Actualele revolte violente din Londra și alte orașe britanice în care poliția și forțele de ordine se pare că au pierdut pentru zile întregi inițiativa în mâinile bandelor de tineri ce își coordonau acțiunile prin rețelele sociale ca și Facebook și Twitter, prin internet și telefoanele mobile, ne amintește de alte astfel de mișcări petrecute nu demult în Europa Occidentală. Cele mai violente rămase în memoria publică sunt cele din Franța, din toamna lui 2005, urmate de de cele din 2007 și 2010, ceva mai puțin violente, dar care arată un trend îngrijorător pentru stabilitatea statelor implicate. Atât în Franța, cât și în Anglia, scenariile sunt asemănătoare. Bande de la câteva zeci la câteva sute de tineri stăpânind străzile, având confruntări violente cu forțele de ordine care utilizează bastoane, scuturi, gaze lacrimogene, mii de mașini distruse și incendiate, magazine devastate și jefuite, cocteiluri Molotov, incendii, distrugeri, imagini apocaliptice care nu te așteptai să le vezi vreodată pe străzile unor orașe ca Londra, Birmingham sau Paris și Lyon.

Ce se întâmplă de fapt? Care este cauza acestor revolte anarhiste? Pentru a înțelege și pentru a ne face o idee despre potențialele implicații în cazul României, va trebui să abordăm problema direct și lăsând la o parte implicațiile naționaliste tentante pentru cei ce nu ajung să privească această problemă deosebit de complexă în întregul ei.



Migrația


De câteva decade țările occidentale trec printr-un fenomen acut de îmbătrânire a populației. După al doilea război mondial s-a instaurat poate cea mai lungă perioadă de pace în Europa Occidentală, care durează și acum. Boomul economic a fost urmat și de creșterea nemaiîntâlnită a nivelului de trai și cu mărirea speranței de viață. Concomitent, numărul copiilor a scăzut, țările respective ajungând curând la un spor natural negativ. La asta adăugându-se și mărirea numărului de pensionari, prin prelungirea speranței de viață, țările occidentale au ajuns să se confrunte cu o problemă majoră. Nu erau destui tineri care să muncească ca prin contribuția lor să poată plăti pensiile celor în vârstă. Mai mult, gradul superior de instruire în școală a făcut ca tinerii să refuze munci considerate inferioare și mai prost plătite. Guvernele occidentale au încercat să rezolve această problemă prin admisia unui număr din ce în ce mai mare de imigranți care să preia aceste munci și să contribuie la susținerea economică și a balanței fondurilor de pensii. Occidentalii au încercat să rezolve problema admițând imigranți, fără să se gândească prea mult la alte efecte. Astfel, peste cinci milioane de turici au imigrat în Germania și țările nordice, slab populate, se confruntă deja cu o proporție deloc neglijabilă de imigranți. Franța și Marea Britanie au acceptat imigranți din fostele lor colonii care și-au dobândit independența, astfel urmărind să-și asigure și un control asupra acestor țări devenite independente.

Țările vestice au făcut greșeala de a considera că acești imigranți, necesari pentru economie, se vor integra ușor în societățile occidentale și vor putea fi ușor asimilați, ținând cont de superioritatea civilizației și societății occidentale față de cele ale lor de origine, majoritatea fugiți din țări supuse sărăciei endemice sau dictaturilor nemiloase. Vremurile de astăzi au văzut cea mai masivă deplasare de populație din timpul popoarelor migratoare, facilitată și în urma dezvoltării nemaiîntâlnite a capacităților de transport și comunicații. Dar problema este că imigranții, majoritatea de religie islamică, pur și simplu nu au dorit să fie asimilați în aceste societăți, dimpotrivă, doresc să-și păstreze individualitatea etnică și culturală. Răspunsul la această problemă a fost teza multiculturalismului european, dar deja mai mulți politicieni o consideră o teză depășită, spunând că multiculturalismul nu și-a atins scopul. Imigranții arabi, maghrebieni, negri, indonezieni au sosit în grupuri și s-au stabilit în orașe ocupând suburbii întregi unde și-au impus propriile reguli și în care poliția nu mai intervine. Au devenit enclave scăpate de sub autoritatea statului, trăind după propriile legi.

Franța, prima confruntată cu revolte anarhice de o mare magnitudine, a încercat să riposteze timid, prin interzicerea purtării vălului, făcănd un pas în lupta împotriva culturii islamice ce se desfășoară chiar pe teritoriul francez. De menționat că Franța nu admite existența minorităților etnice sau naționale pe teritoriul ei, în schimb dă lecții altor state cum să se poarte cu minoritățile lor etnice. Dar astăzi, deși se încăpățânează să-i numească în continuare pe arabii maghrebieni, pe senegalezi sau nigerieni, ce populează masiv cartiere mărginașe din marile orașe, tot francezi, recunoaște că are o mare problemă cu asimilarea acestor noi francezi de ocazie, dar de care are nevoie ca să-și rezolve dificultățile economice și care să facă muncile de jos pe care un francez get-beget le-ar refuza cu indignare. Poate că aceste efecte n-ar fi atât de vizibile dacă acești imgranți nu ar aduce cu ei o serie de probleme pe care politicienii europeni le-au ignorat până nu au ajuns să se confrunte direct cu ele. Au sosit nu doar obiceiurile și tradițiile lor, ci și problemele lor, organizarea lor în clanuri și triburi, dușmăniile între clanuriși de multe ori ura împotriva societății care i-a primit. Acestea nu sunt caracteristice tuturor, ci unei părți, dar destul de importantă și numeroasă pentru a provoca probleme.


Europa triburilor, ieri și astăzi

Din antichitate până în epoca modernă, de fapt poate până în a doua jumătate a secolului XX, Europa, la fel ca întreaga lume, s-a învârtit în jurul chestiniunilor tribale. Dar cei șaizeci de ani de prosperitate și succes politic și economic a dus la o relaxare a vechilor antagonisme și au creat un climat de integrare și pace, exprimat mai ales prin nou creata Uniune Europeană. Dar până la acea dată, Europa a fost răvășită de răboaiele între triburi. Rând pe rând, triburile germanice, slave, romanice, ale anglo-saxonilor, s-au luptat pentru supremație. Istoria continentului european este istoria celei mai sângeroase părți a lumii culminând cu cele două războaie mondiale, începute tot în Europa. Dar șaizeci de ani de pace nu înseamnă că totul va rămâne așa. Lumea în general și Europa în special a fost mai mult în stare de război decât în pace. Iar această invazie a imigranților, cu această împingere forțată a unor noi triburi cu altă cultură, cu alte reguli și care nu le respectă pe cele ale băștinașilor, pot reprezenta un catalizator pentru noi și noi violențe. Șaizeci de ani de pace se pot dovedi insuficienți pentru adormirea pornirilor războinice ale triburilor europene.

Am folosit termenul triburi, referindu-mă prin extensie și la faptul că în timp, aceste triburi s-au constituit în state-națiuni, dar care au și ele minorități (aparținând aceluiași trib) pe teritoriul altor state sau sunt divizate în triburi în interiorul aceluiași stat. (vezi fosta Iugoslavie, fosta Cehoslovacie sau actuala Belgie). Generic vorbind, mă refer la triburi ca și entități sau grupuri de populație ce împărtășesc aceeași religie, aceeași limbă (chiar dacă împărțită în dialecte) și aceeași rădăcină istorică, împărtășesc aceeași atitudine de excludere față de non-membri. Astăzi aceste diferențieri nu par atât de pregnante ca și în trecut, mai mult datorită faptului că acest mozaic european de triburi a reușit o dezvoltare economică și politică comună, împărtășirea de valori comune ca și libertatea și drepturile omului, toate concretizate statutar sub forma acestei uniuni suprastatale numită Uniunea Europeană. Aceste realizări au adormit pasiunile trecutului, frământat de războaie religioase, etnice, ideologice sau civile ce au frământat timp de secole bătrâna Europă, locul unde războaiele uneori erau numite după durata lor (războiul de o sută de ani, războiul de treizeci de ani, războiul de șapte ani). Valorile comune descoperite au adormit, dar numai la suprafață, intoleranța și xenofobia dintre triburile europene, făcăndu-le să acepte mult mai ușor diferențele majore dintre ele.

Dar acest fenomen este doar unul de suprafață. Iar pasiunile pot reizbucni ușor în contact cu celelalte triburi străine apărute brusc în mijlocul civilizației europene. Acestea pot fi catalizatorul care poate inflama patimi ce păreau dispărute de zeci de ani. Nu trebuie decât să ne amintim zelul cu care s-au masacrat între ele popoarele fostei Iugoslavii în ultimul deceniu al secolului trecut.Triburile europene nu-i înțeleg pe noii apăruți printre ei. Este normal, nu au o istorie de conviețuire comună, ci un lung șir de conflicte de linie de demarcație acolo unde s-au întâlnit. Iar religia musulmană nu a ajuns la nivelul de toleranță practicată în prezent de creștinism. Ni se par greu de înțeles unele acte și pasiuni, prin prisma omului civilizat. De exemplu, nu cred că vreun creștin să-l ucidă pe un ateu sau un musulman dacă acesta nu crede în creștinism sau ia în derâdere această religie. Dar Theo van Gogh a fost ucis de către un musulman tocmai din aceste cauze, luarea în derâdere a islamului. Vă mai amintiți de valul de violență din lumea musulmană în urma caricaturilor la adresa Profetului din ziarele daneze sau în urma arderii Coranului în Statele Unite? Iar această violență este importată acum și în Europa, cum am exemplificat cu asasinarea lui Theo van Gogh.

Factorii și bazele de instabilitate s-au instaurat treptat în suburbiile marilor orașe, devenite enclave guvernate de clanuri de import, care promovează excluziunea străinilor în locul asimilării treptate sperate de politicienii europeni adepți ai multiculturalismului. Europa va fi cucerită prin imigrarea masivă, spunea și istoricul Neagu Djuvara într-un interviu. Și nu trebuie să ne ascundem după deget de dragul political corectness și trebuie să recunoaștem ceea ce politicienii europeni se tem să o facă: tulburările din Franța și cele actuale din Marea Britanie au început tocmai în aceste enclave ale imigranților diferiți ca și formație și cultură, dar animați de frustrări, multe din ele istorice.

Ideea conform căreia țările lor de origine au rămas subdezvoltate din cauza Occidentului are aici o valoare de axiomă. Poate fi doar parțial adevărat, dar excluzând greșelile proprii nu face decât să agraveze problema. Una peste alta, arabii învinovățesc pe oricine pentru eșecul lor, mai puțin pe ei înșiși. Cu o astfel de atitudine nu pot ajunge nicăieri, doar prelungesc agonia. Frustrările mai recente sunt datorate faptului că aceștia, în noile lor patrii, obțin doar slujbe de mâna a doua mai prost plătite, iar perspectivele lor de avansare în carieră sunt considerabil mai reduse față de acelea ale unui occidental. Au devenit conștienți de rolul lor în economia vestică, de umplere a deficitului de forță de muncă, dar fără a se bucura pe deplin de avantajele economiei capitaliste, acestea rămânând rezervate băștinașilor. Mai mult, criza economică a lovit în cea mai mare măsură în joburile acestora, de fiecare dată fiind mai ușor pentru o companie să se dispenseze de aceștia decât de munciitorii calificați și perfecționați. De aceea reacția lor a devenit violentă, fapt care a luat prin surprindere forțele de ordine. Distrugeri, incendieri, magazine devastate, jafuri și violențe în marile orașe, totul coordonat prin internet și telefoane mobile. Mii de mașini au fost incendiate și sute de magazine sparte, iar jaful a fost în multe cazuri mobilul primordial.

Reacțiile nu s-au lăsat așteptate, tot mai multe organizații extremiste apărând ca ciupercile după ploaie, inclusiv cele neo-naziste sau de extremă dreaptă. În tendința lor de combatere a fenomenului se ajunge la violențe extreme, cazul norvegianului Anders Behring Breivik trebuie văzut și din această perspectivă. Fără îndoială, cazul s-ar putea repeta, dar și riposta din partea imigranților ar putea fi pe măsură. Această escaladare ar putea fi catalizatorul care ar putea arunca Europa din nou în haos, pasiunile reaprinzându-se și vom putea vedea din nou triburile europene masacrându-se unul pe altul. Nu ar fi așa greu, mai ales că există încă conflicte violente care încă sunt departe de a se fi stins, Irlanda de Nord sau bascii fiind doar câteva exemple. O renaștere a extremismului, inițial îndreptată împotriva imigranților, ar putea fi deviată și îndreptată asupra vecinilor sau minorităților naționale, ducând la o escaladă și o spirală a violenței, odată Cutia Pandorei deschisă.


Extremele

Cu fenomenul imigrației masive se confruntă întreg Occidentul, inclusiv Statele Unite ale Americii. Dar prin excepție, SUA este o națiune de imigranți, așa că este mult mai tolerantă și mai eficientă în asimilarea acestora, ea făcând acest lucru de două sute de ani. Totuși, problemele au apărut și aici. În alegerile din 2006 și 2008 chestiunea imigranților ilegali a inflamat spiritele, mai ales în statele sud-vestice, confruntate cu imigrația dinspre Mexic, și devenite din ce în ce mai latino-americane. Inițiative legislative tind să înăsprească regimul imigrației în Statele Unite.

Reacția opusă pare să fie cea a Rusiei. Deși cu probleme majore de declin a populației, Rusia a luat-o pe panta naționalistă, din motive politice mai mult. Între 1991 și 2007, populația Rusiei a scăzut de la 149 milioane la 142 milioane, în acest ritm ajungând sub 100 de milioane în 2050. În societatea rusă principalele cauze ale declinului demografic îl reprezintă alcoolisnul, consumul de droguri, serviciile sanitare deficitare și condițiile proaste în general. Dar aici, organizațiile naționaliste sub oblăduirea puterii au o atitudine agresivă față de imigranți, de multe ori vânându-i în grup pe străzile Moscovei pe aceia originari din zona Caucazului. Ori, aceștia nu erau nici măcar imigranți, ci tot cetățeni ruși, dar originari din zona Caucazului de Nord, confruntată cu insurgența cecenă. Sunt etnici ruși din republicile învecinate, foste republici parte din Uniunea Sovietică (cam 25 de milioane), care revin în Rusia, dar majoritatea sunt oameni în vârstă, care nu pot aduce prea mult economiei ruse. Cu un astfel de deficit care se adâncește și cu o politică xenofobă susținută discret de autorități, viitorul Rusiei nu sună prea bine.


Cazul României sau unde vom fi peste 20 de ani

România nu face excepție, atâta doar că pentru noi provocările migraționiste sunt abia la început. De aceea avem șansa să învățăm din greșelile altora pentru a nu le repeta, dacă vom fi suficient de înțelepți să tragem învățămintele necesare.După 1990, România a intrat în economia de piață total nepregătită, nu a avut parte de o tranziție inițială de care au avut parte celelalte țări socialiste în care treptat se introduseseră unele mecanisme incipiente ale inițiativei private, favorizând apariția unor antreprenori, precum și pregătind populația pentru marea schimbare, cea de mentalitate.

Politicile falimentare promovate de dictatura lui Nicolae Ceaușescu, fără nicio bază economică reală, au pus economia românească pe butuci. Dezastrul a continuat și dupa 1990, atât din lipsa managerilor, cât și din cauza unei elite politice cleptocratice apărute peste noapte tot din rândurile activiștilor de partid incompetenți economic. Cadrele pentru apariția unui stat capitalist erau subminate de baza economică prost construită cu capacități industriale gigantice și energofage, de incompetența sau hoția factorilor responsabili, precum și de recent apărutul politicianism care avea tendința să subordoneze cu totul economicul către politic, atât pentru a-și asigura bazinul electoral cât și subvenții grase. În acest scop politicianismul a început să uzeze de slogane populiste care au făcut mult rău pe termen mediu, rejectând în mintea maselor ideea de capitalism și privatizare. Vă amintiți de “Nu ne vindem țara” sau altele la fel? Sau de consecințele lor, investitori alungați și oportunități economice ratate, cum a fost de exemplu cazul Semănătoarea, de care au fost interesați cei de la Fiat New Holland, alungați de muncitori, dar curtați ulterior de fostul premier român care a fost refuzat politicos, din moment ce concernul cumpărase deja două fabrici, în Polonia și Ungaria. Altă oportunitate ratată, România putând deveni un producător important de mașini agricole de care ar fi putut beneficia și agricultura noastră, având șansa să redevină o putere agricolă majoră la fel ca și în trecutul interbelic.

Dintre multiplele politici greșite luate pe baze politicianiste în perioada postdecembristă se numără și cea a pensionărilor anticipate. Pentru a nu trimite oameni în șomaj ca urmare a inevitabilei restructurări a economiei, s-a deschis liber robinetul pensionărilor anticipate. Oameni în deplină putere de muncă, la 40-45 de ani, ieșeau pur și simplu la pensie pe baza unei cereri sau pe baza unui aviz medical obținut cu neîngăduită ușurință. Decizia s-a dovedit devastatoare pentru fondul de pensii, obligat să facă față unui deficit împovărător. Și asta deoarece șomer nu suna bine, suna mai bine pensionar. Unui șomer îi plătești ajutor de șomaj șase luni, după care el reintră în circuitul productiv, deoarece locuri de muncă se găsesc, dar unui pensionar anticipat îi plătești pensie timp de patruzeci de ani, dublu ca timp cât a contribuit. Răul a fost făcut, actualmente acești pensionari anticipat ajungând la vârsta pensionării ca limită de vârstă. Și tipul predominant al angajatului s-a modificat în timp. Inițial, principalul atu pentru investitorul străin era forța de muncă ieftină din România, astfel că fabricile de textile ce lucrau în lohn au apărut ca ciupercile după ploaie. Era normal, textilele au mică valoare adăugată, așa că am ajuns croitorii Europei, dar la fel de repede aceste investiții s-au deplasat mai la est, pe măsură ce câștigurile românilor au început să crească. Astăzi nu prea găsești români care să lucreze în textile pentru o sută de euro pe lună, dar au fost importați muncitori străini, de regulă chinezi, care fac asta. Este începutul fenomenului din Occident și în România?

Situația României este îngrijorătoare la ora actuală. Mai mulți pensionari decât salariați, iar acești salariați sunt și mai puțini în economia reală, respectiv la privat, cei ce contribuie în mod real la fondurile de sănătate, șomaj și pensii. Anul acesta fondul de pensii va avea un deficit de trei miliarde și jumătate de euro, iar cel de șomaj de jumătate de miliard de euro, diferența dintre cei ce contribuie și cei ce beneficiază. Pe măsură ce economia va crește, necesarul de forță de muncă va fi tot mai mare, iar potențialul local nu-l va putea umple, din moment ce sporul natural este negativ și în România. Chiar presupunând că o mare parte din românii plecați la lucru în Spania și Italia vor reveni treptat, pe măsură ce veniturile în România vor crește, tot nu se întrevede o posibilitate ca necesarul viitor de forță de muncă să fie satisfăcut, iar deficitul fondurilor de pensii și de sănătate vor fi tot mai mari și mai greu de acoperit prin împrumuturi, altă soluție neexistând.

Situația ar putea deveni critică după douăzeci de ani, atunci când generația decrețeilor lui Ceaușescu, cea anilor 1968-1970, cea mai numeroasă și actualmente productivă, va ieși la pensie. Atunci sistemul de pensii se va prăbuși, asta dacă nu o va face mai devreme, ceea ce este mult mai probabil. România încă nu se grăbește să accepte imigranți, numărul acestora se dovedește de a fi infim. Chiar și acordarea cetățeniei române pentru românii din Basarabia este un proces migălos. Spre exemplu, România va putea acorda cam 120000 de cetățenii pentru basarabeni pe an, în schimb marea Britanie acorda circa 200000 de cetățenii britanice pe an. Iar scopul României în acordarea cetățeniei pentru basarabeni nu este economic, ci mai mult de sprijin politic și moral. O mică parte din basarabenii posesori de cetățenie română vor veni să lucreze în România, majoritatea doritorilor vor merge mai departe spre vest, abia mai încolo, când vor mai crește veniturile, se vor putea orienta și spre România.

La ora actuală, România are două perspective clare de viitor în față: cea a prăbușirii economice și sociale din lipsă de contributori și cea de a doua cu care se confruntă actualmente țările occidentale, a migrației excesive și a noilor minorități etnice și culturale scăpate de sub control. O decizie și o strategie va trebui discutată și aprobată, în așa fel încât să evităm ambele posibilități, printr-o politică inteligentă. Suntem capabili de asta? Va trebui, dacă dorim ca România să mai existe și în viitor.