Se părea că ultimele evenimente pe plan internațional îi erau prielnice Rusiei, ea bifând mai multe realizări în politica internațională, reușind chiar să întoarcă în favoarea ei unele evenimente care la prima vedere păreau a-i fi nefavorabile. O nouă apropiere de Germania, fapt care a pus în gardă țările care au o experiență istorică dureroasă a ultimului mariaj ruso-german (1939-1941). Aceste țări au reacționat prompt printr-o decizie prea ușor trecută cu vederea: cele unite prin Tratatul de la Vișegrad (Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria) au hotărât să facă un pas înainte pe calea integrării militare (conform Stratfor), în ideea opunerii unui bloc solid acestei apropieri. Dar această apropiere se pare că privește direct și Republica Moldova, prin implicarea mai activă a Germaniei în soluționarea conflictului transnistrean, iar informațiile care au transpirat nu avantajează deloc Chișinăul. E normal, din moment ce se insistă pe ideea federalizării, practic o reșapare a planului Kozak din 2003, respins în ultimă instanță de Chișinău la intervenția americană. Dar atunci la Washington se afla adminstrația Bush, mult mai intransigentă față de Rusia decât actuala administrație partizană a resetării relațiilor. Conflictul din Libia merge pe gustul Rusiei, adică s-a împotmolit, arătând lumii întregi, inclusiv regimurilor autoritare, unele aliate Rusiei, limitele NATO. Am expus aceste lucruri în articolul Libia, dilema Occidentului şi oportunităţile Rusiei.


De atunci s-au petrecut unele evenimente care nu au făcut altceva decât să confirme cele expuse acolo. Războiul de uzură costă, costă mult, cu cât se prelungește cu atât costurile cresc și nu are cine să achite nota de plată. Decizia înghețării activelor lui Gaddafi din străinătate și punerea lor la dispoziția rebelilor (pentru sponsorizarea continuării războiului) era una logică și normală. La fel, țintirea obiectivelor strategice, respectiv locațiile unde s-ar putea ascunde Gaddafi, la fel, pentru terminarea cât mai rapidă a unui conflict jenant care a împotmolit cea mai puternică alianță a lumii, pe motiv că evită să rupă pisica, respectiv să treacă la zdrobirea forțelor fidele ale lui Gaddafi. Iar aceasta nu se poate realiza rapid decât trimițând forțele terestre, put boots on the ground, conform sintagmei americane. Dar teama de pierderi a reținut și va reține NATO. Mai mult, o intervenție terestră, deși scurtă, va implica costuri și mai mari, și va trebui realizată în afara mandatului ONU, deoarece Rusia și China, ambele membre permanente ale Consiliului de Securitate, se vor opune, au și anunțat asta.

Americanii o știu, au învățat-o pe propria lor piele, dar atunci de ce nu învață și europenii? SUA s-a ținut deoparte de retorica belicoasă a lui Szarkozy, chiar dacă i-a sprijinit pe aliați, în faza inițială participând cu 62% din aviația necesară. Și europenii au avut de unde să învețe. În 1999, în Kosovo, responsabilii militari europeni au recunoscut că fără americani nu ar fi putut pune în aplicare o misiune de bombardament aerian nici pe sfert pe măsura celei desfășurate aici. Între 1991 și 2003, americanii au bombardat de nenumărate ori Irakul pentru a-l sili pe Saddam Hussein să se conformeze decizilor internaționale, cea mai amplă misiune fiind Desert Fox din 1998. Rezultatul a fost nul și a fost nevoie de invazia din 2003. Nici în 1999 Serbia nu a capitulat cu adevărat, Slobodan Miloșevici a rămas la putere până când a fost înlăturat de forțele interne mai târziu.

Până la urmă, s-a văzut că singură, ofensiva aeriană nu rezolvă problema. Chiar și în Afghanistan, în 2001, decisivă a fost acțiunea terestră a Alianței Nordului, dar coordonată de forțele speciale americane și britanice. Iar în Libia se vede că opoziția nu are capacitatea asta, chiar dacă există la sol pentru coordonare forțe speciale occidentale (nerecunoscute). În Bosnia în 1995 și în Kosovo în 1999 li s-a interzis aviatorilor să zboare sub un plafon de 3000 de metri pentru a evita să fie doborâți de rachetele antiaeriene, dar acest aspect a afectat precizia loviturilor. În Libia, s-a ajuns la decizia de a trimite elicoptere de atac, fapt care spune multe despre nerăbdarea factorilor decizionali.

Atunci de ce au decis intervenția, dacă nu erau de la început gata să lupte ca să câștige? Militarii au tăcut sau nu au fost ascultați? O veche zicală militară spune să nu pornești un război dacă nu ai stomacul ca să-l duci până la capăt. Credeți că primul război mondial ar fi început dacă s-ar fi bănuit dinainte cât va dura sau câte distrugeri și vieți omenești va costa? Dimpotrivă, toată propaganda de ambele părți spunea că până de Crăciun toți vor fi acasă. Au trecut aproape cinci Crăciunuri și harta lumii a fost definitiv schimbată. Cea mai mare prostie este să pornești un lanț de evenimente fără să iei în calcul și cel mai rău scenariu, worst case scenario. Să pornești un război în speranța că inamicul va capitula după primul schimb de focuri. Și cam asta a făcut Szarkozy și alții. Au plecat la război sperând că Gaddafi va ceda, dar în cazul contrar nu au avut nicio alternativă.

Cum o tâmpenie nu vine niciodată singură, puși în fața evidenței, europenii au cerut medierea Rusiei, care abia aștepta să-și asume rolul de arbitru. Fără să miște un deget, Rusia a câștigat enorm. Această decizie a aliaților arată degringolada și indecizia factorilor care ar trebui să ia decizii. Cer medierea Moscovei, dar poate mâine Gaddafi cedează ofertei Turciei, de a-i garanta plecarea de la putere, poate și o imunitate față de Tribunalul Penal Internațional prin deplasarea sa într-o țară care să nu-l extrădeze. Sau poate pierde puterea printr-o lovitură de palat. Indiferent, cert este că miopia aliaților europeni a dat Moscovei enorm spațiu de manevră și prestigiu internațional, deoarece rușii sunt negociatori extraordinari și simt când ești cu spatele la zid.

Ce presupune această mediere a Moscovei, cedări în ce parte? S-a discutat și problema Republicii Moldova cumva? Mai mult, bâlbâiala NATO din Libia serveşte de minune altor lideri autoritari, aliaţi ai Rusiei, care îşi văd poziţiile consolidate de eşecul de la Tripoli. Au tremurat la revoltele din Tunisia şi Egipt, dar s-au liniştit la performanţa intervenţiei NATO din Libia. Cel mai fericit este Bashar al Assad, preşedintele Siriei. Cam ciudată succesiunea în Siria, Bashar fiind fiul fostului preşedinte, Hafez al Assad, de la moartea acestuia în 2000. Deci succesiunea în Siria, o republică, se face exact ca într-o monarhie dinastică, de exemplu regatul haşemit al Iordaniei. Atunci care este diferenţa? La fel ca şi tatăl său, care a zdrobit revolta din 1982 din oraşul Hama cu tancurile, aviaţia şi artileria, rezultând între 17000 şi 40000 de morţi, Bashar al Assad a ucis în ultimele trei luni de când au început revoltele în Siria cel puţin 1200 de oameni, estimările sunt la minim, din moment ce jurnaliştii sau alte organizaţii umanitare nu au acces în ţară. Şi va avea mână liberă să o facă în continuare, în urma împotmolirii din Libia.

O dată, NATO nu mai reprezintă o ameninţare credibilă pentru Bashar din moment ce nu a fost în stare în 11 săptămâni să forţeze forţele armate mult mai puţin numeroase, mai slabe, şi angajate în luptă cu forţele armate ale opoziţiei să capituleze. În al doilea rând, chiar dacă prin absurd, deşi după performanţa libiană nu cred că s-ar găsi un lider politic gen Szarkozy măcar să ameninţe Siria, dacă prin absurd, s-ar decide o campanie împotriva Siriei, ar trebui făcută în afara mandatului ONU, din moment ce Rusia îşi va exercita fără îndoială dreptul de veto, Siria fiind unul dintre aliaţii săi. Aici, în Siria, Rusia are singura bază navală din Mediterana şi tot regimul Assad este unul dintre clienţii fideli ai Moscovei, un scandal recent fiind legat de posibila vânzare de sisteme antiaeriene S-300 către Damasc.

În cazul în care ar fi existat o cât de mică coordonare strategică în cadrul NATO, s-ar fi văzut de la început avantajele selectării cu grijă a ţintelor. Libia nu are o aşa de mare importanţă strategică, ea fiind chiar în vecinătatea revoltelor din Tunisia şi Egipt. Petrolul ar fi curs oricum către Europa, fie cu Gaddafi sau cu alţii. Dacă trebuia pornit războiul împotriva lui Gaddafi, trebuia pornit în forţă maximă şi terminat într-o săptămână, nu cu ezitări, tergiversări şi negocieri, apoi un atac aerian, poate se sperie Gaddafi. Dacă s-ar fi procedat aşa, forţele aeriene ale NATO s-ar fi putut îndrepta spre Siria şi să ameninţe direct regimul Assad. Nu era nevoie neapărat de o intervenţie, doar o ameninţare credibilă l-ar fi putut face pe Assad fiul să se mai tempereze. Dar aşa, în situaţia actuală, el ştie că prin impotenţa NATO are mână liberă să bombardeze manifestanţi cu tancurile şi aviaţia sau să-i mitralieze din elicoptere. Nicio rachetă sol-aer de pe navele din Mediterana nu-i va ameninţa aviaţia.

O abordare axată pe Siria ar avea multiple avantaje. În primul rând, ar beneficia de aportul informaţional al Israelului. Desigur, Israelul nu ar putea participa direct, acest lucru i-ar face pe toţii sirienii să se adune în jurul lui Bashar al Assad. Dar o listă cu toate obiectivele strategice siriene ar prinde bine forţelor aeriene ale NATO. Mai mult, printr-o schimbare de regim la Damasc s-ar da o puternică lovitură Iranului, scoţându-i din ecuaţie principalul aliat protector al Hezbollahului. Mai mult, unul din factorii destabilizatori din Liban, autorul prezumtiv al asasinării fostului premier Rafiq Hariri, ar dispărea. Siria a fost inclusă de fostul preşedinte Bush pe axa răului, aşa că ar fi fost mai logică o încercare de schimbare de regim aici. Dar cu complicaţia din Libia şi situaţia din Siria unde trebuie să stea cu braţele încrucişate, NATO ar putea pierde din vedere şi evoluţiile din Tunisia şi Egipt, aşa că s-ar putea trezi cu nişte regimuri fundamentaliste la Tunis şi Cairo, aşa cum s-a întâmplat în 1979 la Teheran. (vezi Revoltele arabe, proteste şi război civil).

Referitor la problema aliaților europeni din NATO, ținând cont de aspectele menționate, este explicabilă atunci ieșirea lui Robert Gates, secretarul apărării american, de fapt viitorul fost secretar al apărării, el urmând să-i cedeze postul lui Leon Panetta, fost șef al CIA. Pe picior de plecare, poate că Gates s-a simțit îndreptățit să spună ceea ce a avut de spus, sau poate i s-a cerut să o facă de către administrația Obama. În cel din urmă caz, situația este mai dificilă, fiind de fapt un avertisment direct aliaților europeni din NATO. Până la urmă, nu a zis nimic ce nu era cunoscut, dar acum este exprimat clar ca și o nemulțumire a Washingtonului și poate fi un punct crucial al viitoarei relații inter-NATO.

Lucrurile s-au cam schimbat. În ultimii șaizeci de ani, SUA au cheltuit enorm menținând trupe în Europa și în Japonia pentru a le asigura securitatea împotriva blocului comunist și a vreunei potențiale agresiuni din partea acestuia. Nu sunt vorbe goale, Stalin care a ucis milioane de oameni nu putea fi reținut decât prin forță și amenințare cu forța. Bombele nucleare și trupele americane de pe continent au menținut status quo-ul, nu discursurile pacifiste și mișcarea new age. URSS a ținut cont numai de forță, și când nu a fost posibil să și-o exprime, Războiul Rece s-a purtat prin interpuși, prin regiuni îndepărtate, iar Europa a fost scutită de ravagiile unui nou război devenit cald. De o parte și de alta a Cortinei de Fier, sute de mii de soldați așteptau cu arma la ochi. Iar o mare parte, dacă nu cea mai mare parte, dintre cei aflați la vest de această cortină, în trecătoarea Fulda, erau americani, ținuți acolo de banii contribuabililor americani.

Rezultatul a fost revenirea Europei Occidentale ca și putere economică, sub umbrela de securitate americană. Aceste țări și-au dezvoltat economia angajând cea mai mare parte a PIB-ului spre dezvoltare, cheltuind prea puțin pentru apărare, din moment ce erau deja apărați de americani. Exemplul cel mai bun este cel al Japoniei, care s-a dezvoltat până a ajuns a doua putere economică a lumii dintr-o țară devastată de război. Nu a cheltuit mai nimic pentru apărare, din moment ce nu avea de ce. Au trecut mai bine de cincizeci de ani până și-au trimis primele trupe în afara țării, în misiuni de menținere a păcii. În acest timp, URSS cheltuia până la 25% din PIB pentru complexul militar industrial și întreținerea forțelor armate și de securitate. Alte estimări dau 30% din PIB. Deci nu este de mirare că SUA se simte frustrată, mai ales că amenințarea sovietică a cam dispărut de vreo douăzeci de ani.

Nu degeaba noii aliați, respectiv țările din fostul Pact de la Varșovia devenite membre NATO sunt mai proamericane decât vechii aliați, de aici apărând sintagmele Vechea și Noua Europă. Țările din Noua Europă știu că nu retorica lui Mitterand sau a lui Gorbaciov i-a scăpat de comuniști, ci prezența și puterea militară americană. Dar situația nu s-a schimbat. Europenii din NATO continuă vechea poveste, crezându-se în continuare protejați de americani prin NATO. Dar SUA sunt și ele în criză, au un deficit care trebuie rezolvat, trebuie să scadă cheltuielile, inclusiv cele militare. Ministerul apărării american trebuie să taie 400 de miliarde de dolari, cam de trei ori PIB-ul României. Pentru cei ce nu știu, le spun că PIB-ul unei țări (Produsul Intern Brut) reprezintă TOT ceea ce se produce în acea țară într-un an de zile. Iar aliații rămân la fel de reticenți în a-și trimite trupele sau a cheltui pentru NATO.

"Realitatea este ca Congresul SUA nu poate tolera la infinit cheltuiala de fonduri pentru acoperirea lipsurilor generate de statele care se codesc să aloce resursele necesare şi să facă schimbările necesare pentru a deveni parteneri de încredere, în beneficiul propriei securităţi" sau "Viitorii lideri politici americani - dintre cei care nu au trăit, ca mine, perioada Razboiului Rece -, ar putea considera că nu se justifică cheltuielile Statelor Unite pentru susţinerea NATO''.

Gates a mai spus că deși alianța dispune de două milioane de soldați, au fost eforturi substanțiale pentru a mobiliza 25-45000 dintre aceștia, plus armamentul aferent. În Libia, deși centrul aerian are capacitatea de a lansa 300 de raiduri pe zi, se chinuie să lanseze 150. Mai mult, după unsprezece săptămâni de bombardament, unii aliați au rămas fără muniții, alții vor să se retragă din misiune. Din ţările NATO, doar jumătate participă la impunerea embargoului (printre care şi România cu fregata Regele Ferdinand), şi doar o treime la misiuni efective aeriene.

Referitor la muniții, ca și o paranteză, astfel de misiuni aeriene cer o cantitate de muniție de precizie, mult mai scumpă decât cea convențională. Este vorba de rachete dirijate laser, radio sau termic, spre deosebire de bombele normale. Fiind mult mai scumpe, stocurile sunt limitate, dar în mod normal, în momentul în care se preconizează implicarea într-un conflict sau acesta a început, producția acestora ar trebui să înceapă rapid, astfel încât a astfel de situație de lipsă să poată fi evitată. Dar cum să ceri aliaţilor europeni să fabrice muniţii de precizie, când acestea costă şi ei cheltuie atât de puţin pe apărare. Faptul că s-a ajuns la o astfel de situație este îngrijorător. Și asta împotriva unui inamic slab, net inferior din toate punctele de vedere. Ce s-ar fi întâmplat dacă NATO ar fi fost implicat într-un conflict major, cu o putere militară comparabilă? Războiul s-ar fi terminat din lipsă de muniții? Adică NATO nu ar mai fi avut cu ce să arunce în adversar? Sau s-ar fi îndreptat din nou spre americani cerând asistență?

Cu atât mai corectă, după aceste evenimente, mi se pare decizia României de a opta spre avioanele americane F-16. Numai din această perspectivă mi se pare deja alegerea corectă. Dacă România ar fi implicată într-un conflict și SUA nu poate interveni imediat, ce ne facem cu aliații europeni? Cu cei care rămân rapid fără muniții? Ar fi putut europenii producători ai Eurofighter sau suedezii de la Grippen să ne înlocuiască rapid avioanele pierdute? Sau piesele de schimb, mentenanța, sau muniția? După cum merg lucrurile în Libia, răspunsul este nu. Referitor la acest scenariu, am încercat să-l dezvolt în romanul Când armele vorbesc...

Gates nu zice nimic nou, este un lucru arhicunoscut, mai ales în Afghanistan. Aproape toate țările NATO și-au trimis contingente aici, mai mari sau mai mici. Dar majoritatea au mandat expres să nu se implice în lupte, ci să desfășoare misiuni nepericuloase, de genul poliției în zonele sigure. Sunt doar șase țări din NATO (printre care și România) care își trimit trupele în zonele dificile, în luptă directă cu talibanii. Restul fac pază și figurație, bifând încă o misiune la activ. Ca exemplu, din aproximativ 150000 de trupe NATO în Afghanistan, doar 22000 sunt combatante, implicate în luptă cu talibanii în zonele dificile, plus americanii. Până la urmă, Robert Gates are dreptate, iar în avertismentul său, pune chiar voalat problema abandonării NATO de către americani. Decizia este logică, dacă privim numai din perspectiva pe termen scurt, al cheltuielilor şi profitului. Să ne amintim momentul 2003, când Franţa şi Germania, la care s-a alăturat şi Belgia, au obstrucţionat cât au putut decizia de invazie a Irakului? Chiar au decis să facă un mini-NATO separat, dar neconcretizat. Dar pe termen lung, din perspectivă strategică, ar fi o greşeală care i-ar putea costa mult mai mult pe americani. Dar criza economică, deficitul bugetar şi necesitatea reducerii cheltuielilor, inclusiv militare, sunt probleme stringente, de astăzi, şi nu pot aştepta prea mult.

Întrebarea de bază rămâne. Va abandona SUA NATO? Și dacă da, atunci când? Indiferent când, nu știu câți vor fi bucuroși, dar știu cine va fi fericit: Rusia. Astfel s-ar împlini visul ei de şaptezeci de ani: scoaterea americanilor din Europa.

Cristian Negrea

http://cristiannegrea.blogspot.com/