Results 1 to 3 of 3

Thread: Neliniştea generalilor (p-II-) Cameleonii-cap-I-Teroristii-Nicolae DURAC

  1. #1

    Post Neliniştea generalilor (p-II-) Cameleonii-cap-I-Teroristii-Nicolae DURAC

    Parca-am păşi pe capete de şerpi
    Vârtejuri de pucioasă-măzărichea iadului ne-ncolăcesc picioarele.
    Prăpăstiile scuipă-n calea noastră
    Şuier de năpârci (… )

    ( Lucian Blaga – Pustnicul )


    Studiind modul de acţiune a fiecăreia dintre forţele de reprimare implicate în evenimentele din perioada 17-22 decembrie 1989, ajungem la următoarea concluzie. Securitatea, militarii din Direcţia de Informaţii a Armatei (D.I.A.) şi parte din miliţie au avut misiuni de culegere de informaţii, de dezinformare şi de diversiune, acţionând, în acest sens, conspirativ şi îmbrăcaţi unii în civil iar alţii în costume speciale.
    Nu trebuie să omitem nici faptul că armata, miliţia şi securitatea au primit numeroase întăriri din alte localităţi, iar repartiţia pe misiuni, cât şi deplasarea la locurile de acţiune, a noilor veniţi, au fost făcute de şefii locali şi subordonaţii acestora.

    Din Jurnalul acţiunilor de luptă, întocmit de comandamentul diviziei din Timişoara, se cunosc toate forţele ministerului apărării participante la represiune. De exemplu, conform acestui document, forţele D.I.A. s-au constituit în 8 grupuri de diversiune, a câte 5 militari fiecare, din care, un grup a acţionat, în 18 decembrie, la Spitalul judeţean din Timişoara.
    În schimb, securitatea şi miliţia nu au pus la dispoziţie documentele operative, întocmite în acea perioadă, necesare pentru depistarea locurilor unde au fost dispuse forţele care au îndeplinit misiuni de diversiune.
    În ziua de 20 decembrie 1989, chiar dacă armata a intrat în cazărmi, Ceauşescu nu căzuse, iar atitudinea comenzii militare am descris-o în capitolele precedente.

    Nu poate să creadă nimeni că securitatea şi miliţia au avut o altă atitudine, decât aceea de a pregăti, ca şi cei din armată, o nouă reprimare, iar starea de necesitate, decretată public la 20 decembrie 1989, a intensificat acţiunile de urmărire a demonstranţilor, de dezinformare şi de diversiune, pe toată perioada următoare, fiind folosite, în acest scop, trupe specializate.
    În concluzie, ziua de 22 decembrie 1989 a găsit securitatea, parte din miliţie şi unele grupuri de diversiune D.I.A. dispuse, pe baza unui plan, în diferite locuri fierbinţi din oraş.

    A căzut Ceauşescu. A început panica în rândul forţelor de represiune. Cum au fost recuperaţi toţi cei care acţionau conspirativ în oraş, ştiind că populaţia începuse să facă minuţioase controale în diverse locuri suspecte? Câţi au fost prinşi? Câţi s-au predat armatei şi câţi şi-au croit drum cu focuri de armă pentru a se întoarce în sediile şi localităţile lor de reşedinţă?

    Comanda armatei din Garnizoana Timişoara cunoştea foarte bine că în diverse puncte din oraş sunt amplasate grupuri de diversiune şi persoane care acţionează izolat, ştia că “viitorii terorişti”, conform modului lor de acţiune, vor dispărea în câteva ore de la locurile unde fuseseră amplasaţi şi, de asemenea, ştia că părăsirea locurilor se va face prin acţiuni de diversiune.
    Existenţa, încă, în localitate, a trupelor specializate, a fost barca de salvare pentru cei care au ordonat, cu câteva zile în urmă, reprimarea manifestanţilor. De aceea armata nu a acţionat, în primele ore, imediat după fuga lui Ceauşescu. De aceea conducerea armatei îşi trimitea trupele să apere obiective fără muniţie de război. Dorea să fie percepută, ulterior, ca fiind salvatoarea revoluţiei şi, în acest scop, nu trebuia să conturbe acţiunile diversioniste, menite a produce încă panică şi victime în rândurile populaţiei.
    A fost o reuşită. Panica s-a produs. Grupurile de diversiune şi cei care acţionau izolat au executat foc asupra cetăţenilor care se aflau în prejmă, pentru a crea panică şi, astfel, să-i îndepărteze din zonă. Aşa au apărut victime în după amiaza zilei de 22 decembrie în Timişoara.

    Aşa au reuşit trupele speciale să părăsească nevăzute locurile în care se aflau şi, apoi, să se ascundă în alte locuri, însă, mulţi dintre diversionişti au fost reţinuţi, ca suspecţi, pe timpul deplasării lor spre sediile de reşedinţă sau ieşind din diverse clădiri, altele decât în cele în care au acţionat până în ziua de 22.

    Alţi componenţi ai trupelor speciale s-au predat direct Comenduirii de Garnizoană. Este de remarcat faptul că nici o persoană nu a fost reţinută ca urmare a unui schimb de focuri între armată şi “terorişti”, sau surprinsă executând foc de armă asupra populaţiei.
    Reţinerea şi predarea suspecţilor dovedeau clar că trupele speciale nu numai că şi-au părăsit locurile conspirative, ci au şi capitulat, nedorind să-şi mai pună pielea la bătaie pentru un dictator dispărut. De ce spun că au capitulat? Pentru că altfel nu ar fi putut fi reţinuţi. Erau prea bine antrenaţi pentru a fi prinşi de nişte civili fără pregătire antiteroristă.
    Situaţia devenise mai mult decât periculoasă pentru conducerea armatei. Fără terorişti îşi pierdea obiectul muncii. Nu mai avea cu cine „să lupte”, şi, deci, nu mai putea să apară ca salvatoarea revoluţiei. De aceea, s-a hotărât eliberarea imediată a suspecţilor aduşi la Comenduirea de garnizoană, făra a li se reţine acestora nici măcar armamentul găsit asupra lor şi, ca urmare, abia eliberaţi, mulţi dintre suspecţi erau din nou reţinuţi şi aduşi la Comenduirea de Garnizoană.
    Aşa s-a creat falsa idee că trupele fidele lui Ceauşescu sunt în număr foarte mare. Acest fapt s-a repetat până în 28 decembrie 1989. Certific această afirmaţie, referitoare la eliberarea suspecţilor, deoarece am fost ofiţer opertiv pe unitate. Mi-a rămas în imagine un episod destul de ciudat.

    În după-amiaza zilei de 23 decembrie, un cetăţean ne-a anunţat, telefonic, să trimitem un echipaj pentru a ridica un individ înarmat care avea asupra lui, într-o geantă diplomat, mai multe paşapoarte în alb. Individul a fost ridicat şi predat garnizoanei. Toate aceste informaţii au fost înscrise în registrul grupei operative.

    După trei luni, acelaşi cetăţean ne telefonează şi ne spune că l-a întâlnit pe acel individ, (cel cu paşapoartele), pe stradă. Dorind să-i aflăm numele şi data la care fost pus în libertate, locotenent-colonelul Dragoş Pruteanu a luat legătura cu divizia. Cei de acolo au răspuns că nu-şi mai amintesc… nu au o evidenţă… Am dorit să le împrospătăm memoria cu date din registrul grupei operative, însă… acesta a fost distrus de biroul documente secrete.

    Foarte multe informaţii, importante pentru aflarea adevărului despre “terorişti”, erau înscrise în acel registru: ordinele primite, (data, ora, minutul, numele celui care semnează, numele celui care transmite, numele celui care pri-meşte), cât şi numele, adresele, numerele de telefon ale cetăţenilor care ne solicitau sprijin, ce echipaj a intervenit, ora plecării, ora înapoierii şi raportul despre misiune.
    După acţiunile de diversiune, create de trupele specializate, în Timişoara, începând cu seara zilei de 22 decembrie, nu au mai avut loc acţiuni diversioniste şi, deci, nu mai existau nici „terorişti”. Conducerea armatei nu putea accepta aşa ceva. Trebuiau fabricaţi alţii. Momentul era prielnic. Secretul despre arestarea soţilor Ceauşescu era păstrat cu sfiinţenie, informaţiile despre deciziile de eliberare a suspecţilor erau tăinuite la fel de bine şi, deci, se putea invoca existenţa unor grupuri fidele dictatorului care luptau încă împotriva revoluţiei.

    Gândirea diabolică a unora şi incom-petenţa altora au produs, după 22 decembrie, multe victime nevinovate.
    Ca primă acţiune din scenariu, comanda diviziei din Timişoara trimite în oraş patrule exclusiv sub comanda ofiţerilor poltici şi a celor care dovediseră, cu câteva zile în urmă, exces de zel. De fapt, erau subunităţile organizate în noaptea de 21 spre 22, destinate să execute atacul asupra celor aflaţi în Piaţa Operei.

    Fără a avea misiuni clare, fără a fi coordonaţi, militarii patrulau haotic prin localitate şi, în funcţie de cheful foştilor torţionari, executau trageri asupra unor clădiri presupuse a fi suspecte, rănind şi ucigând oameni nevinovaţi. Pentru credibilitate, cadre militare îmbrăcate în civil, secondate de un ofiţer în ţinută militară, opreau blindatele şi ţipau, să fie auziţi de cetăţenii aflaţi în zonă, că din clădirea cutare s-a tras asupra lor.

    Este de notorietate incidentul de la spitalul de copii din Timişoara. Un locotenet major, înconjurat de un grup de civili, a oprit blindatele sub motivul că dinspre spitalul de copii un grup de terorişti execută foc asupra mulţimii. S-a tras cu mitraliera de pe TAB-uri asupra clădirii, îngrozind bolnavii şi personalul medical. Din fericire nu au fost victime.

    Cu timpul, populaţia îşi dă seama că se ciuruiesc diverse clădiri şi mor locatari fără să se prindă vreun terorist. Conducerea armatei a trecut imediat la a doua acţiune din scenariu. “Fabricarea” teroriştilor. În noaptea de 24 spre 25 decembrie am asistat la un asemenea caz…

    Primisem aprobarea, în sfârşit, să mă deplasez în oraş cu un echipaj îmbarcat într-un transportor blindat. Până în seara zilei de 24 decembrie, n-am avut loc de ofiţerii politici şi de ofiţerii care şi-au dovedit cu câteva zile în urmă ticăloşiile. Nu trebuie să ne mire…

    Dacă până în 21 decembrie unii s-au ascuns sub trese de subofiţer, alţii au purtat mantale de soldaţi sau pufoaice, fără grade, pentru a nu fi recunoscuţi, iar alţii s-au ascuns în TAB-uri şi tancuri, de data aceasta, ieşirea în noianul de mulţime era mană cerească.

    Ticăloşii doreau să fie văzuţi, să aibă martori că luptă cu „teroriştii” pentru victoria revoluţiei. Deşi până în data de 21 decembrie au acţionat violent împotriva populaţiei, ucigând şi rănind mulţi oameni, iar în dimineaţa zilei de 22 decembrie, conform indicativului „Tunetul şi Fulgerul” erau capabili de alte cruzimi, au fost percepuţi ca fiind salvatorii revoluţiei.

    Este şi normal, atâta timp cât doar ei se aflau primii pe străzile Timişoarei, ei fluturau steagul fără emblemă, ei se fotografiau cu mulţimea, ei apăreau pe paginile revistelor şi ziarelor vremii. Nimeni nu îşi punea problema că, în urmă cu câteva zile, aceiaşi netrebnici au ucis şi rănit oameni tocmai pentru existenţa acelui steag în rândurile demonstranţilor. Culmea este că după 22 au ucis şi rănit mai mulţi oameni decât în perioada 17-21 decembrie `89.
    Am ajuns cu transportorul blindat în faţa Catedralei. Comanda diviziei, folosind indicati-vul “Tunetul şi Fulgerul”, (parolă rămasă în vigoare), ne ordonă, prin staţia radio, să ne deplasăm urgent în Piaţa Operei, fiindcă acolo se duc lupte cu un grup de terorişti. Fiind aproape, în câteva clipe suntem la locul cu pricina.

    Aici, mitralierele blindatelor şi soldaţii executau foc concentrat asupra unui balcon al clădirii “Palatul Victoria“. Reflectoarele ilumi-nează, la un moment dat, un maieu legat de baioneta unui pistol mitralieră care se legăna în balconul vizat. S-a înţeles că este cineva care vrea să se predea. Prin megafoane se ordonă încetarea focului. Militarii care acţionau pe jos s-au conformat, dar nu şi blindatele.

    Se fac apeluri prin staţiile radio şi, în sfârşit, se aşterne liniştea… Acum se disting clar cuvintele rostite de un ofiţer prin megafon: “Predaţi-vă! Ieşiţi cu mâinile ridicate! Predaţi-vă!” Apelurile se repetă. Luminile refelectoarelor lasă balconul şi poposesc încrucişate să ilumineze poarta clă-dirii.

    Ţevile tuturor categoriilor de armament, existente la faţa locului, sunt îndreptate spre poartă şi gata să execute foc asupra celor care ies din clădire… Este prima mea misiune reală de luptă. Pe jumătate ieşit din transportor, am văzut în lumina refelectoarelor doi militari ieşind din clădire cu mâinile ridicate şi ţipând îngroziţi: “Nu trageţi! Nu trageţi !“ Nu s-a tras… S-au apropiat de primul blindat şi şi-au declinat identitatea…

    Cei doi, un subofiţer şi un soldat din Batalionul de Cercetare al Diviziei, se găseau în clădire din ordinul comandamentului diviziei, şi aveau misiunea de a cerceta şi, eventual, de a “curăţa” podul clădirii de terorişti. Fără să bănuiască rolul pe care îl vor juca, au spus “Am înţeles !” şi au pătruns prudenţi în clădire. Nici n-au intrat sărmanii bine în imobil şi noi am primit ordinul, tot de la acelaşi comandament al divizie, să-i nimicim ca fiind terorişti.
    Dacă ar fi fost ucişi, probabil cei doi ar fi fost prezentaţi opiniei publice ca fiind terorişti îmbrăcaţi în haine militare. Din dezvăluirile ulterioare ale presei, s-au aflat cât de multe victime s-au produs datorită scenariilor puse la cale de cei care doreau să-şi recâştige privilegiile, nu cu demnitate şi onoare ci prin alte crime perfide, prin măcel.

    Este imposibil să se uite băile de sânge de la Otopeni ori cele din faţa Ministe-rului apărării, unde au murit mulţi militari nevinovaţi. Sunt convins că în cele două locuri, scenariile au fost identice cu cele din Timişoara.

    Ca o ciudăţenie a soartei, aceia care s-au dovedit a fi în stare de orice mârşăvie au fost avansaţi generali şi puşi în fruntea armatei. De către noii aleşi ai naţiunii.
    Neliniştea generalilor (p-II-) Cameleonii-cap-I-Teroristii-Nicolae DURAC {UR-VP-ND-008}
    Last edited by N.D._C.A.D.A.; 20-04-10 at 02:51 PM.
    Aceia care au acţionat zi de zi, timp de 21 de ani, asupra conştiinţei mele, au cerut imposibilul. Să trag în oameni neînarmaţi... în aceia care, exasperaţi, îşi revendicau drepturi sociale şi poltice. Am refuzat ! Indexul lucrarilor publicate
    Contact prin cutia postala SAS: clik AICI

  2. #2

    Post Neliniştea generalilor (p-II-) Implicarea armatei în sprijinul politicii feseniste

    Noaptea de 24 spre 25 decembrie 1989 mi-a dezvăluit populaţia Timişoarei în adevărata ei bunătate. Pe străzile oraşului erau aceiaşi oameni care au înfruntat blindatele cu braţele goale, iar, acum, cu ele pline de bucate împărţeau, din puţinul lor, hrană militarilor. Era noaptea de Crăciun…

    Cât de iertători pot fi timişorenii...
    Ei nu i-au ştiut şi încă nu-i ştiu pe cei care s-au ascuns în acei monştri blindaţi pentru a aduce, timp de câteva zile, moartea printre ei. Fără să bănuiască, i-au ospătat chiar şi pe cei care au tras asupra lor.

    Timişorenii trăiau cu iluzia că armata, aceasta care este cu ei, în noaptea de Crăciun, nu va accepta în rândurile ei ticăloşii. Îi vedeam pe tineri cum stăteau, grupuri-grupuri, peste tot, ascunşi în umbra zidurilor, după transportoare sau tancuri, gata să ajute, acolo unde era nevoie, cu singura lor armă. Curajul.

    Acei tineri îndrăzneţi mi-au dat tăria de a sădi modelul lor în armată. De aceea, a doua zi, când am revenit la unitate, am întocmit, împreună cu mai mulţi colegi, un “Apel” adresat Frontului Salvării Naţionale, prin care ceream trecerea imediată în rezervă a generalilor implicaţi în reprimare.

    “Apelul”, semnat de 86 de cadre militare, a fost trims la redacţia ziarului “Renaşterea Bănăţeană”, (fost organ de presă al P.C.R., sub denumirea de “Drapelul Roşu“), unde, redactorul şef, de atunci, Ion Dancea, a refuzat publicarea sub motivul că “nu-i permite conştiinţa să aducă asemenea ofense bravilor noştri generali care au luptat şi luptă cu teroriştii pentru victoria revoluţiei..”

    “Apelul” a fost adresat Frontului Salvării Naţionale, fără să bănuim intenţia conducătorilor acestuia de a-i proteja pe cei vinovaţi. Scurgerea timpului a demonstrat că nu s-au rezumat la atâta, ci i-au promovat în funcţiile cele mai importante ale armatei şi, împreună, au refăcut vechea “unitate de monolit a Partidului Comunist”, susţinându-se unii pe alţii, ascunzându-şi reciproc ticăloşiile săvârşite în cei 45 de ani de dictatură comunistă şi, cu precădere, în tragicul decembrie 1989.


    În dimineaţa zilei de 26 decembrie, auzim la radio discursul unui faimos politruc. Vocea este inconfundabilă. Se ghicea acelaşi patos cu care, in decembrie, ne îndemna să executăm întocmai ordinele comandantului suprem. Era nimeni altul decât locotenent-colonelul Aurel Neron care, de această data, aducea elogii ostaşilor din garnizoană.

    Îndrăzneala neobrăzată a ofiţerilor politici era ostentativă. Au început deja să iasă în mass-media. Şi-au întors imediat căciulile pe dos, schimbând doar denumirea termenilor: în loc de comandant suprem – revoluţie şi în locul “huliganilor” – terorişti. În rest, erau aceleaşi cuvinte rostite, cu câteva zile în urmă, pentru impulsionarea reprimării demonstranţilor.
    An de an, cu ocazia comemorării evenimentelor din decembrie 1989, televiziunile prezintă mărturisirile unui ofiţer, mărturisiri luate “la cald”, în ianuarie 1990. Ceea ce nu ştie populaţia este faptul că acel ofiţer se numeşte Ungur Ioan, şi pe vremea aceea era ofiţer politic, chiar în regimentul din care făceam şi eu parte, şi anume UM 01185 Timişoara. Acesta, ca şi Neron, fusese desemnat de comanda diviziei să iasă în mass-media. Să dezinformeze opinia publică, bineînţeles, cu sprijinul Televiziunii Române, implicată şi ea adânc în dezinformările de după 22 decembrie.

    Nu este de mirare că interviurile mediatizate de către Televiziunea Română sunt ale unor ticăloşi… dar să revenim la cazul nostru. Minciunile politrucului Ioan Ungur, sunt înfăţişate ca adevăruri, fiindcă imaginea prezentată pe micul ecran impresionează… Un ofiţer ce pare sfârşit de oboseală, în urma “luptei cu teroriştii”, aşezat să-şi mai tragă sufletul pe o bornă kilometrică, povesteşte cu glas aproape stins cum că, în perioada 17-22 decembrie, regimentul nostru era atacat permanent de grupuri masive de indivizi care doreau să sustragă armament şi muniţie.


    După încetarea luptei oarbe cu “teroriştii”, timp în care conducerea comunistă a ministerului apărării şi-a ţesut păienjenişul de minciuni, au început frământările în armată.

    Numirea generalului Nicolae Militaru în funcţia de ministru, care, la rândul lui, a reactivat o întreagă pleiadă de generali, a dus la agravarea stării de tensiune. De asemenea, preluarea puterii politice a statului de către eşalonul doi al P.C.R. a generat confuzii şi stări de încordare în întreaga ţară.

    De ce acest eşalon doi a adus la conducerea armatei generaţii depăşite profesional, dar comuniste, se explică prin încercarea de a demonstra că noua putere a acţionat în ilegalitate, la nivel naţional, inclusiv cu participarea armatei. Deci, păreau a fi singurii în drept să guverneze ţara.
    Acţiunea a fost bine gândită şi a prins la public. Ieşirea la rampă cu nişte generali care nu au participat la reprimarea demonstranţilor, la acele momente fiind pensionari, a dat credibilitate ideii că militarii au fraternizat cu populaţia tocmai datorită unora dintre aceştia. Este fals! Fraternizarea a avut loc, de fapt, sub impulsul generaţiilor tinere din armată, care nu aveau habar de un oarecare Iliescu sau Militaru.
    La nivel naţional, revoluţia a fost declanşată tot de generaţia tânără şi nu de eşalonul doi comunist, aflat acum, în anul ‘90 la putere. În această luptă între concepţii anti şi procomuniste, în domeniul civil şi militar, pentru democratizare, (a unora), şi pentru menţinerea vechiului sistem, (a altora), s-au angajat, de o parte şi de cealaltă, cei din afara luptei, cuprinzând, astfel, toate categoriile sociale şi de vârstă.

    În domeniul militar, situaţia este mult mai complicată. Regimul cazon nu a permis ieşirea din şabloane şi nici schimbul de opinii între unităţile militare, iar conducerea comunistă a armatei, recurgând la legile şi regulamentele militare, (pe care în decembrie în mod conştient le-a încălcat), obstrucţionează orice informaţie şi orice idee de reformare a sitemului militar.

    Mai mult, propaganda care se face printre militari este procomunistă, deşi se afirmă public apolitismul armatei, o propagandă făcută şi prin invective aduse tuturor celorlalte partide politice, asociaţii apolitice şi publicaţii care iau atitudine împotriva neocomuniştilor din Frontul Salvării Naţionale. Inclusiv presa civilă este selctată. Abonamentele făcute în anul 1990 la ziarul “Adevărul”, fostul ziar comunist “Scânteia”, profesenist în acea perioadă, urmăreau ca militarii să cunoască numai o anume orientare politică.


    Odată cu prima decadă a lunii ianuarie, am început dialogurile mai clare cu conducerea armatei. În ziua de 8 ianuarie ’90, îl abordez pe şeful de stat major, proaspătul avansat la excepţional, de acum maiorul Ştefan Ştefan, cerându-i explicaţii asupra unor zvonuri, conform cărora el ar fi tras în demonstranţi.

    A început, ca de obicei, să-şi etaleze istericalele, deşi, până în ziua de 22 decembrie ‘89, pentru aceleaşi zvonuri, căpătase faima unui trăgător de elită, faimă pe care atunci nu a negat-o, nu a respins-o ca fiind neadevărată. Era mândru de sine. Reprezenta un excelent exemplu pentru subordonaţi. A împuşcat, după cum se zvonea, un demonstrant… în frunte sau, cum spuneau soldaţii, “direct între ochi.”

    Alarmat de ţipetele isterice ale maiorului Ştefan, comandantul a sosit la faţa locului şi aflând despre gravele acuzaţii aduse şefului de stat major, a raportat urgent comandantului diviziei.
    În după amiaza acelei zile am fost chemat de către generalul Gheorghe Popescu, general care tocmai fusese reactivat şi pus în fruntea garnizoanei din Timişoara.


    Generalul maior Gheorghe Popescu, (avansat în decembrie 1989 la gradul de general locotenent), nu mi-a făcut niciodată o impresie prea bună. Îl ştiam din anul 1976. Nu-i cunosc matrapazlâcurile despre care toată lumea vorbeşte şi pentru care, cu câţiva ani în urmă, a fost trecut în pensie. Ştiu doar că din punct de vedere militar nu prea strălucea. În schimb, în majoritatea cazurilor, îşi depăşea atriuţiile funcţionale, recurgând frecvent la jignirea subordoaţilor. Poate că atât a învăţat pe timpul studiilor făcute în fosta U.R.S.S.

    De fapt, este o caracteristică definitorie a celor care şi-au petrecut câţiva ani la Moscova. Nici chiar domnul Ion Iliescu nu a infirmat regula. “Adăparea” celor care demonstrau în Piaţa Universităţii din Bucureşti ori “Băi animalule”, expresie adresată unui ziarist, întăresc cele afirmate.

    Ultima imagine pe care i-o păstram generalului Poescu data de câteva zile, când, practic, s-a făcut de râs în faţa regimentului. A încercat să ne informeze despre situaţia politico-militară internaţională, dar, dovedindu-se a fi nepregătit, ne-a vorbit despre agricultura românească, de parcă armata, în viitor, obligatoriu avea să ia locul fostelor C.A.P.-uri. Mai bine nu venea !


    Am intrat în biroul generalului. Acolo se afla şi locotenent-colonelul Constantin Zeca, şeful de stat major al diviziei. Acesta, într-o muţenie desăvârşită, asista încruntat la discuţie. Era supărat pe mine. Aflase că-i popularizam biografia de sergent.

    Nici nu am terminat bine formula de prezentare la raport şi generalul Popescu a trecut direct la etalarea cunoştinţelor lui în materie de ameninţare, începând cu trecerea în rezervă şi culminând cu arestarea de către Procuratura militară, dacă mai îndrăznesc să acuz pe cineva din armată.

    Răspunsurile mele nu i-au plăcut bătrânului general, fiindcă i-am cerut ca, înainte de a mă aresta pe mine, să ordone mai întâi o anchetă pentru aflarea adevărului despre implicarea armatei în evenimentele din decembrie ’89 şi, în primul rând, ar trebui să-i aresteze pe cei care au ordonat să se tragă în populaţie şi nu pe mine.

    Spusele mele au fost considerate ca fiind “impertinente” şi, ca urmare, generalul m-a scos afară din birou, nu înainte de a mă ameninţa: “Dacă nu te astâmperi, va fi vai de tine!” Acele cuvinte nu am să le uit niciodată…


    Am plecat de la divizie. Era deja întuneric. Colegul şi vecinul meu de bloc, maiorul Cornel Işpan m-a adus acasă cu maşina lui. Am coborât împreună din automobil şi am început să urcăm agale scările…

    Dintr-o dată, a început să se tragă asupra blocului. Din reflex, ne-am aruncat pe scări. Gloanţele au ciuruit autoturismul cu care am venit, au pătruns prin geamurile clădirii, unele au rămas împlântate în uşi, în ziduri, producând panică în rândul locatarilor. Am avut noroc i-am spus colegului meu, gândindu-mă, totodată, la spusele generalului Popescu.
    A doua zi, am raportat incidentul şi am solicitat să se ordone o anchetă asupra celor întâmplate. Generalul Popescu mi-a răspuns că sunt alte probleme mai importante de rezolvat iar incidentul produs “este sigur involuntar. Precis vreun militar din zonă o fi decsărcat arma din greşeală.” Motivaţia o consider şi acum ca fiind puerilă. Nu a fost nici o greşeală. S-au tras prea multe cartuşe pentru a fi considerat un incident de manevrare involuntară a armei.

    De asemenea, de la sfârşitul lunii decembrie 1989 nu s-a mai tras nici un cartuş în oraş şi nici după acest aşa-zis incident. Nu s-a dorit nici măcar să se audieze militarii care aveau misiuni în zonă. Am făcut propriile investigaţii şi am aflat că militarii care păzeau „Casa Tineretului”, clădire aflată în vecinătatea locuinţei mele, erau chiar de la unitatea din care făceam şi eu parte. Nici unul dintre aceştia nu a tras vreun un foc de armă. S-a dovedit că nu aveau deficit în muniţia alocată.


    9 ianuarie 1990. Am primit ordin de detaşare la Consiliul Judeţean al Frontului Salvării Naţionale. Au vrut să mă îndepărteze din unitate. De fapt, m-au ajutat foarte mult, deoarece, în perioada detaşării, am luat contact cu adevăratul puls al mişcărilor sociale şi politice din judeţ. Am asistat la lupta pentru puterea politică şi administrativă. În acele momente am înţeles rolul deosebit pe care îl are armata în manevrele politice şi, îndeosebi, prejudiciile grave aduse democraţiei prin folosirea acesteia, de către puterea politică, mai ales în situaţia confuză de atunci.

    Puciul militar din ianuarie 1990 prin care s-a luat conducerea judeţului Timiş, nu a fost organizat de generalul Gheorghe Popescu, ci a fost ordonat de conducerea provizorie a statului, speriată de amploarea manifestaţiilor anticomuniste ce aveau loc în Timişoara, manifestaţii care puteau genera schimbări radicale în întrega ţară.

    Spiritul Timişoarei şi al eroilor căzuţi pentru libertate încă nu era terfelit şi batjocorit de către guvernanţi, cum s-a întâmplat ulterior, şi, deci, reprezenta un pericol major pentru eşalonul doi comunist, dacă se extindea la nivel naţional. De aceea, armata din garnizoană a reprezentat un paravan pentru desăvârşirea jocurilor politice criptocomuniste.
    Cu câteva ore înainte de a se anunţa oficial hotărârea de preluare a conducerii judeţului de către armată, s-a încercat incitarea la violenţă. Nişte indivizi, presupuşi a fi băuţi, şi-au făcut loc prin mulţime, vrând să intre cu forţa în clădirea prefecturii. În aceste condiţii, am luat decizia de a vorbi demonstranţilor şi, în discursul rostit atunci, am arătat pericolul acţiunilor violente şi am cerut mulţimii să-i îndepărteze din mijlocul lor pe cei care sparg geamurile şi lovesc soldaţii. Oamenii au înţeles şi s-au conformat. Cei violenţi au dispărut ca prin farmec.

    Intervenţia mea a fost catalogată de generalul Popescu ca fiind iresponsabilă, întrucât, fără existenţa unor manifestări violente, “se periclita ordinul primit conform căruia armata trebuia să preia conducerea administrativă a judeţului” şi, de asemenea, după părerea generalului, “militarii din clădirea Prefecturii aveau misiunea de a apăra instituţia şi nu de a dialoga cu derbedeii.”

    Am rămas uimit. Era, parcă trasă la indigou, una din zilele tragice ale Timişoarei. S-a vrut declanşarea violenţei, ca, apoi, să se intervină în forţă asupra demonstranţilor aflaţi în faţa Prefecturii, deturnându-se, în acest mod, cererile justificate ale oamenilor.
    Manevra folosită în Timiş de Frontul Salvării Naţionale, prin conducerea interimară a armatei, a fost rapidă şi bine gândită. Cu ajutorul cadrelor militare s-au făcut alegeri locale în judeţ, liniştind oamenii pentru o perioadă destul de îndelungată. Deşi alegerile au avut un caracter democratic iar rezultatele acestora au dus la o organizare administrativă mai bună, acest fapt nu a împiedicat conducerea fesenistă în lupta pentru consolidarea puterii.

    Ceauşescu nu a reuşit să impună preluarea puterii în judeţ de către armată, deşi a intervenit cu tancurile. În schimb, F.S.N.-ul a reuşit. Cei care au ordonat însângerarea Timişoarei şi cei care au făcut-o efectiv, instaurau acum “democraţia originală ”.


    În vederea alegerilor administrative, eu am primit misiunea de a mă ocupa de Întreprinderea de morărit şi panificaţie din judeţ. Activitatea desfăşurată a fost dificilă. Oamenii erau împărţiţi în tabere diferite. Unitatea cu care au înfrânt o tiranie se destrăma. Au uitat de cei mai periculoşi nomenclaturişti, de cei din conducerea statului. Au crezut că problema comunismului se rezolvă definitiv dacă secretarul de partid din întreprindere şi directorul vor fi înlăturaţi.

    Nu mai rezonau cu starea de spirit a unora mai lucizi, dar din ce în ce mai puţini, care făceau eforturi disperate de a-i aduce din nou la realitate. S-a avansat ideea alegerii conducerii administrative până la nivel naţional. A fost o iluzie…

    Alegerile pornite de jos în sus s-au întâlnit, pe o treaptă nesemnificativă, cu puterea comunistă care, reuşind să se reorganizeze rapid, a cuprins în sfera sa toate actele decizionale până la nivel judeţ, muni-cipiu, comună.

    De la aceste trepte în sus, obstrucţia comunistă era unitară, în schimb, la treptele inferioare, frământările oamenilor, nemulţumirile au dus la dezbinare, permiţând pătrunderea tentaculelor eşalonului doi comunist, prin minciuni şi promisiuni.
    Îmi amintesc de prima şedinţă a auto-intitulatului „Consiliu militar judeţean”. Cu acea ocazie, ni s-a cerut, cu prioritate, constituirea Consiliilor Frontului Salvării Naţionale în întreprinderi, până la nivelul atelierelor şi schimburilor de lucru, (practic, nişte celule de partid, ca pe vremuri). După constituire, cu girul şi în prezenţa noastră, a militarilor, celulele feseniste trebuiau să confirme sau să infirme conducerea administrativă.

    Ideea, pusă în practică de marea majoritate a cadrelor militare participante, a creat cetăţenilor iluzia că Frontul Salvării Naţionale este singurul care poate aduce democraţie şi bunăstare, singurul care-i poate scăpa de cei care au făcut abuzuri şi nedreptăţi.

    Viitorul partid politic, F.S.N.-ul, câştiga teren prin mijloace perfide, antrenând şi armata. Chiar dacă, ulterior, toate “celulele de partid feseniste” din întreprinderi au fost desfiinţate, a rămas ideea politică a Frontului, idee care a permis comuniştilor să preia din nou puterea prin alegerile de la 20 mai 1990.
    Să nu omitem faptul că, în timp ce Timişoara se preocupa de alegeri, la 29 ianuarie 1990 minerii au descins prima dată la Bucureşti. În Timişoara, asemenea acţiuni violenţe nu puteau fi înscenate. Din acest motiv s-a preferat viclenia. Deşi nu era normal, dar dacă s-a făcut totuşi apel la armată, ar fi trebuit ca aceasta să ia conducerea în Bucureşti, fiindcă acolo aveau loc acţiuni extrem de violente.

    Era contrar democraţiei, a afirmat domnul Petre Roman, la o discuţie cu membrii Comitetului de Acţiune pentru Democratizarea Armatei. Pentru judeţul Timiş şi îndeosebi pentru Timişoara nu a fost contrar democraţiei.

    Evenimentele care au urmat au dovedit că, pentru puterea post revoluţionară, democraţia a înseamnat violenţa împotriva celor care îndrăzneau să conteste noua guvernanare neocomunistă.
    Ca observator direct, având o imagine conturată a societăţii în ansamblul ei, am căpătat certitudinea că armata redevine instrumentul pe care un partid politic, în speţă Frontul Salvării Naţionale, îl folosea pentru a-şi menţine sau câştiga privilegiile de guvernare, certitudine amplificată de crezul politic profesenist manifestat făţiş, în toate ocaziile, de toţi comandanţii de pe toate treptele importante ale ierarhieie militare, când ar fi fost firesc să se menţină în neutralitate.

    De aceea, trebuia acţionat, ferm şi unitar, pentru scoaterea armatei din diferendele politice şi sociale, iar materializarea acestui mare deziderat se putea face numai prin înlocuirea conducerii Ministerului Apărării Naţionale. În acest fel se rezolva democratizarea şi în primul rând depolitizarea armatei.
    De asemenea, democratizarea sistemului militar trebuia pornită, concomitent, de la cei doi poli, (minister-unitate), şi, indiferent de punctul de întâlnire, am fi consemnat o mare realizare. În acest sens, pentru a atrage atenţia opiniei publice, militare şi civile, asupra persoanelor care conduc destinele organismului militar, am trimis spre publicare un articol, (apărut la 28 ianuarie 1990, în săptămânalul Gazeta de Vest), cu următorul conţinut :
    Neliniştea generalilor (p-II-) Implicarea armatei în sprijinul politicii feseniste-Nicolae DURAC {UR-VP-ND-009A}
    Last edited by N.D._C.A.D.A.; 20-04-10 at 03:25 PM.
    Aceia care au acţionat zi de zi, timp de 21 de ani, asupra conştiinţei mele, au cerut imposibilul. Să trag în oameni neînarmaţi... în aceia care, exasperaţi, îşi revendicau drepturi sociale şi poltice. Am refuzat ! Indexul lucrarilor publicate
    Contact prin cutia postala SAS: clik AICI

  3. #3

    Post Neliniştea generalilor (p-II-) Dreptatea revoluţiei -Nicolae DURAC

    Încep cu apelul domnilor generali şi al altor ofiţeri superiori făcut la data de 22 decembrie 1989, la posturile de radio şi de televiziune, pentru ca armata să treacă de partea poporului. Fals! De ce domnilor generali şi ofiţeri superiori nu aţi făcut apel direct soldaţilor şi cadrelor militare din contact cu mulţimea? Era apelul cel mai curat, pentru că, de fapt, aceştia fraternizaseră deja cu demonstranţii.

    Noi am aşteptat un semn de solidaritate, de la dumneavoastră, înainte de 22 decembrie ’89, dar obişnuinţa ceauşistă vă obliga să negociaţi numai cu egalii sau mai marii de pe treptele ierarhiei militare şi politice… Îmi permit să vă rog să mai reflectaţi asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat forţa armată. Aţi venit, domnilor, la masa plină, fără nici un fel de contribuţie. Curios, vă înfruptaţi încă, fără să faceţi apel la conştiinţa dumneavoastră.

    Următorul pas este incredibil! Avansarea la excepţional a “domnilor” generali. S-a ales şi momentul prielnic… Pe străzi încă mureau oameni, civili şi militari. Meritele, generalilor avansaţi, sunt “deosebite”, mai ales dacă s-au avut în vedere ordinele de reprimare, transmise în perioada 17-22 decembrie ’89, şi zelul cu care au fost duse la îndeplinire.

    Cine sunteţi domnilor generali? Sunteţi aceiaşi care ne repezentau cu “cinste” la congrese şi scandau cu frenezie numele dictatorului, ca apoi, să ne terorizaţi cu “indicaţii preţioase”? Sunteţi aceiaşi care ne obligau să ne părăsim familiile, pentru a construi canale, cu sacrificii de vieţi omeneşti şi a vă conferi, dumneavoastră, stabilitate pe scaune, medalii sau rampe de lansare către “iubitul comandant suprem”? Sunteţi aceiaşi care ne-au scos pe stradă în Timişoara şi, apoi, cu bună ştiinţă în Bucureşti, punând, astfel, o pată neagră pe demnitatea noastră militară?

    Ştiu ce aţi făcut pentru armată, domnilor generali, ştiu ce aţi vrut în perioada comunistă. Putere, funcţii şi grade. În schimb, nu ştiu ce mai vreţi acuma, nu cumva să ne democratizaţi? Personal refuz să cred acest lucru. Este echivalent cu democratizarea ţării de către Nicu Ceauşescu, Matei, Coman, Bobu…

    Nu pot să afirm că măsurile luate acum în armată nu sunt bune, dar nu vreau să faceţi pe “Naşul” cu mine, aşa cum a încercat Ceauşescu în 21 decembrie… vă mai dau o sută, vă mai dau 150… Nu este corect! Nu este corect să rămâneţi în fruntea armatei pentru a vă numi în funcţii protejaţii, rudele sau pe cei care au deţinut funcţii politice.

    Nu este corect să ne faceţi educaţie pentru democraţie tocmai cu cadrele care, până acum o lună, erau în stare de orice pentru a propaga ideile comuniste.

    Populaţia a dorit înlăturarea definitivă a dictaturii şi nu un alt mod de trai sub conducerea vechiului regim. Credeţi că militarii vor altfel? Consider că trebuie făurită armata, cu adevărat apărătoare a valorilor democratice, exclusiv prin înlăturarea sistemului comunist din interiorul ei şi acest fapt se poate realiza numai prin înlăturarea imediată din funcţii, pe toate treptele ierarhiei militare, a ofiţerilor politici, a tuturor părtaşilor la dictatură, a parveniţilor, a celor promovaţi pe baza pilelor, relaţiilor sau a gradelor de rudenie.

    Nicu Ceauşescu a avut neşansa revoluţiei, pierzându-şi moştenirea, dar în armată, până acum, mulţi au devenit şi sunt încă moştenitori de grade şi funcţii. Ştim cu toţii că Armata României dispune de cadre competente pentru toate funcţiile şi, deci, puteţi fi înlocuiţi, domnilor comandanţi.

    O ultimă întrebare. La propunerea cui au fost avansate la excepţional cadrele militare care şi-au făcut pe deplin datoria comunistă, în Timişoara, în perioada 17 -22 decembrie ’89 ?!

    Sunt la dispoziţie pentru a răspunde la orice întrebare.

    Căpitan, Nicolae Durac “

    Neliniştea generalilor (p-II-) Dreptatea revoluţiei -Nicolae DURAC {UR-VP-ND-009B}
    Last edited by N.D._C.A.D.A.; 20-04-10 at 03:34 PM.
    Aceia care au acţionat zi de zi, timp de 21 de ani, asupra conştiinţei mele, au cerut imposibilul. Să trag în oameni neînarmaţi... în aceia care, exasperaţi, îşi revendicau drepturi sociale şi poltice. Am refuzat ! Indexul lucrarilor publicate
    Contact prin cutia postala SAS: clik AICI

Similar Threads

  1. Jocurile de culise ale generalului Stănculescu-Neliniştea Generalilor-Nicolae DURAC
    By N.D._C.A.D.A. in forum Revolutia (Insurectia, Revolta, Rascoala) - Contrarevolutia
    Replies: 4
    Last Post: 23-06-10, 05:44 PM
  2. Desfiinţarea mişcării C.A.D.A.-Neliniştea Generalilor-Nicolae DURAC
    By N.D._C.A.D.A. in forum Revolutia (Insurectia, Revolta, Rascoala) - Contrarevolutia
    Replies: 0
    Last Post: 22-06-10, 06:55 PM
  3. Perplexitatea lui Gelu Voican Voiculescu- Neliniştea Generalilor-Nicolae DURAC
    By N.D._C.A.D.A. in forum Revolutia (Insurectia, Revolta, Rascoala) - Contrarevolutia
    Replies: 2
    Last Post: 05-06-10, 10:35 PM
  4. Înfiinţarea grupului de iniţiativă al C.A.D.A.- Neliniştea Generalilor-Nicolae DURAC
    By N.D._C.A.D.A. in forum Revolutia (Insurectia, Revolta, Rascoala) - Contrarevolutia
    Replies: 0
    Last Post: 05-06-10, 10:08 PM
  5. În anticamera ministrului apărării-Neliniştea Generalilor-Nicolae DURAC
    By N.D._C.A.D.A. in forum Revolutia (Insurectia, Revolta, Rascoala) - Contrarevolutia
    Replies: 1
    Last Post: 05-06-10, 06:38 PM

Tags for this Thread

Liens sociaux

Posting Permissions

  • You may not post new threads
  • You may not post replies
  • You may not post attachments
  • You may not edit your posts
  •