n lupta mpotriva invadatorilor străini s-au afirmat pe plan militar n decursul secolelor III-II .e.n. şi formaţiunile politice geto-dace de la est de lanţul Carpaţilor. Continund acţiunile de rezistenţă ce durau de secole mpotriva sciţilor, ele au fost nevoite la un moment dat să facă faţă unui neam migrator cu care pnă atunci nu avuseseră confruntări armate.

Este vorba de bastarni, care pornind din părţile Vistulei, s-au năpustit spre sud, ajungnd n secolele II-I să ocupe cu forţa porţiuni din bazinul superior al Siretului, podişul central al Moldovei şi zona cuprinsă ntre Prut şi Nistrul mijlociu.

Bastarnii se aflau pe o treaptă de dezvoltare inferioară aceleia pe care o atinseseră geto-dacii. Plutarh i nfăţişează drept "oameni care nu ştiau să lucreze pămntul, nu ştiau să navigheze şi nu se pricepeau să ducă viaţă de păstori, preocupndu-se doar de un singur lucru şi de un singur meşteşug: lupta necontenită şi biruirea celor ce-i nfruntă" (Plutarh, Aemilius Paulus, 12). Tacitus, completnd aceste informaţii, arată că ei "construiesc şi case, poartă şi scuturi, le place să meargă pe jos şi se mişcă repede" (Tacitus, Germania, 46, 2) - trăsături comune, după părerea lui, tuturor neamurilor germanice.
La lupte participau att pedestraşi, ct şi călăreţi; primii "se ţineau n goană pe lngă cai, şi n toiul luptei ncălecau pe caii liberi ai călăreţilor căzuţi".
Geto-dacii s-au opus cu tenacitate bastarnilor. Centre principale ale rezistenţei lor au devenit cetăţile care, ridicate anterior n faţa sciţilor - cum erau cele de la Cotnari, Moşna, Ştiriceşti, Arsura, Fedeşti, Buhalniţa, Brăhăşeşti etc. (ntre Carpaţi şi Prut) şi Butuceni, Mateuţi, Saharna, Vhvatinţi (ntre Prut şi Nistru) -, şi vădeau şi n noile condiţii, deosebita utilitate.
Pnă la urmă o parte din cetăţi au fost ocupate şi distruse de bastarni, altele au fost părăsite de geto-daci după ce adversarii lor reuşiseră să preia controlul zonelor nconjurătoare.

Izvoarele literare ajunse pnă la noi au consemnat o singură confruntare militară ntre geto-daci şi bastarni. Cu prilejul uneia din incursiunile lor, bastarnii au pătruns pe teritoriul locuit de uniunea de triburi geto-dace condusă de regele Oroles, situată n sud-estul spaţiului intracarpatic şi probabil, n partea de sud a ţinutului dintre munţi şi Siret.

Prima confruntare militară s-a soldat cu o nfrngere a autohtonilor, mai mult ruşinoasă dect dureroasă: "n vremea regelui Oroles - scrie Trogus Pompeius - [geto-dacii] se luptară fără succes mpotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi, din porunca regelui, ca atunci cnd voiau să doarmă, să pună capul n locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai nainte acestea obişnuiau să le facă lor" (Trogus Pompeius, XXXII, 3, 16).

Pedeapsa "a fost nlăturată numai după ce prin vitejia lor au şters ruşinea pe care şi-au atras-o n războiul de mai nainte" (Trogus Pompeius, XXXII, 3, 16). Mai presus de anecdoticul episod, rămne faptul sigur că rezistenţa opusă de luptătorii geto-daci conduşi de Oroles, poate şi de alţii rămaşi necunoscuţi, a stăvilit invazia bastarnilor spre teritoriile din interiorul arcului carpatic, unde arheologic nu se constată dect slabe şi efemere urme lăsate de această populaţie (de exemplu, la Moreşti, jud. Mureş), probabil cu prilejul unor pătrunderi de felul aceleia pe care o relatează Trogus Pompeius.

Pe lngă asemenea momente de conflict, raporturile dintre geto-daci şi bastarni au cunoscut şi perioade de pace materializate, printre altele, de schimburile economice şi culturale reciproce. Unele incursiuni ale bastarnilor au antrenat chiar contingente geto-dace pnă la sud de Dunăre, unde prezenţa lor este destul de des constatată.

Astfel, regele Macedoniei, Filip al V-lea (220-179 .e.n.), angajat ntr-o politică foarte complicată mpotriva romanilor, tracilor şi altor neamuri din jur, s-a decis n ultimii ani ai domniei să recurgă la ajutorul bastarnilor. Iniţial aceştia ar fi urmat să distrugă puterea dardanilor - vecini primejdioşi ai Macedoniei -, apoi să devasteze Italia.

Solia lui Filip, condusă de un abil diplomat, Antigonus, a reuşit să-l convingă uşor pe regele bastarn Clondicus, att prin răsplata promisă, ct şi prin perspectiva unor prăzi bogate. Ca urmare, n anul 179 .e.n. o puternică oaste bastarnă formată din luptători pedeştri şi călăreţi, n rndurile căreia se aflau şi geto-daci, a trecut Dunărea - probabil pe la Durostorum - şi a naintat prin teritoriul locuit de traci, care fuseseră convinşi de macedoneni să-i asigure aprovizionarea.

Dar, n apropiere de Amphipolis, bastarnilor le-a parvenit ştirea că regele Filip murise pe neaşteptate. Totodată, tracii, care ncercau să profite de acest eveniment, au nceput să opună rezistenţă bastarnilor şi, părăsindu-şi aşezările din zona prin care aceştia treceau, s-au refugiat pe muntele Donuca (identificat cu actualul Rila). Bastarnii i-au atacat, nsă au avut neşansa ca tocmai n acel moment să se dezlănţuie o furtună neobişnuită, care, cum arată Titus Livius (XL, 58, 4-6), a produs numeroase victime şi o mare debandadă n rndurile lor, sporite şi de intervenţia armată a tracilor.

După dispute serioase, o parte a bastarnilor a renunţat la luptă şi s-a rentors, mpreună cu geto-dacii, prin teritoriile nvecinate Apolloniei Pontice şi Messembriei, la nord de Istru, iar altă parte - izvorul antic o evaluează la aproximativ 30.000 - s-a decis, totuşi, să-şi continue naintarea către Dardania, unde a rămas pnă n iarna 175/174 .e.n., cnd, n urma unui conflict violent cu dardanii, a fost silită, la rndul ei, să revină la nord de fluviu.

Nu peste multă vreme, Perseu (179-168 .e.n.) - fiul şi succesorul lui Filip al V-lea - a făcut, din motive identice cu ale tatălui său, un nou apel la bastarni. n primăvara anului 168 .e.n., sub conducerea aceluiaşi Clondicus, oastea bastarnilor şi geto-dacilor, formată de data aceasta din 10.000 de călăreţi şi 10.000 de pedestraşi, a trecut la sud de Dunăre.

Conform nţelegerii, Perseu urma să plătească imediat cte 10 galbeni de fiecare călăreţ, cte 5 galbeni de fiecare pedestraş şi 1.000 de galbeni şefului lor. Pertractările regelui macedonean n privinţa efectuării plăţii i-au determinat pnă la urmă pe bastarni şi aliaţii lor să-l părăsească şi să se retragă la nord de fluviu, nu nsă nainte de a fi devastat teritoriile trace prin care au trecut. Atacată n acelaşi an de către romani, Macedonia nu a dispus de forţele necesare pentru a-şi salva independenţa, iar Perseu nsuşi şi-a pierdut tronul.

Deşi vor mai fi existat, neconsemnate de izvoare, astfel de acţiuni purtate n comun de bastarni şi autohtoni, cercetările arheologice pun n lumină realitatea că geto-dacii nu s-au mpăcat niciodată cu prezenţa acestei populaţii napoiate şi turbulente, ntr-o primă fază ei au reuşit să oprească expansiunea bastarnilor att spre sud, aproximativ pe linia Piatra Neamţ - Roman - Crasna (jud. Vaslui) - Tiraspol (Rep. Moldova), ct şi spre vest, pe Carpaţi, unde au construit o nouă serie de cetăţi puternice, aşa cum procedaseră atunci cnd interveniseră pentru zăgăzuirea primejdiei sciţilor.

ntr-o fază ulterioară, mai exact n epoca lui Burebista, geto-dacii au pornit lupta decisivă pentru eliberarea teritoriilor pe care se implantase populaţia bastarnă.

Preluat din : http://www.dracones.ro


Conflictul dintre Geto-Daci şi Hybrida

Ct de apăsător era - sau putea fi - acest control o dovedeşte peste un deceniu răscoala antiromană a cetăţilor greceşti de pe litoralul vestic al Pontului, care nu mai puteau suporta abuzurile fostului coleg de consulat al lui Cicero n anul complotului lui Catilina, 63 .e.n., Caius Antonius Hybrida, guvernatorul Macedoniei.

Acesta a venit cu trupe asupra lor cu intenţia de a ocupa ntregul ţinut dintre Dunăre şi Marea Neagră (62 .e.n.), dar n primăvara următoare a suferit, undeva "n preajma cetăţii histrionilor" (Dio Cassius), o gravă nfrngere din partea geto-dacilor, grecilor şi bastarnilor.

Ca urmare a acestei nfruntări, oraşele greceşti şi redobndesc independenţa. Steagurile capturate de la romani au ajuns n cetatea daco-getică Genucla (Cassius Dio, LI, 26).

Preluat din : http://www.dracones.ro

BIBLIOGRAFIE:
1. CRIŞAN Ioan Horaţiu - BUREBISTA ŞI EPOCA SA
2. BERINDE Aurel - GENEZA ROMANITĂŢII RĂSĂRITENE
3. MATEI C. Horia - ISTORIA ROMNIEI N DATE
4. *** - ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMN