La sfârşitul anului 1945, Stalin urmărea să legalizeze prezenţa comunistă peste tot unde reuşise să pună piciorul, folosind minciuna, şantajul, teroarea. După ce, la 9 mai 1945, Germania capitulase, U.R.S.S. în drumul ei spre Berlin îşi fixase pionii crescuţi la Moscova; şi a venit rândul Japoniei, căreia îi declară război pe 8 august (pe 6 august căzuse bomba de la Hiroshima) iar a doua zi a invadat Manciuria şi China (odată cu lansarea celei de a doua bombe atomice din 9 august 1945). Astfel că a pretins reparaţii de război de la japonezi, ocupând jumătate din insula Sahalin şi insulele Curile.

Când, după Conferinţa de la Potsdam, Harriman s-a dus la Moscova ca să discute situaţia din România şi Bulgaria, înaintea începerii Conferinţei de la Londra, Stalin a ridicat problema controlului în Japonia, o nouă târguiala şi tot în avantaj rusesc, aşa că problema de la Londra s-a amânat pentru decembrie, când se va discuta acasă, la Kremlin.

Nici sudul nu era neglijat de politica lui Stalin, acel drum spre Indii pe care-l râvnise şi Hitler. Ciocnirea intereselor marilor puteri era evidentă în această zonă. Iranul, împins de la spate încă din mai 1945, cerea retragerea anticipată a trupelor engleze. La fel şi arabii din Egipt încă din februarie declaraseră război şi după Potsdam cereau retragerea trupelor engleze din Valea Nilului, în vederea încorporării Sudanului. După prăbuşirea Germaniei, în mai 1945, miniştrii a şase ţări arabe s-au întâlnit la Cairo şi au semnat Cartea Ligii Arabe, deschisă tuturor statelor arabe ce îşi vor câştiga independenţa.

Politica engleză urmărea să creeze o zonă de influenţă în spatele Ligii Arabe şi să excludă Franţa din Orientul Mijlociu, dar după victoria laburistă s-a ajuns la un acord franco-englez pentru retragerea trupelor lor. Rusia, atentă la aceste mişcări, intenţiona să-şi extindă influenţa în Siria şi Liban, în golul ce rămânea liber.

Tot după prăbuşirea Germaniei, în mai 1945, a început şi Iranul să ceară retra*gerea anticipată a trupelor engleze, dar ruşii din nord n-au mai voit să se retragă. După discuţii, englezii au acceptat să se retragă în afară de zona petrolieră, din sud, şi au părăsit Teheranul. Stalin n-a făcut nici un pas înapoi, ci doar a înlocuit militarii prin câteva mii de civili.

În Azerbaidjan, partidul procomunist, devenit democrat peste noapte după Conferinţa de la Potsdam, a organizat o revoltă, cerând ca să se dezvolte în cadrul naţional tradiţional. Imediat s-a văzut de unde era dirijată toată acţiunea, pentru că forţele ruse au împiedicat jandarmeria iraniană să intervină pentru pacificare. Englezii, în timp ce se deschidea Conferinţa de la Londra, pe 19 septembrie 1945 au admis prezenţa rusă în nord iar ei să şi-o menţină în sud. Lucrurile s-au forţat şi Azerbaidjanul a ţinut alegeri pe 12 decembrie 1945, proclamându-se republică, avându-l ca premier pe Pishevari, un veteran al cominternului, punând astfel Conferinţa de la Moscova a Miniştrilor de externe în faţa unui fapt împlinit. Imediat s-a trecut la constituirea unei armate populare. Şi tot imediat, în Azerbaidjanul occidental, pe 15 decembrie 1945 s-a proclamat în prezenţa ofiţerilor sovietici „Republica Populară Kurdă" care s-a despărţit de Azerbaidjan. Toată această manevră se petrecea chiar în ajunul deschiderii Conferinţei Miniştrilor de externe de la Moscova.

Trecând în Balcani, situaţia era la fel de explozivă. În Bulgaria, sovieticii impuseseră un guvern comunist puternic, care făcuse să curgă mult sânge. Gheorghe M. Dimitrov, venit din exil de la Londra, a trecut la organizarea partidului agrarian, într-o atmosferă de teroare. Comuniştii încurcaţi în planurile lor au început o campanie furibundă denunţându-l ca agent englez şi cerându-i condamnarea la moarte, după metoda lor. Simţind pericolul foarte aproape, acesta s-a exilat în Statele Unite, de această dată, şi l-a lăsat în loc pe Nikola Petkov care părea că e mai tolerat. Dar cu comuniştii a constatat că nu se putea colabora.

După Conferinţa de la Potsdam a trecut şi el la ofensivă, fiindcă nu avea nici o putere în guvern. Împreună cu social-democratul Kosta Lulcev au demisionat din Frontul Patriotic în locul lor intrând alţii de aceeaşi culoare politică, dar colaboraţionişti. Bazându-se pe un oarecare sprijin anglo-american au obţinut amânarea alegerilor de pe 26 august pe 18 noiembrie 1945. Sovieticii au cerut recunoaşterea guvernului bulgar în schimbul libertăţii partidelor de opoziţie. Dar ei n-au respectat promisiunea şi împotriva opoziţiei s-a dezlănţuit teroarea. În faţa acestei acţiuni, opoziţia a protestat pe lângă anglo-americani şi a anunţat că nu participă la alegeri. Atunci guvernul american a anunţat trimiterea lui Mark Ethridge să cerceteze la faţa locului situaţia din Bulgaria şi România.

Alegerile au fost câştigate, după cum preconizase Molotov, de către Frontul Popular, adică de comunişti cu 86%. Rezultatul a fost contestat de anglo-americani, această problemă venind şi ea în faţa Conferinţei, fiind legată de soarta României, după cum vom constata. Guvernul în Bulgaria a fost format cu Gheorghi Dimitrov, fost conducătorul Cominternului. Şi tot de la Moscova, acelaşi Gheorghe Dimitrov va veni în coşciug, după vizita făcută la comanda lui Stalin în iulie 1949.

În Iugoslavia a curs de asemenea mult sânge. în timpul ocupaţiei Mihailovici intrase în conflict cu Tito, socotindu-i pe partizanii lui mai periculoşi decât ocupanţii germani şi italieni. Scăpat din încercuirea germană Tito s-a înţeles cu Subacici - preşedintele guvernului iugoslav din exilul de la Londra, în întâlnirea de pe insula Vis. S-a ajuns la acordul ca elementele progresiste să intre la Moscova, pentru a discuta cu Stalin. Luna următoare, când Jdanov a intrat în Iugoslavia a refuzat propunerea lui Tito de a acţiona în comun pentru ocuparea Belgradului. După acor*durile de la Potsdam, în martie 1945 echipa guvernamentală a lui Subacici a venit de la Londra ca să se alăture celor de la Belgrad. Partizanii l-au socotit ca un cal troian. Neputând conlucra cu Tito, Subacici şi-a dat demisia după Conferinţa de la Potsdam, în august 1945, iar Regele Paul a rupt legăturile cu Belgradul.

Tito a anunţat alegeri pe 11 noiembrie 1945 şi a declanşat teroarea, interzicând presa şi întâlnirile opoziţiei. Frontul Popular din Iugoslavia şi-a aranjat un rezultat de 90,48%. S-a declarat şi Republica Populară Federativă.

Albania a ţinut şi ea alegeri în decembrie, în care Frontul Popular a obţinut 93% din voturi şi a proclamat de asemenea republica, după modelul iugoslav, a cărei anexă părea că este până în 1948.

Haosul din Ungaria a luat sfârşit în februarie 1945, când puterea s-a centralizat la Budapesta, unde a venit echipa comunistă, condusă de Rakosi, din exilul de la Moscova şi fiind lipsiţi de cadre, sovieticii au acceptat colaborarea oamenilor ei cu Partidul Micilor Proprietari, condus de Ferenc Nagy. Acest partid agrarian a obţinut în alegeri 57%, fapt ce l-a nemulţumit pe Voroşilov, dar a fost nevoit să accepte această situaţie, cu condiţia ca Ministerul de Interne şi cel al Armatei să fie atribuite comuniştilor, controlând astfel întreg teritoriul şi urmărind desfiinţarea opoziţiei. Primul pas l-au făcut declarând Republică în ianuarie 1946 şi obligându-l în martie acelaşi an pe Ferenc Nagy să-şi epureze partidul.

Datorită lui Ed. Beneş, în Cehoslovacia s-a ajuns, cu încuviinţarea Moscovei, la un compromis cu comuniştii lui Klement Gottwald, situaţie ce a durat doi ani.

Polonia, ţara pentru care se declanşase cel de al doilea război mondial şi care fusese sacrificată de atâtea ori în decursul istoriei, nu a avut o situaţie mai bună, cu toate că avusese un guvern în exil, la Londra, sub conducerea lui Mikolajczyk. Acesta a fost chemat la Moscova şi obligat de Churchill să accepte guvernul cu comuniştii, în care el şi Gomulka să fie vicepreşedinţi. Dar totul a durat doi ani, până ce a reuşit să fugă - tot în Anglia.


România în păienjenişul Moscovei

Nimeni în România nu se mai îndoia de capacitatea de coordonator al luptei anticomuniste a lui Iuliu MANIU, bazată pe o hotărâre de nezdruncinat în ceea ce priveşte dreptatea cauzei poporului român. De aceea numele său producea insomnii adversarilor, care de fapt erau trădători ai cauzei româneşti, şi punea pe gânduri Moscova.

Groza începuse şi el să se clatine după Potsdam, când s-a declarat greva regală, deşi primise sfaturi de la Moscova, în timpul vizitei, să nu demisioneze şi să caute o reconciliere cu Regele, cu asigurarea stăpânilor că trupele sovietice nu vor fi retrase decât după instalarea unui guvern comunist. Supravegherea lui Groza şi a guvernului era foarte strictă şi totul era comunicat Kremlinului. Astfel, generalul Susaikov îi comunica lui Molotov pe 4 decembrie 1945, că printre faptele şi fenomenele ce reclamă o strictă atenţie se află prelungirea crizei politice care „i-a influenţat pe unii miniştri care au început să manifeste anumite şovăieli, dar noi am reuşit să refacem destul de repede echilibrul în guvern... prelungirea acestei crize nu poate să nu creeze guvernului greutăţi de care, neîndoielnic, că se va folosi reacţiunea, în frunte cu Maniu şi Brătianu, în scopurile ei. Caracteristic este faptul că Maniu, în ultima vreme, a început să-şi schimbe tactica în ceea ce-l priveşte pe Groza Şi să încerce să-l influenţeze. Tactica lui Maniu urmăreşte probabil să-l facă pe Groza să şovăie şi să se folosească de aceste şovăieli în interesele lui."

Susaikov îl prezenta în faţa şefilor săi de la Moscova pe Groza nu numai Şovăielnic, dar şi zgârcit, cu o viaţă dezordonată, plină de aventuri, toate acestea contribuind la starea lui de nervozitate, şi făcând unele observaţii cu privire la:

- comportamentul militarilor sovietici ce se întorceau din Germania în U.R.S.S.;
- cererile întreţinerii armatei sovietice din România sunt exagerate în scopul aprovizionării unităţilor sovietice aşezate pe teritoriile altor state;
- Comisia Aliată de Control nu ajută, ci contribuie la înrăutăţirea situaţiei eco*nomice a ţării.
- din ordinul tov. Bulganin au fost exportate din România 50.000 de perechi de încălţăminte în Iugoslavia;
- Partidul Comunist încearcă să integreze Frontul Plugarilor la ei;
- Guvernul nu este în stare să lupte cu urmările inflaţiei şi nu este în stare să stabilizeze leul...

Aşadar, ochiul Moscovei era peste tot. În situaţia economică disperată, guvernul arunca 8 miliarde de lei săptămânal pe piaţă.

La începutul lui decembrie, între zilele de 1 şi 3, s-a ţinut Conferinţa Partidului Social-Democrat, care a hotărât:

- participarea partidului singur în alegeri cu program propriu;
- atitudine socialistă, de clasă şi combaterea regimurilor de dictatură;
- politica economică a României.

Pe 6 decembrie s-a semnat pactul de către N. Pătraşcu cu Teohari Georgescu şi cu acordul Anei Pauker, referitor la înţelegerea dintre legionari şi comunişti, pentru a se intra în legalitate şi a se preda armele, publicarea făcându-se la câteva zile după aceasta.

Mark Ethridge, care plecase de la Bucureşti, reuşise să înmâneze secretarului de stat american, pe 7 decembrie, la Moscova propriul raport. Iată conţinutul lui, în traducerea din lucrarea „Agonia României 1944-1948" de N. Baciu, pag. 206-208:

„Mult stimate Domnule Secretar de Stat,


Dumneavoastră m-aţi însărcinat să mă duc în România şi Bulgaria şi să verific dacă guvernele interimare ale acestor ţări sunt larg reprezentate în sensul Declaraţiei de la Yalta. Această Declaraţie exprimă convingerea celor trei mari că o pace durabilă nu poate fi bazată decât pe guverne adevărate şi larg reprezentative şi numai dacă popoarele acestor ţări vor avea ocazia să voteze în alegeri cu adevărat libere de orice constrângere şi de orice frică. Conform instrucţiunilor dv. preocuparea noas*tră nu a fost cu privire la compunerea politică a acestor două guverne, ci cu privire la caracterul lor reprezentativ.


Trebuie să vă raportez că după ce am stat de vorbă cu mai mult de 300 de persoane în cele două ţări, reprezentând toate elementele şi nuanţele opiniei publice, eu nu consider că guvernele României sau Bulgariei sunt larg reprezentative ale tuturor elementelor democratice în sensul Declaraţiei de la Yalta. Mai mult, eu trebuie să vă spun cu toată sinceritatea că amândouă aceste guverne sunt dictatoriale şi dominate de un singur partid (comunist), că atât în Bul*garia cât şi în România marile părţi democratice ale populaţiei au fost excluse cu forţa de la participarea la aceste guverne, în timp ce, în special în România, profascista colaboraţionişti şi chiar câţiva din Garda de Fier ocupă poziţii-cheie în acest guvern, în ambele guverne „fronturile" („popular" ori „al patriei") comuniste sunt la putere...

Formula acceptării puterii de către comunişti în România este aproape la fel, cu oarecare diferenţe semnificative.
Regimul Antonescu a fost răsturnat prin lovitura de la 23 august 1944. Guvernul ce i-a urmat era compus din cele trei partide istorice, Naţional-Ţărănesc, Naţional-Liberal şi Social Democrat, la care s-au adăugat şi comuniştii. Aceştia din urmă erau o organizaţie ilegală până atunci şi suferiseră persecuţii şi represiuni. Trei guverne au căzut în 7 luni în România şi cu fiecare criză comuniştii îşi întăreau poziţiile.

La 6 martie anul acesta, la insistenţa dlui Vişinski, vicecomisarul sovietic al afacerilor externe, a fost instalat prezentul gu*vern condus de Petru Groza. La Moscova, dl Vişinski a insistat faţă de mine că acţiunea sa nu este un amestec în treburile interne ale României, ci un amestec în treburile Comisiei Aliate de Control. Oricum guvernul a fost schimbat. Comuniştii, după cea mai precisă şi cea mai exagerată aproximaţie ce am avut aici, chiar după părerea unui înalt membru al guvernului însuşi, nu reprezintă decât maximum 10%. Cu toate acestea, ei ocupă ministerul de Interne şi pe cel de Justiţie şi astfel ei con*trolează justiţia, poliţia, jandarmeria, poliţia secretă, şi întreaga maşinărie a alegerilor. în plus, ei controlează multe alte posturi, inclusiv, indirect, acela al primului ministru.


Partidul Naţional-Ţărănesc şi Naţional-Liberal au fost complet eliminate şi au devenit deodată «bestii fasciste», cu toate că din totdeauna ele reprezentau adevărata democraţie parlamentară în România şi s-au opus activ politicii profasciste a Regelui Carol. Un mare număr dintre fruntaşii lor au fost arestaţi şi aceste partide sunt pe punctul de a fi interzise acum, la plecarea mea din România. Ziarele lor au fost suspendate, sediile lor au fost confiscate, iar întrunirile lor dispersate. Regretabilă şi spontana manifestaţie din 8 noiembrie 1945 a fost «umflată» de guvern ca «mare complot fascist». ÎN GUVERNUL LUI GROZA POPORUL ROMÂN ARE ACUM O NOUĂ DICTATURĂ ÎN LOCUL CELEI RĂSTURNATE LA 23 AUGUST 1944. Noua dictatură nu a încercat să-şi legalizeze poziţia prin alegeri până astăzi...


În ceea ce-l priveşte alegerile, eu sper că listele libertăţilor civile de respectat, stabilite de cele trei mari puteri pentru Austria şi Ungaria, vor putea fi aplicate şi în Bulgaria şi România. Mark Ethridge"


Raportul a ajuns pe masa lui Truman numai la 24 decembrie 1945, când alte aranjamente s-au făcut la Moscova, incluzându-se doi reprezentanţi ai opoziţiei în guvern şi deschizându-se drumul spre farsa alegerilor ce au reprezentat ruşinea din 19 noiembrie 1946.

Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU - Volumul -II- (A-077)
Cicerone IONIŢOIU. Viata politica si procesul lui Iuliu Maniu. Vol.2, Ed. Libra Vox, Bucuresti, 2003, 560p. ISBN 973-8489-04-0
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/marturii/