E suficientă o scurtră privire în istoria noastră și a regiunii în care trăim pentru a înțelege un adevăr pe care mulți români preferă să-l ignore. Anume că vecinii noștri cu care ne-a procopsit istoria și migrațiile popoarelor nu ne-au înghițit niciodată, ei făcând tot ce le stătea în putință pentru a scăpa de noi. Au încercat prin toate mijloacele, inclusiv militare, istoria noastră fiind doar un șir continuu de lupte și eforturi pentru a ne păstra limba și neamul. Iar vecinii noștri, cu excepția unor scurte perioade în care i-am avut aliați de conjunctură pe unii sau pe alții, nu au încetat să nege existența noastră și implicit dreptul nostru istoric de a stăpâni ceea ce ne aparține pe drept, pământul în care ne-am format, am crescut ca neam și ne-am afirmat identitatea națională.

Înconjurați din toate părțile, o insulă latină într-o mare slavă și turanică, această romaninate s-a tot micșorat sub presiuni și lovituri până a ajuns ceea pe care o cunoaștem astăzi. Nu era de ajuns, trebuia ca și românii ajunși în teritoriile statelor vecine să fie deznaționalizați și asimilați, prin forță și persuasiune sau prin alte mijloace mai subtile. Aceste mijloace de forță combinate cu cele subtile au fost și sunt utilizate concomitent, local și regional, chiar încercându-se influențarea românilor care trăiesc în interiorul granițelor proprii.

Mistificarea istoriei este la rang de cinste în panoplia mijloacelor folosite, și este cu atât mai eficientă cu cât nici românii în general nu par să aibă apetență pentru aflarea adevărului. “Mințiți, mințiți, ceva tot va rămâne!” spunea Gobbels punând bazele dezinformării moderne, slogan preluat cu entuziasm și de antiromânii de astăzi. Trist este că aceștia își găsesc cu ușurință cozi de topor care să le susțină cu entuziasm teoriile chiar și în rândul românilor. Prea puține sunt vocile care se ridică și combat aceste teorii negaționiste, începând cu cea a lui Roesler și continuând cu o sumedenie de ipoteze și idei din ziua de astăzi.
Iar una din teoriile la modă, văzând că altele merg mai greu și nu produc efectele scontate pe moment, este cea a dezbinării neamului românesc. Teorii coform cărora românii, moldovenii, vlahii, poate în curând și ardelenii sau oltenii, sunt popoare dferite și că nu au nici în clin sau în mânecă unii cu alții, mai deosebiți decât românii față de papuași. Despre teoriile moldovenismului am tot auzit, mai cu seamă în ultima vreme, de când Republica Moldova s-a cam îndreptat șovăielnic spre UE, și vom mai auzi, ”divide et impera” și-a dovedit eficiența în decursul istoriei mondiale. Nu doar în Basarabia, ci și în Ucraina, unde români nu există, ci doar moldoveni. Minorității românești, de fapt moldovenești, li s-au redus orele de limbă română, de fapt moldovenească, ajungând la doar două ore pe săptămână. Vorbeam cu un elev din Noua Suliță, din Bucovina rămasă Ucrainei, și îmi descria cu amănunte situația. Mi-a povestit de surpriza sa în momentul în care a făcut primele lecții de istorie în România, despre șocul avut la înțelegerea logică și clară a adevărului după ce ani de zile învățase la școala ucraineană despre cum românii au tot încercat să ia teritorii ucrainene și rusești care nu le aparțineau. La cetatea Hotin, ghidul ucrainean îți explică despre acest monument de artă slavă (!) ridicat pentru apărarea pământurilor slave. Dar la întrebarea de ce cetatea a fost ridicată pe malul drept, al așa-zișilor atacatori, nu știe să-ți răspundă.


Iar despre deosebirile inventate între vlahi și români, acestea au fost speculate mai ales de către sârbi și bulgari în încercarea reușită de divizare a minorității românești de pe teritoriile lor. Dar să vedem ce sunt vlahii, conform Wikipedia.


Valahii (sau vlahii) era numele dat de către alte popoare, populațiilor romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, în stânga și în dreapta Dunării: românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii. După crearea statului modern român acest termen este folosit preponderent pentru a-i desemna pe aromâni, meglenoromâni și istroromâni.

Originea numelui este legată de lingvistica germanică: aceeași origine duce la cuvintele "welsh" și "wallon" în alte părți ale Europei pentru populațiile locale considerate romanice. Popoarele slave au preluat cuvântul, folosind inițial numele de valahi în general în legătură cu toate popoarele romanice deci și pentru locuitorii teritoriului ev-medieval românesc.. Mai târziu, forma cuvântului s-a nuanțat, oarecum schimbat în funcție de utilizatori. De exemplu, Italia în limba poloneză este numită "Włochy", iar in limba maghiara "olasz" sunt italienii, iar "oláh" sunt românii. Termenul valahi era un exonim, deci folosit numai "în afară", în timp ce respectivii (valahii între ei) foloseau diferite cuvinte provenite din "romanus" pentru a se numi pe ei înșiși: "români" "rumâni", "rumâri", "armâni", "arumâni", ș.a.m.d. În acest context este demn de menționat, că în greaca Imperiului Bizantin (Imperiul Roman de Est) valahii erau denumiți deseori ["romanoi"]], ca fiind vorbitori de limbă romanică (latină).

În documentele istorice europene din Evul Mediu termenul apare sub diferite forme: Walachen (germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sau vlohi (rus., pol.), vlasi (serb., bulg.), oláhok sau vlachok (magh.), vlahoi (neogr.), iflaklar (turc.) și variante (moshovlahi, kuțovlahi, dicieni, mavrovlahi sau morlahi...).”

Mai departe: „Numele de Valah are aceeași etimologie ca și numele de Wales (în Marea Britanie), Walcheren (în Olanda), Valonia (în Belgia) și numeroasele toponime de tip "Welch", "Walsch", "Walchen" înșiruite de-a lungul vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, în Alpi. Este vorba de cuvântul germanic walah sau walh, însemnând "străin", "ne-german", și care, la rândul lui, provine din numele poporului celtic al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit de germanicii teutoni în decursul campaniilor lor de jaf și pradă în Galia, în anii 110-100 î.e.n. Migrația ulterioară a triburilor germanice în Europa, în secolele III - IV, în contact cu slavii și cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de walah în Europa centrală și orientală (pentru populațiile romanice). Trecând în alte limbi, walah a luat diferite forme : vlah, vlahos, vlas, voloh, wloh, olah, iflak... trecând ulterior și în limbile occidentale : valacchi, velaci, valaques, valacos, wallachians.

Valahii sud-dunăreni de azi sunt urmașii tracilor romanizați și a romanilor antici veniți aici și rămași (ca și în Dacia). Deși, oficial, sunt recunoscuți ca minorităti naționale în statele unde sunt prezenți (Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia și Serbia), numărul lor este sistematic minorat în recensământe (parțial fiindcă multe persoane nu doresc să se afirme ca fiind minoritare), nu sunt școliți în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare, iar în România sunt pur și simplu socotiți Români deși populația locală îi deosebește prin porecla de "Machedoni" (cuvânt care nu trebuie confundat cu "Macedoneni": locuitorii republicii Macedonia sau a regiunii Macedonia din Grecia).”

Și totuși, diversiunea funcționează, chiar și astăzi în Serbia existând două minorități așa-zis distincte, românii și vlahii, și chiar membrii acestora nu sunt prea conștienți că sunt același lucru, rod al îndelungatei propagande de dezbinare. Acest tip de propagandă a fost activă inclusiv în perioada comunistă, în timpul regimului lui Tito, dar și de mai devreme, cum demonstrează și acest articol preluat din ziarul “Plaiuri năsăudene” al refugiaților năsăudeni din perioada ocupării Ardealului de Nord de către unguri (1941 – 1944), articol scris de I.V. Spiridon și intitulat Wallach:

“WALLACH/de I. V. Spiridon – Plaiuri Nasăudene / Povestea un prieten că în trecut un cetăţean foarte bogat cu punga şi nu tot atât cu duhul, jertfise pe altarul propagandei pentru un anume partid o sumă atât de serioasă, încât după ce partidul câştigase în alegeri a trebuit să fie şi el luat în serios. A fost deci numit membru în consiliul comunal. Comuna: un oraş destul de poluat. Totul ar fi rămas normal, pentru vremuri şi locuri, dacă cetăţeanul nu ar fi avut păreri, care ar fi venit în conflict cu ale altui membru al consiliului. La una din şedinţe conflictul a crescut în proporţii, şi un profesor, care nu îl prea putea accepta, îi aruncă enervat epitetul: incultule! Cetăţeanul sare ca ars:
- Eu incult? Tu cult!

Această anecdotă mi-a venit în minte zilele trecute când răsfoiam un dicţionar. Întâmplător am dat peste cuvântul „walachians”, sub care înţelegeau englezii pe români, mai ales pe cei din Oltenia şi Muntenia. Nu numai englezii se numesc astfel. Germanii, spre exemplu, întrebuinţează cuvântul ”Wallachen”, italienii ” valacchi”, francezii „valaques” , grecii „vlahos”, polonii „volosin” şi vecinii noştri „olah”. Rădăcina din care derivă toate acestea este vechiul cuvânt german „Wallach”, sub care se înţelegeau romanii. După prăbuşirea imperiului roman de răsărit, cuvântul a continuat să circule cu aceeaşi sferă largă, cuprinzând în interiorul ei pe toate neamurile născute din coapsa Romei. Cu timpul sfera aceasta s-a restrâns tot mai mult, până ce, către sfârşitul Evului Mediu, şi începutul celui Modern, am rămas singurii care mai eram numiţi astfel.

Cari sunt motivele pentru care nouă ni s-a aplicat mai multă vreme această veche expresie germană? În primul rând probabil că la popoarele latine din Occident întâlnim ca o categorie stilistică dominantă individualismul, în vreme ce la noi domină categoria organicului. Ca şi noi, aceste popoare au fost multă vreme dezbinate, dar spre deosebire de noi, din cauza dominării acestei categorii stilistice, individualismul, părţile s-au afirmat la ele mai vehement ca una potrivnică celeilalte. Să ne gândim la Franţa, la Spania şi mai ales la Italia Evului Mediu: atâtea principate, ducate şi comitate nu numai independente, ci şi permanent în conflict unele cu altele din acelaşi neam, afirmându-şi fiecare individualitatea atât de mult încât făcea imposibilă rămânerea lor şi pe mai departe sub acoperişul cuprinzător al acestei expresii. Din acest motiv nu numai că a dispărut expresia „wallach”, dar a fost periclitată chiar şi existenţa cuvintelor „francez”, „spaniol”, şi „italian”. Se vorbea - amintim cazul italienilor - despre milanez, veneţian sau genovez. La noi domnitorii din Muntenia şi Moldova n-au purtat niciodată vreun război cu romînii din Ardeal, numai cu stăpînitorii acestei părţi a ţării noastre, streini de neamul nostru. Între ei domni ai Munteniei şi ai Moldovei s-au bătut, dar trebuie amintit aici că, pe de o parte în dosul acestor lupte se manifesta o voinţă de unire, chiar cu forţa, iar pe de alta că niciodată cu ocazia unor astfel de lupte nu s-a uitat că ele se dau între fraţi. Categoria organicului şi-a spus şi aici cuvântul.

Un alt motiv pentru care la noi s-a păstrat şi ni s-a aplicat mai multă vreme vechea expresie germană „Wallach” este calitatea conştiinţei originii noastre latine. La noi această conştiinţă a fost mai puternică decât la popoarele de origine latină ale Occidentului şi aceasta pentru că la noi ea nu a avut un caracter static, ci unul dinamic. Să analizăm acum tot numai pe scurt, spaţiul nepermiţându-ne altfel, cauzele pentru cari conştiinţa originii noastre latine a avut, spre deosebire de popoarele latine din Occident, acest caracter, dinamic. În primul rând la noi părţile nefiind în conflict, atât de vehement unele cu altele, conştiinţa întregului, cu origine comună, n-a fost pe această cale tulburată. În această situaţie am fi putut avea o conştiinţă a originii noastre latine mai puternică decât popoarele latine din Occident, dar tot cu un caracter static. A acţionat întotdeauna şi un factor de natură oarecum geografică: poziţia noastră, izolaţi în mijlocul unei populaţii de origine nelatină. Faptul că cu aceste popoare nelatine am avut întotdeauna, ca suflet, nu ca pacte, altfel de raporturi decât de prietenie ne-a fost din acest punct de vedere foarte util: raporturilor de acest fel trebuie să le mulţumim conştiinţa noastră trează, dinamică.


Atât de trează şi de dinamică încât ea a devenit din scut suliţă. Expresia cu rădăcini atât de vechi şi sens de nobil blazon nu poate, pentru o minte normal constituită, să îmbrace sensul pe care al vrea să i-l dea întovărăşind-o cu un adjectiv care denotă numai neputincioasă ură, cei care nu se pot mândri cu o astfel de origină, certificatul lor de origine etnică, fiind pierdut undeva pe drumul de departe şi până aici. Întovărăşirea ei cu adjectivul nepomenit poate numai să arate că precum între indivizi şi între popoare anecdota prietenului meu poate să fie adevărată.”
de Cristian Negrea


http://cristiannegrea.blogspot.com/2...e-sterila.html