Cea mai amplă invazie petrecută n spaţiul carpato-danubiano-pontic n secolele III-II .e.n. a fost fără ndoială aceea a triburilor celtice. Din ţinuturile lor iniţiale de locuire - cursurile superioare ale Rinului şi Dunării - acestea s-au extins n toate direcţiile ncepnd din secolul al VI-lea .e.n. şi pnă la nceputul secolului al III-lea .e.n., cnd expansiunea lor a atins punctul culminant.

Triburile şi uniunile de triburi celtice au reuşit să invadeze un teritoriu imens, din insulele britanice pnă n Asia Mică.

Pătrunderea celţilor n spaţiul carpato-danubiano-pontic a avut loc pe mai multe direcţii, simultan sau consecutiv şi cu intensităţi diferite. Astfel, grupuri importante venite dinspre centrul Europei au invadat n cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea .e.n. zonele de cmpie dintre Tisa şi Carpatii Apuseni, scurgndu-se apoi prin văile Mureşului şi Someşului n spaţiul intracarpatic, unde au ocupat terenuri mai fertile.

Este posibil ca celtii pătrunşi aici să fi aparţinut puternicului grup tribal al anarţilor, aşa cum rezultă din unele texte antice mai trzii. Alte grupuri au naintat dinspre sud, din Peninsula Balcanică.

n momentul invaziei lor pe teritoriile geto-dace amintite mai sus celţii se aflau la apogeul democraţiei militare. Buni agricultori, crescători de vite şi meşteşugari - cultura La Tene celtică a influenţat, n unele cazuri puternic, zone ntinse pe continentul european -, ei erau, totodată, excelenţi luptători. Armamentul lor, făcut ndeobşte din fier, era foarte variat şi caracteristic acestei populaţii războinice.

n prima fază invaziile celţilor aveau un caracter extrem de distrugător. Deşi adeseori erau inferiori din punct de vedere numeric populaţiilor băştinaşe, ei reuşeau să le nfrngă prin atacuri fulgerătoare, soldate cu masacre, jafuri şi devastări ce aveau şi un puternic impact psihologic asupra adversarilor potenţiali.

"Ei - scrie Trogus Pompeius referitor la celţi, pe care i numeşte nsă galii - sunt un neam de oameni aspri, ndrăzneţi şi războinici, care au trecut peste culmile nepătrunse ale Alpilor şi prin locuri inaccesibile din pricina frigului [... ] nsuşi numele de galii inspira atta groază nct chiar regii care nu erau atacaţi de ei le cumpărau pacea, din proprie iniţiativă, cu un preţ foarte mare" (Trogus Pompeius, XXIV, 4, 4-7).

Dar, ntr-o fază ulterioară, atunci cnd se fixau mai ndelung pe anumite teritorii, celţii ncepeau să dezvolte relaţii mai paşnice cu autohtonii, cărora le impuneau plata unui tribut şi, fireşte, alte obligaţii de ordin economic şi politic.

O desfăşurare asemănătoare au avut invaziile celţilor şi n teritoriile geto-dace. Violenţa pătrunderii lor este atestată arheologic, pe de o parte, de distrugerea aşezărilor n care populaţia locală li s-a opus, iar pe de altă parte, de mormintele de luptători celţi descoperite pnă acum, ceea ce demonstrează că relaţiile cu geto-dacii nu au avut n nici un caz un caracter paşnic. Mai frecvent n inventarul mormintelor apar vrfurile de lance, săbiile şi cuţitele de luptă, nu lipsesc, nsă, nici coifurile, zalele, cnemidele, zăbalele, carele de luptă, pumnalele etc..

Din luptele purtate de geto-daci mpotriva celţilor se cunosc cteva detalii despre una singură, pe care o aminteşte lapidar Trogus Pompeius: "Brennus, conducătorul galiilor, plecase n Grecia, iar cei pe care i lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au narmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi ale triballilor şi, ameninţnd Macedonia, au trimis soli la rege [Antigonos Gonatas], ca să-i ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui" (Trogus Pompeius, XXV, 1, 2-3).

Rezistenţa geto-dacilor trebuie să fi avut nsă un caracter general, desfăşurndu-se n toate zonele de penetraţie celtică şi avnd ca principal rezultat limitarea ariei de ntindere a dominaţiei acestora.

Astfel, n zona sud-vestică asupra căreia celţii au exercitat o dublă presiune, dinspre nord, de pe culoarul Mureşului, şi dinspre sud-vest, uniunile de triburi geto-dace s-au dovedit suficient de puternice pentru a-şi apăra vatra de locuire; o enclavă celtică de durată se constată arheologic doar la Aradul Nou şi n cteva puncte izolate de pătrundere a scordiscilor.

Destul de slabă a fost prezenţa celţilor şi pe teritoriul de la vest de Olt, unde o parte din vestigiile acestei populaţii sunt datorate, cu certitudine, nu unei locuiri efective, ci schimburilor economice ntreţinute ulterior.

Chiar n interiorul arcului carpatic, unde şocul invaziei s-a resimţit mai violent, dominaţia celţilor nu s-a putut institui efectiv dect n zone de podiş şi cmpie, precum şi ntr-o singură depresiune, cea bistriţeană. Restul teritonului intracarpatic, cuprinznd regiunile muntoase şi deluroase n ntregime, părţi din podiş şi cmpie, depresiunile (cu excepţia amintită), a fost menţinut ferm de băştinaşi; triburile şi uniunile de triburi geto-dace şi-au păstrat aici fortificaţiile din perioada anterioară şi au construit noi şi puternice cetăţi către linia de contact cu zonele ocupate de celţi.

Mai trziu, cnd ntre geto-daci şi celţi s-au dezvoltat relaţii de schimb, conflictele pierzndu-şi din intensitate, n anumite cazuri s-a ajuns chiar la nţelegeri militare temporare spre a face faţă unor adversari comuni mai puternici. Astfel s-au petrecut, la un moment dat, lucrurile spre zonele illyre, unde geto-dacii s-au angajat alături de scordisci n acţiuni militare mpotriva romanilor.

Se cunoaşte n acest sens, din relatarea lui Frontinus, un eveniment interesant din ultimul deceniu al secolului al II-lea .e.n., cnd scordiscii aliaţi cu dacii au nfruntat trupele comandate de consulul Minucius Rufus, n anul 109 .e.n. : "Fiind strmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l-a trimis nainte pe fratele său, şi n acelaşi timp cţiva călăreţi cu trmbiţaşi, şi i-a poruncit ca, n clipa cnd va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trmbiţaşii să sune din trmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s-a răspndit ntre duşmani impresia că au de-a face cu o mulţime imensă: ngroziţi de aceasta, au luat-o la fugă" (Frontinus, Stratagemata, II, 4, 3).

Pe măsură ce au acumulat forţe, triburile şi uniunile de triburi geto-dace din zonele nconjurătoare spaţiului supus autorităţii celţilor au nceput să exercite asupra acestora presiuni tot mai puternice n scopul eliberării teritoriilor care le aparţinuseră.

Spre sfrşitul secolului al II-lea .e.n. se constată că enclavele celtice dispuse n teritoriul de locuire geto-dacă intracarpatic au dispărut - fie lichidate prin violenţă, fie asimilate de populaţia autohtonă, n schimb, dominaţia celtă s-a prelungit n zonele dace mai ndepărtate de la vest şi nord-vest, precum şi la sud de Dunăre, de unde triburile boiilor, tauriscilor, scordiscilor, etc., efectuau dese incursiuni şi n alte ţinuturi.

Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă n prima jumătate a secolului I .e.n., cnd unificarea politică a geto-dacilor sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de adversari.

Preluat din : http://www.dracones.ro