Results 1 to 1 of 1

Thread: Conferinta de la Londra. Începerea discutarii tratatului de pace

  1. #1
    Rang-N-04(Grup sp)
    Cicerone Ionitoiu's Avatar
    Join Date
    Mar 2010
    Location
    Paris-Franta
    Posts
    207
    Rep Power
    312

    Exclamation Conferinta de la Londra. Începerea discutarii tratatului de pace

    Molotov plecase la Londra hotărât să obţină recunoaşterea guvernului Groza, pe care urmărea să şi-l asocieze la semnarea Tratatului de Pace cu România. Generalul Schuyler, reprezentant american în Comisia Aliată de Control, într-un raport adresat guvernului american subliniase: „... Rusia Sovietică utilizează Comisia Aliată de Control ca un instrument de promovare a unei rapide comunizări a statului român". Şeful misiunii diplomatice britanice, la rândul său, caracteriza România ca o „ţară ocupată". Numai Molotov, din momentul sosirii la Londra, pe 11 septembrie, făcea declaraţii repetate că în România şi Bulgaria sunt guverne reprezentative. Pe 13 septembrie 1945, un raport al Misiunii Militare a U.S.A. sublinia, printre altele: „Scopul U.R.S.S. este în mod clar... să integreze România în mod complet în situaţia economică şi politică sovietică".

    James Byrnes, reprezentantul Statelor Unite ale Americii la această conferinţă, plecase preocupat de „expansiunea sovietică, despre care avea probe categorice", iar discutând cu Molotov despre situaţia din România spunea: „Dată fiind maniera în care guvernul Groza a fost constituit şi măsurile pe care le-a luat până acum, orice alegeri organizate de el vor fi suspecte în ochii poporului american".

    Cu totul altfel vedea lucrurile reprezentantul Angliei,
    Ernest Bevin, care „înţelegea interesele sovietice în Europa de Răsărit", dar nu şi în Mediterană. În această atmosferă „informativă" a factorilor decisivi a început conferinţa ce trebuia să pecetluiască soarta ţării noastre. Şi în faţa declaraţiilor lipsite de orice temei făcute de Molotov la Londra şi după ce generalul Schuyler dăduse asigurări pe 17 septembrie 1945 lui Iuliu Maniu că „guvernul american nu va face nici o concesie cu privire la soluţia pe care o crede potrivită pentru rezolvarea crizei din România", preşedintele Partidului Naţional - Ţărănesc a făcut pe 21 septembrie o declaraţie reprezentanţilor presei străine, referitoare la aprecierile lui V.M. Molotov cu privire la România.

    De la început, Iuliu Maniu a caracterizat aprecierile ca severe şi injuste,
    constituind “un amestec direct în treburile interne ale României". Şi regreta că s-a lăsat dezinformat de informatori care au abuzat de buna sa credinţă. A spus Iuliu Maniu: Opinia publică românească, care cunoaşte perfect realităţile, va condamna în unanimitatea ei pe acei informatori în fruntea cărora stă actualul guvern nerecunoscut, prezidat de dl Petru Groza, un guvern odios, cum nu a mai fost altul în România... Guvernul nu este democratic. Maniera cu care acest guvern a fost impus la conducerea ţării este foarte departe de principiile şi uzanţele democratice, pe un sâmbure comunist, element de încredere al guvernului sovietic, dar pe care tara nu îl voieşte, s-au grefat ambuscaţii şi rataţii vieţii publice româneşti de sub cele trei dictaturi precedente care, compromişi şi odioşi opiniei publice, s-au oferit să camufleze pe comunişti pentru ca, scăpând de acuzaţia de criminal de război, să poată exercita o nouă teroare de pe banca ministerială a aşa-zisului guvern democrat". (Se referea la Gută Tătărăscu.)

    În ceea ce priveşte popularitatea guvernului, Iuliu Maniu a precizat:
    „este susţinut de fasciştii unguri rămaşi aici de pe timpul regimului hortist, de câţiva agenţi şi oportunişti care se găsesc în toate ţările şi în toate timpurile şi de o mică minoritate de muncitori, care tiranizează pe cei din majoritate, prin comitetele sindicale şi comitetele de fabrică impuse cu forţa poliţienească... Metodele pe care le-a adoptat în guvernare guvernul dlui Groza sunt metode dictatoriale. El se menţine prin gărzi înarmate, prin cenzură, prin teroarea încă necunoscută în istoria politică a ţării".

    Întrebat despre constatarea dlui Molotov că guvernul Groza ar fi instaurat în România ordinea şi liniştea, Iuliu Maniu a răspuns printre altele:
    „Guvernul Groza este un factor oficializat de dezordine şi un factor primejdios al unei nelinişti pe care ţara noastră încă nu a înregistrat-o. Puterea executivă în stat este, odată cu dezarmarea armatei noastre şi îndepărtarea unei însemnate părţi a poliţiei, inexistentă. Poliţia şi siguranţa statului au fost în bună parte înlăturate şi înlocuite cu agenţi neprevăzuţi ai cluburilor guvernului. Legile nu sunt respectate... Viaţa, libertatea şi avutul cetăţenilor sunt la discreţia capriciilor unor indivizi care nu înţeleg nici valoarea legilor, nici permanenţa drepturilor cetăţeneşti. Guvernul Groza a înfiinţat şi menţinut, prin violarea Constituţiei şi a legilor existente, lagăre de internare a adversarilor politici, populate cu membrii partidelor de opoziţie... În închisori, agenţii noi în poliţia ironic numită „democratică" maltratează şi schingiuiesc pe arestaţii politici. Prin sistemele de guvernare consfinţite de actualul guvern, un loc însemnat îl ocupă înscenările menite să justifice arestările şi persecuţiile politice... Prin urmare, faţă de pretenţiunile informatorilor domnului Molotov că guvernul Groza ar fi instaurat ordinea şi liniştea, se ridică tragica realitate care infirmă această susţinere şi îi opune situaţia cunoscută că: România se află în plină anarhie... Regele ţării a procedat deci întru totul constituţional demiţând un astfel de guvern în conflict cu sentimentul quasi-unanim al ţării".

    După ce demonstrează că afirmaţia dlui Molotov este falsă când spune că în guvernul Rădescu ar fi fost majoritatea miniştri antisovietici, fără să facă aluzie la cineva, Iuliu Maniu spune că P.N.Ţ. a fost acela care în mod constant a militat pentru o politică de prietenie cu U.R.S.S., că Titulescu a realizat acorduri şi reluarea relaţiunilor diplomatice cu U.R.S.S., că înşişi conducătorii guvernului sovietic au avut în anii premergători armistiţiului cuvinte de apreciere pentru preşedintele acestui partid şi pentru lupta pe care o ducea sub ocupaţia nemţească. În schimb din guvernul precedent nu a făcut parte gruparea dizidentă încadrată acum în guvernul Groza, condusă de dl
    Gh. Tătărăscu, care în demonstrarea politicii sale filo-sovietice nu poate invoca decât cel mult afacerea de la Tatar-Bunar, îndepărtarea lui Nicolae Titulesu, prezenţa sa demonstrativă alături de Antonescu la serbările antisovietice de la Chişinău şi dirijarea antisemitismului şi a orientării României spre puterile Axei.

    La afirmaţia lui Molotov că grupările Maniu şi Brătianu au fost chemate să participe în guvernul Groza, dar că au cerut prea multe locuri, neproporţional cu greutatea lor politică, Iuliu Maniu a făcut iarăşi câteva precizări ce se impun ca adevăruri istorice:
    „Motivele refuzului de a participa la acest guvern au fost: împrejurarea că guvernul Groza a fost impus în mod cu totul neuzitat, de către alt stat străin; că acest guvern nu a prezentat nici un program şi, în sfârşit, că Ministerul Afacerilor Străine a fost încredinţat persoanei care în calitatea sa de prim-ministru a inaugurat, la timpul său, orientarea hitleristă a guvernului nostru, a denunţat garanţiile anglo-franceze şi pe deasupra avea răspunderea principială pentru instaurarea dictaturii în România, pentru promovarea Gărzii de Fier şi pentru regizarea persecuţiunilor rasiale... Dl Groza mi-a spus că la dorinţa guvernului sovietic va trebui să facă parte din guvern dl Gh. Tătărăscu iar partidul liberal va fi exclus de la colaborare... şi a refuzat să discute alte condiţiuni ale mele demonstrând astfel că mandatul D-sale era limitat prin dispoziţia partidului comunist. De altfel, nu ştiu pe ce criterii s-a bazat dl Molotov când a făcut afirmaţiuni asupra raportului de forţe dintre partidele politice din România. Ultimele alegeri au dat partidelor din extrema stângă un minuscul procent de 2%. Sub dictaturi aceste partide n-au avut decât o activitate neglijabilă...".

    Referitor la declaraţia dlui Molotov asupra necesităţii alegerilor din România şi asupra viitoarei legi electorale, Iuliu Maniu a subliniat părerea ţării:
    „Sunt convins că sub alegeri libere dl Molotov înţelege ca la fruntea ţării să fie un guvern neutru sau neutralizat şi să nu fie formaţiuni înarmate ale partidelor care să terorizeze pe cetăţenii neînarmaţi. Libertăţile publice vor trebui să fie în prealabil restituite, ca şi libertatea presei şi a întrunirilor. Dacă dl Molotov anticipă asupra legii electorale, emiţând părerea că numai unele partide vor putea participa la alegeri, iar altele nu - după ce criterii? - ideea libertăţii alegerilor este de la început compromisă... Regret că a trebuit să-l contrazic pe dl Molotov, în mod categoric în declaraţiile sale, prin cele ce am expus. Noi dorim în fruntea ţării un guvern cu adevărat democratic, aşa cum s-a hotărât, cu acordul sovietic, la Yalta şi Potsdam".

    „Uniunea Sovietică nu va tolera niciodată guverne ostile în Răsăritul Europei şi nu poate fi vorba de o reorganizare a guvernelor bulgar şi român, decât după ţinerea alegerilor libere".
    Era poziţia sovietică exprimată pe 16 septembrie 1945 secretarului de stat al S.U.A., Byrnes. Dar acesta fusese informat încă de la 31 august de Burton Berry, reprezentantul său la Bucureşti, pe un ton destul de grav: „Dacă România mai poate fi scăpată de un regim comunist impus în mod fraudulos, este esenţial ca cei trei aliaţi să acţioneze repede asupra cererii Regelui Mihai. Noi trebuie să acţionăm repede, nu ca în trecut, sau să plătim pentru greşelile noastre. Plata în România ar fi o dezastruoasă subminare a întregii noastre poziţii morale în această ţară".

    Într-adevăr, în România situaţia era gravă. Opoziţia, de partea căreia era majoritatea ţării, întărită după
    declanşarea grevei regale, pe 24 august 1945, şi cu social-democraţii conduşi de Titel Petrescu făcuseră zid în jurul lui Maniu, care trimitea în permanenţă memorii documentare prin care solicita: obţinerea demisiei guvernului si înlocuirea lui cu un guvern de tehnicieni sau de coaliţie, în care Ministerul de Interne şi cel de Război să nu aibă culoare politică, să se facă demersuri pentru retragerea trupelor sovietice, şi mai cerea admiterea unui reprezentant special la Naţiunile Unite, deoarece guvernul servea interesele Moscovei. Tot în aceeaşi zi de 16 septembrie, Iuliu Maniu în întâlnirea avută cu Schuyler si cu Charles Hulick, din partea Departamentului de Stat în România, solicitase să se intervină de urgenţă pentru a se lua măsuri în legătură cu situaţia ţării.

    Constatăm însă că Tătărăscu se comporta dur faţă de Rege şi opoziţie şi era preaplecat faţă de stăpânii moscoviţi. Îl ţinea la curent pe ambasadorul sovietic
    Kavtaradze despre prezenţa americanilor şi englezilor aproape permanent la Palat şi despre hotărârea Regelui de a nu-şi schimba atitudinea faţă de guvern, după afirmaţia pe care pretindea că ar fi făcut-o: „Să-mi ia guvernul prerogativele şi tot nu voi face concesii". I-a adus la cunoştinţă ambasadorului că el şi Groza aşteaptă încheierea Conferinţei de la Londra şi apoi se vor duce la Palat cu o scrisoare, chiar dacă Regele va refuza „să mă primească, dar aceasta va fi ultima dată când ne vom adresa Regelui, după care vom lua o hotărâre". Şi ca omul docil, adăuga că nu va întreprinde nimic fără acordul Moscovei.

    În telefonograma ambasadorului, de pe 26 septembrie 1945, adresată lui
    V.G. Dekanozov, locţiitorul lui Molotov care era la Londra, se spunea că a primit telegrama cu indicaţiile instanţelor de conducere şi că o folosea ca ghid şi pentru executare, iar pe Tătărăscu l-a anunţat că este gata să-l primească în orice zi. Deci relaţiile de la senior la vasal funcţionau perfect. Pentru a le fi pe plac, pe 21 septembrie Gh. Tătărăscu îl atacase pe Maniu, dar nu-l clintise cu nimic.

    Maniu şi Brătianu s-au adresat pe 22 septembrie Conferinţei de la Londra care îşi continua lucrările şi unde delegaţia sovietică depusese un memorandum în care propusese ca bază pentru viitorul tratat de pace să se includă graniţa româno-sovietică stabilită prin acordul din 28 iunie 1940, deşi tratatul germano-rus nu mai avea nici o valoare. Vişinski era preocupat de situaţia de la Palatul regal şi cerea explicaţii lui Susaikov asupra zvonului ce îl auzise, precum că în jurul Regelui se creaseră două tabere, din care cea a lui Negel şi Ioaniţiu militau pentru reconciliere, în timp ce alt grup cu Niculescu-Buzeşti era de părerea lui Iuliu Maniu care îl avertizase pe Rege că o abdicare de la atitudinea luată faţă de guvern ar putea avea consecinţe grave, chiar părăsirea ţării. Partidul Naţional-Ţărănesc continua să-şi desfăşoare activitatea mai ales la centru, cu toate că în provincie se încerca înăbuşirea activităţii sale chiar cu amestecul direct al ruşilor, cum a fost cazul mai ales în Oltenia, unde căpitanul Petrov Vasiliev teroriza opoziţia, ca şef al N.K.V.D.

    În timp ce sovieticii neglijau rolul Comisiei Aliate de Control, teroarea se accentua pe plan intern, constând în arestări, interziceri de ziare şi tot felul de abuzuri De la Londra erau slabe speranţe să vină vreo veste bună, din moment ce, de la începutul Conferinţei,
    Molotov declarase pe 16 septembrie că: "Uniunea Sovietică nu va tolera niciodată în Răsăritul Europei guverne ostile şi nu poate fi vorba de o reorganizare a guvernelor bulgar şi român, decât după ţinerea alegerilor”. La Potsdam, cu mai puţin de două luni în urmă, Molotov se opusese oricărui control anglo-american, de orice natură, în ceea ce priveşte „alegerile libere" din aceste ţări

    De-abia se terminase războiul cald şi începuse confruntarea din ce în ce mai dură dintre U.R.S.S. şi anglo-americani, pe mai multe planuri. Când
    Truman propusese la Potsdam să se restabilească navigaţia pe Dunăre pentru toate naţiunile şi să se includă în tratatele de pace, Rusia a refuzat luarea unei decizii şi aceasta se va tergiversa rezolvându-se de-abia în 1948, la Conferinţa prezidată de Vişinski, şi aşa cum a dorit-o U.R.S.S.

    Aruncându-ne privirile în Orientul Mijlociu, unde de asemenea influenţa rusă se făcea simţită, constatăm că U.R.S.S. intrase în Iran din 1941 şi, conform prevederilor tratatului de pace, trupele străine trebuiau retrase în cel mult la şase luni după sfârşitul războiului. Iranienii au acceptat situaţia în afara zonei petroliere din sud, pe când sovieticii au spus „nu" şi au înlocuit militarii prin mai multe mii de civili. Ceva mai mult chiar,
    după Conferinţa de la Potsdam au provocat o revoltă în Azerbaidjan, au organizat alegeri „libere" gen sovietic şi pe 12 decembrie 1945 au proclamat Republica Autonomă Azerbaidjan punând Conferinţa de la Moscova, din decembrie 1945, în faţa faptului împlinit. Au luat măsuri de constituire a unei armate populare, au trecut la naţionalizări iar Molotov a refuzat să se instituie o Comisie a celor Trei Puteri pentru discutarea situaţiei din Iran.

    În cadrul Conferinţei de la Londra, pe 26 septembrie 1945, după ce Molotov declarase că anglo-americanii susţinuseră la Bucureşti un guvern neprietenos faţă de U.R.S.S., solicita recunoaşterea internaţională a guvernului Groza. A fost acum rândul lui
    Byrnes şi Bevin să spună „nu" deocamdată. Într-un raport din 13 septembrie 1945 al Misiunii Militare a S.U.A. se spunea: "Scopul U.R.S.S. este în mod clar... să integreze România în mod complet în situaţia economică şi politică sovietică. Comunizarea integrală şi unirea formală cu U.R.S.S., urmărită de comuniştii români, sunt probabil scopuri finale, dar sunt departe de înfăptuire acum".

    În cercurile diplomatice londoneze, unii se întrebau dacă nu cumva Molotov încerca să spargă frontul anglo-american, atrăgând atenţia că dacă nu-şi modifică atitudinea faţă de guvernele din Balcani, U.R.S.S. se va vedea nevoită să încheie tratate de pace separate cu aceste guverne
    . Francezii, care nu participaseră la dezbaterile de la Potsdam, au făcut cunoscut că Franţa are destul de multe interese în Balcani ca să se dezintereseze de aceste ţări. Englezii şi americanii au susţinut punctul de vedere francez, dar sovieticii s-au încăpăţânat să invoce litera acordului de la Potsdam. G. Bidault (ministrul de Externe francez) a considerat că Franţa a fost totdeauna interesată de problemele româneşti şi aceasta îi dă dreptul de a participa la încheierea tratatului de pace cu România. O încheiere fără participarea Franţei părea de neconceput. Y. Byrnes, secretarul de stat american, a adus la cunoştinţă că el nu va semna tratatul de pace până ce lucrurile nu vor fi lămurite.

    Pe lângă declaraţiile socotite de luliu Maniu ca
    „ un amestec direct în treburile interne ale României", tot în cadrul Conferinţei de la Londra, Viaceslav V. Molotov insistă pe 26 septembrie cerând recunoaşterea internaţională a guvernului Groza şi declarând: „Guvernul Groza este dorit de poporul român, dar nu şi de guvernul american". Atitudinea plină de demnitate a lui luliu Maniu, cât şi atmosfera entuziastă din tară în urma declanşării grevei regale, au făcut ca paşii multor personalităţi care stătuseră în rezervă să se îndrepte spre P.N.Ţ. Astfel, pe 3 octombrie, cu ocazia primirii unui grup ce solicita înscrierea în rândurile partidului, luliu Maniu şi Ion Mihalache, în cuvântările ţinute, au subliniat printre altele: „Sunt certe fidelitatea poporului român către Naţiunile Unite, năzuinţa sinceră a P.N.Ţ. de a cultiva cele mai bune relaţii de amicală vecinătate cu U.R.S.S. şi faptul că P.N.Ţ. vrea să combine preceptele libertăţii individuale şi naţionale cu cele ale ordinii şi patriotismului care se reazemă într-un spirit de sacrificiu pentru binele comun al tuturor cetăţenilor. Partidul Naţional-Ţărănesc îşi trage izvoarele sale din lupta de eliberare naţională pe de o parte, şi de eliberare socială pe de alta... o politică sinceră se face când te aşezi din punct de vedere al intereselor permanente ale neamului... Drumul neamului românesc şi deci drumul P.N.Ţ. nu poate fi decât unul: drumul greu de străbătut, dar drumul a cărui ţintă este sigură şi certă, drumul demnităţii".

    Pe de altă parte şi A. I. Vişinski se interesa şi cerea informaţii de la oamenii lui din Bucureşti, pe 1 octombrie 1945 punându-i la curent cu ce aflase el:
    „În anturajul Regelui există mari divergenţe în această problemă. Un grup al curtenilor, în frunte cu mareşalul Curţii Regale, Negel, şi secretarul particular al Regelui, Ioaniţiu, ar fi pentru reconcilierea Regelui cu guvernul. Un alt grup, în frunte cu Niculescu-Buzeşti, Vişoianu, generalul Niculescu şi alţii, îl sfătuiesc pe Rege să-şi menţină poziţia anterioară şi să aştepte evoluţia ulterioară a evenimentelor. Liderul Partidului Naţional-Ţărănesc, Maniu, l-a sfătuit, de asemenea, să nu meargă la reconciliere, avertizând că acest pas atrage după sine urmări fatale pen*tru România şi Regele va fi nevoit să părăsească ţara".

    Berry şi Schuyler au încercat să stea de vorbă cu Ana Pauker, pe care au întâlnit-o pentru prima dată pe 19 octombrie 1945, într-o încercare de a schimba atmosfera în relaţiile est-vest pe teritoriul românesc şi, printre altele, în discuţii au subliniat - şi nu se poate trece peste faptul bine cunoscut - că în ultimii zece ani „numele lui Maniu şi Brătianu au fost asociate în mintea opiniei publice americane cu lupta pentru libertate şi democraţie în România".

    Nu a trecut nici săptămâna şi nu ca un răspuns, ci în virtutea obişnuinţei comuniste, în noaptea de 24/25 octombrie 1945 au fost arestaţi numeroşi naţional-ţărănişti Şi liberali din Capitală, de teamă că aceştia vor manifesta pentru Rege cu ocazia zilei de naştere, sau poate pentru a confirma declaraţia lui C.I.C. Brătianu făcută presei străine, cu o zi înainte, pe 23 octombrie 1945:
    „Guvernul Groza, ce prezintă toate stigmatele dictaturii, constituie un real pericol pentru România, atât în ordinea internă, cât şi pentru poziţia sa internaţională".

    Iuliu Maniu a acordat pe 31 octombrie 1945 un interviu ziarului „New-York Times", în care considera situaţia tragică a României, înconjurată de ţări rivale care vor avea în curând alegeri şi deci guverne recunoscute, putând fi reprezentate la Conferinţa de Pace. Marile puteri trebuiau să ia măsuri urgente şi practice pentru a elimina guvernul actual, care era complet lipsit de sprijinul opiniei publice. A considerat guvernul Groza ca un guvern Quisling, impus de U.R.S.S. şi care servea U.R.S.S. pe toate căile, făcând convenţiuni economice care duceau ţara la ruină.


    De asemenea, Iuliu Maniu a subliniat că în România sunt imposibile alegerile libere atâta timp cât trupele ruseşti nu vor fi retrase de pe teritoriul ţării. Şi ca soluţie, spunea că dacă nu se poate da sarcina formării guvernului P.N.Ţ., care este cel mai popular partid, atunci se poate crea un guvern de tehnicieni, în afara partidelor, sau un cabinet echilibrat din cele patru partide care au organizat lovitura de stat de la 23 august 1944. Tot cu această ocazie a spus că americanii se vor convinge prin vizita dlui
    Mark Ethridge, care va constata la faţa locului şi din primul moment că guvernul nu reprezintă voinţa poporului, ci interese străine. Mark Ethridge, editor al ziarului „Louisville Courier Journal", fusese ales de secretarul de stat James Byrnes pentru a vizita Bulgaria şi România şi a face o dare de seamă cinstită şi independentă despre situaţia pe care a găsit-o la faţa locului.

    Tot în acele zile ce urmau după sfârşitul Conferinţei de la Londra, unde discutarea problemei româneşti se amânase pentru
    Conferinţa Miniştrilor de Externe ai celor Trei Mari Aliaţi din 16-26 decembrie, ce se va ţine la Moscova, în ţară sosise pe 30 octombrie senatorul Pepper, după ce vizitase mai multe capitale. După ce îi întâlnise pe Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi Ana Pauker, generalul C.R. Schuyler a organizat pe 1 noiembrie 1945 o întâlnire în cinstea senatorului, la care din partea U.R.S.S. a participat generalul V.P. Vinogradov, care imediat i-a transmis lui A.I. Vişinski cele ce s-au petrecut: “În timpul discuţiilor, Berry a prezentat din nou opinia sa, potrivit căreia Groza şi Tătărăscu trebuie să demisioneze întrucât şi-au îndeplinit rolul în timpul războiului cu Germania, iar locurile lor trebuie ocupate de persoane cu mai puţină responsabilitate, dar potrivite momentului respectiv. Spre sfârşitul serii, senatorul Pepper a spus că el, ca prieten al U.R.S.S., ar dori să găsească calea pentru concilierea punctelor de vedere sovietic şi american în problema românească. El este de acord că guvernul român trebuie să fie prietenos faţă de U.R.S.S., însă el ştie de la Washington că prezentul guvern Groza nu este reprezentativ, că în prezent în România nu există libertatea presei, a cuvântului şi a întrunirilor şi nici inviolabilitatea persoanei. Guvernul şi poporul american nu se pot obişnui cu acest fapt. Ei doresc să fie asigurate condiţiile unei adevărate democraţii în toată ţara..."

    Un lucru este clar, sovieticilor nu le păsa de opiniile lumii, respingeau orice protest şi erau în spatele hotărârii lui Petru Groza de a nu demisiona. Pentru ei, toţi cei care nu făceau ce ziceau ei erau fascişti. Pentru a dovedi contrariul, Burton Berry a transmis guvernului de la Washington, pe 5 noiembrie 1945,
    un raport confidenţial, cu menţionarea acţiunilor de colaborare dintre P.C.R. şi Mişcarea Legionară. Care era situaţia?

    După rebeliunea legionară din 1941, legionarii rămaşi în ţară, dezamăgiţi în ceea ce priveşte loialitatea Germaniei hitleriste faţă de ei, au început acţiunea pentru orientarea spre democraţiile occidentale şi democratizarea Mişcării. În acest sens,
    H. Comăniciu a primit mandat de a merge la I. Maniu şi de a-i mărturisi alăturarea, prin septembrie 1942, având consimţământul scris de la R. Mironovici. Siguranţa, ca să îi zădărnicească această acţiune de apropiere de Maniu, l-a convocat şi, Eugen Cristescu, în numele Mareşalului, i-a propus ori funcţia de secretar general în Ministerul Propagandei ori pe front în linia întâi. Şi a plecat pe front. La 23 august 1944 Iuliu Maniu îi sfătuise să dezvăluie ţării aderarea de lungă vreme la democraţie iar el urma să confirme, pentru ca ţara şi străinătatea să ia cunoştinţă de adevăr.

    În octombrie 1944, legionarii din Germania l-au paraşutat pe
    Nicolae Pătraşcu pentru a trece la organizare şi să reintegreze Mişcarea în viaţa politică. Şi chiar să ia legătura cu Iuliu Maniu, care a refuzat pentru că el îi sfătuise pe legionari să se înscrie după cum le dictează conştiinţa în partidele democratice. La insistenţele lor, a fost trimis Nicolae Penescu; acesta le-a spus, de faţă fiind şi George Mânu, că fiecare este liber să meargă unde voieşte, iar în P.N.Ţ. au venit cei ce se afiliaseră lui H. Comăniciu de multă vreme. A înclinat atunci spre PCR, cum o mai făcuseră şi alţii. Din primăvara lui 1945 mai ducea tratative cu comuniştii şi Petre Ţuţea, care cerea eliberarea legionarilor de la Aiud şi apoi să se ducă discuţii doctrinare.

    După terminarea războiului nemaiavând obiectiv, şi mai ales după căderea din martie 1945 a organizaţiei din muntele Ciucaş, Nicolae Pătraşcu nemaiavând legături cu
    Horia Sima a schimbat tactica, încercând salvarea, iar Siguranţa a început şi ea fărâmiţarea lor şi captarea, pentru a-i face inofensivi, nedându-le posibilitatea să se regrupeze. Nicolae Pătraşcu s-a arătat conciliant şi pe 6 august 1945 a adresat o circulară către legionarii de afară şi din închisori cerând „ca legionarii să păstreze o poziţie de respect faţă de autoritatea de stat, iar faţă de organizaţiile politice româneşti să respecte în ele ce au făcut bun şi folositor pentru viitorul ţării".

    Siguranţa a luat legătura cu fostul ministru
    Vasile Noveanu, prin intermediul grupului Aldea, care colabora deja cu Siguranţa. Noveanu a propus să se ia legătura cu Pătraşcu, spre a putea fi folosit ca element politic de către siguranţă. Nicolski l-a arestat pe Vică Negulescu, care era consilierul lui Pătraşcu şi avea legătură cu fracţiunile legionare şi partidele politice. Nicolski i-a propus o înţelegere în schimbul ieşirii lor din clandestinitate, a încetării urmăririi şi reintegrării lor în viaţa socială. Negulescu a fost de acord, dar nu putea face nimic fără Pătraşcu. Atunci a fost eliberat pentru a discuta cu Pătraşcu şi, urmărit fiind, au fost amândoi arestaţi şi duşi la Ministerul de Interne în noiembrie 1945. Au urmat tratativele şi l-au eliberat din nou pe Vică Negulescu pentru ca să-l aducă şi pe Nistor Chioreanu, care era înlocuitorul lui Pătraşcu.

    În aceste condiţii, în Ministerul de Interne s-a semnat Pactul, înţelegerea dintre legionari şi comunişti, pe 6 decembrie, iar pe 10 decembrie 1945
    , Ministerul de Interne a dat un comunicat prin care punea în vedere organelor de poliţie şi de siguranţă să dea acte de legitimaţie tuturor persoanelor care trăiesc în clandestinitate şi se prezintă la secţii de bunăvoie, predând şi armele pe care le au asupra lor, încadrându-i totodată în câmpul muncii, conform pregătirii lor.

    Tot în 1945, cu un transport al Crucii Roşii,
    a venit clandestin în ţară şi Dumitru Groza, fost şef al Corpului Muncitoresc Legionar, care a dus o viaţă retrasă. Reuşindu-se să se ia legătura cu el, printr-un informator, D. Groza şi-a luat angajamentul că va lucra pentru regim, fiind folosit contra acţiunii lui Pătraşcu, pe care nu-l socotea că reprezintă Legiunea, deşi acţiunea lui de scoatere a legionarilor din clandestinitate era bună. Se reuşea astfel o fărâmiţare internă a legionarilor, după cum se divizaseră si în străinătate. În mare, aşa se prezenta situaţia legionarilor spre sfârşitul anului 1945, când se profila o descătuşare a vieţii politice din România, prin intermediul Marilor Puteri ce urmau să se întâlnească la Moscova.

    Burton Berry, în raportul confidenţial adresat pe 5 noiembrie 1945, sublinia că PCR face eforturi de a obţine colaborarea Gărzii de Fier şi a minorităţii maghiare din nordul Transilvaniei, care ar putea contribui la menţinerea poziţiei lor majoritare în viaţa politică. Mai semnala că, la sfârşitul lunii septembrie, o fracţiune a mişcării legionare condusă de prof. P.P. Panaintescu a semnat o convenţie cu comuniştii. Se recunoştea de către 340 foşti lideri legionari că modul lor de a acţiona a fost greşit şi socoteau că acum văd adevărata lumină, colaborând cu comuniştii şi organizându-se în noua mişcare „Socialiştii creştini." După ce unii legionari au fost respinşi de partidele de opoziţie, comuniştii au început negocieri cu aceştia, pentru ca să nu poată fi condamnaţi din moment ce se arată cooperanţi. „Socialiştii creştini" - organizaţia foştilor legionari ce părăsiseră ţara după rebeliunea legionară -, ducea tratative cu Teohari Georgescu, în numele PCR, şi o sursă demnă de încredere îi prezintă că ar putea fi utilizaţi catrupe de şoc" pentru suprimarea oricărei rezistenţe politice faţă de programul comunist.

    În nordul Transilvaniei, comuniştii circulau între maghiari răspândind ideea că împotriva maghiarilor se vor lua măsuri represive în cazul când se va schimba guvernul Groza. Prin colaborarea cu comuniştii ei îşi vor apăra interesele ca minoritate împotriva mişcării naţionaliste a lui Iuliu Maniu.


    Iuliu Maniu se bucura de o bună reputaţie în cercurile intelectualilor maghiari iar comuniştii au făcut tot posibilul ca
    Madosz-ul, organizaţie naţionalistă maghiară, să-şi convingă membrii că Maniu şi asociaţii lui au cele mai sinistre intenţii la adresa minorităţii maghiare. Din cauza permanentei supravegheri comuniste era imposibil să se împiedice răspândirea acestei false idei.

    Furioasă după discuţiile cu
    Schuyler şi Pepper şi la vestea că Ethridge va veni să verifice situaţia libertăţilor din România, Ana Pauker , la mitingul PCR de la Ploieşti din 4 noiembrie 1945, a tunat şi a fulgerat spunând: „ Unii de peste mări şi ţări s-au obişnuit ca numai alde Maniu şi Brătianu să conducă ţara noastră; orice învăţ are şi dezvăţ. "


    Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU - Volumul -II- (A-0
    75)
    Cicerone IONIŢOIU. Viata politica si procesul lui Iuliu Maniu. Vol.2, Ed. Libra Vox, Bucuresti, 2003, 560p. ISBN 973-8489-04-0
    Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/marturii/
    Last edited by Cicerone Ionitoiu; 16-10-11 at 04:26 PM.
    Cicerone Ioniţoiu a protestat permanent împotriva terorii comuniste, devenind un personaj indezirabil pentru autorităţi. În 1979, la intervenţia preşedintelui de atunci al Franţei, Valéry Giscard d’Estaing, a fost lăsat să plece din România şi să se stabilească în Franţa. .......Bibliografie: AICI, album foto: AICI, repertoriu de lucrări publicate: AICI, discurs: Numai cine nu vrea, nu poate!, acces la mesageria electronică: AICI (cont gestionat de membrii fondatori). Lucrări regrupate în biblioteca electronica-arhiva de studiu: Procesul Comunismului

Similar Threads

  1. Conferinta de pace de la Paris din 1946, de Cicerone Ionitoiu
    By Cicerone Ionitoiu in forum Perioada 1944-1947 : războiul - frămantarile politice
    Replies: 0
    Last Post: 03-06-12, 02:21 PM
  2. Conferinta de la Moscova (16-25 decembrie 1945) si consecintele ei…
    By Cicerone Ionitoiu in forum Perioada 1944-1947 : războiul - frămantarile politice
    Replies: 0
    Last Post: 21-10-11, 09:35 AM
  3. Începerea tratativelor de la Cairo - Românii să lupte contra germanilor...
    By Cicerone Ionitoiu in forum Perioada 1940-1944 : războiul - frămantarile politice
    Replies: 1
    Last Post: 18-02-11, 07:23 AM
  4. Începe împarţirea lumii – Conferinta de la Teheran, 28 noiembrie 1943
    By Cicerone Ionitoiu in forum Perioada 1940-1944 : războiul - frămantarile politice
    Replies: 0
    Last Post: 17-02-11, 09:01 AM
  5. Consiliul Dirigent - Conferinţa de Pace ne-a impus alte hotare decât acelea pe care..
    By Cicerone Ionitoiu in forum România Mare - Cele trei UNIRI
    Replies: 0
    Last Post: 07-11-10, 01:04 PM

Tags for this Thread

Liens sociaux

Posting Permissions

  • You may not post new threads
  • You may not post replies
  • You may not post attachments
  • You may not edit your posts
  •