţă şi integrare a tuturor ştiinţelor sociale despre fenomenele umane (Comte), menit să explice fenomenele culturale (Durkheim).


    Mecanismele de auto-reproducere şi feedback ale sistemului corporatist


    Este evident că unul dintre cele mai profunde şocuri colective a fost cel cauzat de falimentul încercării de reformare a sistemului socialist.
    Reţeaua clientelară a globalizării, care propagă starea de şoc denunţată, printre alţii, de jurnalista canadiană Naomi Klein – cea care evidenţia în best-sellerul „Doctrina Şocului“, asemănarea izbitoare dintre tacticile autoritare ale marşului forţat către comunism şi cele ale celuilalt proiect de inginerie socială, al Şcolii de la Chicago – începe să se contureze după încercarea lui Gorbaciov de a reforma sistemul socialist.

    Acest sistem asigura, în ciuda totalitarismului său (sau poate că tocmai din această cauză!), balanţa de putere a planetei, iar eşecul încercării sale provoacă un şoc colectiv de proporţii. Acest şoc este amplificat exponenţial de bruiajul zgomotului alb, emis de adepţii Consensului de la Washington, de pauperizarea provocată de terapia şocului (economic) şi de somaţia acceptării necondiţionate a „sfintei treimi“ friedmanite aferente: privatizare – în cazul ţărilor care parcurg tranziţii suspect de lungi, aşa cum este şi cazul României, termenul desemnează completarea devalizării activelor statelor de către evazioniştii fiscali, supra-numiţi „câştigători“ ai tranziţiei – de-reglementare – prin crearea, în statul presupus aprioric supraponderal şi birocratic, a unor zone e-liberate de orice restricţii şi control, în care este creat un climat politic, social şi (evident) economic de tip free-wheeling, echivalent activităţilor off-shore de spălare de bani – şi, în fine, reducerea drastică a tuturor cheltuielilor bugetare vizând îngrăşarea profiturilor investitorilor din companiile multinaţionale – un proces care se petrece concomitent cu „pauperizarea“, în termeni reali, a celor evacuaţi din rândurile „clasei de mijloc“ – pe modelul pe care îl oferă prima democraţie a lumii, acolo unde există nu mai puţin de 47 de milioane de oameni care nu posedă asigurare de sănătate!

    *

    Un loc special va fi acordat teoriei crizelor, aşa cum a fost enunţată de Milton Friedman, ca subspecie a tranziţiilor. Cu cât economia globală urmăreşte mai îndeaproape reţetele sale teoretice – adoptând rate flotante de dobândă, „liberalizând“ preţurile şi orientându-şi economiile către export – cu atât devine mai pasibil de criză întregul sistem, producând tot mai multe situaţii de volatilitate economică extremă – situaţii pe care tot laureatul Premiului Nobel pentru economie le identificase ca fiind sigurele de natură să determine un guvern să adopte şi mai multe dintre sfaturile sale radicale.

    În acest mod, criza devine încorporată în modelul Şcolii de la Chicago. Atunci când sume nelimitate de bani sunt libere să traverseze pământul cu viteza cu care se efectuează transferurile electronice, permiţând speculatorilor să parieze pe valoarea oricărui lucru – începând de la preţul la cacao şi ajungând până la cursul valutar – rezultă de aici este o volatilitate extremă. Iar, atâta vreme cât politicile pieţelor „libere“ continuă să încurajeze ţările sărace să îşi bazeze exporturile de materii prime, produse agricole, pe mână de lucru ieftină sau pe producţia de produse nefinisate, ele vor rămâne prinse în capcana cercului vicios al crizei. De exemplu, scăderea bruscă a preţului cafelei trimite economiile mici, ale căror exporturi depind de această recoltă, în recesiune; recesiunea economică este acutizată atunci când dealerii de valute, sesizând momentul de slăbiciune financiară, pariază masiv pe căderea cursului monedei ţării respective, provocându-i intrarea în cădere liberă. Dacă adăugăm aici o creştere a ratelor de dobândă, cuplată cu o mărire corespunzătoare a datoriei externe, vom avea ingredientele reţetelor potenţiale ale tuturor crizelor economice acute.

    Stările de şoc acompaniază istoria umanităţii bulversând devenirea socială şi dărâmând principiile identitare obişnuite: ştiinţa, tehnologiile, economia, cultura, arta etc. Astfel, şocurile – privite prin prisma dezechilibrului funcţiilor psihice, provocate de emoţiile violente pe care le stârneşte somaţia de a te conforma cerinţelor agresorului tău – au cauze şi manifestări diferite. Conflictele armate (care au încetat astăzi să mai fie însoţite de o declaraţie de război formală), atacurile teroriste (varianta de ripostă a celui slab), doctrinele (militare – aşa cum este doctrina (NATO) „Şocului şi Evlaviei“ – sau cele economice – aşa cum este cazul terapiei friedmanite a şocului), cataclismele naturale sau tratamentele cu electroşocuri pot induce astfel de stări colective de anomalie psihică, în care oamenii devin incapabili să mai reacţioneze la stimuli. În astfel de momente, aceşti „pompieri ai revoluţiilor socialiste“ profită de incapacitatea victimelor de a rezista, violându-le fizic, psihic sau intelectual, pentru a le obliga să se conformeze pactului faustian al dogmei lor sau să devină obiectele „schimbării regimului“.

    Modelul profund violent al capitalismului dezastrelor, care a primat după atacurile de la 11 septembrie, a fost creat prin administrarea unor şocuri cu o magnitudine mai redusă – de la crizele datoriilor externe, crahurile valutare şi până la denunţarea „nostalgicilor“ sau ameninţarea populaţiilor cu rămânerea „în urma istoriei“ – din pricina demonetizării progresive. În prezent, chiar şocurile provocate de cataclismul războaielor sau al dezastrelor naturale nu mai provoacă neapărat acel nivel general al dezorientării care este absolut necesar impunerii terapiei unor şocuri economice nedorite de marea masă a populaţiei.

    Orice strategie care urmăreşte să exploateze oportunităţilor create în urma aplicării unui şoc traumatizant se bazează puternic pe elementul surprizei. O stare de şoc este, prin definiţie, un moment în care se creează o falie între evenimentele desfăşurate cu mare rapiditate şi informaţia disponibilă pentru explicarea acestora. Fostul teoretician francez, Jean Baudrillard, descria evenimentele teroriste drept un „exces de realitate“; în acest sens, atacurile de la 11 septembrie au constituit, iniţial, un eveniment pur, o realitate brută, neprocesată printr-o poveste, fir narativ sau orice altceva care ar fi putut face trecerea dinspre realitate către înţelegere. (19) În lipsa unui discurs narativ suntem profund vulnerabili faţă de cei care sunt pregătiţi să profite de haosul general pentru a-şi atinge scopurile urmărite. Odată ce redescoperim un nou fir narativ, care ne dă o perspectivă asupra evenimentelor şocante, începem să ne reorientăm în spaţiu, iar lumea îşi recapătă sensul.

    *

    Începe să devină tot mai evident faptul că statutul de superputere al SUA, care îşi arogă, de aproape un secol, rolul de „Şerif la planetei“, este grav ameninţat de criza financiară fără precedent (20) prin care trece în prezent. America (21) este ameninţată nu doar financiar, ci şi militar şi chiar filosofic. Nemaigăsind banii cu care să îşi susţină armatele privatizate din Afganistan şi Irak, Americii îi este tot mai greu să impună lumii ideologia „pieţelor libere“. În plus, viitorul principalelor trei instituţii, care au impus ideologia Şcolii de la Chicago sub masca inevitabilităţii economice, se află acum în pericol de extincţie. Astfel, în numai trei ani, portofoliul global de împrumuturi al Fondului Monetar Internaţional s-a micşorat de la un total de 81 de miliarde de dolari, la doar 11,8 miliarde de dolari – majoritatea acestuia aparţinând Turciei. FMI, un adevărat paria în atât de multe ţări în care a tratat crizele prin care treceau drept nişte oportunităţi de obţinere a profitului, începe şi el să îşi piardă relevanţa. Dacă adăugăm la acestea colapsul negocierilor purtate în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, vom vedea că vocile celor care declară că „globalizarea este moartă“ nu par să mai fie complet lipsite de sens.

    Departe însă de a crea un precedent cu valoare normativă, întreaga ideologie a „Consensului de la Washington“ – potrivit căreia garantarea autonomiei pieţelor şi a burselor de mărfuri şi capital ar fi singura modalitate de a redresa inegalităţile flagrante din societate – considerată în contextul crizei economice mondiale şi al pericolelor de a permite pieţei să se reglementeze singură, semnalate iniţial de Keynes, au devenit o temă preluată acum de tot mai multe voci importante, începând de la fostul economist şef al Băncii Mondiale şi laureat al Premiului Nobel pentru economie, Joseph Stiglitz, şi ajungând până la actualul Director al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, Pascal Lamy. În acest context, Lamy semnala de curând necesitatea readucerii politicilor pieţei libere – în special, a celor vizând activităţile speculative ale pieţelor financiare – sub incidenţa unui audit jurisprudenţial.

    Această activitate de reglementare a speculei financiare ar trebui dublată, într-o lume ideală – aflată departe de imaginea curentă a şocurilor tranziţiei, lipsită de azimut şi finalitate – de o anulare a dobânzilor percepute statelor pentru datoriile contractate de la instituţii precum Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială – instituţii al căror mandat originar a fost să prevină şocurile economice profunde, care au favorizat apariţia tuturor ideologiilor extremiste. Tot într-o lume ideală, această scutire ar fi dublată de o serie de politici sociale, destinate contrabalansării efectelor devastatoare ale încredinţării societăţii pe mâna unor astfel de economişti fundamentalişti – fiind ferm convins, la fel ca economistul de la Harvard, Jeffrey Sachs, că mâna invizibilă a pieţei (liberă să se privatizeze în şi mai ales din buzunarele necredincioşilor!) reprezintă o alternativă complet inadecvată, mai ales în virtutea mottourilor care inspiră acest demers academic.

    :: Bogdan Lepădatu (DrD) / 12.11.08
    :: bogdanlepadatu@yahoo.co.uk / http://dialogicaluigiordanobruno.blogspot.com/

    O BIBLIOGRAFIE (extrem de… ) SELECTIVĂ:

    Boudon, Raymond (coord.), Tratat de sociologie, Humanitas, Bucuresti, 1997;
    Clastre, Pierre, Societatea împotriva statului, Editura Ararat, Bucuresti, 1995;
    James, Oliver, The Selfish Capitalist: The Origins of Affluenza, Vermillion, 2008;
    Klein, Naomi, The Shock Doctrine: The Rise of Disaster Capitalism, Penguin, 2007;
    Laplantine, François, Descrierea Etnografică, Polirom, 2000;
    Weber, Max, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Polirom, 2001;

    NOTE:

    (1) Orice „şlagăr“ discursiv ajunge în top printr-un „refren“ alcătuit din sintagme tendenţioase, repetate obsesiv pentru întipărirea lor în limbajul curent, aşa cum se întâmplă atunci când este fredonată oda „post-comunismului“ – un vădit abuz, nu numai doctrinar, având în vedere faptul că nicio ţară „socialistă“ nu a ajuns vreodată în „comunism“ – sau al tuturor enunţurilor cărora le-a fost acuplat aleatoriu eticheta „neo-liberală“, indiferent de anti-egalitarismul noului „ism“ prin care acestea propovăduiesc obedienţa faţă de autoritatea pe care o reprezintă – vezi Milgram (1974); exemplele de cultură propagandistică de acest gen sunt nenumărate şi depăşesc cadrul confruntării clasice între polii conservatori şi progresişti ai spectrului orientărilor politice.

    (2) John Williamson este cel care inventează această sintagmă pentru a desemna politicile economice pe care Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială le constituie minimul necesar pentru asigurarea sănătăţii economiei mondiale; întreaga listă a ceea ce el afirmă că ar constitui „miezul comun al înţelepciunii asumate de orice economist serios“ nu reprezintă decât o rescriere a „sfintei treimi“ neo-liberale, enunţată de Friedman şi reprezentanţii Şcolii de la Chicago.

    (3) Max Weber, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Polirom, 2001, p. 6.

    (4) Elisabeta Stănciulescu clasifică acest gen de analiză drept „pluri-dimensională în profunzime“; vezi Prefaţă, Descrierea etnografică, François Laplantine, Polirom, 2000.

    (5) Traducerea cărţii lui Thomas Nagel, The View from Nowhere, OUP, 1986, urmează să apară în 2009, la editura Vellant.

    (6) Max Weber: Political Writings, “The Nation State and Economic Policy”, pag.1.

    (7) Max Weber: Political Writings, “The Profession and Vocation of Politics”, Cambridge Texts in the History of Political Thought, pag.367, citat în Steve Hoenisch, ibid.

    (8) Ibid.

    (9) Afirmaţia vizează afirmaţia făcută anterior privitoare la înlocuirea moralităţii kantiene absolute – unde scopul nu poate justifica mijloacele – cu o moralitate relativă, în care problematica generală a eticii vizează posibilitatea producerii unor efecte negative asupra bunăstării şi/ sau a demnităţii participanţilor, care nu sunt justificate de importanţa cercetării respective; vezi standardele etice în cercetările psihologice ale Comitetului Asociaţiei psihologilor americani.

    (10) Oliver James, The Selfish Capitalist: Origins of Affluenza, Vermillion, Londra, 2008.

    (11) Aşa cum evidenţiam şi în prefaţa cărţii „Perspectivă de Niciunde“, scrisă de filosoful american Thomas Nagel (vezi „De la Hegel la Nagel: Monologica unei perspective prolixe“), limba română rămâne un vehicul care se adaptează cu destulă greutate ritmului cercetărilor academice din alte spaţii culturale, fiind incapabilă să introducă, în limbajul curent, o serie de distincţii operate doar în limbajul de specialitate, precum este şi cea dintre liberalism şi libertarism.

    (12) Vezi teoria raţionalităţii limitate a lui Herbert Simon.

    (13) În sensul pe care Derrida îl dă conformităţii necondiţionate faţă de ideea de identitate naţională, cu toate problemele economice şi filosofice aferente.

    (14) Naomi Klein, The Shock Doctrine: The Rise of Disaster Capitalism, Penguin, 2007.

    (15) James, Oliver, ibid., pp. 2-4.

    (16) N.B. Orice principiu obiectiv, al cărui numitor comun solicită gândirea reflexivă (şi nu reflexul condiţionat al sentimentelor primare, animate de generalitatea lor manifestă!) este aprioric respins de „galeria“ zgomotoasă a „democraţiei“, care permite oricui să îşi dea cu părerea…

    (17) De la Rousseau şi Morgan citire, descrierile evoluţioniste ale etapelor istorice ale omenirii de la comunismul primitiv (acea variantă empirică a „stării de natură“), la societas (sau, în cuvintele unui fost şef de stat al României, „capitalismul de cumetrie“), la civitas (acea organizare socială bazată pe proprietatea privată), până la această sub specie aeternitatis (vezi Spinoza) a plutocraţiei neo-conservatoare a corporatismului, în care a fost arestată istoria şi progresul umanităţii.

    (18) Ramón López, Fiscal Policies in highly unequal societies: implications for agricultural growth, eJade, electronic Journal of Agricultural and Development Economics, vol. 4, no. 1, 2007, pp.123-145.

    (19) Jean Baudrillard, Power Inferno (Paris: Galilée, 2002), 83.

    (20) Potrivit studiului GlobalEurope Anticipation Bulletin (GEAB), nr. 28, o criză sistemică globală va afecta întreaga planeta, în vara anului 2009; Vezi La Lettre Confidentielle de LEAP/ E2020 [IMG]file:///C:/DOCUME%7E1/COJOCARU/LOCALS%7E1/Temp/msohtmlclip1/01/clip_image001.gif[/IMG]http://www.leap2020.eu/GEAB-N-28-is-available!-Global-systemic-crisis-Alert-Summer-2009-The-US-government-defaults-on-its-debt_a2250.html?

    (21) Prin cuvântul „America“ doresc să ilustrez mai mult decât simplul mit al „celei mai libere ţări din lume“, cu care au fost înlocuite aspiraţiile fondatorilor acestei republici constituţionale, devenită între timp o hologramă „aspiraţională“ a intereselor speciale, urmărite sub o faţadă de patriotism şi „democraţie“ bipartită (despărţite doar prin tonul politicilor corporatiste monocrome avansate, cu care ambele partide încearcă să ocupe acelaşi centru al spectrului politic american), reprezentativă, în realitate, doar pentru elitele acestui shopping mall virtual al capitalismului corporatist – un complex (în formă de pentagon) militar, industrial, bancar, mediatic şi politic. Conştient de pericolele deraierii de la neutralitatea axiologică, absolut esenţială actului de cercetare şi, nedorindu-mi înlocuirea unui mit cu un altul (devenind astfel o pradă uşoară pentru formatorii de opinie autohtoni!) nu voi argumenta, într-o notă de subsol, decât faptul că aceste afirmaţii nu pot fi decât fie adevărate, fie false – iar posibilitatea afirmării unui verdict va deveni tot mai facilă pe măsura parcurgerii acestui demers academic.

    http://romania.indymedia.org/ro/2008/11/2832.shtml
    Last edited by Bogdan; 03-04-12 at 02:12 PM.
    „Realismul pe care îl apăr aici spune că lumea ar putea fi de neconceput minţilor noastre, iar idealismul căruia mă opun este cel care neagă această posibilitate.“ Thomas Nagel

Similar Threads

  1. Justificarea activităţii bancare cu rezervă fracţionară - Capitolul III (5)
    By Apache in forum Puterea si bancherii: Ce le-a facut Statul banilor nostri?
    Replies: 2
    Last Post: 23-09-11, 08:05 PM
  2. Noua democratie a structurilor
    By Arhaeus in forum Teme de actualitate: investigaţii, documentare, dezvăluiri
    Replies: 0
    Last Post: 23-06-11, 08:56 AM
  3. Conceptul de egalitate. Justificarea egalităţii - Filosofie politică (4)
    By Tatanka Iyotake in forum Razboiul sensurilor: teze, idei, - conceptele fundamentale!
    Replies: 4
    Last Post: 12-03-11, 08:54 AM

Liens sociaux

Posting Permissions

  • You may not post new threads
  • You may not post replies
  • You may not post attachments
  • You may not edit your posts
  •