Results 1 to 8 of 8

Thread: Nelinistea Generalilor-Nicolae DURAC-Editia a -II- a

  1. #1

    Exclamation Nelinistea Generalilor-Nicolae DURAC-Editia a -II- a

    Sunt militar de carieră de la vârsta de 14 ani. Am vrut să fiu! Mi-a fost impusă educaţia comunistă. Am acceptat-o! Supus privaţiunilor serviciului militar, am suportat. Decembrie 1989 a fost, însă, ca un coşmar. Aceia care au acţionat zi de zi, timp de 21 de ani, asupra conştiinţei mele, au cerut imposibilul. Să trag în oameni neînarmaţi... în aceia care, exasperaţi, îşi revendicau drepturi sociale şi poltice. Am refuzat !

    Şi totuşi… s-a tras ! S-a tras împotriva unor oameni care demonstrau împotriva sistemului comunist. S-a tras împotriva acelora care, în Decembrie ’89, şi-au învins pentru totdeauna frica. Laşitatea conducerii armatei, aservită nomenclaturii comuniste, a încercat, intr-un ultim spasm al dictaturii, să ucidă curajul.

    UN VIS… E DOAR UN VIS
    Mărturisesc că, în decembrie `89, armata mi-a lăsat o impresie proastă. Şi tinerilor soldaţi şi ofiţerilor le lipsea ceva esenţial – demnitatea militară. În ochii unora desluşeam dezorientarea, nesiguranţa şi precipitarea, în a celorlalţi o aroganţă superficială, în spatele căreia se distingea însă slujul şi plecăciunea degradantă.

    De fapt n-avea cum să fie altfel, fiindcă ofiţerii pentru care uniforma e religie şi verticalitatea sceptru se găseau în unităţi, nu în fruntea militarilor de pe străzile Timişoarei, speriaţi de numărul demonstranţilor!

    Dar pentru a fi rămas în cazarmă trebuia să cunoşti regulamentul. Şi, mai ales, să ai curajul să-l pui între tine şi ordinul ilegal al unui politruc, panicat de privirea ucigătoare a politrucului cu grad mai mare.

    În 17 decembrie `89, la orele 06.45, ministrul armatei, generalul Vasile Milea, transmite ordinul: pregătiţi 5 detaşamente de militari, pentru o demonstraţie de forţă pe străzile Timişoarei. Maiorul Mihai Bulai, comandantul regimentului – pentru care ordinul precumpănea litera regulamentului! -, se conformează. Îl cheamă pe căpitanul Eugen Gheorghioiu şi-i ordonă să conducă opera-ţiunea.

    Răspunsul căpitanului – pentru care litera regulamentului a fost totdeauna mai presus de ordinul ilegal, indiferent de gradul celui din faţa sa! -, după cîteva clipe de gîndire:

    - Nu cred că în centrul oraşului s-au adunat huligani, pentru că i-am văzut pe cei care au ieşit în stradă şi, în primul rând, în atribuţiile mele militare nu sunt prevăzute acţiuni de intimidare a populaţiei civile!

    Unul din cei 2 ofiţeri a fost cu militarii în preajma podului Decebal – comanda o avea un căpitan dar el era comandantul unităţii! -, celălalt a rămas în cazarmă!

    La podul Decebal s-a murit!

    Citind manuscrisul „Neliniştea generalilor” al domnului colonel (Rz.) Nicolae Durac, am avut două revelaţii. În armata română există ofiţeri de ţinută morală impecabilă. Ofiţeri care onorează uniforma, uniforma onorîndu-i. Ofiţeri care o păstrează imaculată, ea făcînd parte din statutul lor de militari integri.

    Dar… sus… înspre vîrf…lucrurile stau, din păcate, altfel. Dacă un căpitan, un locotenent-major ori plutonier, au fost capabili să refuze să execute o dispoziţie ilegală, comandanţii de unităţi, intermediarii între ministru şi aceştia, n-au făcut vreo obiecţie niciodată, s-au conformat cu sentimentul datoriei împlinite, au transmis ordinul, au dat comanda! Uneori au şi apăsat pe trăgaci!

    Volumul, dincolo de partajarea operată de autor, are două secţiuni. Prima ar putea fi subsumată titlului… Clamarea legalităţii şi violatorii legilor! De o parte se găseau locuitorii Timişoarei, de cealaltă politrucii, delegaţiile de la Bucureşti, miliţia, securitatea, armata. Şi între tabere… Constituţia şi regulamentele militare!

    Cine a călcat Legea?
    Militar de vocaţie, ofiţer pentru care uniforma imaculată e condiţie a existenţei, bun cunoscător al legilor ţării, domnul colonel (Rz.) Nicolae Durac desfiinţează orice justificare folosită de persoanele implicate în acţiunile întreprinse împotriva demonstranţilor, începînd cu ziua de 16 decembrie. Care, conform… Anexei 3… articolelor 51-53, 58, 60-62 din Regulamentul disciplinei militare… articolului 28 din Constituţie… Rezoluţiei 3452/XXX a Adunării Generale a O.N.U. etc… sunt ilegalităţi, abuzuri, fapte penale!

    Locuitorii Timişoarei au demonstrat fără mînă armată, au uzat de un drept constituţional, cu toate astea au fost hărţuiţi, arestaţi, ucişi. În 1989, 1990, comunismul a căzut în toate ţările din Europa. Pînă şi în statul în care a fost inaugurat acest sistem social. Dar nici în Germania, nici în Cehoslovacia, mai mult decît atît, nici în fostul colos sovietic, nu s-a făcut uz de armă, nu au fost înregistrate victime umane!

    Silogismul este simplu. Pentru că au existat răniţi şi morţi, pentru că în ţară nu se găseau trupe străine, decesele sunt crime! Şi crimele sunt imprescriptibile. După căderea dictatorului, militarii s-au împuşcat între ei. Suspiciunile, incertitudinile, inclusiv faptul că în faţă se găseau persoane cu arme în mîini, i-au determinat să ia decizii pripite. Dramatice. Atunci însă, în 17 decembrie - ca de altfel şi în 18 şi 19 -, situaţia a fost cu totul alta. Doar una dintre tabere dispunea de arme!

    Din cartea domnului colonel (Rz.) Nicolae Durac se desprinde o idee pe care trebuie să ne-o însuşim. Nu armata, nu securitatea, nu miliţia, au tras în demonstranţi. Au folosit arma unii dintre membrii acestor instituţii!

    În ceea ce priveşte armata, se poate spune că a fost vorba de 3 nivele. Al militarilor în termen, al ofiţerilor de grad inferior, al generalilor, aici încluzîndu-i şi pe comandanţii de unităţi. Se vehiculează, pentru momentul în care armata a trecut de partea poporului, mai multe date.

    Adevărul e paradoxal: armata a fraternizat cu demonstranţii în 17 decembrie! Odată cu consemnarea primei morţi! Dacă lucrurile nu ar sta aşa, am vorbi de genocid, nu de crime! A ne imagina un soldat, de 19-20 de ani, mişcînd arma pînă prinde în cătare fruntea ori pieptul unui om, e un exerciţiu imaginativ inutil. Dar dacă în locul soldatului se conturează uniforma unui ofiţer… a unuia din cei care nu a rămas în cazarmă…

    Mai mult decît atît, fraternizarea s-a realizat de jos în sus! De la soldaţi spre generali! După fuga dictatorului, unii dintre ei, Militaru, Chiţac, Stănculescu, Guşe… au încercat să-şi construiască statutul de eroi ai Revoluţiei. Datorită dispoziţiilor date de ei s-ar fi evitat genocidul, reuşita Revoluţiei li s-ar datora lor pentru că…

    Numai că mărturiile şi documentele prezintă lucrurile altfel. Suntem în 20 decembrie. La posibilităţile lor de informare, ar fi trebuit să ştie ce se întîmplase în ţările comuniste din vestul României. Cu toate astea generalul Chiţac umbla cu pistolul mitralieră printre militari, generalul Guşe a dat ordinul (Jurnalul acţiunilor de luptă)… la atac se trage în aer, apoi la picioare; să fie înăbuşite toate focarele de rezistenţă; echipajele de pe tancuri să tragă cu pistoalele… etc.

    Vizavi de atitudinea acestora, să vedem cum s-au comportat subordonaţii : …spre disperarea şefilor, comandanţii de companii şi de plutoane au lăsat şi au încurajat cetăţenii să se apropie (de tancuri) şi, fără să ţină seama de eventuale consecinţe, au ordonat coloanelor de blindate şi de militari să se oprească. S-au făcut culoare de trecere spre Piaţa Operei. Au fost primele culoare spre democraţie…

    În cartea domnului Nicolae Durac, în a doua ei parte – căreia sînt tentat să-i dau titlul Un vis… e doar un vis! -, e vorba de generali, de comandanţii de uniăţi şi de ofiţerii care au transmis ori executat ordine ilegale, vinovaţi ca atare de instigare la crime ori de săvîrşirea lor!

    E vorba… de un vis! De îndrăzneaţa tentativă de asanare morală a cadrelor din armată, iniţiată de un grup de ofiţeri integri, responsabili, profesionişti în adevăratul sens al cuvîntului, dintre ei distingîndu-se prezenţele pline de prestanţă ale locotenent-colonelului Cornel Şurcu, maiorului Octavian Chiriac, căpitanului Eugen Gheorghioiu, căpitanului Nicolae Durac…

    E vorba, în ultima instanţă, de activitatea Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei! De C.A.D.A!
    Pe membrii căreia, prin paginile cărţii îi vom însoţi la întrunirile din Timişoara, la discuţiile din Bucureşti cu viceprim-ministrul Gelu Voican Voiculescu, cu prim-ministrul de atunci, Petre Roman, cititorul fiind sedus de îndrăzneala şi elocinţa intervenţiilor din primele întruniri, apoi trist pentru că… Pentru că un vis… e doar un vis!
    Cea de-a doua revelaţie se datorează scriiturii! Hotărînt lucru, domnul Nicolae Durac are condei, stăpîneşte semnificaţiile termenilor, alcătuieşte propoziţii expresive, construieşte fraze limpezi, dozează informaţiile cu acribie, elaborează concluzii concise, menţine interesul pentru citit, te predispune la meditaţii, la reconsiderări.

    Una peste alta, satisfacţia însuşirii unor explicaţii argumentate asupra tulburătoarelor evenimente din Decembrie 89 este, permanent, tutelată de seducţia lecturii.

    Titus Suciu
    Neliniştea Generalilor-Nicolae DURAC-Prefata-Ediţia a -II- a {UR-VP-ND-000}
    Last edited by N.D._C.A.D.A.; 17-04-10 at 08:27 PM.
    Aceia care au acţionat zi de zi, timp de 21 de ani, asupra conştiinţei mele, au cerut imposibilul. Să trag în oameni neînarmaţi... în aceia care, exasperaţi, îşi revendicau drepturi sociale şi poltice. Am refuzat ! Indexul lucrarilor publicate
    Contact prin cutia postala SAS: clik AICI

  2. #2

    Post Nelinistea Generalilor-Nicolae DURAC-Partea întâi-Ticalosii-cap-I-,Mercenarilor !

    Şi ne-ngropaţi, pe drumuri, ucişii zac dovadă
    Că cine mai cârteşte, ca şi ei va să cadă
    Trăiască şi guvernul şi brava lui armată
    Că-mpuşcă la comandă pe mamă şi pe tată.
    ( Tudor Arghezi – Epilog )

    17 Decembrie 1989. Ora cinci, dimineaţa. Ne trezim ca la comandă. Nu contează că e duminică. Chiar dacă vrei să te odihneşti, nu poţi. Am devenit nişte roboţi. Fiecare se grăbeşte să prindă rând la cozile formate, de cu seara, la alimentară. Speranţa fiecăruia este mare, cine să ştie, poate că azi norocul ne va surâde şi apucăm raţia de salam sau… chiar o pungă cu celebrele tacâmuri congelate. Partidul comunist are “multă grijă” faţă de noi. „Să nu lenevim!”. Şi, ca atare, alergăm necontenit după raţiile de hrană. Din acest moment, începe vacarmul. Vecinii nu mai contează. Uşile sunt trântite, scările se coboară în fugă, iar blocul se zguduie ca la cutremur.


    Mă reîntorc în pat. Încerc să adorm. Este una din puţinele duminici destinate familiei. În rest, eram în cazarmă. Cu cât numărul cadrelor militare prezente în unitate era mai mare, cu atât comandanţii şi ofiţerii politici erau lăudaţi pentru “competenţă”, dar mai ales pentru “gradul înalt de conştiinţă patriotică”.

    Nu executam program de pregătire de luptă. Nu făceam altceva decât să asistăm la strângerea frunzelor, a hârtiilor şi chiştoacelor, la vopsirea şi zugrăvirea cazărmii după cheful fiecărui ştab. Stilul pompieristic era la modă. De exemplu, general-colonelul Constantin Olteanu, fost ministru al apărării în perioada 1980 -1985, a decis ca unităţile militare să nu mai fie vopsite în culoarea kaki. Erau prea bătătoare la ochi pentru „agenturile străine”.

    Zarvă mare… S-a primit ordin ca, în câteva zile, toate porţile şi gardurile din unitate să fie vopsite în alb şi roşu. Misiunea s-a îndeplinit în timp record. Dar, după o lună, vopseaua a început deja să se scorojească. Nu conta. Slugile îşi făceau exemplar datoria, luând-o de la capăt. Materiale erau berechet. Se procurau de la întreprinderi în schimbul prestării unor munci necalificate de către militari. Se ajunsese, datorită acestui fapt, de a nu mai avea soldaţi la instrucţie. Nici asta nu conta.

    Totul era zugrăvit şi vopsit proaspăt, iar în cazarmă lipăia pasul de defilare al degetelor ieşite prin bocancii rupţi ai soldaţilor.
    Am adormit… în timp ce Timişora se trezea dintr-un somn de 45 de ani de comunism.

    Sunetul strident al telefonului îmi spulberă ultima fărâmă de vis. S-a dus odihna... Mă uit la ceas. Este ora opt. Ridic înciudat receptorul. O voce precipitată :
    - Familia Durac?
    - Da.
    - Cu tovarăşul căpitan, vă rog!
    - La telefon.
    - Să trăiţi! Sunt centralistul de serviciu. Veniţi urgent la unitate. Luaţi o maşină. Ocoliţi centrul oraşului.

    Convorbirea s-a întrerupt imediat. În 15 minute sunt gata de plecare. Încerc să prind, telefonic, un taxi. Nu reuşesc, aşa că sunt nevoit să apelez la mijloacele de transport în comun. Am noroc şi urc în tramvaiul 9, fără să aştept în staţie. Călătorii sunt puţini. Câţiva dintre ei îmi aruncă priviri duşmănoase. Nu înţeleg sensul lor. Rămân impasibil.

    La următoarea staţie, coboară un tânăr. Involuntar, rămân cu privirea aţintită asupra lui. Avea faţa tumefiată. Un ochi îi era închis complet. Scurta de blugi, îmblănită, îi era ruptă în câteva locuri şi murdară de noroi. Insistenţa nedumerită a privirilor mele îl înfurie şi, înainte de a coborî, îmi arată pumnul, scrâşnind printre dinţi :
    - Mercenarilor!

    Sunt şocat. Uniforma mi se pare mai strâmtă şi prea călduroasă. Încep să-mi revin. Ştiam despre unele frământări din oraş petrecute în preajma locuinţei pastorului Laszlo Tökeş, dar nu înţelegeam ce legătură pot să aibă cu persoana mea.

    Am ajuns la unitate îngândurat, tulburat. Intru în camera ofiţerului de serviciu şi, conform regulamentelor militare, cer detalii despre felul şi stadiul alarmei:

    - Nu este alarmă, mă lămureşte ofiţerul de serviciu. Tovarăşul locotenet-colonel Zeca a ordonat, telefonic, să fie aduse la cazarmă toate cadrele militare care nu au participat azinoapte la misiune.

    - Adică?!
    - Aseară, pe la orele zece, au fost chemaţi la unitate cei care locuiesc aproape şi cei care posedă autoturisme. Au fost repartizaţi la subunităţi, apoi, au plecat în oraş. Au revenit în cazarmă târziu, spre dimineaţă…
    - În oraş?… Pentru ce?!

    - După câte ştiu, au acţionat împotriva unor grupuri turbulente. Nu am alte informaţii… unii au venit cam şifonaţi… Se pare că s-au bătut cu nişte civili… Mergeţi la comandant. Ştie mai multe… a fost şi dumnealui…

    Dau fuga la comandant. Nu îl găsesc. Merg la biroul pregătirii de luptă. Pustiu! Mă îndrept spre compania de geniu care ierarhic îmi este subordonată, întrucât ocupam funcţia de şef geniu de regiment. Întâlnesc, în sfârşit, un participant la evenimente, plutonierul major Gabriel Mihuţă. Înconjurat de cadre militare şi de soldaţi îşi povestea, gesticulând, peripeţiile nocturne. I-am surprins numai înjurătura finală :
    - … mama lor de borfaşi!
    - Cine sunt borfaşii, Mihuţă?

    Întrebarea mea l-a descumpănit. Toţi cei de faţă ştiau şi eu nu ştiam. A început să zâmbească hâtru :
    - Glumiţi, to’aşe căpitan!
    - Nu glumesc, Mihuţă, nu am fost cu voi.
    - A… se dumiri subofiţerul, n-aţi fost cu noi… mă scuzaţi… n-am ştiut… Păi cin’ să fie ăia… huliganii!

    Subofiţerul îmi este subaltern. De trei luni, de când îl am în subordine, nu am putut să scot de la el ceva coerent. Nu sunt puţine astfel de cadre militare. Dintre acestea, multe au fost folosite drept salahori pe şantierele economiei naţionale, nu la instrucţie şi, cu cât se dovedeau a fi mai “neajutorate”, cu atât mai mult erau puse să execute cele mai ingrate munci, erau obligate să accepte condiţiile mizere oferite de “scumpul nostru” partid comunist, prin toate văgăunile “măreţelor şantiere socialiste “.

    - De unde ştii că erau huligani, Mihuţă?
    - Bănuiţi cumva că ne-ar fi scos comandantul împotriva unor oameni cinstiţi? Nu to’aşe căpitan! Categoric, nu! Să vă povestesc… Nişte huligani, în loc să meargă la muncă…

    - Dar era noapte…
    - Ce noapte?! to’aşe căpitan, credeţi că noi n-am aflat cine sunt? Ne-a zis comandantul, erau din ăia… fără servici’… hoţi şi bişniţari… Înainte de sosirea noastră, a lucrat miliţia…
    - A intervenit miliţia, îl corectă un subofiţer din grup.

    - Îhî, aşa e, a intervenit miliţia, dar n-a putut să-i aresteze, fi’n’că erau mulţi, organizaţi în nişte bande. Atunci am sosit noi şi am făcut ordine în oraş. Ha! Ha! Ha! Prima dată, i-am scăpat pe miliţieni de la bătaie. Să-i fi văzut, to’aşe căpitan, cum fugeau de frica huliganilor… Dacă nu apăream noi, era vai de piele lor. Când a ordonat to’aşu’ comandant Bulai, “după mine… la atac înainte…!” am scos cutia filtrantă de la mască, fi’n’că n-aveam altceva, şi am început să-i croiesc pe spate pe borfaşi, dar fără spor, aşa că am pus mâna pe un par de trandafir… Ce mai, i-am bătut măr!

    - Voi cu măştile aţi vrut să faceţi ordine în oraş?
    - Nuu! Soldaţii au avut pistoalele mitralieră. Loveau cu paturile…

    L-am lăsat pe Mihuţă să-şi debiteze “vitejiile” şi am plecat spre comandament. Eram uluit. Gândurile nu vor să se adune. Hoţi, huligani, pari de la trandafiri, paturi de armă…

    Pe aleea dinspre Corpul de gardă îl văd pe şeful de stat major al regimentului nostru, căpitanul Ştefan Ştefan. Îl cunosc demult. Am fost colegi la liceul militar. El mă va lămuri, gândesc eu. Îl ajung din urmă şi îl opresc. Pe un ton prietenesc îl întreb :

    - Fane, ce se întâmplă? Am auzit că s-a petrecut ceva incredibil…
    - Ce ţi se pare incredibil, tovarăşe căpitan!?

    Apelativul tovarăşe m-a pus în gardă. Fostul meu coleg era supărat. Nu accepta intimitate.
    - Nu înţeleg, îi răspund eu, de ce militarii au ieşit în mod organizat să se bată cu civilii?
    - Dumneata pe ce lume trăieşti?! Nu ai aflat că elemente declasate, oameni fără ocupaţie au scandat lozinci vulgare la adresa preşedintelui republicii? Este inadmisibil aşa ceva!
    - Ce lozinci? l-am întrebat curios.

    Atât i-a trebuit. Venele jugulare gata să plesnească, gura deschisă, ochii bulbucaţi, trădau începutul unei crize de isterie. A reuşit, totuşi, să articuleze, parcă sugrumat, dar strident :
    - Cuum? Să-ţi reproduc eu acele infamii?!

    Nu-i venea să creadă. Mă privea ca pe un nebun. A vrut să plece. S-a răzgândit. Încet, încet şi-a revenit. Însă eu nu. Cred că afişam o figură extrem de năucă. Asta l-a făcut să se mai îmblânzească puţin :

    - Suntem surmenaţi, asta e, iar momentul ne cere luciditate. Dacă ne lăsăm antrenaţi în discuţii tâmpite, nu vom putea fi fermi. Şi noi trebuie să dovedim fermitate faţă de acei descreieraţi din oraş… A tăcut un timp, apoi, încruntându-se, a continuat.

    N-ai aflat că au decupat stema de pe steagul ţării? Nu?!


    După cum văd, eşti interesat să pui doar întrebări idioate. Eu nu accept aşa ceva, noi toţi nu trebuie să acceptăm asemenea comportament anticomunist. Ştii că derbedeii au legat mere şi pere în copaci? Nu te întrebi de ce? Nu te duce mintea că derbedii ăştia sunt vânduţi agenturilor străine şi că vor destrămarea orânduirii noastre socialiste? Iată fapte de necrezut, tovarăşe căpitan, mai mult, astea sunt crime!

    Mi-a întors spatele şi a plecat. Îl privesc îndepărtându-se, fără să fiu în stare să fac o mişcare. Parcă sunt bătut în cuie. Cuvintele şefului de stat major mi-au descris situaţia din oraş într-o singură direcţie: vinovăţia mulţimii, iar reprimarea acesteia devenise “o mare datorie patriotică” a fiecărui militar.

    Aveam să aflu, mai târziu, că, nici măcar, acele cuvinte nu erau ale lui. Şi le-a însuşit ca un papagal, deşi patosul cu care le rostea nu dădea de bănuit că n-ar fi fost ale lui. Îi deveniseră convingeri. De fapt, aceste cuvinte reprezentau interpretarea oficială a conducerii superioare de partid şi de stat, interpretare cu ajutorul căreia s-a asmuţit ilegal armata asupra oraşului.

    Cu transportoare blindate, cu tancuri, cu armament şi muniţie de război. Abia acum am reuşit să înţeleg gestul tânărului din tramvai şi i-am dat dreptate. El se răzvrătise împotriva celor ca Ştefan, fiindcă armata din Timişoara, securitatea şi miliţia au recurs, împreună, în noaptea de 16 spre 17 decembrie, la acţiuni violente împotriva celor care manifestau pentru libertate.
    Căpitanul Ştefan Ştefan ar putea fi, în specialitatea lui, (arme întrunite), un bun ofiţer, însă crezul fanatic în doctrina comunistă l-a aşezat, în vâltoarea evenimentelor din decembrie, în fruntea celor care apărau dictatura cu arma în mână. A reprezentat un pericol permanent pentru cetăţenii Timişoarei, fiindcă a devenit un maniac în darea şi executarea ordinelor de reprimare a demonstranţilor.

    Chiar şi după evenimente, la sfârşitul lunii ianuarie 1990, la o adunare cu toate cadrele unităţii, a spus, pe un ton răstit: “în calitatea de ofiţer al armatei, dacă voi primi un ordin identic cu cel din decembrie 1989, voi trece la executare fără şovăire, iar pentru ce s-a întâmplat în revoluţie nu am mustrări de conştiinţă, fiindcă mi-am făcut numai şi numai datoria faţă de jurământul militar…”

    Aşa e, după părerea lui, şi-a făcut „exemplar datoria” şi când a bătut cu bestialitate un militar cu termen redus, care, în 17 decembrie 1989, aflându-se în permisie, a fost depistat în mijlocul demonstranţilor. Militarul a fost internat în stare gravă în spital. Asupra acestui personaj voi reveni, iar despre cum s-a respectat jurământul militar voi vorbi în capitolul următor.

    M-am desmeticit. Ferocitatea privirilor căpitanului Ştefan m-a atenţionat serios. Nu mai asistam la o simplă lecţie politică de aşa-zis patriotism. Trebuia, acum, să ne dovedim ataşamentul faţă de partidul comunist. Trebuia să ucidem! Doar pentru asta se considera că am fost îndoctrinaţi.

    Mă trec fiori… Privesc în jur. Cazarma parcă se trezise brusc. Multă agitaţie, comenzi stridente, urmate de ritmul sacadat produs de deplasarea în fugă a soldaţilor. Se pregăteşte ceva… Pornesc spre comandament.
    Un glas liniştit mă opreşte :
    - Să trăiţi!
    Este santinela din faţa corpului de gardă.

    Îl privesc. Afişează un zâmbet de o sinceritate dezarmantă. Nu ştie încă ce se întâmplă. I-am răspuns, ca de obicei, “Salut tinereţea“ şi plec mai departe. Din nou gândurile mele devin sumbre. Ce vină au aceşti tineri? Vor fi scoşi în stradă şi obligaţi să tragă. Unii vor omorî oameni nevinovaţi. Îi vor omorî de frică.

    Ajung în anticameră la comandant. Trebuie să discut cu dumnealui. Nu pot intra, comandantul este ocupat. Aştept…
    Nu peste mult timp, se deschide uşa şi apare silueta herculeană a căpitanului Eugen Gheorghioiu, ofiţer doi la şeful de stat major. Îl salut. Nu îmi răspunde. Trece pe lângă mine parcă fără să mă vadă. Şi el îngândurat, abătut…

    Ofiţerul avea motive de îngândurare… Iată ce se întâmplase.

    În dimineaţa zilei de 17 decembrie ’89, orele 06.45, ministrul apărării, generalul Vasile Milea, transmisese următorul ordin:
    “5 detaşamente de militari să fie pregătite pentru a face în Timişoara o demonstraţie de forţă”.

    În vederea urmăririi şi îndeplinirii întocmai a misiunii, în dimineaţa acelei zile, cu primul tren, au sosit, la comandamentul diviziei, ofiţeri din Marele stat major al armatei, având în frunte pe colonelul Dumitru Ionescu şi pe colonelul Gheorghe Radu, iar din partea Consiliului politic superior al armatei pe colonelul Teodor Ardelean, un ofiţer cu mare greutate politică. Era adjunctul generalului Ilie Ceauşescu.
    Grupul sosit avea misiunea de a conduce şi de a supraveghea acţiunile de intimidare şi de restabilire a ordinii şi liniştii publice în Timişoara.

    În acest sens, au organizat desfăşurarea ilegală a unor demonstraţii de forţă, cu armament şi muniţie de război, încălcând, astfel, prevederile Regulamentului de Gardă şi în Garnizoană (R.G.-2), ediţia 1987, aprobat cu O.G. 52 din 04. 12 1986, Capitolul 15, articolele 243-248, unde se precizează că “la demonstraţii şi mitinguri militarii participă numai sub comandă, fără armament”.

    Nici comandantul regimentului nostru, maiorul Mihai Bulai, nu şi-a pus problema ilegalităţii, ci a fixat, conform misiunii primite, traseul de deplasare prin oraş a drapelului de luptă, însoţit de trupe înarmate cu muniţie de război şi de fanfara militară.
    A fost chemat la ordin căpitanul Eugen Gheorghioiu pentru a prelua comanda acelui detaşament. Spre stupoarea tuturor, acesta a refuzat categoric :

    - Nu cred că în centrul oraşului s-au adunat huligani, pentru că i-am văzut pe cei care au ieşit în stradă şi, în primul rând, în atribuţiile mele militare nu sunt prevăzute acţiuni de intimidare a populaţiei civile.

    Fără alte cuvinte, a părăsit încăperea. Cei din comanda unităţii au crezut, totuşi, că ofiţerul şi-a permis să facă o glumă deplasată.

    În jurul orei 10, se scoate drapelul de luptă. O gardă numeroasă îl însoţeşte. Militarii sunt obosiţi. Au figuri triste. Cu căştile de oţel pe cap, par mai degrabă speriaţi decât mândri că au privilegiul să însoţească drapelul de luptă al regimentului.
    Unii dintre ei au nefericita experienţă a nopţii trecute. Soseşte comandantul. Vrea să arunce o ultimă privire asupra ţinutei militarilor participanţi. Este întâmpinat de un locotenent :

    - Tovarăşe maior, detaşamentul este gata….
    - Unde-i căpitanul Gheorghioiu? îl întrerupe comandantul, vădit neliniştit de absenţa ofiţerului.

    - Refuză să vină! îl informează gâfâind ofiţerul de serviciu care tocmai se apropiase în fugă.

    - Anunţă-l imediat pe căpitanul Roman să preia comanda detaşamentului, a ordonat nervos comandantul, înţelegând faptul că Eugen Gheorghioiu n-a glumit.

    Refuzul “rebelului“ căpitan a întârzâiat plecarea cu 30 de minute, producând agitaţie în rândul celor veniţi din capitală. Detaşamentele celorlalte unităţi plecaseră deja din cazărmi şi, datorită neîncadrării regimentului nostru în orarul prestabilit, s-a dat totul peste cap. Programul era compromis. Nu s-a mai putut sincroniza apariţia trupelor, simultan, din toate părţile, în Piaţa Libertăţii.

    Nu durează mult şi soseşte căpitanul Nicolae Roman, într-o ţinută impecabilă. Deşi afişează, ca de obicei, un aer de paradă, dă semne de nervozitate. Nu este împotriva marşului de intimidare, dar consideră că acest detaşament trebuie condus, în exclusivitate, de către comandantul unităţii.

    În fine, în sunete de fanfară, coloana porneşte spre oraş “pentru a arăta populaţiei că nu este de capul ei – după cum spunea maiorul Mihai Bulai – şi că armata veghează la apărarea cuceririlor revoluţionare ale socialismului.”

    Ajunşi pe străzile oraşului, a povestit ulterior căpitanul Roman, demonstranţii au început să huiduie, însă acea coloana jalnică, în cadenţă şi intonând împreună cu fanfara “Onor Comandantului Suprem”, continua să întineze numele voievodului Mircea, pentru prima dată în istoria Regimentului 32 Mircea.

    S-a mizat pe intimidare şi a ieşit cu totul altfel. A fost un eşec total, mai mult, a indignat cetăţenii oraşului. Indignarea populaţiei era îndreptăţită... Armata română, în România, nu putea mărşălui ca trupele lui Hitler în ţările ocupate!

    Pentru că a condus acea demonstraţie de forţă care s-a vrut a fi de intimidare, căpitanul Nicolae Roman a căpătat mult râvnitul certificat de revoluţionar şi a fost avansat în funcţie, în conducerea ministerului, şi, bineînţeles, în grad. Motivul?

    O parte dintre revoluţionarii timişoreni invocă faptul că a dovedit luciditate, fiindcă nu a tras în cei care îl huiduiau, de parcă musai ar fi trebuit să execute foc asupra mulţimii…
    În sfârşit, intru la comandant. Abia am deschis uşa şi acesta mă întreabă răstit :

    - Ce-i, Durac?!
    - Am fost chemat la unitate şi nu ştiu încă de ce?!
    - I-am explicat eu, intervine ironic căpitanul Ştefan, aflat şi el în birou.
    - Şi n-ai înţeles? se încruntă comandantul.
    - Am înţeles ce este în oraş, m-a lămurit tovarăşul căpitan Ştefan, însă nu mi s-a comunicat ce misiune îmi revine…
    - Deocamdată nici una.

    - Vă rog să-mi permiteţi să-mi conduc socrii la tren. Sunt în vizită la mine şi au deja cumpărate biletele de întoarcere. Nu bănuiam că vor apărea probleme în oraş.
    - Bine, îţi aprob. Vei fi anunţat telefonic, dacă va mai fi cazul.

    Prin amabilitatea unui coleg, am sosit acasă cu o maşină. Mă schimb în civil. De data asta am reuşit să luăm un taxi. Am pornit spre gară.

    Pe traseu, am văzut în zona restaurantului “Sinaia“ multe vitrine sparte şi cordoane de miliţieni dotaţi cu căşti, scuturi şi bastoane.

    Un furnicar de oameni încerca să şteargă cât mai repede urmele revoltei. Dar n-a fost posibil, cu toată străduinţa lor, să se repete ceea ce s-a întâmplat, la Braşov, în anul 1987.
    Nelinistea Generalilor-Nicolae DURAC-Partea întâi-Ticalosii-cap-I-,Mercenarilor ! (UR-VP-ND-001)
    Last edited by N.D._C.A.D.A.; 17-04-10 at 08:14 PM.
    Aceia care au acţionat zi de zi, timp de 21 de ani, asupra conştiinţei mele, au cerut imposibilul. Să trag în oameni neînarmaţi... în aceia care, exasperaţi, îşi revendicau drepturi sociale şi poltice. Am refuzat ! Indexul lucrarilor publicate
    Contact prin cutia postala SAS: clik AICI

  3. #3

    Post Nelinistea Generalilor-Nicolae DURAC-Cap-II- …la atac se trage în aer

    La întoarcerea de la gară, am poposit la un prieten, căpitanul Gabriel Gagiu. Am discutat despre situaţia din oraş. Chiar atunci, a sosit un soldat. Era agentul trimis de unitatea militară unde ofiţerul era încadrat. Trebuia să se prezinte urgent la cazarmă. Era ora 17 fix. Ne-am despărţit. Ajuns acasă, am sunat la unitate şi centralistul de serviciu mi-a transmis acelaşi ordin. Întâmplarea a făcut ca maiorul Cornel Işpan, vecin de bloc şi coleg de serviciu, să fie acasă, aşa că m-a dus cu maşina lui la unitate. Am ajuns în jurul orei 18…


    Ne-am prezentat la ofiţerul de serviciu. Am rămas înmărmuriţi… S-a primit indicativul alarmei de luptă, “Radu Cel Frumos“. Conducerea de partid şi de stat, deci, nu se juca. Dar nici conducerea armatei. Din acel moment, a început drama Timişoarei. Mi-am amintit discuţia cu căpitanul Ştefan Ştefan şi am făcut imediat legătura cu spusele lui Ceauşescu la Congresul al XIV-lea al P.C.R. : “ne vom întoarce la capitalism când va face plopul mere şi răchita micşunele şi nici atunci…”

    Iată-ne puşi în stare de luptă. Se distribuie muniţie de război, se scot transportoarele amfibii blindate, tancurile. Împotriva unor oameni exasperaţi şi fără de apărare. Alarma de luptă a fost ordonată de fostul ministru al apărării naţionale, general-colonelul Vasile Milea.

    După căteva săptămâni de la evenimente, aflând unele amănunte din stenograma celebrei şedinţe a Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, am înţeles că Nicolae Ceauşescu a hotărât condamnarea la moarte a populaţiei Timişoarei, iar conducerea politică a armatei, fără nici un pic de ezitare, a trecut, prompt, la executare.

    În această situaţie, consider că sunt îndreptăţit să pun sub semnul întrebării acordarea titlului de erou, post-mortem, generalului Vasile Milea.

    Dacă urmărim firul evenimentelor din decembrie 1989, vom observa poziţia duplicitară a ministrului armatei, poziţie care îl plasează într-o postură contrară celei de erou…
    În după amiaza zilei de 16 decembrie 1989, forţele de miliţie nu făceau faţă valurilor de demonstranţi ce afluiau spre Piaţa Maria. Ca urmare, secretarul Comitetului judeţean de partid, Radu Bălan, cere sprijinul Garnizoanei Militare Timişoara, însă, comanda acesteia îi răspunde “că nu a primit încă ordin să intervină, dar aşteaptă precizări în acest sens”.

    În jurul orelor 17, Bălan îl sună pe ministrul Vasile Milea şi îi solicită acestuia “să ordone unităţilor militare din Garnizoană să intervină imediat împotriva demonstranţilor”. Ministrul Milea îi răspunde “că nu poate ordona ieşirea armatei, fiindcă nu este prerogativa lui”.
    După aproximativ 30 de minute revine şi îl informează pe Radu Bălan că “Nicolae Ceauşescu a ordonat alarmarea armatei la Timişoara, dar nu a ordonat şi scoaterea acesteia pentru a acţiona ca forţă de ordine”, precizând, însă, că “duminică dimineaţa unităţile militare vor face o demonstraţie de intimidare “.

    Totuşi, la orele 21.30, generalul Milea transmite armatei din Timişoara primul ordin ilegal: formarea a 5 patrule, fiecare cu câte 10 militari, şi folosirea acestora, în cooperare cu forţele M.I., pentru împrăştierea şi arestarea demonstranţilor.

    La orele 22 revine şi ordonă să se înfiinţeze încă 15 patrule. Total 20 de patrule cu 200 de militari. Aceste patrule, împreună cu forţele M.I., în intervalul de timp 16 decembrie orele 23.30-17 decembrie orele 04.00, acţionează şi fac arestări în zonele : Maria, viaductul de cale ferată din faţa facultăţii de construcţii, strada Gheorghe Lazăr, Piaţa Dacia, Calea Aradului, Calea Lipovei, antene, Piaţa Unirii, hotel Continental, Piaţa Operei.
    Arestaţii sunt duşi în arestul miliţiei, în penitenciarul de pe Popa Şapcă şi în arestul garnizoanei.

    Aducerea civililor în arestul garnizoanei a fost ilegală, întrucât s-au încălcat prevederile „Anexei 3 la articolele 51-53, 58, 60-62”, din Regulamentul Disciplinei Militare, Modul de executare a pedepselor disciplinare cu arest în arestul unităţii sau în arestul garnizoanei : “Pedepsele disciplinare cu arest în Arestul Garnizoanei se execută de către: ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri, militari în termen pedepsiţi disciplinar cu arest de către comandantul Garnizoanei şi comandantul Comenduirii de Garnizoană”.

    Ministrul Milea cunoştea, deci, că nici un militar, indiferent de funcţia avută, nu avea dreptul legal de a aresta sau, culmea, de a pedepsi civili cu arest.

    Tot mai mult se vehiculează ideea că în şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, care a avut loc la 17 decembrie 1989, ora 16.30, generalul Milea ar fi afirmat “că nu a găsit în nici un regulament vreun paragraf care să specifice folosirea armatei împotriva propriului popor”. Este o dezinformare. Din stenograma şedinţei cu pricina reiese că, de fapt, ministrul de interne, Tudor Postelnicu, este cel care i-a spus lui Nicolae Ceauşescu : “vă raportez că nici într-un act normativ, lege, decret, regulament, nu am găsit acest lucru şi nu mi s-a comunicat că trebuie să iasă cu cartuşe de război.
    Nu am cunoscut că unităţile Ministerului de Interne trebuie să iasă cu armament, cu cartuşe de război”. Care a fost, în schimb, “eroica” atitudine a generalului Vasile Milea?

    Speriat, probabil, de confruntarea cu stăpânul, dar şi din dorinţa de a dovedi că este fidel partidului, că îşi merită funcţia de ministru, generalul în cauză a transmis armatei, cu câteva ore înainte de şedinţa Comitetului Politic Executiv, ordine de reprimare. Iată ce aflăm din Jurnalul acţiunilor de luptă (document întocmit pe timpul evenimentelor la Divizia 18 Mecanizată Timişoara) :

    - ora 13.45: din ordinul verbal al Ministrului Apărării Naţionale, UM 01185 acţionează cu 7 TAB-uri la Comitetul Judeţean de Partid;

    - ora 13.50: din ordinul Ministrului Apărării Naţionale, o companie de tancuri de la UM 01115 să fie pregătită şi la ordin să acţioneze la Comitetul Judeţean de Partid;

    - ora 14.05: se ordonă de către Ministrul Apărării Naţionale să se acţioneze cu tot regimentul de tancuri. În acest sens, se ordonă locotenent-colonelului Vişinescu să trimită după comandantul de regiment, pentru a alarma tot regimentul;

    - ora 14.15: unitatea militară 01140 Lugoj, din ordinul ministrului Apărării Naţionale, execută alarmă de luptă parţială (Radu Cel Frumos n.a.) - transmite maiorul Mitrus Dumitru de la Marele stat major;

    - ora 14.25: maiorul Ghibea Ion a primit misiunea de luptă de a acţiona cu 1 companie de tancuri la Comitetul judeţean;

    - ora 15.05: tovarăşul ministru ordonă unităţii militare 01140 Lugoj să se dispună cu un batalion de TAB-uri la intrarea în Timişoara. De asemenea, un batalion de infanterie pe TAB-uri, de la regiment din Arad, se va deplasa spre Timişoara şi se va dispune la intrarea în oraş. (transmite maior Păscuţ, primeşte colonelul Neicuţescu)”.
    După cum se observă, a înroşit telefonul înainte de a se întâlni cu Ceauşescu. La ora 14 şi 15 minute, regimentul din Lugoj primise deja indicativul alarmei de luptă “Radu Cel Frumos”, iar în Timişoara, tancurile şi blindatele unităţilor din localitate invadaseră oraşul.

    S-au produs şi primele victime. La orele 16.00, familia Bărbat fusese secerată de gloanţe în Piaţa Libertăţii, chiar înainte ca ministrul să intre în sala de şedinţă. Mai mult, în fiecare zi, până în dimineaţa zilei de 22 decembrie inclusiv, generalul Milea a transmis mulţumiri unităţilor militare din Timişoara, pentru modul exemplar în care au acţionat şi sunt sigur că ştia despre victimele omeneşti produse de armată în localitate.
    În 21 decembrie 1989, ministrul Milea cunoştea că la Timişoara armata a fraternizat cu demonstranţii şi, totuşi, a ordonat scoaterea trupelor şi a blindatelor împotriva demonstraţiilor din Bucureşti şi din celelalte zone fierbinţi ale ţării.

    Moartea generalului Milea reprezintă un paravan pentru mulţi generali şi comandanţi din armată care speră să nu dea seamă pentru faptele lor. Conform gândirii acestor ticăloşi, opinia publică trebuie să fie intoxicată. Zvonul precum că ministrul armatei a refuzat, înseamnă că în primul rând ei, generali şi comandanţi, nu au acţionat împotriva celor care demonstrau.

    La fel se explică şi condamnarea precipitată la moarte a cuplului Ceauşescu, numai că, în acest caz, vinovaţii tăinuiţi sunt situaţi la un nivel mult mai înalt.
    După ce am aflat că este vorba despre alarma de luptă, am ridicat, de la ofiţerul de serviciu, mapa cu documentele secrete de alarmă, pistolul şi muniţia de război, apoi am urcat în biroul meu, aflat la etajul II. Mi-am schimbat ţinuta, apoi am luat legătura cu locotenent-colonelul Dragoş Pruteanu, şeful Biroului operaţii şi pregătire de luptă, aflând, astfel, de prezenţa în unitate a colonelului Ioan Şulcă, trimis de comandantul Armatei a 3-a de la Craiova, (general-maior Dumitru Roşu), pentru a supraveghea şi, totodată, pentru a impulsiona executarea întocmai a ordinelor primite de la eşaloanele superioare.

    De asemenea, la comandamentul Diviziei 18 Mecanizate din Timişoara au sosit de la minister: general-maiorul Ştefan Guşe (prim-adjunct al ministrului şi şef al Marelui stat major); general-locotenentul Victor Athanasie Stănculescu, (adjunct al ministrului); general-locotenentul Mihai Chiţac, (comandantul Comandamentului trupelor chimice), urmând să sosească, în dimineaţa zilei de 18, secretarul Consiliului politic superior al armatei, general-locotenentul Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului.
    Ceea ce m-a uimit cel mai mult, a fost atitudinea ilegală a comenzii regimentului faţă de punerea în aplicare a “Planului alarmei de luptă, Radu Cel Frumos”. În loc să executăm misiunile de luptă, obligatorii, înscrise în acel plan, s-au constituit, din militarii prezenţi în cazarmă, nişte detaşamente ad-hoc şi puse să îndeplinească, ilegal, misiuni de luptă în oraş.

    Nu s-a ţinut cont de faptul că, pentru un militar, alarma de luptă înseamnă transportor blindat, tanc, armament, muniţie de război, inamic bine înarmat şi nu populaţie civilă sau scut, cască cu vizieră ori bastoane de cauciuc. Toţi cei care, în acea perioadă, au încălcat, în mod conştient, legile în vigoare, îşi ascund ticăloşiile invocând decretarea stării de necesitate, instituirea alarmei de luptă şi obligativitatea respectării jurământului militar.

    Analizând conţinutul Jurământului militar, în contextul evenimentelor din decembrie ’89, vom afla despre ilegalităţile comise de armată pe timpul implicării sale în represiune. Vom afla dacă militarii pot, sau nu pot să invoce existenţa stării de necesitate, sau obligativitatea executării ordinelor criminale date ca urmare a instituirii alarmei de luptă “Radu Cel Frumos”.

    “Jurământul militar


    1. “Pentru îndeplinirea datoriei sacre de apărare a patriei, înscrisă în Constituţie, eu…, cetăţean al Republicii Socialiste România, intrând în rândul forţelor armate, jur credinţă nestrămutată poporului român şi patriei mele socialiste”.

    Constituţia Republicii Socialiste România, ediţia 1986, la Articolul 41 prevedea: “Apărarea patriei este datoria sfântă a fiecărui cetăţean al Republicii Socialiste România. Călcarea jurământului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului, constituie crimele cele mai grave faţă de popor şi sunt pedepsite prin lege cu toată asprimea”.
    În decembrie ’89, armata nu îşi poate justifica intervenţia şi nu poate invoca respectarea jurământului militar, fiindcă reprimarea demonstranţilor, în înţelesul dat de Constituţie, nu este componentă a apărării patriei.

    Mai mult, demonstraţiile, împotriva cărora a intervenit atât de violent armata, erau legale, fiindcă Articolului 28 din constituţie prevedea : “cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor”. Nici îngrădirile prevăzute de Articolul 29, “acestea nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc”, nu pot fi invocate, fiindcă, la demonstraţii se aflau tocmai cei la care face referiri Constituţia, cei ce muncesc, iar aceştia revendicau, în interesul lor, drepturi sociale şi politice.

    Chiar dacă acţiunile manifestanţilor au urmărit schimbarea orânduirii, aceştia nu trebuiau împuşcaţi de către armată, întrucât existau alte pedepse decât pedeapsa cu moartea.

    Iată ce prevedea Codul Penal al Republicii Socialiste România, Titlul II, Capitolul V, articolul 165: “Propaganda sau întreprinderea oricărei acţiuni pentru schimbarea orânduirii socialiste sau din care ar rezulta un pericol pentru securitatea statului se pedepseşte cu închisoare de la 5-15 ani. Tot cu închisoare de la 5-15 ani se pedepseşte asocierea mai multor persoane în vederea desfăşurării unor activităţi prin care se urmăreşte schimbarea orânduirii socialiste“.

    Inexistenţa, la acea vreme, a unei legi, a unui regulament, a unei instrucţiuni sau a altor acte normative în vigoare care să reglementeze folosirea armatei ca forţă de ordine publică, inexistenţa instituirii stării de necesitate şi, în cadrul acesteia, inexistenţa unor hotărâri sau legi ale organelor puterii de stat, care, în situaţia excepţională ivită, să reglementeze intervenţia armatei, uzul de armă trebuia aplicat, de către militari, doar în condiţiile prevăzute de Anexa 10 la articolele 43-47 din Regulamentul de Gardă şi în Garnizoană, ediţia 1987, aprobat cu Ordinul General 52 din 04 12 1986 şi semnat de ministrul Apărării Naţionale, generalul Vasile Milea.

    Anexa menţionată prevedea fără echivoc faptul că singurii care pot face uz de armă sunt santinelele aflate în post, sau cele care însoţesc transporturi şi/sau persoane aflate sub escortă, însă cu următoarea îngrădire legală: “se interzice uzul de armă împotriva copiilor, minorilor, femeilor gravide, precum şi în situaţiile în care s-ar putea primejdui viaţa altor persoane ori s-ar viola teritoriul, spaţiul aerian sau apele naţionale ale statului vecin”.

    Oare… zonele, Calea Lipvei, Calea Girocului, Piaţa Libertăţii, Piaţa Operei, Catedrala, Podul Decebal, au fost declarate cumva obiective militare şi, pentru paza şi apărarea acestora, s-au introdus în posturi sute de santinele? Categoric, nu!

    2. “Jur să respect legile ţării, să execut întocmai ordinele Comandantului suprem, cerinţele regulamentelor militare şi ordinele comandanţilor şi şefilor mei, atât în timp de pace cât şi în timp de război”.

    Drama Timişoarei are la origine atât ordinele date de generalul Milea, înainte de întâlnirea cu Ceauşescu, cât şi hotărârile politice luate în celebra şedinţă a Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, din 17 decembrie 1989, orele 16.30.

    Ce a însemnat, din punct de vedere legal, aplicarea hotărârilor politice, în mod direct, ca fiind decizii ale puterii de stat? Răspunsul îl aflăm chiar de la Nicolae Ceauşescu, care, cu câteva zile în urmă, mai precis la data de întâi decembrie 1989, în cadrul şedinţei Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, atenţiona şi preciza că “organele de partid nu înlocuiesc guvernul, nu înlocuiesc Consiliul de Stat, nu înlocuiesc conducerea ministerelor.

    Numai acestea au dreptul de a da decrete, hotărâri, ordine sau dispoziţii în baza legilor”. Avea perfectă dreptate fostul dictator, însă, faptic, lucrurile nu au stat aşa.

    În data de 17 decembrie 1989, hotărârile acelui organism politic au fost preluate de către ministrul apărării şi de către cel de la interne ca fiind decizii ale puterii de stat.
    Este clar, se încălca voit legea, iar participanţii s-au implicat în mod conştient, fiindcă spusele lui Ceauşescu : “…toate trupele primesc imediat muniţie de război, de front, se somează oricine nu se supune, se consideră starea de necesitate…”, dovedeau eludarea crasă a legilor în vigoare.

    Dictatorul nu spune, deci, că a decretat proclamarea stării de necesitate. În această situaţie, nici un militar nu avea dreptul legal de a acţiona doar că se consideră a fi starea de necesitate, în condiţiile în care Ceauşescu, în calitatea lui de preşedinte al României, a eludat prerogativa oferită de Articolul 75, punctul 14 din Constituţie :

    “În interesul apărării Republicii Socialiste România, al asigurării ordinii publice sau securităţii statului, proclamă, în caz de urgenţă, în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării, starea de necesitate”.

    Conducerea superioară a armatei ştia că Nicolae Ceauşescu, în calitatea de comandant suprem al forţelor armate şi de preşedinte al Consiliului Apărării R.S.R, (prerogative date de Articolul 74 din Constituţie), nu putea să fie contrar legii, întrucât, la investirea în funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România, a depus un jurământ : “…jur să respect şi să apăr Constituţia şi legile ţării (…)”, (Articolul 73 din Constituţie).

    De asemenea, Directiva Comandantului Suprem, la capitolul II, “cere imperios ca militarii, indiferent de grad şi funcţie, să cunoască prevederile legilor generale, să respecte legalitatea socialistă şi prevederile regulamentelor militare întocmite în baza acestei legislaţii “.
    Şi totuşi, ministrul apărării s-a afundat şi el, foarte adânc, în ilegalităţi. Pentru a putea emite ordinele de intervenţie împotriva celor care demonstrau, fiindcă la acea dată, repet, nu exista vreo reglementare legală în acest sens, ministrul Milea ar fi trebuit să aibă la bază legi, sau hotărâri ale Consiliului de Miniştri, fiindcă Arti-colul 84 din Constituţia R.S.R. avea următoarea prevedere:

    “Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe centrale ale administraţiei de stat emit, pe baza şi în vederea executării legilor şi hotărârilor Consiliului de Miniştri, instrucţiuni şi ordine, precum şi alte acte prevăzute de lege; actele lor cu caracter normativ se publică în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România".

    În perioada 17-20 decembrie 1989, inexistând decretul prezidenţial care să proclame legal starea de necesitate în judeţul Timiş, Consiliul de Miniştri nu a fost convocat, şi, deci, nu a emis hotărâri şi instrucţiuni, pe baza cărora ministrul apărării să poată emite, la rândul lui, ordine de intervenţie a armatei pentru restabilirea ordinii şi liniştii publice. Totodată, ministrul apărării, la fel ca şi Ceauşescu, ştia procedurile legale care trebuiau folosite. Argumentez cu câteva exemple.

    Nelinistea Generalilor-Nicolae DURAC-Cap-II- …la atac se trage în aer, apoi la picioare (UR-VP-ND-002A)
    Last edited by N.D._C.A.D.A.; 18-04-10 at 10:16 AM.
    Aceia care au acţionat zi de zi, timp de 21 de ani, asupra conştiinţei mele, au cerut imposibilul. Să trag în oameni neînarmaţi... în aceia care, exasperaţi, îşi revendicau drepturi sociale şi poltice. Am refuzat ! Indexul lucrarilor publicate
    Contact prin cutia postala SAS: clik AICI

  4. #4

    Post În decembrie ’89, armata nu avea obligaţii legale de a restabili ordinea de drept

    La data de 5 martie 1977, are loc şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R, unde se analizează consecinţele cutremurului. Se ajunge la concluzia că este o stare de urgenţă excepţională şi, în acest sens, se stabilesc măsuri pentru a se intra în normalitate.

    Au avut loc, deci, discuţii şi analize într-un organism politic. Pentru a li se da putere de lege, Preşedintele R.S.R. elaborează, în aceeaşi zi, “Decretul prezidenţial Nr. 58 din 05. 03 1977, cu privire la instituirea stării de necesitate pe teritoriul Republicii Socialiste România”, publicat, tot în aceeaşi zi, în Buletinul Oficial Nr. 18 din 05. 03 1977. Şi, un lucru foarte important, prin comunicate, difuzate la radio din două în două ore, se înştiinţează populaţia cu privire la conţinutul măsurilor prevăzute în decret.


    Un alt exemplu. În şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 12 noiembrie 1989, s-au hotărât unele măsuri pentru serbarea pomului de iarnă şi a revelionului ’89 spre ’90. Pentru a le da putere de lege, se elaborează, în aceeaşi zi, “Decretul Consiliului de Stat privind unele măsuri pentru organizarea serbărilor pomului de iarnă şi a Revelionului 1989 spre 1990”. Iată cum, atunci, se putea proceda legal.

    Până în seara zilei de 20 decembrie 1989, când Ceauşescu decretează proclamarea stării de necesitate pe întreg teritoriul judeţului Timiş, armata nu poate dovedi că a primit vreun ordin, procedural legal, de la comandantul suprem, sau că a emis ordine şi instrucţiuni în baza unor hotărâri sau legi emise de vreun organ al puterii centrale de stat. Nici chiar după instituirea stării de necesitate nu a fost convocat vreun organ al puterii centrale de stat, îndreptăţit, prin lege, să reglementeze folosirea armatei ca forţă de ordine.
    În consecinţă, în decembrie ’89, armata nu avea obligaţii legale de a restabili ordinea de drept. Abia în decembrie 1990, deci, după un an de la sângeroasele evenimente, a intrat în vigoare Legea 41 din 18. 12 1990, Organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, unde, la Capitolul 1, se prevede: “Ministerul Apărării Naţionale este organul central al puterii executive care organizează, conduce şi coordonează activităţile în domeniul apărării, în scopul asigurării independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României, precum şi a ordinii constituţionale”.
    Ceea ce şochează, este atitudinea conducerii actuale a instituţiei militare faţă de implicarea armatei în evenimentele din decembrie 1989. Încercând cu disperare să argumenteze presupusa legalitate a intervenţiei militare, în cartea “Armata Română în Revoluţia din Decembrie 1989, Editura militară, Bucureşti 1998” este redată declaraţia Ministrului Apărării Naţionale, pe atunci, Victor Babiuc, din 21 aprilie 1998 în care, la pagina 15 punctul 2, paragraful a, se spune :

    “În decembrie 1989, Armata Română a acţionat în condiţiile stării de necesitate declarate de vechiul regim şi a instituirii alarmei de luptă din dispoziţia celei mai înalte autorităţi politico-militare”.

    Este trist să asistăm cum, în mod ostentativ, un ministru civil acoperă ilegalităţile săvârşite de armată pe timpul dictaturii. După cum am demonstrat anterior, în perioada 17-20 decembrie ’89 în Timişoara nu s-a decretat instituirea stării de necesitate.

    Urmând cronologia evenimentelor, îi amintim domnului Victor Babiuc faptul că şi în data de 21 decembrie ’89 intervenţia armatei în Bucureşti şi în celelalte localităţi din ţară a fost, de asemenea, ilegală, întrucât starea de necesitate fusese instituită, în seara zilei de 20, exclusiv pentru judeţul Timiş. Nici în data de 22 decembrie nu există, ca document legal, decretarea proclamării stării de necesitate pe întreg teritoriul ţării, aşa că, justificările puerile, aduse de conducerea armatei, în cartea mai sus menţionată, reprezintă mai degrabă dezinformări.

    Oare, Victor Babiuc a fost pus cumva în fruntea armatei de cei care doresc să acopere crimele din decembrie ’89, sau nu face altceva decât să pună în aplicare politica Partidului Democrat?

    Nu este de mirare. Cei care şi-au dovedit excesul de zel au epoleţi de generali şi, bineînţeles, au destulă influenţă în cercurile politice. În disperare, generalii “noştri”, unii dintre ei avansaţi la “apelul de seară”, au încearcat să facă paralele tendenţioase.
    Compară intervenţia armatei române, în perioada 17-22 decembrie ’89, ca fiind asemănătoare cu intervenţia armatei Statelor Unite ale Americii pentru restabilirea ordinii în Los Angeles. Analogia este trasă de păr. După cum vom vedea, în Statele Unite ale Americii, în comparaţie cu România, s-a respectat legalitatea…

    În urma unui conflict apărut între un cetăţean american de culoare şi agenţii poliţiei rutiere, se ajunge la proces, la Curtea cu Juri din localitatea Simi Superior Valley (California). Poliţiştii sunt achitaţi. Decizia justiţiei provoacă o revoltă, cu mână armată, împotriva autorităţilor şi împotriva populaţiei de culoare albă.

    Faţă de această situaţie violentă, desfăşurată, repet, cu mână armată, (ceea ce nu a fost cazul în România), Preşedintele Statelor Unite ale Americii a emis, în baza legii şi a prerogativelor sale constituţionale, “Proclamaţia 6427”, intitulată “Lege şi ordine”.

    (Ceauşescu nu a decretat proclamarea stării de necesitate). Actele de violenţă nu au încetat, ci s-au amplificat, fapt ce îl obligă pe Preşedintele Statelor Unite ale Americii să emită, tot în baza legii, “Ordinul executiv Nr. 12804, cu privire la restabilirea ordinii în metropola şi zona limitofă localităţii Los Angeles şi în alte districte din California”. Este foarte important de precizat că prin acest ordin legal, dat în scris, nu verbal, s-au ordonat misiunile Ministerului Apărării pentru folosirea forţelor armate, a gărzii naţionale, a infanteriei marine.

    Ministrul Vasile Milea nu a primit de la Ceauşescu vreun ordin asemănător, deşi se ştia procedura legală. De exemplu, pentru alte activităţi, desfăşurate de armată, s-a procedat corect.

    Iată ce publică ziarul România Liberă, din 25.10 1989, în pagina 4 :
    “Ordin de zi al Comandantului Suprem al Forţelor Armate ale Republicii Socialiste România
    Cu ocazia zilei armatei Republicii Socialiste România ordon:

    în ziua de 25 octombrie 1989, la Bucureşti, se vor trage, în semn de salut, 21 de salve de artilerie. Semnează Nicolae Ceauşescu, Comandant Suprem al Forţelor Armate ale R.S.R.”

    În Los Angeles, s-au confiscat, cu acea ocazie, 20.000 de arme de foc, de diferite tipuri. Câte arme de foc au folosit demonstranţii şi câte s-au confiscat de la aceştia în decembrie ‘89? În ambele cazuri, nici una!

    În ce priveşte instituirea alarmei de luptă, situaţia este extrem de gravă. Indicativul alarmei de luptă “Radu Cel Frumos” a fost ordonat în mod ilegal şi abuziv, întrucât s-a folosit în scopul rezolvării unei situaţii politico-sociale şi nu în scopul iniţial pentru care fusese creat. Ceauşescu şi clica lui de generali ar fi putut găsi o formă legală de intervenţie a armatei. Era îndeajuns ca, în 17 decembrie ’89, un organ central al puterii de stat să legalizeze, printr-un act normativ, folosirea forţelor armate în vederea apărării ordinii constituţionale.
    Ce a însemnat, pentru un militar, instituirea alarmei de luptă? A însemnat trecerea armatei de la starea de pace la starea de război…
    În urma evenimentelor din Orientul Apropiat şi Mijlociu (statul Israel şi statele arabe), când s-au declanşat prin surprindere acţiuni militare, şi în urma evenimentelor din 1968 din Cehoslovacia, conducerea de stat a Republicii Socialiste România şi conducerea armatei au analizat posibilitatea excepţională ca o forţă armată străină să atace prin surprindere România.

    S-a ajuns la concluzia că este posibil. Ca urmare, s-a întocmit un plan la nivel naţional, în vederea trecerii armatei de la starea de pace la starea de război, având ca indicativ, “Radu Cel Frumos”. Documentul a fost detaliat la nivelul fiecărei mari unităţi şi unităţi, iar în cadrul acestora, ierarhic, pâna la nivel companie şi pluton independent.
    Trecerea armatei de la starea de pace la starea de război se executa conform “Ordinului General 44-M din 19. 08 1987”, ordin elaborat de ministrul apărării naţionale, în baza Constituţiei Republicii Socialiste România, Titlul III, Articolul 43, punctele 23-24, atribuţiile Marii Adunări Naţionale referitoare la declararea mobilizării parţiale sau generale şi la declararea starii de război, Articolul 64, punctele 7 şi 8, referitoare la declararea, de către Consiliul de Stat, a mobilizării parţiale, generale sau a stării de război.

    În situaţia excepţională, în care o forţă străină declanşa prin surprindere acţiuni militare împotriva României, caz în care nu mai exista posibilitatea efectuării mobilizării, indica-tivul “Radu Cel Frumos”, conform O.G.44-M, prevedea ca armata, (subunităţi, unităţi şi mari unităţi), să treacă cu efectivele, tehnica de luptă şi alte materiale existente în acel moment la pace la îndeplinirea unei misiuni de luptă.
    Trebuie precizat un lucru foarte important. Misiunea armatei consta în angajarea luptei cu inamicul, în vederea limitării pătrunderii acestuia pe teritoriul naţional, nimicirii sau respingerii lui în afara graniţelor ţării.

    Contracararea surprinderii era de importanţă vitală pentru ţară. Era prioritară faţă de orice alte acţiuni, fiindcă intervenţia rapidă şi rezistenţa armatei în faţa agresorului permiteau executarea mobilizării „Sistemului Naţional de Apărare al Republicii Socialiste România”.

    Din acest motiv, pentru realizarea tehnică, “Planul alarmei de luptă Radu Cel Frumos” era întocmit pe timp de pace, era detaliat pe minute, cu încadrarea nominală pe funcţii a militarilor participanţi la misiune, (de la soldat la general), şi era obligatoriu de îndeplinit.

    În instrucţiunile de punere în aplicare a indicativului “Radu Cel Frumos” se ordona, în mod expres că “se aplică numai în două situaţii:

    -atac armat inamic prin surprindere sau pericolul iminent al acestui atac”. Totodată, în fişetul fiecărui comandant de unitate sau de mare unitate, se găsea un plic pe care era înscris “Se deschide la primirea parolei…” În preambulul ordinului înscris în plic, era prevăzut, de asemenea, în mod expres, că planul se pune în aplicare, prin indicativul “Radu Cel Frumos”, numai în cele două situaţii expuse anterior.
    Nu avea, deci, nici un fel de legătură cu eventuale acţiuni menite a restabili ordinea şi liniştea publică.
    Regulamentul Serviciului de Gardă şi în Garnizoană, (R.G.-2), la capitolul 15, pagina 138 şi urmare, reglementa, în baza legilor în vigoare, participarea trupelor la unele activităţi în garnizoană: “la stingerea incendiilor, la acţiunile de localizare şi înlăturare a urmărilor calamităţilor naturale, accidentelor nucleare sau chimice şi căderii unor obiecte cosmice”.

    Pentru executarea acestor misiuni, erau întocmite, din timp de pace, o multitudine de planuri de acţiune, în care erau prevăzute mijloacele, forţele, cooperarea şi indicativele de alarmare specifice fiecărui caz în parte.

    Pentru situaţiile excepţionale, precum starea de război, starea de necesitate, R.G-2, Partea a II-a, Serviciul în Garnizoană, la articolul 124 prevedea foarte clar: “aplicarea măsurilor specifice stării de necesitate şi de război, conform actelor normative în vigoare, menţinerea ordinii militare în garnizoană”.

    Din punct de vedere legal, în Timişoara nu existau nici starea de necesitate, nici starea de război şi, deci, nu se puteau pune în aplicare planurile prevăzute pentru asemenea situaţii excepţio-nale. De asemenea, nu exista nici dezordine provocată de militari.

    Odată transmisă alarma de luptă, trebuiau aplicate măsurile prevăzute în A.N.-5, (Ordinul General 12 din 22.05 1986), Regula-mentul activităţii de stat major al Trupelor de uscat în operaţie (luptă), care la art. 60 obligau comandanţii: „să precizeze subordonaţilor datele despre inamic”.

    Cine era inamicul armatei în decembrie ’89? Erau demonstranţii? Nu era posibil în condiţiile instituirii alarmei de luptă “Radu Cel Frumos”. Populaţia civilă, ieşită în stradă, nu putea fi confundată cu o forţă armată străină şi, ca atare, nu trebuia ca armata să intervină şi să execute foc asupra demonstranţilor.

    Rezoluţia 3452/XXX a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Titlul: Codul de conduită pentru responsabili cu aplicarea legii, la Articolul 3 prevede:

    -“aceşti responsabili nu pot invoca ordinul superior sau existenţa unor împrejurări excepţionale, cum sunt: starea de război, ameninţarea unui război, ameninţarea contra securităţii naţionale, instabilitatea politică internă sau orice altă stare excepţională pentru a justifica tortura, sau alte pedepse, tratamente inumane sau represive.

    Folosirea armelor de foc este o măsură extremă şi se foloseşte împotriva unor delicvenţi care acţionează cu arme de foc şi când mijloacele mai puţin extreme nu sunt suficiente”.

    S-a vehiculat şi zvonul că a existat pericolul iminent de a fi atacaţi de Ungaria. În această situaţie, ordinul de luptă trebuia să cuprindă datele despre trupele ungare şi aliniamentele de acoperire a graniţei cu Ungaria. Cum s-a procedat? S-au adus în Timişoara trupe de la Arad şi Ineu, deci, dinspre graniţă, în loc să se procedeze invers, ceea ce dovedeşte inexistenţa pericolului de atac armat extern şi, ca atare, nu se justifica instituirea alarmei de luptă.
    De asemenea, ordinul dat în 17 decem-brie de către ministrul Milea (Anexa 2) nu face nici un fel de referire la vreo forţă armată străină ci precizează foarte clar că acţiunile sunt îndreptate doar împotriva demonstranţilor.

    “Ordinul Ministrului Apărării Naţionale. Transmis de generalul Eftimescu, retransmis de locotenent-colonelul Ilie Marin:
    - muniţia se ţine pe companii, centralizat, nu pe soldaţi;
    - ofiţerii poartă pistoale cu unitatea de foc; când sunt chemaţi de eşaloanele superioare sau de către organele de partid şi de stat, se deplasează înarmaţi;

    - se cheamă cadrele din concediu;
    - funcţiile unicat se cheamă în cazarmă, chiar dacă sunt în economia naţională;
    - la companiile cu 3 plutoane să se asigure 4 ofiţeri;
    - comandanţii de unitate se cheamă în cazarmă chiar dacă sunt în economia naţională;
    - subunităţile de intervenţie să aibă mijloace de legătură;
    - pe fiecare tanc să fie asiguraţi 3-4 pisto-lari, ca desant pe tanc, înarmaţi şi în măsură să răspundă la provocări;
    - mecanicii conductori să fie mai activi;
    - T.A.B.-urile să aibă strictul necesar, pentru a fi mai mobile;
    - militarii care sunt numiţi în acţiune să aibă hrană rece pentru 1-2 zile;
    - demonstranţii să fie serios avertizaţi şi, apoi, să se tragă la picioare;
    - sunt unii dintre demonstranţi care împing bătrâni şi copii în faţă; mijloacele noastre să-i ferească pe aceştia;
    - subunităţile de arme să fie pregătite ca infanterişti;
    - patrulele în oraş să fie formate dintr-un cadru + 4 militari în termen, înarmaţi.

    Primeşte Ajutor Ofiţer de Serviciu Principal, maior Vlăduţu Gheorghe. Pentru conformitate, p. Comandantul U.M. 01024, semnează locotenent-colonelul Balasz Ştefan”.

    În concluzie, ministrul apărării precizează foarte clar că acţiunile sunt îndreptate împotriva demonstranţilor şi, ca atare, nu se justifică instituirea alarmei de luptă „Radu Cel Frumos”… Dar să revenim la derularea cronologică a evenimentelor.
    În 17 decembrie, în jurul orei opt, seara, cei rămaşi în unitate am fost adunaţi în sala de şedinţe şi am fost repartizaţi, aleatoriu, la două subunităţi de intervenţie, sub comanda locotenent-colonelului Nicolae Todea, şeful artileriei regimentului.

    Trebuia să îndeplinim misiuni de pază şi apărare a cazărmii şi, totodată, la nevoie, să întărim sau să înlocuim detaşamen-tele care acţionau în oraş.

    Nu am primit vreo misiune specifică alarmei de luptă, ca de exemplu: pregătirea pe hartă a unor aliniamente de apărare spre graniţă în vederea opririi înaintării sau respingerea atacului forţelor armate invadatoare.

    După adunare am revenit în birou, unde l-am întâlnit pe căpitanul Ion Tătaru, de câteva zile sosit de la munci industriale pe funcţia de şef protecţie antichimică a regimentului. Ne cunoşteam de 14 ani, fără a fi prieteni. Din acea seară am devenit prieteni. Ne-au apropiat ideile comune privitoare la ilegalitatea acţiunii armatei împotriva populaţiei civile.

    Căpitanul Ion Tătaru este timişorean. Nu se împăca cu ideea că armata, al cărei exponent era şi el, a fost scoasă împotriva timişorenilor “săi”. Nu se împăca nici cu gândul că nu poate să facă nimic. Ar fi vrut să aibă putere. Să-i poată aresta pe cei vinovaţi.

    De aceea, în acea seară, revoltat pe neputinţa sa, a luat hotărârea de a-l împuşca pe generalul Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului, cu prilejul vizitei pe care acesta intenţiona să o facă în unitatea nostră, în cursul zilei de 18 decembrie 1989. Prin acest act disperat, căpitanul Tătaru ar fi vrut să atragă atenţia comandanţilor armatei că familia Ceauşescu poate fi înlăturată dacă se doreşte. Nu neapărat prin crimă, cum a decis el…
    Generalul Ilie Ceauşescu, deşi sosise în Timişoara, nu a venit în cazarma noastră şi, astfel, a scăpat de mânia celui revoltat. A scăpat şi după evenimente. Conducerea provizorie a ţării şi, îndeosebi, cea în mod democratic aleasă la 20 mai 1990, au ocolit acest personaj, pentru a nu implica imensa pleiadă de generali compromişi şi vinovaţi de însângerarea oraşelor ţării.

    De fapt, generalii rămaşi la conducerea armatei erau datori lui Ilie Ceauşescu, fiindcă doar graţie acestuia aveau pe umeri epoleţii auriţi.
    Nelinistea Generalilor-Nicolae DURAC-Cap-II-În decembrie ’89, armata nu avea obligaţii legale de a restabili ordinea de drept (UR-VP-ND-002B)
    Last edited by N.D._C.A.D.A.; 19-04-10 at 05:40 PM.
    Aceia care au acţionat zi de zi, timp de 21 de ani, asupra conştiinţei mele, au cerut imposibilul. Să trag în oameni neînarmaţi... în aceia care, exasperaţi, îşi revendicau drepturi sociale şi poltice. Am refuzat ! Indexul lucrarilor publicate
    Contact prin cutia postala SAS: clik AICI

  5. #5

    Post Făcătura mişelească a început deja să dea primele roade-Nelinistea Generalilor

    Noaptea de 17 spre 18 decembrie a fost agitată şi pentru cei rămaşi în unitate. Ora 11 seara. Se aud focuri de armă. Se dă alarma. Ne adunăm pe platou, la locul stabilit şi, sub comanda locotenent-colonelului Nicolae Todea, pornim, în pas alergător, spre locul unde s-a semnalat „atacarea” unităţii.

    Ne desfăşurăm în lanţ de trăgători, când, deodată, se declanşează un vacarm îngrozitor. Patrulele şi santinelele din zona respectivă trag fără întrerupere. Ne aruncăm la pământ şi, prudenţi, ne târâm către gardul unităţii. La ordin, focurile de armă încetează. Se folosesc cartuşe de semnalizare.

    În câmp nu se văd decât umbrele mişcătoare ale copacilor provocate de coborârea luminii cartuşelor de semnalizare. Fără vreo altă comandă, se deschide foc concentrat asupra acestora. Se ordonă încetarea. Militarii se conformează. Se aşterne liniştea. Dinspre partea cealaltă a gardului unităţii nu ripostează nimeni. De fapt nu are cine.

    Ne luptăm cu demenţa unor scenarii şi nu cu un inamic real. Chipurile, “persoane ostile ţării, străine, împreună cu elemente declasate, atacă unitatea pentru a sustrage armament, muniţie şi tehnică de luptă”. Împotriva acestor himere, inventate doar de nişte minţi bolnave, îmbâcsite de propagandă comunistă, s-au tras mii de cartuşe în fiecare noapte. Degeaba! Nu ne ataca nimeni. Alarmele erau false.

    După o jumătate de oră, care ni se pare a fi veşnică, ne ridicăm şi ne dezmorţim. În şoaptă, îndrăznim să ne chemăm, să ne căutăm. Orice mişcare bruscă ar fi dus la o baie de sânge. Ne-am fi împuşcat între noi. Se primeşte ordinul de întoarcere. Devenim nervoşi. În oraş, sute de trasoare brăzdează cerul. Ne cuprinde spaima. Ne gândim la familiile noastre.

    Fiecare întreabă dacă se poate localiza locul unde se trage. Este imposibil, însă există speranţa că în jurul locuinţei lui nu se întâmplă nimic, iar cei dragi sunt la adăpost, dacă nu cumva un glonţ rătăcit… dar aşa ceva nu trebuie nici măcar gândit. Mulţi par să nu sesizeze că, pe străzile Timişoarei, sunt ucişi cu cruzime oameni care demonstrează.

    Până dimineaţa, alarmele s-au ţinut lanţ. Nu am reuşit să ucidem, să rănim sau să prindem vreo persoană ostilă. De fapt, nici nu aveam pe cine. Acest fapt mi-a întărit şi mai mult convingerea că este vorba de un joc psihologic, în care noi eram actorii principali.

    Trebuia să fim convinşi de legalitatea acţiunilor colegilor noştri în oraş şi trebuia să dăm credibilitate balivernelor lansate de politruci.

    Făcătura mişelească a început deja să dea primele roade. Pentru o singură noapte era destul. Mulţi dintre noi au cedat nervos. A început să câştige teren ideea că totul se va termina cât mai repede şi în folosul nostru, numai executând întocmai ordinele primite, iar cei care le dau sunt singurii izbăvitori ai frământărilor noastre.
    Dar cum să execuţi asemenea ordine prin care eşti obligat să ucizi oameni nevinovaţi? Ce a gândit generalul Stefan Guşe când a ordonat : “(…) la atac se trage în aer, apoi la picioare; să fie înăbuşite toate focarele de rezistenţă; echipajele de pe tancuri să tragă cu pistoalele.” (Jurnalul acţiunilor de luptă).
    Însă, nu era destul. Ni se pregătea o lovitură menită să terzească ura militarilor faţă de cei care cereau înlăturarea dictaturii comuniste. Încet, şoptit discret, sub formă de zvon, apoi, prin declaraţii oficiale, s-a vorbit despre numeroase “bande de huligani” care caută locuinţele cadrelor militare pentru a lua ostateci şi, astfel acoperiţi, să poată dezarma soldaţii afalaţi în dispozitiv, în oaş.
    Era prea din cale-afară. Au urmat precipitate convorbiri telefonice cu sfaturi date familiilor. Plutonierul Gheorghe Săilă a intrat în panică. A cerut aprobarea să meargă cu armament la domiciliu pentru a-şi apăra familia sau să fie trimis în oraş pentru a termina odată cu huliganii.

    Locotenent-colonelul Aurel Neron, un pigmeu ca moralitate, membru în consiliul politic al diviziei, venit în unitatea noastră cu misiunea de a ne ridica moralul politic, ne-a vorbit despre preocuparea ofiţerilor politici, în sensul de a ne rezolva problemele noastre familiale.

    Am aflat, astfel, că securitatea are adresele cadrelor militare din garnizoană şi, în scopul apărării familiilor celor care acţionează împotriva “huliganilor”, la propunerea politrucilor s-a repartizat câte un securist înarmat la fiecare bloc de locuinţe.

    Această presupusă măsură avea să joace un renghi, îndeosebi după 22 decembrie, când armata a pornit aşa-zisa luptă cu teroriştii, iar activiştii de partid nu găseau explicaţii convingătoare pentru a-i linişti pe cei care au crezut că securiştii s-au aflat ori se mai află la locuinţele lor.
    Am încercat, împreună cu căpitanul Ion Tătaru şi cu căpitanul Eugen Gheorghioiu, să-i lămurim pe colegi că luarea de ostateci nu poate fi adevărată, întrucât este de înţeles că mulţimea are tot interesul să atragă armata de partea ei.
    Cei care îi incită pe militari, le-am spus, nu sunt din rândurile demonstranţilor, ci sunt nişte indivizi suspecţi, nişte provocatori care, prin acţiunile lor vandalice, vor să declanşeze violenţa armatei faţă de cetăţeni. Nu am reuşit să-i convingem. Minciuna prinsese teribil.
    Iată alte câteva exemple de aberaţii vehiculate de ofiţerii politici: indivizi prinşi în momentul când erau gata să arunce în aer combinatul chimic “Solventul“, fapt ce ar fi însemnat distrugerea întregului oraş, huligani care scoteau cu forţa oamenii în stradă, copii aruncaţi în baionetele soldaţilor… şi multe alte bazaconii.

    Un căpitan, Ion Hîrţa, membru în comitetul de partid al regimentului, student la fără frecvenţă, în anul V la Academia politică “Ştefan Gheorghiu“, avansat, după revoluţie, la excepţional, la gradul de maior, cu cinci ani înainte de termen, se da de „ceasul morţii” să ne explice, în acele tragice zile, cum era el cică oprit pe stradă de “mulţimi îndurerate care, pur şi simplu, îl rugau, cu lacrimi în ochi, să fie mai ferm cu acei huligani şi să restabilească mai repede ordinea în oraş.”
    Făcătura mişelească a început deja să dea primele roade-Nelinistea Generalilor-Nicolae DURAC-Cap-II-(UR-VP-ND-002C)
    Last edited by N.D._C.A.D.A.; 19-04-10 at 05:56 PM.
    Aceia care au acţionat zi de zi, timp de 21 de ani, asupra conştiinţei mele, au cerut imposibilul. Să trag în oameni neînarmaţi... în aceia care, exasperaţi, îşi revendicau drepturi sociale şi poltice. Am refuzat ! Indexul lucrarilor publicate
    Contact prin cutia postala SAS: clik AICI

  6. #6

    Post Neliniştea Generalilor-Nicolae DURAC-Cap-III-Cu toţii, răniţi şi morţi

    18 decembrie 1989. După noaptea plină de agitaţie şi de gânduri sumbre, dimineaţa acestei zile ne-a rezervat câteva surprize. S-a ordonat adunarea întregului efectiv de cadre militare. Pe platoul unităţii, în careu, zgribuliţi, istoviţi mai mult psihic decât fizic, asistam la un spectacol grotesc. Eram mai mulţi.

    S-au întors şi cei care au operat în oraş. Ni se citeşte ordinul ministrului apărării, Vasile Milea, prin care se aduc mulţumiri întregului personal al unităţii pentru modul exemplar în care s-a acţionat în oraş. Ce satsfacţie se putea citi pe faţa unor inşi care se ştiau a fi printre cei felicitaţi.

    După acest comunicat, despre o inventată bravură ostăşească, rivalizând, în termeni, cu cele date pe timpul războiului de independenţă, au intrat în scenă saltimbancii, aceia care nu scăpau niciodată ocazia de a cânta în strană “generoasei“ puteri comuniste.

    Luând poziţie care se voia a fi fermă, dar fără să poată ascunde slugărnicia, au trecut la denigrarea mişcărilor populare din Timişoara: “Noi, cadrele militare, suntem profund indignate de acţiunile huliganilor şi ale elementelor declasate faţă de bunurile poporului şi faţă de orânduirea noastră socialistă“.
    Aceste fraze de început erau rostite de fiecare vorbitor în parte şi completate, apoi, cu multiple “dovezi” despre bunăstarea materială a poporului, şi, în final, toţi încheiau cu osanale la adresa “preaiubitului nostru comandant suprem, eroul între eroii neamului.”

    Locotenent-colonelul Nicolae Todea, fost secretar de partid la o unitate vecină, mutat, cu câţiva ani în urmă în regimentul nostru, pe funcţia de şef al artileriei, funcţie care să-i permită avansarea în grad, deşi mai avea doar două luni până la pensionare, nu s-a putut abţine să nu înfiereze şi el, cu mânie proletară, pe acei tineri “fără ocupaţie, vânduţi străinătăţii, care conturbă munca paşnică a cetăţenilor din oraş.”

    Bătrânul potlogar a minţit cum că noi, cei rămaşi în unitate, am respins toată noaptea atacurile repetate ale unor grupuri de indivizi care au vrut să dea foc depozitului de carburanţi şi care au încercat, de asemenea, să sustragă armament şi muniţie de război.

    (Această minciună se vehiculează, în mod oficial, şi azi). În final, bătrânul comunist a cerut celor prezenţi “să execute întocmai ordinele primite, fără şovăire şi să acţioneze cu mai multă hotărâre pentru restabilirea ordinii şi liniştii publice în Timişoara.”
    După adunare, am plecat imediat la birou. Mă simţeam murdar. Nu am bănuit că trăiesc şi muncesc de atâţia ani într-o claoacă. Nu realizasem, până atunci, că aceleaşi instituţii de învăţământ militar au putut să creeze şi ofiţeri ticăloşi.

    Noi, militarii, suntem produsul fostei societăţi comuniste. Ne-am însuşit doctrina P.C.R., altfel nu am fi putut să absolvim nici o instituţie de învăţământ militar.
    Şi totuşi… până în ziua de 17 decembrie 1989, nici unul dintre profesori şi educatori nu ne-a învăţat să ucidem civili, să ucidem oameni neînarmaţi. Mai mult, legile războiului ne obligau să protejăm populaţia civilă, nu să o măcelărim.
    De asemenea, în cadrul aplicaţiilor militare, situaţiile de luptă create ne dau imaginea unui inamic foarte bine instruit şi foarte bine înarmat şi nu imaginea unor oameni care demonstrează. Până şi ţintele, asupra cărora ne antrenam la trageri, reprezintau posibili soldaţi inamici şi nu populaţie civilă…

    Am fost şi eu membru al Partidului Comunist Român, deşi momentul primirii mele în partid a însemnat o mare dezamăgire, (aceasta în comparaţie cu imaginea aureolată care mi se inoculase pe timpul şcolarizării), dar asta nu a însemnat că trebuie să ucid civili în numele P.C.R…
    Anul 1976. Tânăr locotenent, absolvent al liceului militar şi al şcolii militare de ofiţeri activi, după şapte ani de internat, şi convins de menirea mea de ofiţer, am fost repartizat în Timişoara, la Batalionul 51 Geniu. Secretarul de partid al unităţii, maiorul Mihai Mucioniu, mi-a cerut documentele de partid. Am raportat că nu sunt membru de partid, iar carnetul U.T.C. l-am pierdut… Grav, foarte grav!

    Modul în care am fost tratat m-a speriat. Am crezut că voi fi trecut în rezervă. Ştiam că dosarul meu nu era conform standardelor comuniste. Nu aveam origine muncitorească.

    M-am speriat degeaba! Maiorul Mucioniu a dorit numai să îmi reamintească faptul că nu am “provenienţă sănătoasă” şi, de asemenea, că partidul comunist este puterea absolută :

    - Băiete, rezultatele la învăţătură şi cele obţinute în muncă sunt egale cu zero, dacă nu eşti membru de partid. Nu vei putea niciodată să promovezi în vreo funcţie de comandant de unitate, iar la Academia Militară nici să nu te gândeşti. Fără carnetul de partid nu vei putea fi selecţionat nici măcar pentru a participa la examen.
    Am pornit, aşadar, în viaţa de ofiţer, cu o bilă neagră. După un an, am fost reprimit în U.T.C. Până în anul 1979, datorită detaşării mele, în fiecare ciclu de instrucţie la şcoala de gradaţi, deci, de la o subunitate la alta, n-am avut un an încheiat în aceeaşi organizaţie, neputând, conform instrucţiunilor, să devin membru de partid.

    Din discuţii, am aflat despre posibilitatea de a se trece peste impedimentele descrise anterior, dar secretarul de partid considera că nu am încă maturitatea politică şi… trebuie să mai aştept.

    Eram dezorientat. Existau în unitate câţiva ofiţeri şi subofiţeri beţivi, inculţi, chiulăi, dar aveau calitatea de membru de partid. Nu înţelegeam ce fel de maturitate politică îmi trebuie mie. Nu aveam voie să urmez nici măcar cursurile de specialitate, datorită lipsei carnetului roşu, darmite să fiu promovat. Despre şanse la academia militară nici gând.
    În sfârşit, un coleg, Renga Sorin, pe vremea aceea locotenent, îmi şopteşte un pont. Să merg şi eu la maiorul Mihai Mucioniu, să cumpăr de la acesta papagali şi totul se rezolvă. Nu îmi venea să cred. Am tatonat terenul în jurul “papagalului şef” şi, găsind o portiţă, am reuşit să pătrund în biroul lui.

    Timid, l-am rugat să-mi vândă un papagal. Mă aşteptam să fiu dat afară din încăpere. Încă mai credeam că este o glumă, însă, colegul avusese dreptate. Am fost invitat de către secretarul de partid acasă la el, nu înainte de a-mi preciza că trebuie să-mi cumpăr o colivie. Aşa am convenit. Iată-mă cu colivia în apartamentul politrucului, unde, spre surprinderea mea, în balcon se găseau zeci de papagali. Am plătit 150 de lei şi mi-a dat o pereche. Gata! am gândit eu. Curând voi fi membru de partid. Nu ştiam ce-mi rezervă viitorul apropiat…

    În toamna aceluiaşi an “papagalicesc”, 1979, sunt numit comandantul unui detaşament de lucru în campania agricolă, în comuna Tomnatec, judeţul Timiş. Din partea comenzii unităţii este trimis nimeni altul decât locţiitorul politic, adică, maiorul Mihai Mucioniu.

    Nimic mai frumos. Politrucul a aplicat urgent deviza-i caracteristică “Haidem să munciţi !” Eu cu soldaţii la strâns recolta, el la chiolhane. Nu m-a interesat, deh, îmi era şef şi, în plus, mi-a promis că după campania agricolă se va rezolva chestiunea cu partidul şi că voi fi propus să urmez cursul de comandanţi de companie, curs minim obligatoriu pentru a participa la examenul de admitere la Academia Militară.

    Nu a durat mai mult de două săptămâni înţelegera noastră. L-am surprins falsificând nişte pontaje zilnice, în vederea obţinerii unor foloase personale. Nu am fost de acord, ne-am certat şi, atunci, mi-am dat seama că nu voi putea să mă maturizez politic niciodată, că n-am să fiu un foarte bun membru al partidului comunist.

    Îmi lipsea calitatea de bază, aceea de a fi şarlatan. În fine, comandantul unităţii, locotenent-colonelul Ioan Filip, un om de mare caracter, sosit la faţa locului, a aplanat conflictul, iar la jumătatea anului 1980 maiorul Mucioniu a fost trecut în pensie, iar eu am devenit membru de partid.
    „Adunarea „patriotică”, de înfierare a “huliganilor”, s-a încheiat. Sunt contrariat de atitudinea politrucilor şi, mai ales, de minciuna vehiculată precum că unitatea ar fi fost atacată. Am revenit în birou. Aici l-am întâlnit pe căpitanul Constantin Măescu. Relatările lui m-au îngrozit, mi-au dat certitudinea că trăiesc între militari lipsiţi de scrupule, între colegi pe care nu i-aş fi bănuit vreodată că pot fi criminali.

    Măescu îmi este prieten bun. Lucram în acelaşi birou. Îl aşteptasem cu nerăbdare, fiindcă ştiam că în noaptea de 17 spre 18 a fost şi el în oraş, ca transmisionist pe transportorul blindat al comandantului. L-am găsit foarte abătut. Mi-a spus sec :
    - Am fost la podul Decebal.

    Nu ştia cum să înceapă. Era complet răvăşit. A trăit o dramă care sigur îl va urma toată viaţa. A început să povestească…

    În după amiaza zile de 17 decembrie, s-a primit ordin ca un detaşament din unitate să ocupe dispozitiv de luptă la podul “Decebal”, cu misiunea de a opri, cu orice preţ, înaintarea demonstranţilor spre Comitetul Judeţean de partid. Comandant de detaşament este numit căpitanul Eugen Gheorghioiu, însă, acesta a mai produs un şoc conducerii comuniste a unităţii. A refuzat!

    A cerut, în schimb, “să fie pus în aplicare planul alarmei de luptă şi, ca atare, să fie aduşi în cazarmă toţi miltarii, întrucât menirea lor este să apere populaţia, nu să o măcelărească.”

    “Rebelul” ofiţer este înlocuit cu căpitanul Gheorghe Badea. Pentru a nu avea şi alte surprize, în ce priveşte îndeplinirea misiunii primite, comandantul unităţii, maiorul Mihai Bulai, însoţeşte trupele la podul “Decebal”. Pentru asigurarea legăturilor radio cu unitatea şi cu eşaloanele superioare, este luat şeful transmisiunilor, căpitanul Constantin Măescu.
    Ajunşi la podul “Decebal“, relatează Măescu, militarii au realizat un baraj. În rândurile din faţă au fost puşi soldaţii noştri şi, intercalat, transportoare blindate aduse, de asemenea, de la regimentul nostru, (UM 01185), şi tancuri trimise, ca întărire, de la regimentul de tancuri, (UM 01115). Înapoia lor, la 10-15 metri, erau cei de la miliţie. În zonă erau dispuşi, lateral, tot în primele rânduri, militari de la Brigada de securitate din Timişoara. Dispozitivul format, prin efectivele de militari şi puterea de foc, era capabil să ţină piept unui regiment mecanizat inamic.

    S-a făcut întuneric. Măescu nu ştie ora. O coloană de demonstranţi se îndreaptă spre dispozitivul de luptă scandând lozinci anticeauşiste şi anticomuniste. Nu sunt violenţi... O masă imensă de oameni în mişcare…

    Căpitanul Măescu îi urmăreşte, curios, cu privirea, de pe transportorul blindat. Deodată se aud nişte comenzi. Vocile demonstranţilor le fac neinteligibile. A început răpăitul armelor… Cartuşe de război… Oamenii se împrăştie îngroziţi… Se aud ţipete sfâşietoare… Se lasă liniştea… Pe caldarâm, câteva umbre nu se ridică. O adolescentă rămâne şi ea tăcută, jos, lângă pod. Este întoarsă cu brutalitate de către un soldat. Glonţul a lovit-o în inimă…

    Se fac glume sinistre… „Ăştia acum sunt liberi”… Încep gemetele răniţilor… Cu toţii, morţi şi răniţi, sunt încărcaţi într-o maşină care ia drumul spitalului…
    Căpitanul Măescu a tăcut. Şi-a prins capul în mâini şi priveşte în gol. Este mai liniştit. A reuşit să-şi descarce din povara sufletească. Nu îndrăznesc să spun nimic. De fapt, rămăsesem fără grai. Chiar dacă aş fi vrut, nu ştiam ce să-i spun. Îl priveam şi atât. S-a scuturat, parcă înfrigurat, s-a ridicat şi, înainte de a pleca, mi-a zis :

    - Cred că ordinul de tragere a fost dat de maiorul Bulai sau de căpitanul Badea… unul dintre ei…
    A avut dreptate. Ordinul a fost dat de căpitanul Badea Gheorghe, comandant de bata-lion la regimentul nostru. Acest ofiţer nu ar fi putut să acţioneze de capul lui. Acolo se afla comandantul regimentului, maiorul Mihai Bulai şi, fără acordul acestuia, nu ar fi putut ordona deschiderea focului.

    “ COMISIA GUVERNAMENTALĂ-JUDEŢUL TIMIŞ-REFERAT-(luna mai 1990)

    Din datele culese până în prezent de Comisia Guvernamentală, instituită la nivelul judeţului Timiş, a reieşit că în zona podului Decebal, din Timişoara, în seara zilei de 17. 12 1989, s-a deschis foc împotriva demonstranţilor şi au rezultat mai mulţi morţi şi răniţi. În urma verificărilor făcute, s-au stabilit următoarele :

    Din cadrul M.U., (Divizia 18 Mecanizată Timişoara, n.a.), în după amiaza zilei de 17.12 1989, în zona podului Decebal s-au dispus, în cordoane, militari de la U.M. 01185, de la U.M. 01008, ambele din Timişoara. În zonă erau dispuşi, de asemenea, şi militari de la Brigada de securitate Timişoara.

    Aceste forţe au avut misiunea de a împiedica accesul demonstranţilor spre Comitetul judeţean al P.C.R. Timiş. În jurul orelor 19.30-20.00, cordonul de militari, dispus în partea dreaptă a podului, a deschis focul de armă împotriva unei coloane de demonstranţi care se deplasa pe strada Splaiul Galaţi, dinspre Complexul studenţesc spre podul Decebal.
    Din audierile militarilor aflaţi în zonă, rezultă că dispozitivul care a deschis focul de armă era format din militari de la U.M. 01185 Timişoara, sub comanda căpitanului Badea Gheorghe şi din militarii de la Brigada de securitate, sub comanda locotentului major Zepa Anbrozie.

    Acest aspect rezultă din declaraţiile locotenent-colonelului Andrei Ilie, ale maiorului Dragomir Marin, ambii din cadrul U.M. 01008 Timişoara, ale maiorului Ghibea Dorel, din U.M. 01115 Timişoara şi ale căpitanului Lăzăroiu Ioan de la U.M. 01024 Timişoara, filele 30-33 şi 3-12.

    Din declaraţiile locotenentului major Zepa Anbrozie şi ale soldaţilor Brâncoveanu Gheorghe şi Ţibocu Iulian, toţi din cadrul Brigăzii de securitate, reiese că ordinul de a se deschide foc spre demonstranţi a fost dat de căpitanul Badea Gheorghe.

    Fiind audiat căpitanul Badea Gheorghe şi alte cadre de la U.M. 01185 Timişoara, rezultă că au deschis numai foc de avertisment, în plan vertical, însă, la faţa locului, s-au înregistrat morţi şi răniţi. Totodată, acesta susţine că s-a deschis focul din altă direcţie, aspect care este infirmat de declaraţiile date de maiorul Dima Viorel, din aceeaşi unitate, fila 28, de căpitanul Lăzăroiu Ioan, de la divizie, de căpitanul Ghibea Dorel, de la U.M. 01115, filele 3-12, precum şi de declaraţia numitului Bindeleu Gelu, persoană prezentă în rândul demonstranţilor, fila 1-2.

    Faţă de cele mai sus, Comisia Guvernamentală propune cercetarea penală, de către Procuratura Militară Timişoara, a căpitanului Badea Gheorghe.

    Semnează şi ştampilează membrii comisiei “
    Neliniştea Generalilor-Nicolae DURAC-Ediţia a -II- a
    Neliniştea Generalilor-Nicolae DURAC-Cap-III- “Cu toţii, răniţi şi morţi, sunt încărcaţi într-o maşină“{UR-VP-ND-003A}
    Last edited by N.D._C.A.D.A.; 20-04-10 at 10:58 AM.
    Aceia care au acţionat zi de zi, timp de 21 de ani, asupra conştiinţei mele, au cerut imposibilul. Să trag în oameni neînarmaţi... în aceia care, exasperaţi, îşi revendicau drepturi sociale şi poltice. Am refuzat ! Indexul lucrarilor publicate
    Contact prin cutia postala SAS: clik AICI

  7. #7

    Post Inamicul nostru din Timişoara, este cunoscut: demonstranţii!-Neliniştea Generalilor

    “ COMISIA GUVERNAMENTALĂ-JUDEŢUL TIMIŞ-Către Procuratura militară Timişoara

    Alăturat, vă trimitem, spre competentă soluţionare, referatul întocmit de Comisia Guvernamentală, instituită la nivelul judeţului Timiş, prin care s-a propus cercetarea penală a căpitanului Badea Gheorghe. Dosarul conţine 53 de file. Semnează şi ştampilează membrii comisiei. Semnează de primire şi ştampilează Procuratura militară“

    Relatarea căpitanului Măescu, privitor la crimele săvârşite la podul “Decebal”, mi-a întărit şi mai mult o anumită hotărâre.

    Căpitanul Ştefan Ştefan, şeful de stat major, revenit şi el în cazarmă, a prezentat, într-o manieră de război, modul acţiunilor viitoare în oraş, mai precis pentru seara zilei de 18 decembrie 1989. Întreg corpul de cadre al regimentului era adunat pentru primirea misiunilor de luptă. Dacă, la început, nu se ştia amploarea demonstaţiilor din oraş, acum totul era cunoscut. Căpitanul Ştefan ne-a prezentat, succint, situaţia, ca pe timpul aplicaţiilor de luptă, cu o precizie de ofiţer de stat major bine instruit :

    - Situaţia internaţională, ne informează căpitanul, este complexă şi defavorabilă ţării. Imperiile capitaliste vor să destrame comunismul, iar Ungaria este pregătită să ne atace şi să cucerească Transilvania. Deja, la graniţa ţării, sunt trupe ungare gata să intre pe teritoriul nostru.

    În ce priveşte situaţia internă, s-a decretat, în secret, starea de necesitate şi s-a primit alarma de luptă Radu Cel Frumos, ca urmare a manifestaţiilor anticomuniste, declanşate de pastorul Tökeş, în vederea creerii unei diversiuni menite să ajute trupele ungare să ocupe Transilvania.

    Inamicul nostru din Timişoara, este cunoscut: demonstranţii! Scopul acestora este de a destrăma societatea noastră socialistă. Modul de acţiune a inamicului, respectiv, a demonstranţilor, este şi el ştiut:

    -deplasarea coloanelor pentru miting în Piaţa Operei. Armament şi tehnică de luptă folosite de inamic :
    -probabil bâte, pietre şi alte obiecte contondente.

    Modul de acţiune a trupelor proprii : atac asupra Pieţei Operei pentru împrăştierea celor prezenţi şi pentru descurajarea altor acţiuni viitoare, cât şi blocarea accesului spre Piaţa Operei.

    Efective militare participante la misiune : detaşamente organizate pe companii, plutoane şi grupe însoţite de tancuri şi transportoare blindate.

    Putere de foc: mitralierele de pe tancuri şi transportoare, pistoale mitralieră pentru soldaţi şi subofiţeri, pistoale TT pentru ofiţeri.
    Dacă este nevoie, ofiţerii care doresc pot lua pistoale mitralieră.

    Muniţia folosită va fi cea de război. Modul de aprovizionare cu muniţie : nu se va executa pe companii, ci se va face centralizat, prin grija regimentului. Consumul de muniţie : în funcţie de situaţie, însă se recomandă multă economie în folosirea acesteia, întrucât este făcută cu sudoarea poporului nostru muncitor. De fapt, am convingerea că sunteţi bine instruiţi şi veţi folosi eficient muniţia alocată.

    Mare atenţie! Se vor folosi substanţe chimice de luptă împotriva demonstranţilor. Verificaţi-vă măştile contra gazelor!

    Măsuri pentru mascarea misiunilor de luptă : se acţionează exclusiv noaptea, iar cadrele militare să nu poarte grade. Se recomandă pufoaicele şi căştile din oţel, pentru a nu fi recunoscute cumva de vecini ori de alte persoane. Prieteni, să fie foarte clar, nu avem! Nu poate fi numit prieten un ins care se găseşte în rândul demonstranţilor. Toţi cei ieşiţi în stradă trebuie trataţi ca duşmani şi exterminaţi pentru totdeauna.
    Cooperarea cu celelalte forţe: acolo unde se acţionează împreună cu miliţia şi cu trupele de securitate, întregul dispozitiv va fi subordonat nemijlocit comandantului militar. Securitatea informativă nu este subordonată, dar are misiunea de a informa permanent trupele aflate în dispozitive. Pentru recunoaştere se va folosi parola “Bucur-Bucureşti”.

    Este bine să nu aveţi întrebări deplasate şi să executăm întocmai ordinele primite, indiferent care ar fi acestea, fiindcă neexecutarea lor întocmai va duce la distrugerea muncii de o viaţă a clasei noastre muncitoare.

    Organizarea detaşamentelor pentru luptă : detaşamentul format din militarii Batalionului 2 infanterie va fi comandat de căpitanul Durac şi va acţiona…

    - Tovarăşe căpitan, intervin eu, refuz să execut asemenea ordin. Consider că trebuie să fiu trimis la graniţă, fiindcă, după cum aţi precizat, suntem pe punctul de a fi atacaţi de Ungaria. Este bine să-i lăsăm pe cei îndreptăţiţi să restabilească ordinea şi liniştea publică în localitate…

    - Tovarăşi, mă întrerupe căpitanul Ştefan adresându-se celorlalţi, iată un exemplu de insubordonare. Cu asemenea ofiţeri nu putem învinge! Iată în cine a avut încredere partidul. Este o ruşine pentru regimentul nostru. Voi raporta eşaloanelor superioare şi, sigur, va fi deferit Curţii marţiale, fiindcă suntem în stare de război. Pleacă de aici, domnule! Nu mai poţi fi numit tovarăş. Să fie dus în birou şi păzit în permanaţă de un militar. Să predea pistolul la ofiţerul de serviciu.
    Am plecat spre birou, însoţit de un soldat. Nu mă gândeam la ce a spus Ştefan şi nici nu aveam de gând să predau pistolul. Mă gândeam cu îngrijorare la familia mea. Am o fetiţă şi un băiat. Ulterior, grijile mele s-au dovedit, a fi îndreptăţite. Am aflat, după evenimente, că nişte copii, puteau fi ai mei, au fost răpuşi de gloanţele unor ticăloşi. Chiar pe strada Negoiu, unde locuiam, o fetiţă în vârstă doar de doi ani, Lungu Cristina, a murit în braţele disperate ale tatălui ei, împuşcată în cap.


    Nu am fost deferit Curţii marţiale, iar refuzului meu nu i s-a dat prea multă importanţă, deşi, până în 22 decembrie, am fost păzit în permanenţă de un soldat înarmat. Acesta, fără nici o vină, era obligat să mă însoţească peste tot. La masă, la Wc… Nu s-a întocmit vreun document pentru pedeapsa primită şi nici nu am fost dus la arestul garnizoanei, fiindcă acesta era plin cu arestaţi proveniţi din rândul populaţiei civile, iar arestul unităţii nu intra în calcul.

    Era prea periculos. S-au gândit că pot influenţa soldaţii aflaţi în gardă. Devenisem o altă pacoste pe capul comuniştilor. Aveau destule probleme cu atitudinea rebelă a căpitanului Eugen Gheorghioiu. De teama de a nu fi molipsiţi şi alţii, şefii ierarhici au decis să nu se mai mediatizeze cele două cazuri de insubordonare şi, totodată, s-a hotărât ca toţi şefii de arme, deci, inclusiv eu, să rămână în cazarmă.
    Comandantul unităţii a intervenit şi el. A cerut tuturor “să se supună ordinelor şi să se termine odată cu conflictele personale”, lăsând a se înţelege că între mine şi şeful de stat major ar fi avut loc o ceartă banală, probabil pentru soldaţii de plumb cu care ne jucam de-a războiul.

    Prin intervenţia sa, comandantul a dorit să liniştească spiritele din unitate şi nu neapărat să mă protejeze pe mine. Plutonierul Nicolae Diaconu mi-a spus că, la puţin timp după refuzul meu, a asistat la o discuţie purtată între şeful de stat major şi ofiţerul de contrainformaţii militare, căpitanul Vasile Joiţoiu, discuţie care avea ca obiect persoana mea, iar ca intenţie, arestarea în mod secret şi ducerea mea la penitenciarul din localitate.
    Nu îşi făceau griji dacă se va observa dispariţia mea din cazarmă. Se va spune că am primit o misiune secretă şi am plecat din localitate. Fiind adânc implicat în evenimente, acţionând izolat, cu precădere noaptea, şi noaptea de 18 spre 19 decembrie era prielnică pentru acţiunile sale dubioase, ofiţerul de contrainformaţii a amânat arestarea mea. Norocul meu!
    După evenimente, căpitanul Joiţoiu Vasile a fost judecat şi condamnat la 18 ani de închisoare pentru omor deosebit de grav. Martorii, precum locotenent-colonelul Ştefan Balasz şi locotenet-colonelul Constantin Rogin, ambii din comandamentul diviziei, au declarat că l-au văzut pe inculpat când a executat foc de armă, cu un pistol mitralieră, asupra unei familii care trecea paşnic prin Piaţa Libertăţii, provocând moartea mamei, Lepa Bărbat şi rănirea tatălui, Vasile Bărbat. Fetiţa a scăpat nevătămată, căzând peste trupurile însângerate ale părinţilor.

    Culmea este că Joiţoiu se află în libertate. A făcut recurs şi tribunalul militar l-a achitat… Dar să revenim la desfăşurarea evenimentelor din seara şi noaptea zilei de 18 decembrie 1989.
    “Paznicul” meu, un militar în termen, avea bun simţ. Nu raporta căpitanului Ştefan Ştefan despre plimbările mele prin birouri şi nici nu intra cu mine în încăperi pentru a asculta ce se discută acolo. Aştepta disciplinat la uşă.

    Această libertate, oferită de soldatul care mă păzea, mi-a permis să iau legătura cu mulţi colegi. Astfel că, împreună cu căpitanul Ion Tătaru, cu căpitanul Constantin Măescu, şi cu căpitanul Eugen Gheorghioiu, am reuşit să convingem şi alte cadre militare despre ilegalitatea acţiunii armatei în oraş.

    Devenisem un nucleu mic, dar important. Majoritatea eram din comanda regimentului şi, prin funcţiile deţinute, am reuşit să influenţăm pozitiv multe alte cadre militare, care, la rândul lor, au influenţat subordonaţii.

    Iată numele celor care ni s-au alăturat şi au riscat atunci: maior Emil Berianu, şeful de stat major al artileriei regimentului; locotenent Constantin Mireanu, ofiţer 4 la şeful geniului; căpitan Teodor Matea, ofiţer 4 la şeful transmisiunilor; căpitan Nicu Stan, ofiţer 4 la statul major al artileriei; maistru militar Mihai Botoca, specialist la compania transmisiuni; plutonier Mihai Diaconu, şef de depozit materiale explozive şi chimice; locotenent major Ionel Ciobanu, comandant subunitate transmisiuni; locotenent major Constantin Moldovan, comandant companie aprovizionare şi transport.
    Când a început să se însereze, monştrii blindaţi, sub comanda zeloşilor, au plecat din nou în căutare de carne şi sânge. Celelalte cadre militare rămase în cazarmă, adunate în sala de şedinţe, asistam la o “extraordinară“ lecţie de educaţie politică şi „patriotică”, ţinută de un versat politruc, locotenent-colonelul Aurel Neron.

    Absolvent al facultăţii de filologie, membru marcant în consiliul politic al diviziei, fost secretar al comitetului de partid din regimentul nostru, bun orator, dar îndobitocit de propagandă, Neron s-a apucat să ne otrăvească sufletele în stilul său comunist, fără mustrări de conştiinţă. Printre altele, ne-a reamintit, şi el, încă o dată, “necesitatea îndeplinirii jurământului militar faţă de patrie, faţă de comandantul nostru suprem cât şi datoria apărării cuceririlor revoluţionare ale socialismului”, uitând să ne spună că pe străzile Timişoarei sunt ucişi oameni nevinovaţi.

    A continuat, apoi, cu vizita tovarăşului Ceauşescu în Iran, care reprezenta, în viziunea lui Neron, “un nou câştig pentru ţară şi care demonstrează clarviziunea politică a preşedintelui republicii, arătând, astfel, lumii întregi, prin vizita făcută chiar pe timpul evenimentelor, mersul ferm şi ireversibil al ţării spre societatea comunistă, iar tulburările de la Timişoara nu vor putea abate poporul român de la drumul just trasat de gloriosul partid comunist.” Vorbea de parcă nu se întâlnea cu “justeţea” partidului pe fiecare dintre străzile însângerate ale Timişoarei.

    L-am întrebat de ce se acţionează noaptea şi nu ziua. A răspuns, pe ton confidenţial, “că în Timişoara există elemente ale unor agenturi străine, capabile să filmeze şi să fotografieze acţiunile armatei, iar noi nu trebuie să le înlesnim acestora prilejul de a da evenimentelor o amploare mai mare decât o au în realitate. Capitaliştii, a continuat să spună politrucul, vor să facă propagandă anticomunistă, când, în fapt, în localitate sunt doar câteva bande de huligani”.

    Din nou îl întrerup şi îl întreb de ce se folosesc gloanţe şi nu se folosesc megafoanele. Răspunsul a venit parcă telegrafic: “cu huliganii, cu derbedeii, cu elementele declasate nu trebuie dialogat.”

    Iată, deci, cum gândeau ofiţerii politici. Ucidem pentru a nu afla alţii despre proasta guvernare comunistă şi nu trebuie dialogat cu cei care te contestă. Mai mult, contestatarii merită etichetaţi drept răufăcători, pentru a putea să-i exterminăm în linişte. Acest nărav nu s-a putut elimina nici după revoluţie.
    Am renunţat să mai dialoghez cu impertinentul politruc. L-am ascultat, în schimb, relatând un episod petrecut în Piaţa Libertăţii.

    Un grup de cadre militare, în frunte cu locotenent-colonelul Zeca Constantin, şeful de stat major al diviziei, care asigura prin cumul de funcţii şi funcţia de comandant al diviziei, a descoperit în mulţime un om între două vârste, cu ochelari, cu trăsături de intelectual, care părea a fi unul dintre cei care însufleţeau marşul demonstranţilor.

    La comanda dată de Zeca, grupul de ofiţeri a făcut imediat o manevră de învăluire, l-a izolat pe ins şi Zeca, folosind o figură de judo, l-a trântit lovindu-l necruţător cu cizma. Bietul om! De unde să bănuiască faptul că atâtea “personalităţi” militare sunt capabile să se adune în haită şi să se comporte ca nişte bătăuşi de cartier.
    Nu m-au mirat apucăturile neonorante ale locotenent-colonelului Constantin Zeca. Acest ofiţer, înălţat la gradul de sublocotenent la “apelul de seară“, întrucât nu a absolvit vreo şcoală militară de ofiţeri, ci numai una regimentală, de sergenţi, cu durata de câteva luni, a rămas în gândire şi acţiune sub nivelul unui subofiţer.

    De fapt, comuniştii aveau nevoie de comandanţi care să le facă treburile murdare şi nu aveau nevoie de specialişti educaţi în spiritul onoarei şi demnităţii militare. Constantin Zeca este tipul de ofiţer care aminteşte de perioada când unii generali, (nu puţini), mai întâi au “absolvit” academii, cu precădere “Frunze”, în fosta U.R.S.S. şi după aceea şi-au terminat şcoala generală şi liceul.
    Locotenent-colonelul Constantin Zeca este absolvent al Academiei militare de doar doi ani. Ce a înţeles fostul sergent, pe timpul studiilor lui academice, a povestit, cu lux de amănunte, politrucul Neron. Dar ce contează, la o casă mare nici nu se vede.

    Îmi amintesc despre o întâmplare nostimă, petrecută în toamna anului 1989. Eram de serviciu. Comandantul, maiorul Mihai Bulai, era şi el prezent în unitate. A venit în control Zeca. I s-a dat raportul, după care, acesta cere să fie condus în dormitoarele soldaţilor. Am înţeles! Intrăm în primul pavilion. Zeca începe să pipăie pereţii. Eram miraţi. Nu ştiam ce caută. Se întoarce brusc spre comandant şi îl întreabă răstit :

    - Bulai, de ce pereţii nu sunt netezi? Ce-s cu gâlmele astea, tovarăşe ?!
    - Aşa sunt pereţii, tovarăşe colonel, sunt defecte din construcţie, nu se pot îndrepta, încearcă să explice comandantul, surprins de neghiobia şefului.
    - Nu sunteţi buni de nimic! a conchis marele sergent strateg.

    Săracu’, nici nu i se putea cere mai mult. El atât ştia, atât făcea. Nu se uita prin documentele de pregătire de luptă, ferească Dumnezeu! Nu venea în cazarmă pentru a verifica nivelul de pregătire de luptă a cadrelor militare, nu punea întrebări de specialitate subordonaţilor. În schimb, căuta hârtii, chiştoace, pereţi strâmbi, aduna oamenii, îi beştelea cum se pricepea mai bine şi, apoi, ca un cocoş ţanţoş, după ce a scurmat în gunoi, pleca spre maşină.

    Cei slabi cu duhul îl admirau : “Băi, frate, da’ exigent mai e !…”
    Acum, “sergentul” Zeca are gradul de general şi este comandant de divizie în Dobrogea. “Merită” din plin recompensa, fiindcă în decembrie şi-a făcut exemplar datoria faţă de dictatură, iar acum, regimul fesenist are nevoie de oameni ca el, fiindcă, după revoluţie, armata are obligaţia, prin lege, să participe, împreună cu trupe ale Ministerul de interne, la restabilirea ordinii şi liniştii publice.
    Lecţia politică a lui Neron a fost întreruptă. S-a dat alarma. Alţi presupuşi huligani atacă unitatea. Din nou dispozitiv de luptă în lanţ de trăgători, din nou se trag mii de cartuşe aiurea, îngrozind populaţia civilă vecină cu unitatea.

    Încep vociferările. Cadrele militare sunt nemulţumite. Aleargă bezmetice de la un post de santinelă la altul. Când se aud răpăiturile armelor în oraş, atunci suntem şi noi alarmaţi. Se ordonă încetarea. Este târziu, spre dimineaţă. Alte alarme nu se mai dau. Dar nici în oraş nu se mai trage. Probabil că trupele au obosit…

    Revenim în birouri. Încercăm să ne odihnim. Fiecare cu gândurile lui. Eu nu pot să adorm. Imaginea familiei mă obsedează. Nu ştiu dacă îi voi mai revedea. Eram convins că voi fi judecat de Curtea marţială pentru insubordonare şi, mai grav, pentru propaganda pe care o fac împotriva folosirii armatei ca instrument de reprimare.

    Soţia mea este şi ea ofiţer. Are gradul de căpitan. Nu a participat la evenimente. A rămas acasă cu copiii. Era în concediu medical de recuperare, în urma unei intervenţii chirurgicale pentru extirparea unei tumori hipofizare. Înainte ca eu să plec la cazarmă, a fost de acord ca în cazul în care voi primi ordine, contrare principiilor mele, să le refuz.

    Inamicul nostru din Timişoara, este cunoscut: demonstranţii!-Neliniştea Generalilor-Nicolae DURAC-Cap-III (UR-VP-ND-003B)
    Last edited by N.D._C.A.D.A.; 20-04-10 at 11:25 AM.
    Aceia care au acţionat zi de zi, timp de 21 de ani, asupra conştiinţei mele, au cerut imposibilul. Să trag în oameni neînarmaţi... în aceia care, exasperaţi, îşi revendicau drepturi sociale şi poltice. Am refuzat ! Indexul lucrarilor publicate
    Contact prin cutia postala SAS: clik AICI

  8. #8

    Post Neliniştea Generalilor-Nicolae DURAC-Cap-IV-Se trăgea în casa scărilor de la blocuri

    19 Decembrie 1989. Ziua a început ca şi cea precedentă. Cu mulţumiri din partea ministrului Vasile Milea, cu denigrări la adresa demonstranţilor. Sunt aceiaşi vorbitori, cu aceleaşi cuvinte ticăloase, cu angajamente peste angajamente… privitoare la nimicirea „huliganilor”.

    După adunare, am rămas pe platou. Un grup format din subofiţeri discută aprins. Am aflat de la ei, fapte de neînchipuit până atunci. Degradarea morală a unor ofiţeri a întrecut orice limită…

    În baza ordinului dat de generalul Ştefan Guşe, ordin care prevedea “destrămarea din faşă a grupurilor mai mari de patru persoane” (Jurnalul acţiunilor de luptă), câţiva ofiţeri zeloşi au acţionat în oraş, pe timp de zi, purtând pe epoleţi grade de subofiţeri.

    Laşitatea acestora punea în pericol onoarea şi demnitatea corpului subofiţerilor. Dacă cineva le-ar fi văzut mutrele, trebuia creată confuzia: nu, nu aveau pe umeri stele, ci table. Iar azi, ofiţerii în cauză îşi plimbă nestingheriţi ticăloşiile prin Timişoara, fără teama de a fi recunoscuţi. Am auzit, atunci, rostindu-se numele căpitanului Gheorghe Badea, cel care a acţionat la podul Decebal şi al maiorului Ioan Burci, acesta din urmă fiind bănuit că s-a dedat la acte de cruzime în oraş.
    COMISIA GUVERNAMENTALĂ JUDEŢUL TIMIŞ-Către Procuratura militară Timişoara

    Din declaraţiile strânse, până în prezent, rezultă că în data de 18 decembrie 1989 s-au tras focuri de armă împotriva demonstranţilor şi din transportorul blindat condus de maiorul Burci Ioan (a se vedea, în acest sens, declaraţiile maiorului Boldi Petru, plutonierului Blănaru Gheorghe, Toma Ioan, Miron Doina Ecaterina, Ciupagea Ştefan, precum şi din declaraţiile ce v-au fost înaintate provitoare la activitatea comandamentului militar).

    Din declaraţiile persoanelor audiate rezultă, de asemenea, că, în data de 19 decembrie 1989, maiorul Pleşca Octav, fost comandant la U.M. 01233 Buziaş, se afla, împreună cu dispozitivul pe care îl comanda, în faţa cinematografului Capitol din Timişoara, iar în jurul orei 17.00 a urmărit, în parcul din spatele Catedralei, un demonstrant şi a executat foc spre el. A se vedea, în acest sens, declaraţiile locotenentului major Diaconescu Grigore, Moloiu Iulian, Rancu Dancian, Teorcan Ioan.

    Faţă de cele de mai sus, Comisia propune cercetarea penală a maiorului Pleşca Octav şi a maiorului Burci Ioan. Dosarul conţine 45 de file. Semnează şi ştampilează membrii comisiei. Semnează de primire şi ştampilează Procuratura militară “


    Revenind la ofiţerii care s-au… travestit în plutonieri, îmi amintesc de pedepsele disciplinare care se aplicau numai pentru portul ciorapilor de altă culoare decât kaki… Ce a putut face comunismul din unele cadre militare! Conducerea ministerului apărării, decăzută moral, aservită dictaturii comuniste, şi-a descoperit omologii pe toate treptele ierarhiei militare.
    Generali, vai de gradele lor! Cei care au dat ordinele ucigaşe au rămas, de fapt, plutonierii lui Ceauşescu. Epoleţii auriţi ai acestora ar fi trebuit îngropaţi odată cu dictatorul. Nu s-a întâmplat aşa, ci, dimpotrivă, imediat după preluarea puterii, noua conducere politică i-a protejat, numindu-i în funcţii cheie, le-a creat, astfel, imunitate.
    Ziua de 19 decembrie a căpătat o mare importanţă pentru noi. La început timizi, apoi din ce în ce mai fermi, majoritatea cadrelor din regiment, adunate în grupuri, discută aprins despre cele întâmplate în Timişoara.

    Au început să priceapă jocul ticălos în care au fost antrenate. Sunt hotărâte să nu mai execute ordinele criminale. Sunt hotărâte să se ralieze cu mulţimea, chiar dacă seara, într-o ultimă încercare, disperată pentru el, şeful de stat major, căpitanul Ştefan Ştefan ne-a adunat pentru a organiza o nouă ieşire împotriva demonstranţilor. Acest căpitan ştia una şi bună : “să cureţe oraşul de derbedei şi huligani”.
    Când s-a înserat, ne deplasăm spre birouri. Se aude comanda “Atenţiune!” Ne oprim şi-i facem comandantului loc să treacă. Era însoţit de un maior, de înălţime medie, care afişa o importanţă exagerată. Am aflat că se numeşte Paul Vasile şi că este comandantul regimentului mecanizat din Lugoj.

    Auzisem despre el. A fost vreo doi ani prin Italia şi, la revenirea în ţară, circulau nişte zvonuri referitoare la activitatea pe care a desfăşurat-o în străinătate. Acum, când l-am văzut, m-am dumirit. Era plin de sine, pentru că se umpluse de “bravură” în Calea Girocului, pentru că, împreună cu locotenent-colonelul Constantin Rogin, a condus acel masacru cu exces de zel. S-a tras, acolo, pe Calea Girocului, inclusiv în casa scărilor de la blocuri, ucigând şi rănind mulţi oameni.

    Maiorul Paul era convins că superiorii îi vor aprecia zelul, indiferent de puterea politică. Aşa s-a şi întâmplat. Chiar dacă a căzut dictatura. După revoluţie, a fost avansat la gradul de locotenent-colonel şi numit şef de Direcţie în Serviciul Român de Informaţii, unde primeşte, imediat, gradul de colonel.
    Aşa da evoluţie în carieră. Două grade în căteva luni. Pentru ce merite? vă întrebaţi probabil. Pentru meritul de a fi un individ fără scrupule, capabil să săvârşească mizeriile oricărei formaţiuni politice. Nu cumva Paul Vasile, pe timpul cât a fost şef de direcţie în S.R.I., s-a înarmat cu documente compromiţătoare, cu care a şantajat probabil rămânerea lui în libertate, dar şi evoluţia spectaculoasă în cariera militară?

    Nu s-a încheiat anul 1990 şi colonelul Paul revine în Timişoara, din nou în sistemul militar, pe funcţia de şef de stat major de divizie, apoi este numit în Ministerul apărării şi avansat la gradul de general. Este normal să mă întreb, ce funcţii deţin cei pe care probabil îi şantajează Vasile Paul ?
    “ COMISIA GUVERNAMENTALĂ-JUDEŢUL TIMIŞ-REFERAT

    Având în vedere reclamaţia numitei Jugănaru Virginia, fila 1, precum şi datele consemnate în Jurnalul acţiunilor de luptă întocmit de M.U. (divizie n.a), din care rezultă că, în seara zilei de 17 decembrie 1989, pe Calea Girocului din Timişoara s-au deschis focuri de armă împotriva demonstranţilor, Comisia guvernamentală, instituită la nivelul judeţului Timiş, a procedat la strângerea unor date, stabilind următoarele:

    În seara zilei de 17 XII 1989, în jurul orei 20.30, din ordinul generalului Guşe Ştefan, militarii de la U.M. 01140 Lugoj, sub comanda maiorului Paul Vasile, s-au deplasat în strada Calea Girocului cu misiunea de a recupera 5 tancuri blocate de demonstranţi în această zonă.

    Din declaraţiile locotenentului major Cristea Maricel, maiorului Paul Vasile şi căpitanului Neagu Adrian, filele 9-17, rezultă că, pentru îndeplinirea misiunii, maiorul Paul Vasile a primit ordin să cucerească cele 5 tancuri cu orice preţ, la nevoie să facă uz de armă.

    În jurul orei 21.00, maiorul Paul Vasile, însoţit de militari din subordinea sa, a ajuns până la intersecţia străzii Calea Girocului cu strada Lidia, unde, din cauza unei baricade, ridicate de manifestanţi, cât şi a prezenţei acestora la faţa locului, nu a putut continua traseul pentru îndeplinirea misiunii. În această situaţie, maiorul Paul Vasile a dispus formarea unui dispozitiv de apărare, în semicerc, grupat în jurul a două TAB-uri, în poziţie de luptă.

    Din declaraţiile persoanelor audiate cât şi din datele rezultate din Procesul-Verbal, fila 9-25, rezultă că, după ce maiorul Paul Vasile, personal sau prin căpitanul Neagu Adrian, a luat legătura telefonică cu M.U., respectiv cu locotenet-colonelul Zeca Constantin, raportându-i situaţia din teren şi primind ordin de la acesta de a executa misiunea primită, militarii afalţi în dispozitiv au deschis foc de armă împotriva demonstranţilor.

    Cadrele militare existente în dispozitiv au recunoscut că, la acea oră, din cauza unor violenţe executate de manifestanţi s-a deschis foc de avertisment, în plan vertical, însă, din datele strânse rezultă că s-au înregistrat victime la faţa locului.

    Din declaraţiile maiorului Biriş, căpitanului Neagu Adrian, locotenentului major Cristea Maricel, căpitanului Pruteanu Octavian şi locotenentului major Romanescu Dorel, filele 9-25 şi 35-39, rezultă că, în momentul în care s-a deschis foc de armă, maiorul Paul Vasile se afla în cadrul dispozitivului care acţiona.

    Din jurnalul acţiunilor de luptă cât şi din declaraţiile maiorului Paul Vasile, căpitanului Neagu Adrian, locotenentului major Cristea Maricel, fila 9-17, rezultă că, în jurul orei 23.00 din acea zi, din ordinul comandamentului M.U., în zona Calea Girocului au apărut şi cadre militare şi soldaţi de la U.M. 01380 Arad – comandant maior Marcu Dumitru - având misiunea ca, împreună cu unitatea din Lugoj, să despresureze cele 5 tancuri şi să asigure retragerea lor în cazarmă.

    Pentru îndeplinirea misiunii, cele două unităţi militare, sub comanda locotenent-colonelului Rogin Constantin, de la M.U., au acţionat împotriva demonstranţilor provocând mai mulţi morţi şi răniţi. Acest aspect rezultă, pe de o parte, din jurnalul acţiunilor de luptă, unde s-a consemnat că locotenent-colonelul Rogin Constantin a transmis comandantului că a fost lichidat focarul din Calea Girocului, cât şi din declaraţiile persoanelor audiate în cauză.

    Faptul că locotenent-colonelul Rogin Constantin a preluat comanda celor două unităţi militare şi a dispus împrăştierea demonstranţilor, acţionând chiar cu focul de armă, rezultă din declaraţiile maiorului Paul Vasile, maiorului Neagu Adrian, locotenentului major Cristea Maricel, precum şi din declaraţia numitului Trandafir Sorin, fila 31, fost mecanic conductor pe TAB-ul în care s-a deplasat locotenent-colonelul Rogin Constantin. Din declaraţia aceleiaşi persoane rezultă, cu claritate, faptul că locotenent-colonelul Rogin Constantin a dat ordin să se tragă în demonstranţi.

    Faţă de cele de mai sus, propunem cercetarea penală a maiorului Paul Vasile şi a locotenent-colonelului Rogin Constantin.
    Semnează şi ştampilează membrii comisiei.”

    “ COMISIA GUVERNAMENTALĂ-JUDEŢUL TIMIŞ-Către Procuratura militară Timişoara

    Alăturat vă trimitem, spre competentă soluţionare, referatul întocmit de Comisia Guvernamantală, instituită la nivelul judeţului Timiş, prin care s-a propus cercetarea penală a maiorului Paul Vasile şi a locotenent-colonelului Rogin Constantin. Dosarul conţine 42 de file. Semnează şi ştampilează membrii comisiei. Semenază de primire, şi ştampilează Procuratura militară “


    Maiorul Mihai Bulai şi maiorul Vasile Paul au intrat în birou, unde, împreună cu colonelul Ioan Şulcă, (cel trimis de comandamentul Armatei a 3-a la regimentul nostru), nu cred că au început să-şi plângă ticăloşiile şi crimele unul pe umărul celuilalt. Indiferent ce puneau la cale, nu mai conta.

    Conducerea armatei a pierdut controlul asupra regimentului nostru. Ulterior, am aflat că, de fapt, a fost pierdut controlul întregii armate din oraş. Noaptea de 19 spre 20 decembrie a devenit albă.
    Neliniştea Generalilor-Nicolae DURAC-Cap-IV-Se trăgea în casa scărilor de la blocuri (UR-VP-ND-004)
    Last edited by N.D._C.A.D.A.; 20-04-10 at 11:52 AM.
    Aceia care au acţionat zi de zi, timp de 21 de ani, asupra conştiinţei mele, au cerut imposibilul. Să trag în oameni neînarmaţi... în aceia care, exasperaţi, îşi revendicau drepturi sociale şi poltice. Am refuzat ! Indexul lucrarilor publicate
    Contact prin cutia postala SAS: clik AICI

Similar Threads

  1. Nicolae DURAC-Nelinistea generalilor. Indexul lucrarilor
    By N.D._C.A.D.A. in forum Repertoriu (index): lucrari, studii, analize, adrese web
    Replies: 0
    Last Post: 23-06-10, 04:05 PM
  2. Desfiinţarea mişcării C.A.D.A.-Neliniştea Generalilor-Nicolae DURAC
    By N.D._C.A.D.A. in forum Revolutia (Insurectia, Revolta, Rascoala) - Contrarevolutia
    Replies: 0
    Last Post: 22-06-10, 06:55 PM
  3. Perplexitatea lui Gelu Voican Voiculescu- Neliniştea Generalilor-Nicolae DURAC
    By N.D._C.A.D.A. in forum Revolutia (Insurectia, Revolta, Rascoala) - Contrarevolutia
    Replies: 2
    Last Post: 05-06-10, 10:35 PM
  4. În anticamera ministrului apărării-Neliniştea Generalilor-Nicolae DURAC
    By N.D._C.A.D.A. in forum Revolutia (Insurectia, Revolta, Rascoala) - Contrarevolutia
    Replies: 1
    Last Post: 05-06-10, 06:38 PM
  5. Neliniştea generalilor (p-II-) Cameleonii-cap-I-Teroristii-Nicolae DURAC
    By N.D._C.A.D.A. in forum Revolutia (Insurectia, Revolta, Rascoala) - Contrarevolutia
    Replies: 2
    Last Post: 20-04-10, 03:06 PM

Tags for this Thread

Liens sociaux

Posting Permissions

  • You may not post new threads
  • You may not post replies
  • You may not post attachments
  • You may not edit your posts
  •