Se împlineau 98 de ani de la Marea Adunare de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj când 40.000 de oameni înflăcăraţi de marşul lui Andrei Mureşanu „Deşteaptâ-te române" s-au proclamat naţiune suverană, cerând drepturi egale cu cele trei naţiuni conlocuitoare în propria lor vatră strămoşească... La Bucureşti s-a hotărât de către Partidul Naţional-Ţărănesc, care prin ramura transilvană îşi trăgea fiinţa de la acel 15 mai 1848, să se aniverseze evenimentul într-un cadru festiv, la Ateneul Român. Erau invitaţi fruntaşi ai vieţii politice, oameni de cultură şi reprezentanţi străini evenimentul fiind omagiat de ministrul Emil Haţieganu. In sală, cu toate măsurile luate, au fost infiltraţi doi agenţi, Barbu Câmpina şi un coleg de al lui, student îmbătrânit, dar au fost evacuaţi în linişte. In schimb, afară erau adunaţi câteva zeci de provocatori, înarmaţi cu bâte şi pietre. Printre ei au fost recunoscuţi „progresiştii" Axinte, Moroianu, Gorotcov, Aldea Sanielevici, Biserică, Sântimbreanu, Coman, Cristea, Cătălinescu, Gafiţa, Petru Vintilă, Filipescu, conduşi de Bulz Gheorghe care „orchestra". Aceştia au rupt firele difuzoarelor şi s-au năpustit asupra maiestuosului edificiu, spărgând geamurile şi uşile. In ajutor le-au venit şi maşini cu muncitori ciomăgari, înarmaţi şi puşi pe „fapte mari".

Ca scenariul să fie complet au adus şi soldaţi din divizia „Tudor Vladimirescu", ca să apere lumea de furia muncitorească împotriva reacţionarilor. Şi după ce au venit la faţa locului şi reprezentanţi ai Misiunilor americană şi engleză (ruşii refuzând să participe) s-a putut evacua sala, bineînţeles după ce se terminase manifestarea din sală, fără ca aceştia să ştie ce se petrecea afară. La ieşire foarte mulţi au fost loviţi cu furie de condeierii de „mâine" cu tot cordonul tovărăşesc al celor veniţi în „furgoane".

Unul dintre cei mai crunt bătuţi la ieşirea din Ateneul Român a fost Pantelimon (Pan) Halipa, unul dintre ctitorii României, cel ce a contribuit la Unirea Basarabiei cu România întregită, fost deputat şi ministru în guvernarea naţional-ţărănistă. După ce l-au lovit cu sălbăticie peste cap, peste şolduri şi l-au călcat în picioare, de nu mai putea nici să se târască, a fost dus la Uniunea Generală a Sindicatelor, unde tortura a continuat. La fel ca şi el erau aruncaţi pe jos zeci de tineri însângeraţi şi răniţi-Torţionarii lor încercau să-i determine, în acele condiţii, să semneze adeziuni la partidul comunist. După alte insulte şi loviri, un tânăr, dintre organizatorii acelui măcel s-a oferit şi l-a dus pe Halipa cu automobilul până în apropierea casei. Americanii, care fuseseră anunţaţi telefonic de ce se petrece acolo, au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să împrăştie aceste brute.

Ca urmare a protestului făcut de conducerea P.N.Ţ., peste două zile Teohari Georgescu a răspuns că poporul revoltat de minciunile debitate de reacţiune n-a mai putut suporta şi el nu poate încălca libertatea de manifestare a mulţimii. Dar ministrul „impus" de popor nu ştia că revoluţia de la 1848 nu fusese o minciună, ci o realitate istorică ale cărei idei ardeau puternic în sufletul poporului român. Necugetata unealtă nu şi-a dat seama de adevăr nici după şapte ani de şcolire comunistă, când a fost azvârlit în temniţă numai de câţiva tovarăşi mai zeloşi decât el, ca trădător şi agent. La Cluj, în aceeaşi zi, comuniştii au dat dispoziţie ca să iasă muncitorii pe străzi împreună cu poliţia lui Gheorghe Crăciun să împiedice manifestarea studenţească. Aceasta a avut totuşi loc şi s-au făcut arestări.

Iuliu Maniu, a doua zi, pe 16 mai, susţinea „Apelul" lui Dinu Brătianu, din 8 mai cu recomandarea către puterile occidentale, de a se mai acorda o şansă ca alegerile ă fie libere şi cinstite, guvernele Statelor Unite şi al Majestăţii Sale să trimită suficienţi reprezentanţi în ţară pentru supravegherea campaniei electorale şi a alegerilor.

Procesul împotriva Mareşalului Antonescu ajunsese la sfârşit şi în ultimul cuvânt, după ce şi-a argumentat nevinovăţia pe care putea să o invoce în testamentul politic, dacă avea timp să-l scrie (spre deosebire de Scipione, care a pus bazele militare şi economice pe care Roma antică îşi clădise cel mai vast imperiu, care a fost nevoit să moară în exil, nu înainte de a scrie „ingrat popor, nu vei avea nici corpul meu"), el, Antonescu, a spus:

„Scump popor, sunt mândru că m-am născut şi am trăit într-o naţiune cu îndoită ascendenţă imperială şi cu un trecut de două ori milenar.

Sunt mândru că am avut în viaţă drept far strălucitor şi călăuzitor Coroana de lauri a marelui Traian şi sublimul sacrificiu al Regelui Dac.


Sunt onorat că am putut să lupt în patru războaie pentru onoarea ta, scump popor, pentru drepturile tale şi pentru libertăţile tale.


Sunt fericit să cobor şi să mă aşez, cum un minut mai devreme, atât alături de martirii şi luptătorii noştri de peste veacuri, cât şi de aceia ai adversarilor noştri, fiindcă, deşi în câmpuri diferite, toţi am luptat pentru dreptatea şi libertatea noastră şi pentru înfrăţirea tuturor neamurilor, care va trebui să vină...


S-a dat aici, în faţa poporului nostru, a istoriei noastre şi a conştiinţei universale, un penibil şi trist spectacol.


Majoritatea foştilor mei colaboratori au găsit că este de demnitatea lor şi a neamului nostru să se desolidarizeze de guvernarea la care au participat.


Eu declar solemn, în acest ceas, că în afară de crime şi furturi, mă solidarizez şi iau asupra mea toate greşelile pe care, eventual, cu ştiinţa sau fără ştiinţa mea, le-au făcut. (16 Mai 1946)."


După condamnarea la moarte a Mareşalului I. Antonescu, Iuliu Maniu i-a trimis lui Petru Groza o scrisoare amintindu-i că salvarea evreilor şi comuniştilor le datorează mareşalului şi cerea comutarea pedepsei capitale. Tot în această scrisioare amintea că el, Petru Groza, fusese arestat din cauza unui incident şi că a fost eliberat de mareşal la intervenţia lui Maniu. Cererea de graţiere fusese înaintată Regelui şi de mama mareşalului (Liţa colonel Baranga).

Dar pe 31 mai 1946, Lucreţiu Pătrăşcanu, în raportul înaintat Regelui scria: „...In numele şi din însărcinarea guvernului, am onoarea a propune Majestăţii Voastre, pentru înalte raţiuni de Stat, respingerea cererilor de graţiere făcute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu... " „Dată fiind deteriorarea situaţiei politice din România, aşa cum aţi raportat d-ta si colegul d-tale britanic, lipsa fixării unei date pentru alegeri, violenţa crescândă impotriva partidelor istorice şi împotriva lui Titel Petrescu, eu cred", scria secretarul de stat american, pe 12 mai 1946, „că acum este oportun a protesta faţă de guvernul român contra acestor violări a garanţiilor date de el Comisiei Tripartite din ianuarie. Britanicii sunt doritori a se asocia acestui protest comun.. "

In Transilvania, şi mai ales la Cluj, domnea o atmosferă încărcată, gata să răbufnească. Ziarele de opoziţie erau suprimate, facilităţile la difuzarea prin radio erau acordate numai partidelor de guvernamentale, se luau măsuri împotriva unor membri ai partidelor de opoziţie, folosindu-se violenţa...

Luându-se act de termenii Tratatului de Pace, comuniştii de la Cluj, în marea majoritate unguri, au vrut să „dea o lecţie studenţilor" care manifestau strigând: „Jos teroarea!", „Jos guvernul" şi „Vrem libertate." Atunci, conducătorii P.C.R. (Balsaz Egon, Adorjan Gheorghe, Neves Francisc Butyka, Nagy Dezso şi alţii) au hotărât să scoată muncitorimea pe stradă, împotriva studenţilor. Fiind târziu, s-a dat alarma cu sirena şi au venit cu camioanele cu comuniştii de la C.F.R. şi „Dermata", înarmaţi cu răngi, lanţuri, ciocane, cleşti şi au ajuns la Universitate, în timp ce poliţia hărţuia 200-300 de studenţi. Atunci, prin câţiva tovarăşi au luat hotărârea eroică de a da o lecţie studenţilor şi au pornit spre căminul „Avram Iancu", unde locuiau aceştia. Luaţi prin surprindere, s-au baricadat şi au încercat să reziste asaltatorilor care spărgeau geamuri, distrugeau uşile, încercând să pătrundă în interior.

Ca plăieşii de la Cetatea Neamţului, studenţii s-au apărat, blocând intrarea prin interior şi aruncând mobilierul pe fereastră, până au sosit ţăranii din Mănăştur, care fuseseră anunţaţi între timp.

A intervenit şi comandamentul sovietic, prefăcându-se că aplanează acţiunea huliganilor. Urmarea acestui atac din noaptea de 28/29 mai a fost declararea grevei studenţeşti, la care s-au solidarizat şi studenţii din Bucureşti.

Incordarea atmosferei explozive de la Cluj a avut loc după declaraţia primului ministru ungar, Ferencz Nagy, făcută pe 14 mai 1946, la Vacz: „De la Paris ne-a venit ştirea că s-a atribuit Ardealul României. Este de la sine înţeles că această ştire a cutremurat opinia publică maghiară, care de decenii este îngrijorată de soarta acestei provincii ungureşti, care a fost despărţită de noi. Hotărârea de la Paris nu poate să rămână în picioare, pentru că ar rămâne în Europa un popor în sufletul căruia ar dăinui amărăciunea."

In faţa agitaţiilor neîntrerupte de aproape două săptămâni, a fost trimis Lucreţiu Pătrăşcanu să oprească greva studenţească, care se extinsese prin solidarizare şi în celelalte centre universitare. Atunci, ministrul justiţiei, referindu-se la cei circa 300.000 de unguri necetăţeni români care invadaseră Ardealul cu scopuri precise, în discursul ţinut a spus printre altele: "... Această populaţie maghiară atât de numeroasă nu se află aici numai în căutare de mijloace de existenţă, prezenţa acestor oameni pe care noi în mod conştient i-am exclus de la drepturile de cetăţenie creează o situaţie de îngrijorare. Pentru că tocmai aceşti maghiari, sau cei mai mulţi dintre ei, cultivă şi alimentează tendinţele revizioniste şi duc muncă de destrămare a statului nostru. în această chestiune îngăduinţa noastră are limite... " Acest sfârşit de idee a produs disensiuni în comitetul central şi i s-a imputat mereu.

Delegaţia permanentă a P.N.Ţ. întrunită pe 27 mai, luând în discuţie arestările lui Ilie Lazăr, Ion Domocoş şi Dimitrie Gerota, şi-a dat seama că sunt făcute cu premeditare, urmărind „înscenarea unei acţiuni antisovietice, pentru scoaterea partidelor istorice din cadrul legilor."

Situaţia a devenit foarte îngrijorătoare când în noaptea de 28/29 mai s-au făcut arestări şi percheziţii în toată ţara: Câmpulung Moldovenesc, Suceava, Bistriţa, Iaşi, Dorna, Braşov şi Bucureşti. Arestaţii din Bucovina şi nordul Moldovei au fost trimişi pe 29 mai 1946 la Bucureşti, cu vagonul dubă. Acesta a fost primul val din mişcarea de rezistenţă cunoscută sub numele de „Sumanele Negre".

Această mişcare de rezistenţă naţională a fost infiltrată cu agenţi care au contribuit la depistarea şefului ei - Olteanu Gavrilă - şi a doi zişi aghiotanţi care din primul moment au desconspirat enorm de mult, implicau şi o serie de generali şi personalităţi politice. Primul în care trebuia să se lovească era Iuliu Maniu, prin arestarea lui Ilie Lazăr, Marius Pop, Leonida Pop şi apoi urmărindu-se şi implicarea liberalilor, cu Bebe Brătianu, Mihai Fărcăşanu. Mai erau arestaţi generalii Aurel Aldea şi Constantin Eftimiu, urmărindu-se arestarea lui Nicolae Rădescu şi Moisin si adunaseră de asemenea material împotriva Casei Regale.

Până a se ajunge la acest punct, aveau informaţii că ofiţerii din garda regală la Sinaia ascunseseră în munţi armament. Pentru arestarea acestui grup de ofiţeri, s-a făcut planul operativ pentru zilele de 24 şi 25 iunie, urmând să se deplaseze cu patru maşini mici şi un autobuz la Fabrica de hârtie Buşteni şi alţii cu trenul la Sinaia. Ministerul de Interne socotea această operaţiune de importanţă majoră, având scopul compromiterii şi distrugerii partidelor istorice, după Vasile Luca, şi judecarea procesului urma să aibă loc în plină campanie electorală, după Lucreţiu Pătrăşcanu, socotind acest lucru ca un „ instrument de agitaţie mult mai important decât încălcând chestiunea criminalilor de război."

Ministerul de Interne nu se temea să implice în această organizaţie clandestină şi Misiunea americană, unde lucrau şi funcţionari români. Astfel, au arestat doi funcţionari: Teodor Manicatide, care însoţise un diplomat american ce vizitase Tran*silvania şi Bucovina (denunţat de D. Steanţă) şi Stânescu, tot funcţionar. Domnişoarei Olteanu, care era de asemenea, ameninţată cu arestarea, i s-a oferit azil la Misiune. In ceea ce priveşte anturajul de la Palatul Regal, nu se gândeau autorităţile să întreprindă ceva, fiindcă aveau deja pe unul dintre cei de acolo, care fusese câştigat de NKVD şi lucra prin Emil Bodnăraş şi care îi ţinea la curent cu tot ce se petrece acolo. Cât priveşte liberalizarea vieţii politice, nici nu era vorbă de aşa ceva.

La nota Marii Britanii din 27 mai, care spunea că nu sunt respectate de guvern angajamentele din 8 ianuarie 1946 şi cerea guvernului român să ia măsuri imediate pentru încetarea abuzurilor, să promulge legea electorală şi să fixeze data alegerilor, nu s-a răspuns. Nota americană protesta împotriva cenzurii şi a sindicatelor ce refuzau imprimarea ziarelor, precum şi faptul că se distribuia inegal hârtia pentru partidele ce nu făceau parte din grupul guvernamental.

Ziarul „Dreptatea", pentru a putea supravieţui şi a tipări manifeste, în câteva rânduri a cumpărat hârtie „la negru" chiar de la ruşi, având imprimată marca rusească cu tuş negru şi pe care o ducea la domiciliul lui Popescu-Mehedinţi, pe str. Mitropolit Filaret nr. 33 şi după ce i se rădeau iniţialele ruseşti era dată spre a fi tipărită.


Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU - Volumul -II- (A-080)
Cicerone IONIŢOIU. Viata politica si procesul lui Iuliu Maniu. Vol.2, Ed. Libra Vox, Bucuresti, 2003, 560p. ISBN 973-8489-04-0
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/marturii/