Results 1 to 1 of 1

Thread: Culturile politice - Politologie si doctrine politice. dr. Nicolae Frigioiu p-7

  1. #1

    Lightbulb Culturile politice - Politologie si doctrine politice. dr. Nicolae Frigioiu p-7

    CULTURILE POLITICE

    1. Semnificaţiile conceptului de cultură

    2. Ambiguităţile semantice ale conceptului de cultură politică

    3. Cultura politică din România - prezent, trecut, viitor


    1. Semnificaţiile conceptului de cultură……Termenul "cultură" a fost introdus în antropologie şi a devenit un termen tehnic de către Eduard B. Tylor, pionierul britanic al acestei discipline. In introducere (p.1) la Cultura primitivă (1871) el defineşte cultura ca "acel ansamblu complex care cuprinde cunoştinţele, credinţele, artele, morala, dreptul, obiceiurile şi toate celelalte capacităţi şi deprinderi pe care omul şi le-a însuşit ca membru al societăţii". In aceeaşi lucrare, în capitolul I: Ştiinţa despre cultură E. B. Tylor enunţă şi alate forme ale culturii: îmbrăcămintea, uneltele, armele, dreptul de proprietate şi căsătoria, învăţătura morală şi religioasă, pentru ca în capitolul II: Dezvoltarea culturii să afirme că "aşa cum catalogul tuturor speciilor vegetale şi animale dintr-o zonă prezintă lumea sa vegetală şi animală, tot aşa şi recensământul tuturor faptelor vieţii obişnuite ale unui popor reprezintă acel întreg pe care îl numim cultură".


    De atunci încoace, paralel cu dezvoltarea studierii realităţilor culturale, se observă o proliferare extraordinară a semnificaţiilor termenului de cultură, nu întotdeauna lipsită de ambiguităţi şi confuzii. Răspunzând unei comenzi a UNESCO în 1952, antropologii americani Alfred Kroeber şi Klyde Kluckhohn au descoperit în operele culturologilor, antropologilor şi sociologilor nu mai puţin de 152 definiţii ale culturii. Explicaţiile ar consta în faptul că în abordarea culturii ca fenomen intrinsec uman, definiţiile au privilegiat şi au extins, prin extrapolare la întreaga realitate culturală:


    a.)--o definiţie care viza un domeniu specializat al culturii (cu precădere cea spirituală);

    b.)--numai o structură particulară a culturii: tipul cultural, forma sau mediul cultural, omiţându-se procesele culturale;
    c.)--identificarea culturii cu o realitate organică, subestimându-se realitatea supraorganică a sistemelor culturale cu normele lor proprii de funcţionare şi reproducere;
    d.)--reacţiile psihologice la dinamica realităţii culturale, în timp şi spaţiu.

    Din punct de vedere tradiţional conceptul de cultură este legat de noţiunea "cultura spiritului", prin analogie cu ideea de cultură a ogoarelor. Ca şi procesul agricol unde ţelina bogată în posibilităţi nutritive, trebuie să fie lucrată şi îngrijită pentru a da roade, tot astfel cultura spiritului presupune ideea mai generală a unei formaţii, pregătiri, educaţii morale şi intelectuale, de care toate fiinţele umane, indiferent de varietatea etnică, rasială sau religioasă a grupurilor de care aparţin, ar trebui să beneficieze. Această concepţie presupune ideea unui patrimoniu cultural, compus din bunuri şi valori universale, transmise de la o generaţie la alta. Educaţia devine tot mai mult intenţionată şi programată şi are funcţia de a degaja normele comportamentului social. Sentimentul ordinii şi al poziţiei omului si cosmos, devenite posibile pe baza asimilării şi valorificării acestui patrimoniu cultural.


    Ca înţeles fundamental, legat şi de sentimentul originar menţionat mai sus cultura ia naştere şi se defineşte în raport cu natura, opoziţie valabilă nu numai pentru cultura materială, exterioară, dar şi pentru cultura spirituală interioară, deoarece omul însuşi, în alcătuirea sa specifică, este o unitate dintre biologic şi spiritual, dintre natural şi cultural. Graţie omului, natura devine cultură, iar mediul social structurat de valori culturale unde omul dobândeşte adevărata sa natură umană. Cultura este detaşare de natură, etapele creşterii culturale sunt etape ale umanizării, ale ridicării şi emancipării spirituale a omului de servituţile sale naturale. Cultura cuprinde ansamblul fenomenelor social-umane care apar ca produse cumulative ale cunoaşterii şi, totodată, ca valori sintetice. Deşi pot fi definite ca valori-mijloc şi nu ca valori-scop, valorile politice : libertatea, egalitatea, solidaritatea se înscriu pe traiectoria acestei emancipări, în procesul de asociere a oamenilor în formele complexe ale comunităţilor umane care reprezintă, totodată, un mediu social artificial opus forţelor entropice ale naturii.


    Definiţia cea mai concisă dată culturii este următoarea: cultura este elementul învăţat al comportamentului uman. Determinativul "învăţat" reprezintă diferenţa specifică a definiţiei deoarece, oricare ar fi formele unei culturi susceptibilă de a fi descrisă obiectiv, ele trebuie să fie învăţate de către generaţiile succesive ale unei populaţii, astfel acestea se pierd. Faptul că numeroase definiţii ale culturii politice nu au cuprins, printre notele lor esenţiale, dimensiunea istorică şi naţională, forţa modelatoare a tradiţiei în câmpul axiologic, memoria colectivă vie a generat multe confuzii.


    Pe măsura evoluţiei în timp, orice cultură îşi articulează normele şi valorile sale într-un sistem cultural care constituie elementele "supraorganice" ale existenţei sale. Din acest punct de vedere, orice cultură este dotată cu o vitalitate, cu o capacitate de influenţă care transcende viaţa individuală a purtătorilor ei. In timp ce cultura, atribut al omului, se limitează la om, cultura, în totalitatea sa, depăşeşte individul. Ca sistem cultural, cultura scapă de sub controlul omului şi operează în limitele propriilor sale legităţi specifice. In aceasta constă autonomia relativă a culturii. Faptul că există un continuum cultural, în pofida schimbării constante a persoanelor al căror comportament este tot de cultură, demonstrează că orice cultură există în sine şi domină viaţa oamenilor cu o necesitate oarbă.


    Pe de altă parte, cultura este tot ceea ce în lume se datorează omului. Definiţia subliniază că cultura este mai mult decât un fenomen biologic. Viaţa omului se desfăşoară într-un cadru dublu: habitatul natural şi mediul social. Ea conţine toate elementele din caracterul omului adult pe care acesta le-a învăţat în mod conştient de la grupul său. Faptul că omul a fost definit atât ca "zoon politikon", "homo faber"; "homo simbolicus" sau ca "animal creator de cultură" arată legătura dintre cultură şi politică. Această legătură este mediată prin procesele socializării politice şi prin intermediul conştiinţei politice. Oamenii aşteaptă ca output-urile (rezultatele) imput-urile (investiţiile; intrările) din sistemele politice şi culturale să ducă la o stabilitate, sprijin şi adaptare superioară a lor la cele două medii.


    După cum nici o societate nu poate trăi în anarhie, fără un sentiment minimal al ordinii sociale, nici o societate nu poate trăi fără o concepţie despre lume sau fără o concepţie despre univers, care îi asigură stabilitate, coeziune internă şi echilibru. Slab înzestrat organic, neocrotit de natură, omul nu ar putea exista în hăţişul fenomenelor care îl înconjoară fără credinţe primare sau fără o concepţie despre lume - expresia lor articulată şi evoluată. Pentru om trebuie să existe o explicaţie comparativă, logică, raţională a lumii care îl înconjoară. Or, sensul concepţiei despre lume este de a combate confuzia, dezordinea, iraţionalul fenomenelor şi de a da sens, o structură raţională într-o lume în schimbare, o premisă pentru viaţa politică a omului.


    Concepţia despre lume dă omului siguranţă şi convingerea fermă că lumea poate fi organizată într-un context mai larg -contextul ordinii şi al valorilor. Privită din acest unghi, cultura apare în societăţile umane şi ca factor de unitate, atât între trăsăturile personalităţii cât şi între diferitele personalităţi şi comunităţi. Opera culturală este în primul rând continuitate şi coeziune, pentru că nu există cultură fără tradiţie. Schimbarea culturală nu poate fi percepută decât ca o parte a problemei stabilităţii culturale; nu se poate înţelege stabilitatea culturală decât în raport cu structura concepţiei despre lume. Privită în ansamblul ei, cultura poate fi considerată ca procesul eliberării treptate de sine a omului de sevituţile naturale şi biologice.


    Activitatea politică este o componentă esenţială a acestui proces, prin faptul că încercarea de a-şi materializa scopurile, în fiecare din actele şi atitudinile sale politice omul descoperă că stă în puterea lui de a descoperi şi construi propria sa lume - o lume mai bună. Cultura politică nu poate renunţa la căutarea unei unităţi de fond pentru această lume în care proiecţia ei ideală contrastează adeseori flagrant cu manifestările ei fenomenale în fiecare moment al devenirii dramatice a conştiinţei de sine a omului. Ea nu trebuie să ignore tensiunile şi fricţiunile, opoziţiile şi conflictele între forţele obscure, inconştiente şi forţele creatoare ale omului. Acestea nu pot fi reduse la un numitor comun. Ele tind spre direcţii opuse şi se supun unor principii diferite. Dar aceste opoziţii şi conflicte relevă o funcţie complementară în care contrariile sunt absorbite de identificarea scopului urmărit. Ceea ce uneşte aceste forţe contrare ale politicii sunt valorile. Culturală sau politică, valoarea se manifestă în conştiinţe şi în lume prin adaptare, transformare şi reînnoire.


    Comunicarea dintre valorile istorice şi valorile contemporane se efectuează prin continuitatea temporală; fiecare generaţie le transmite următoarei în aşa fel încât aceasta păstrează ceea ce a câştigat şi o îmbogăţeşte prin propria ei experienţă. Prin vocaţia instauratoare a valorilor, cultura politică orientează acţiunile politice şi permite dezvoltarea socială.


    In al doilea rând, cultura politică îndeplineşte un rol de angajare activă a solidarităţilor. In măsura în care valorile sunt imanente conştiinţelor, în procesul participării la elaborarea valorilor acestea intră în relaţie, chiar dacă fiecare valoare se dezvoltă în conştiinţe după aceleaşi modalităţi. Prin acţiunea politică, orientată de valori, oamenii stabilesc între ei relaţii durabile. Valoarea nu este destinată numai individului, ea devine un bun al întregii comunităţi. Adevărul nu este niciodată adevăr dacă el este adevăr doar pentru individ; libertatea şi egalitatea nu sunt proiecţii ideale ale unei aspiraţii singulare, ci trebuie definite prin relaţie, prin raportare la semen. Prin valorile solidarităţii, cultura politică uneşte între ele conştiinţele generaţiilor, le inoculează sentimentul securităţii sociale şi al demnităţii şi le facilitează participarea la universul axiologic al Cetăţii.

    ***
    Ambiguităţile semantice ale conceptului de cultură politică

    Termenul de "cultură politică" îşi câştigă un drept de cetate în terminologia politologică şi, inclusiv, în ştiinţele politice după al doilea război mondial, mai ales în S.U.A. Acest lucru a fost posibil în contextul abordării comparative a sistemelor politice contemporane de către politologii şi sociologii nord-americani şi al convingerii lor că sistemele politice pot fi studiate cu ajutorul metodelor empirice (studii de caz, sondaje de opinie, chestionare, cercetări pe vaste eşantioane de subiecţi etc.) întrucât comportamentele umane se pretează la observaţie, la analiză şi la cuantificarea rezultatelor acesteia.


    O sumară trecere în revistă a principalelor definiţii ale culturii politice date de către aceştia trădează orientarea dominantă amintită mai sus, prin ipostazierea descoperirii şi estimării metodelor de comportament, prin configurarea acţiunii politice ca principală notă a definiţiei. Incepând cu primele concepţii formulate despre cultura politică de către Gabriel A. Almond, pionierul acestei discipline în studiul "Comparative Political Systems" din Journal of Politics, vol. XVIII, 1956 şi până la abordările recente ale sociologilor şi politologilor din fostele ţări ale Europei de Est, cu diferenţe de grad şi nu de natură sau de esenţă, definiţiile culturii politice pun accentul pe dimensiunile cognitivă, afectivă şi evaluativă ale modelelor de comportament, atitudinilor şi valorilor faţă de fenomenul politic.


    In esenţă, definiţiile nu diferă prea mult de definiţia standard lansată de Gabriel A. Almond şi Bingham G. Powell în 1956: "Cultura politică este un model de atitudini individuale şi de orientări faţă de politică manifestate în rândul membrilor unui sistem politic. Ea este un domeniu subiectiv care stă la baza acţiunilor politice şi care le conferă importanţă
    ". Astfel de orientări individuale cuprind câteva elemente:

    a.) orientări cognitive, exacte sau mai puţin exacte pe tema subiectelor politice;

    b.) orientări emoţionale, sentimentul ataşării, angajării, respingerii în raport cu subiectele politice şi
    c.) orientări estimative, aprecieri şi opinii pe tema unor subiecte politice ceea ce, de obicei, presupune aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele şi evenimentele politice
    [1].

    In aceeaşi odine de idei, un alt politolog, Sidney Verda, coautor, împreună cu G. A. Almond şi cu Lucian W. Pye, al mai multor lucrări pe temă, va defini cultura politică peste câţiva ani într-o perspectivă a istoriei mentalităţilor, cu conotaţii de conştiinţă politică:
    "Cultura politică a unei societăţi constă într-un sistem de credinţe empirice, simboluri expresive şi valori care definesc situaţia în care are loc acţiunea politică. Ea oferă orientarea politicii." Pentru ca mai departe, în aceeaşi lucrare, acelaşi autor să precizeze: "Cultura politică a unei naţiuni derivă, printre altele, din experienţele pe care indivizii le au în ce priveşte sistemul politic. O modalitate de descoperire a convingerilor politice este aceea de a observa modalităţile în care operează structurile politice. Aceste convingeri afectează şi sunt afectate de modul în care structurile politice operează şi există un cerc strâmt de relaţii între cultură şi structură."
    [2]

    Prin împrumutarea cuvântului "cultură" şi aducerea sa în câmpul ştiinţelor politice, Almond şi Verba îşi asumau conştient numeroase dificultăţi, legate mai întâi de toate de complexitatea naţională a acestuia. "Ştim că antropologii utilizează termenul de cultură în moduri foarte variate şi că, introducându-l în vocabularul sociologiei politice, riscăm să importăm atât avantaje, cât şi ambiguităţile sale"[3]. Un reproş formulat la adresa studiilor psihoculturale, precum şi a antropologiei culturale constă în recunoaşterea faptului că sfera politicului constituie o subcultură distinctă, cu propriile reguli de comportament şi cu procesele ei de socializare.


    In schimb, politologul francez Maurice Duverger respinge termenul de cultură politică, considerând
    că există doar aspecte politice ale culturii. In opinia sa există doar subculturi (economică, politică, estetică etc.) ale căror valori nu sunt altceva decât valori de bază ale societăţii globale aplicate la un domeniu particular. (vezi Maurice Duverger, Sociologie de la politique, Paris, PUF, 1973). Ce este, totuşi, cultura politică? La doar 13 ani de la începutul carierei sale ştiinţifice, conceptul de "cultură politică" înregistra deja treizeci de definiţii, arăta G. Patrick la congresul mondial al Asociaţiei Internaţionale de Ştiinţe Politice, desfăşurat la Edimburg în anul 1967 (Cf. Ovidiu Trăsnea, Cultura politică şi democraţia, în "Societate şi cultură", nr. 2/1991).

    Doar din motive didactice, prezentăm mai jos câteva din definiţiile de dicţionar ale conceptului de
    cultură politică:

    a)"Totalitatea ideilor şi atitudinilor în raport cu autoritatea, ordinea publică, responsabilităţile guvernamentale şi instituţiile statului de drept, ca şi modelele transmise prin intermediul educaţiei şcolare sau al vieţii de familie. Importanţa tuturor acestor factori şi motivul pentru care au fost adunaţi laolaltă într-un concept cuprinzător constă în faptul că acesta oferă indicii suficiente asupra modului în care oamenii obişnuiesc să reacţioneze la problemele politice". (David Robertson, Dictionary of Politics, Penguin Books, 1993)


    b)"Un concept care desemnează un set de credinţe politice, de sentimente şi valori care prevalează pentru o naţiune la un moment dat. Deoarece filtrează percepţiile, determină atitudinile şi influenţează modalităţile de participare , cultura politică este un comportament major al jocului politic" (Matei Dogan şi Dominique Pellasy, Cum să comparăm naţiunile, Ed. Alternative, 1993) La rândul său, eminentul politolog român, Silviu Brucan, ,acest profet dezamăgit al democraţiei pe plaiurile mioritice, vede în cultura politică un antidot împotriva manipulării, un pom menit să dea roade numai în livada democraţiei:


    c)"Cultura politică este tocmai factorul menit a zădărnici manipularea politică a cetăţeanului atât de către putere cât şi de către partidele şi politicienii demagogi.
    "

    d)"Cultura politică însumează cunoştinţe şi experienţă în domeniul politic, dar şi credinţe şi mituri care ţin de reprezentările colective ale unei comunităţi formate în virtutea unei tradiţii. Toate acestea nu privesc doar elemente spirituale şi psihologice, acestea fiind amestecate cu elemente materiale ca geografia şi demografia ţării, nivelul ei de dezvoltare economică şi de bogăţie. Deşi dictatura şi fascismul oferă cetăţeanului o anumită experienţă politică, adevărata cultură politică se formează în democraţie""(Silviu Brucan, Indreptar-dicţionar de politologie, Editura Nemira, 1993).


    După D. Kavanagh, cultura politică este o expresie prescurtată ce denotă mediul emoţional şi atitudinal în care operează sistemul politic. Kenneth Jovitt propune distingerea a trei niveluri diferite de cultură politică a societăţii. Această interpretare cuprinde o anumită diferenţiere a "regimului" şi a "societăţii". Sesizând extrema dificultate a operaţionalizării conceptului de cultură politică, J.R. Gibbins încerca în cartea sa Contemporary Political Culture; Politics in a Post-Modern Age (Sage, London, 1989, p.3), să identifice câteva din accepţiile acestui concept în diferitele ştiinţe socio-politice. Astfel, Gibbins considera că se pot identifica:

    1.)definiţii psihologice, care pun accentul pe orientarea individuală spre obiective politice;

    2.)definiţii sociologice, care asociază orientările individuale şi comportamentele sociale pe care acestea le provoacă;

    3.)definiţii aşa-numite "obiective", în care cultura politică apare în termenii normelor şi valorilor consensuale şi normelor sociale;

    4.)definiţii euristice, care oferă un tip ideal cu rol de a permite explicarea unor fenomen parţiale (comportament, credinţe etc.);

    5.)definiţii lingvistice-un discurs cu înţelesuri pentru un grup determinat;

    6.)definiţii care fac referinţă la cultura naţională, ideologii politice, ideologie dominantă.
    [4]

    "Cunoaşterea sistemului politic şi expresia opiniilor asupra acestuia nu merg totdeauna împreună. Necunoaşterea politică nu-i împiedică pe cetăţenii "ignoranţi" să aibă poziţii asupra problemelor de politică generală. Amestecul de ignoranţă şi de voinţă de exprimare poate caracteriza anumite culturi. Este vorba de o voinţă de exprimare concomitentă cu o sărăcie a informaţiei" (P. Perrineau "La dimension cognitive de la culture politique". In: Revue francaise de la science politique, nr.1, 1985).


    Definiţiile de mai sus au ca trăsătură comună ideea că orice acţiune politică nu poate neglija mentalităţile, credinţele politice, sentimentele şi valorile care prevalează la un moment dat în cadrul unei categorii sociale sau al unei comunităţi (locale, regionale sau naţionale). Din consideraţiile de mai sus pot fi conturate deosebirile dintre culturile politice şi ideologiile politice.


    Ideologia politică este o formă raţionalizată a culturii politice, expresia publică a valorilor care configurează această cultură. Ca subsistem al sistemului cultural global ideologiile reprezintă un ansamblu relativ structurat de propoziţii prescriptive şi normative despre un sistem politic. Ele raţionalizează interesele specifice de grup pe baza unui proiect de transformare socială. Deşi sunt mai puţin coerente decât ideologiile, culturile politice sunt lipsite de intenţionalitatea acestora; ele se bazează pe un fond general-uman în care experienţele comune sunt valorificate la nivelul orizontului de viaţă al comunităţii, în cadrul concepţiei despre lume.


    Conceptul care desemnează toate atributele menţionate mai sus este cel de cultură politică. Accesibil opiniei publice într-o formă grosieră prin intermediul mass-media, şi conform căreia ar desemna îndeosebi cunoştinţele politice ale unui individ, cultura politică este un termen care, aplicat spaţiului politic, poate ajuta la evaluarea gradului de democratizare a unei societăţi sau la eficacitatea unor acţiuni politice. Termenul a căpătat accepţii diferite în raport de competenţa şi intenţiile celor care l-au realizat. Se pare că un autor care a folosit foarte des acest concept avea dreptate când considera că "există primejdia ca termenul de cultură politică să fie folosit ca o verigă de legătură ce lipseşte în orice loc ce nu poate fi explicat în analiza politică".
    [5] Acestei tematici îi dedică G. Almond şi Sidney Verba o cercetare de mari proporţii, efectuată în perioada 1958-1963 în cinci ţări: S.U.A., Marea Britanie, Italia, Germania şi Mexic pe un eşantion de 1.000 subiecţi anchetaţi în fiecare ţară.

    Obiectivul central al acestei anchete este descoperirea fundamentelor culturale ale democraţiei (preocupare centrală în cadrul şcolilor funcţionaliste din antropologie), adică a regulilor operaţionale care permit fuziunea dintre structurile primare ale societăţii (familie, grup, naţiune) şi structurile politice (regim, instituţii, roluri, norme şi valori politice).


    Plecând de la cele trei dimensiuni ale culturii stabilite de Talcott Parsons în Sistemul social, G. Almond şi S. Verba evidenţiază trei dimensiuni ale culturii politice care fac din ea "un ansamblu de trăsături culturale pertinente pentru analiza fenomenelor politice" mai curând decât "un ansamblu de atitudini şi de orientări ale indivizilor faţă de un sistem politic"
    [6] ceea ce ar distinge-o foarte greu de cultura socială generală, având şi orientări faţă de un sistem social determinat.

    1.)Dimensiunea cognitivă. Fiecare individ, indiferent de gradul pregătirii sale sau de status, posedă un ansamblu de cunoştinţe mai mult sau mai puţin structurate, mai mult sau mai puţin riguroase, despre sistemele şi fenomenele politice. Evenimentele cotidiene îl pun în contact nemijlocit cu realitatea politică, iar presiunea mediului şi bombardamentul informaţional îl obligă, oarecum, să conştientizeze această realitate. Astfel el ştie câte ceva despre instituţiile supreme ale statului, despre liderii şi partidele politice, despre evenimentele politice importante la nivel mondial.


    2.)Dimensiunea afectivă cuprinde latura emoţională a valorilor politice sau sociale, atitudinea de ataşament, de respingere sau de refuz faţă de fenomenele sau instituţiile politice. Ea are un rol important în formarea atitudinilor. Cunoştinţele sau informaţiile politice sunt primite mai uşor când există o personalizare a relaţiilor politice, adică atunci când ele provin de la o rudă, de la un prieten, de la un lider care suscită o admiraţie personală, independent de politica dusă.


    3.)Dimensiunea evaluativă cuprinde judecăţile de valoare despre fenomenele şi realitatea politică. Fiecare apreciază viaţa politică în funcţie de o scară de valori ierarhizată. Adeseori, aceste valori şi dimensiuni ale culturii politice apar într-o unitate indisolubilă; de cele mai multe ori ele sunt interdependente. Evaluarea fenomenelor politice necesită cunoştinţe politice. Cunoştinţele politice sunt însă modelate şi orientate de sentimentele politice faţă de o ideologie, de un lider, de un program de guvernare. La rândul ei, dimensiunea cognitivă oferă un ghid orientativ pentru atitudinile şi opiniile politice în acest joc dialectic dintre subiectiv şi obiectiv.


    De regulă, cunoştinţele politice reprezintă etape necesare în procesul de consolidare şi interiorizare a atitudinilor şi opiniilor politice în convingeri. De altfel, în structura combinată a celor trei dimensiuni în cadrul convingerilor politice, elementul cognitiv prevalează faţă de cel afectiv şi evaluativ, spre deosebire de atitudini sau opinii care au preponderenţă în formarea credinţelor primare. Elementul cognitiv în formarea convingerilor poate fi asemuit cu o structură de rezistenţă care asigură coerenţă şi trăinicie celorlalte componente ale edificiului. In această privinţă, o problemă deosebit de delicată pentru operaţionalizarea conceptului de cultură politică o reprezintă raportul invers proporţional dintre informaţia şi cunoaşterea politică, pe de o parte , şi intensitatea şi durata în timp a exprimării politice, pe de alta.


    Evident, în lipsă de cunoştinţe politice, credinţele se formează mai ales pe baza dimensiunilor afective şi evaluative. Acest lucru se vede în special în timpul campaniilor electorale şi al alegerilor propriu-zise când lipsa de cunoştinţe politice, deci de convingeri politice ferme, facilitează spaţiile de manevră ale manipulării, când promisiunile demagogice ale politicienilor găsesc un teren virgin în această labilitate psihică a opiniilor şi atitudinilor, în lipsa unei platoşe de apărare a valorilor şi normelor rezultate din convingeri. In această ordine de idei, fenomenul politic postrevoluţionar dinţările Europei de Est este deosebit de instructiv.


    Revenirea în forţă a comuniştilor, "rebotezaţi" în partide democratice la putere justifică valabilitatea schemei tripartite propusă de Almond. Greutăţile inerente tranziţiei la un alt sistem politic au favorizat formarea credinţelor politice pe baza dimensiunilor afective şi evaluative, alimentate de nostalgia "statului social" comunist. Nu poate fi vorba de un "fanatism al ignoranţei", deoarece perceperea subiectivă a realităţilor politice şi economice i-a determinat pe aceşti oameni să iasă în 1989 în stradă şi să-şi sacrifice vieţile pentru libertate. Prin urmare, nu a existat ignoranţă, iar dimensiunea afectivă şi evaluativă a comportamentului nu a deformat cunoaşterea exactă a situaţiei. Şi aceasta în condiţiile în care lupta împotriva totalitarismului a fost dusă în numele unor valori care păreau definitiv înăbuşite în conştiinţa colectivă de către dogmatismul comunist.


    Din acest paradox se poate trage concluzia că fenomenele culturii politice nu pot fi analizate şi înţelese decât dacă sunt înserate în ansamblul dinamic mai vast al culturii naţionale, atât pe verticala istoriei cât şi pe orizontala acţiunii politice. Numai astfel se poate înţelege cum valorile sunt ordonate pe axa devenirii în viziunea cea mai adâncă despre existenţă, conform unei matrici caracteriale, în cazul nostru solidaritatea socială, protecţia socială, egalitatea. Or, una din comportamentele matricii caracteriale a culturii politice este instinctul comunitar, calitate prin excelenţă a lui homo sapiens, care operaţionalizează memoria istorică şi socială colectivă în norme de comportament.

    ***
    "În funcţie de dimensiunile cognitive, afective şi evaluative ale culturii politice pot fi detectate trei stări de spirit ale populaţiei unei ţări în raport cu politicul: acord, apatie şi alienare. Acordul presupune împletirea celor trei dimensiuni: cunoaştere, afectivitate, evaluare. Apatia înseamnă existenţa cunoştinţelor politice, dar manifestarea indiferenţei pe plan afectiv şi apreciativ. Alienarea denotă existenţa cunoştinţelor politice, dar şi a lipsei de simpatie faţă de sistemul politic. Cu cât stările de apatie şi alienare sunt mai numeroase în societate cu atât instabilitatea sistemului politic este mai accentuată".[7]

    Din combinarea acestor trei dimensiuni, G. Almond şi Sidney Verba elaborează trei modele de cultură politică: cultura parohială (locală sau provincială); cultura de supunere (de subordonare) şi cultura participativă. Pentru a individualiza fiecare din aceste tipuri autorii recurg la noţiunea de congruenţă dintre cultură politică şi o structură politică. Astfel o cultură politică parohială corespunde unei structuri politice tradiţionale descentralizate la nivelul regiunii, ţinutului, satului. In cadrul acestei culturi nu există un interes deosebit pentru problemele de politică naţională sau sistemul politic naţional; accentul cade pe problemele politice de interes local. Aici, în comunitate, preotul, seniorul, învăţătorul sunt liderii locali, iar biserica, şcoala şi primăria sunt instituţiile politice centrale.


    Cultura politică de supunere corespunde unei structuri autoritare şi centralizate la nivel naţional. Subiecţii acestei culturi sunt conştienţi de existenţa sistemului politic naţional dar se mulţumesc cu o atitudine de pasivitate în privinţa participării la conducerea politică, din cauză că matricea caracterială a acestei culturi, prin cele două valori politice de bază; autoritate şi loialitate le-a inoculat o "conformitate de automat"şi i-a determinat să delege problemele libertăţii ţi iniţiativei lor unui lider puternic, în schimbul protecţiei acestuia.


    In cadrul culturii participative cetăţenii sunt conştienţi de mijloacele lor de acţiune asupra sistemului politic ca şi de posibilitatea lor de a influenţa cursul evenimentelor politice prin mijloacele specifice participării democratice: referendumuri, alegeri, acţiuni de protest, greve etc. Cultura politică participativă corespunde unei structuri politice democratice. Acestor trei tipuri de cultură politică le corespund trei tipuri de personalităţi, fiecare cu o psihologie politică proprie: parohialiştii (provincialii); supuşii şi participanţii (cetăţenii activi din punct de vedere politic).


    Fireşte, ar însemna să minimalizăm meritele acestei construcţii impozante dacă am bagateliza, prin recurgerea la explicaţii de tipul reflectării mecanice, raporturile dintre cultură şi structurile politice din diferite sisteme politice naţionale, prin acest fel de determinism. Pentru că aşa cum nici un fenomen nu poate fiinţa în natură în stare izolată, ci numai în curgerea continuă a conexiunilor universale, nici culturile politice nu pot exista în stare pură, izolate de altele vieţuind pe harta naţională ca nişte unităţi geografice aflate în carantină. Există un dialog permanent între culturi, o circulaţie de teme, motive, elemente de la o arie culturală la alta, o modelare reciprocă a lor în funcţie de mai multe variabile: natura regimului politic, gradul de conştientizare a procesului politic; gradul de participare şi de educaţie civică. Aşa cum orientările politice ale unui individ conţin în grade diferite elemente ale culturii parohiale, de supunere şi participative.


    Proporţia dintre aceste elemente este dată de variabilele arătate mai sus la care se adaugă impactul tot mai mare al mass-media asupra omogenizării culturale naţionale precum şi dezvoltarea instrucţiei şcolare. Introducând evenimentele cotidiene în intimitatea fiecărui cămin, mass-media creează un spaţiu al conştiinţei naţionale unde asumarea unui destin comun creează o nouă sensibilitate pentru activitatea politică. Pătrunderea mass-media în cele mai arhaice zone sapă progresiv la temelia culturilor parohiale, după cum modernizarea politică şi tendinţa inexorabilă spre democratizare minează bazele culturii de supunere. Totuşi, chiar în lumea noastră, a integrării şi a interdependenţelor tot mai accentuate dintre zone, regiuni şi state unele clivaje dintre culturile politice se menţin, altele noi apar. Astfel, la clivajele dintre culturile politice de stânga sau dreapta, mediate sau radicalizate ideologic, sau pe lângă clivajul dintre cultura politică a elitei intelectuale a ţării şi cultura maselor ţărăneşti, apar altele noi cum ar fi clivajele politice ale grupurilor etnice, rasiale, ecologice, sexuale etc.

    Din combinarea celor trei tipuri de culturi pot să apară următoarele forme hibride: parohială - de supunere; participativă - de supunere; parohială - participativă. Cultura politică a unei ţări este o cultură mixtă, combinând în proporţii variabile cele trei culturi în funcţie de criteriile arătate mai sus. Ceea ce echilibrează armonios cele trei componente ale culturii mixte este cultura civică. In ancheta lui Almond şi Verba aceasta arată corelaţia necesară dintre participarea socială, dintre cooperarea politică şi cea socială în cadrul sistemului social global, cu alte cuvinte funcţionarea eficientă a unui regim democratic. Ipostaziind contribuţia la funcţionarea unui sistem democratic drept valoarea centrală a culturii politice şi civice, Almond şi Verba măsoară gradul de cultură politică al fiecăruia din cele cinci ţări cu ajutorul următoarelor coordonate: ansamblu de cunoştinţe; gradul de angajare partizană; componenţa politică subiectivă; modalităţile acţiunii politice; aprecierea sistemului politic.


    Comparând datele obţinute, Almond şi Verba constată că numai cultura participativă democratică din S.U.A. şi Marea Britanie realizează gradul necesar de fuziune între structurile primare ale societăţii (familie, grupuri etc.) şi structurile politice prin intermediul cooperării, interacţiunii şi împărtăşirii în comun a unor valori precum:
    încrederea în celălalt, stima, generozitatea. Italia şi Mexicul ar avea o cultură parohială: Germania - una de supunere. In toate cele trei ţări s-ar constata o ruptură între atitudinile politice şi cele sociale. Pe câtă vreme, americanii şi britanicii au o "orientare democratică echilibrată", Italia s-ar caracteriza printr-o cultură politică de alienare, Germania printr-o cultură politică de supunere, iar Mexicul printr-o cultură contestatară, compusă concomitent din nemulţumire şi aspiraţii, deci alienată. Autorii explică, "deviaţiunile" de la modelul democratic al culturii politice prin rupturile provocate în evoluţia spre democraţie din aceste trei ţări: revoluţia din 1910 în Mexic, totalitarismul fascist şi nazist în Italia şi Germania.


    Se ştie că raportul dintre cultura politică şi democraţie trebuie să fie mediat şi de alte paradigme explicative. De pildă, dezvoltarea economică, particularităţile naţionale, jocul forţelor istoriceşti culturale pot favoriza dezvoltarea democraţiei, ca expresie a culturii politice participative, după cum o pot şi bloca. Totul depinde de logica situaţiilor de interacţiune între micro şi macropolitic, între actori şi evenimente, deoarece prin acest joc se creează identităţile colective şi sistemele de atitudini.
    In cultura de participare, cetăţenii se gândesc că pot influenţa mersul sistemului politic prin diverse mijloace de care dispun. Acest tip de cultură este rezultatul gradului înalt de organizare şi educaţie al cetăţenilor şi reflectă experienţele lor politico-istorice specifice.

    Cu toate diferenţele majore dintre ele, cele trei tipuri de cultură politică nu se găsesc în formă pură. Din combinarea acestora apar alte trei tipuri de cultură politică: parohială de supunere, de supunere participativă, parohială - participativă. Cultura politică a unei ţări poate fi o mixtură a celor trei tipuri politice abstracte aflate în proporţii variabile în funcţie de natura regimului politic şi de gradul de cultură generală a membrilor societăţii.
    O cultură politică având un caracter mixt este o cultură civică. "Deşi este o cultură politică predominant participativă, totuşi ea înglobează, în mod armonios, şi elemente ale culturii parohiale şi ale culturii de supunere, altfel cetăţenii ar fi pe baricade în fiecare săptămână", apreciază H. Elcock în Political Behavior (Methnen Ltd, Londra, 1976). Cultura civică este o cultură politică definită prin raportare la valorile politice democratice. Ea este specifică regimurilor democratice, favorizându-le funcţionarea şi dezvoltarea. Unii autori, precum G. Almond şi Verba, presupun că o astfel de cultură civică este în concordanţă cu principiile şi modul de funcţionare a modelului britanic sau nord-american.

    Cultura politică poate fi analizată în raport cu societatea ca întreg sau cu diferite părţi componente. In funcţie de cum se raportează la sistemul politic diferitele subdiviziuni ale societăţii, există mai multe criterii pentru definirea diferitelor substructuri politice. Astfel, după criteriul regional există substructuri politice regionale aflate într-un anumit raport cu cultura naţională; după criteriul clasei există substructuri politice ale diferitelor clase şi categorii sociale. Apreciind că sistemul politic funcţionează la trei nivele (sistemic, procesual şi nivelul politicii), G. Almond arată că acestea funcţionează simultan.


    Pornind de la aceste consideraţii, Almond tratează cultura politică din trei perspective: cultura sistemului, cultura procesului şi cultura politicii (a orientării spre politică). El departajează sistemul în trei niveluri: comunitatea politică, regimul politic şi autorităţile politice. Cultura politică va include informaţiile deţinute de cetăţeni în raport cu sistemul politic, sentimentele şi aprecierile referitoare la efectele sistemului asupra sa. Totodată, presupune şi acceptarea de către cetăţeni a modului în care guvernanţii au ajuns la putere, precum şi evaluările cetăţenilor asupra oamenilor politici, sentimentele lor faţă de cei care menţin sistemul în stare de funcţionare.
    Există unele situaţii în care atitudinea faţă de comunitate, regim şi autoritate sunt distincte: cetăţenii pot avea un puternic simţ naţional şi, deci, susţin comunitatea politică, ei pot sprijini sistemul politic chiar dacă dezaprobă autorităţile sau, invers, pot sprijini autorităţile şi nu structurile regimului.

    Cultura procesului politic include două probleme principale: influenţa individului asupra procesului politic, manifestarea personalităţii sale în acest domeniu şi relaţiile cu alţi factori. După gradul de conştientizare a procesului politic şi de potenţială influenţă asupra acestuia, cetăţenii unei ţări pot fi diferenţiaţi în trei categorii: parohialiştii (localişti), supuşi şi participanţi.

    Prin ce este specific conceptul de cultură politică în cadrul ştiinţelor sociale? Şcoala politică americană care de fapt, a produs această noţiune evidenţiază importanţa sa în măsurarea gradului de democratizare. "Pentru ca o societate democratică să funcţioneze, dincolo de aspecte precum existenţa economiei de piaţă, a unei clase de mijloc importantă numericeşte, a profesionalizării elitei politice, este nevoie de o componentă naturală, numită de unii cercetători "competenţă civilizatoare", care devine o condiţie necesară a integrării în lumea contemporană" (Cristian R. Pîrvulescu, Cultura politică - un instrument teoretic pentru estimarea adaptării la schimbare a societăţii româneşti, Sfera politicii, nr.21, oct. 1994).


    Plecând de la caracteristicile generale ale unei comunităţi, noţiunea de cultură politică facilitează analiza atitudinilor individuale în raport cu regimul politic, respectiv încrederea în sistemul politic, cunoaşterea modului de funcţionare şi satisfacţia faţă de procedurile de guvernare. Cu toate că, în general, cultura politică este înţeleasă ca o componentă unitară a unei comunităţi statale, este mult mai relevant pentru analiza politică dacă se pot face diferenţieri între diferitele tipuri de subculturi, spre exemplu ca acelea ale elitei şi ale maselor, sau ale grupurilor profesionale, religioase, etnice ş.a.m.d.Cel mai adesea, disfuncţionalităţile unui sistem politic de datorează diferenţelor de cultură politică dintre grupuri şi inadecvării modelului propus de clasa politică cu credinţele şi comportamentele politice ale societăţii globale.


    Sociologul Zoltan Rostas atrage atenţia asupra unui alt aspect al culturii politice: gradul ridicat de imobilitate al acestuia, faptul că deprinderile de a reacţiona la stimulii politici se dobândesc şi se schimbă foarte greu, nefiind influenţate de crearea unor instituţii sau structuri sociale cât şi de internalizarea unor valori sau modele comportamentale. "Aceste deprinderi sunt determinate de experienţa istorică a comunităţii, însuşite în cursul socializării politice. Diferitele experienţe istorice dau naştere la culturi politice diferite. Atitudinile caracteristice diverselor grupuri, comunităţi, epoci etc. pătrund în adâncul caracterelor sociale, determinând astfel comportamentul politic. Acesta este - printre altele - motivul pentru care considerăm iluzorii tentaţiile iluministe de a determina schimbarea culturii politice prin şcoală, mass-media etc.

    Prin şcoală se pot transmite cunoştinţe, dar nu pot fi schimbate comportamentele afective, valorile de mentalitate. In ciuda acestei rigidităţi, cultura politică, ca ansamblu supraindividual, poate suferi schimbări - dar numai în cadrul practicii sociale. In această privinţă, poziţiile se împart între cei care insistă asupra caracterului activ al culturii politice asupra instituţiilor, alţii, dimpotrivă, susţin că instituţiile pot influenţa cultura politică.
    Pe baza observaţiilor noastre, înclinăm să credem că, pe scurtă durată, instituţiile nu pot influenţa esenţial cultura politică a oamenilor, pe termen lung însă există o influenţă reciprocă". (Zoltan Rostas - Ce au făcut oamenii cu dictatura?, Sfera politicii, nr.12, decembrie 1993).
    ***
    O altă componentă a culturii politice este construită din setul de cunoştinţe, credinţe, sentimente, judecăţi de valoare pe care oamenii le au despre ceilalţi actori politici. In relaţiile din domeniul politic, problemele încrederii politice şi ale ostilităţii politice sunt foarte importante. Voinţa oamenilor de a coopera cu alţii în vederea realizării unor scopuri politice, precum şi voinţa liderilor de a forma coaliţii cu alte grupuri depinde în mare măsură de încrederea politică.

    Problema ostilităţii este o componentă esenţială a relaţiilor dintre grupuri şi indivizi în cadrul unei societăţi. Acţiunile agresive pot fi atât răspunsuri directe la o stare de tensiune latentă, cât şi reacţii ocazionate de atacul direct al oponentului. Problema încrederii şi ostilităţii este corelată cu cea a consensului politic, acesta fiind un acord mai mult sau mai puţin complex asupra fundamentelor puterii politice, asupra structurii instituţionale şi ierarhice, asupra organizării politice a comunităţii. Orientarea spre politică se referă atât la atitudinile grupurilor sociale şi politice, ale indivizilor faţă de deciziile politice, cât şi la distribuirea la nivelul întregii societăţi a valorilor politice, cum sunt: binele, securitatea socială, libertatea.
    Un element important al culturii politice se referă la modul în care este percepută societatea prezentă faţă de societatea ideală, la sesizarea faptului dacă societatea prezentă se îndreaptă spre standardele ideale sau se îndepărtează de acestea. Conform opiniei lui S. Verba, cultura politică include convingerile politice, ce sunt reprezentări, idei, principii, judecăţi de valoare ce motivează şi călăuzesc relaţiile unui individ sau ale unui grup social în cadrul domeniului politic. Cultura politică realizează o legătură între evenimentele politice şi comportamentul indivizilor ca reacţie la aceste evenimente.


    Convingerile de bază sunt afectate adesea de memoria asupra evenimentelor politice anterioare, în acelaşi timp evenimentele contemporane fiind decodificate în perspectivă istorică. Sistemul convingerilor fundamentale constă în credinţe existenţiale, valori generale care ordonează scopurile comportamentului, norme care reglementează mijloacele întrebuinţate pentru atingerea acestor scopuri precum şi ataşamente emoţionale.

    Intre cultura politică şi cultură, în sens larg, există o legătură cu dus şi întors: în primul rând setul de convingeri politice pe care individul şi le formulează este o componentă a totalităţii convingerilor acceptate de el, apoi pe de altă parte, convingerile de bază şi valorile unei culturi joacă un rol major în structurarea culturii politice. Relaţia dintre structura convingerile de bază şi convingerile politice este de mare importanţă pentru înţelegerea atitudinilor politice.
    Atitudinea politică reprezintă o modalitate de raportare a individului sau grupului social la problemele, fenomenele şi procesele politice pe care le apreciază într-un anumit mod. In conţinutul atitudinii politice, elementele cognitive şi evaluative sunt impregnate de o încărcătură emoţional-afectivă deosebită.

    Organizând, pe baza valorilor, convingerile politice, ordonând reprezentările cognitive, atitudinile politice au un rol important în declanşarea comportamentului politic şi în pregătirea unei acţiuni politice. Organizarea şi coerenţa sistemului atitudinilor politice se realizează prin intermediul a două dimensiuni fundamentale:


    a) preferinţa pentru principalele mize politice sau principalii actori ai vieţii politice şi

    b) angajarea în activitatea politică.


    Aceste două dimensiuni se află în interacţiune şi caracterizează orientarea politică a individului.


    Sistemul atitudinilor, cuprinde dimensiunea cognitivă (percepţii, reprezentări şi concepte), dimensiunea afectivă şi dimensiunea evaluativă (valorile şi normele). Cultura politică este o orientare subiectivă către politic, orientare rezultată din internalizarea modelelor stabile ale interacţiunii valorilor, codurilor, normelor politice. Valorile produse de cultura politică orientează individul, îi dau posibilitatea să se identifice cu un anumit grup, însuşindu-şi obiectivele acestuia. Valorile îi spun individului pentru ce trăieşte, codurile îi arată cum.

    ***
    3.Cultura politică din România - prezent, trecut, viitor.

    Majoritatea analiştilor autohtoni şi străini consideră că românii nu au beneficiat de condiţii favorabile şi implicit de premise pentru edificarea unei culturi politice de tip democratic. Printre aceste condiţii şi premise autorii în cauză nu menţionează însă condiţiile istorice vitrege care au împiedicat construcţia statului, a instituţiilor politice şi implicit, a culturii politice din România. Chiar dacă cultura politică este o componentă unitară indispensabilă oricărei comunităţi umane, coeziunea ei simbolică este asigurată de diversitatea în unitate a diferitelor subculturi ce o compun: cultura politică populară; cultura elitelor; cultura instituţionalizată oficializată, cultura diferitelor clase sociale etc.


    Numitorul comun al acestor substructuri este că sistemul lor de norme şi valori fundamentează, dintr-o perspectivă locală şi funcţională, sistemul general de norme şi valori. din această perspectivă, documentele folclorului nostru (baladele istorice, doinele cu caracter social, poezia muncilor de peste an, snoavele etc.) trădează, indubitabil, existenţa unei culturi naţionale, cel puţin pe două paliere: începuturile cristalizării unei conştiinţe naţionale, ca reacţie a unui grup primar faţă de presiunea mediului extern şi coagularea valorilor politice în două structuri "slobozenia dinăuntru" şi "slobozenia dinafară" de care vorbea Alecu Russo.


    Teza insistent afirmată că în România nu au existat antecedente istorice favorabile şi, implicit, premisele pentru manifestarea unei culturi politici de tip democratic se bazează pe aserţiuni ideologice:


    1.)modelul democraţiei civice occidentale ca singurul model valabil;

    2.)lipsa de tradiţii democratice în istoria românilor.


    In această privinţă este utilizat (cu voluptate aproape) un adevărat arsenal propagandistic care atestă fie reaua credinţă, fie o profundă lipsă de cunoaştere a istoriei naţionale. Argumentele cel mai des utilizate sunt: lipsa de consecvenţă sau superficialitatea; sentimentul mioritic al resemnării; înapoierea economică şi tranziţia greoaie de la epoca medievală la cea modernă: obedienţă tradiţională a religiei majoritar ortodoxe faţă de puterea politică. Toate acestea ar fi contribuit la crearea unui mod specific de raportare a societăţii româneşti la fenomenul politic, raportare în care gradul de participare politică şi rolul liderului politic paternist au fost indicatorii cei mai des utilizaţi pentru a defini cultura civică, democratică: "Conform acestor două criterii, în România interbelică participarea politică era limitată la o categorie extrem de restrânsă, cultura politică includea valori mai apropiate de un regim autoritar sau chiar despotic de tip oriental decât de o democraţie liberală, astfel încât, deşi exista o Constituţie care garanta votul universal şi aveau loc periodic alegeri aproximativ libere - cu multe nereguli - este foarte greu să se vorbească de nişte veritabile antecedente democratice ale României, de o veritabilă cultură politic de tip democratic a românilor", apreciază - simptomatic pentru acest punct de vedere - Alina Mungiu în volumul: Românii după '89 - Istoria unei neînţelegeri (Ed. Humanitas, 1995).


    Aceste concluzii sunt argumentate, şi în istoria României anilor 1990-1995, prin numeroase exemple privind raporturile sociale antidemocratice, metode politice brutale, prin recursul la naţionalism sau prin faptul că puterea politică este concentrată în mâna unei oligarhii tehnocratice de esenţă criptocomunistă.


    In special, Biserica ortodoxă română devine calul de bătaie preferat al partizanilor culturii politice democratice. Ea este transformată în ţap ispăşitor pentru cultura politică de supunere şi pentru inexistenţa societăţii civile în România. Cei care se grăbesc să vadă în ortodoxie terenul privilegiat pe care a germinat totalitarismul comunist trec sub tăcere forţa modelatoare a spiritualităţii ortodoxe, raportul strâns dintre valorile morale şi cele sociale la nivelul comunităţii prin comuniune. Biserica ortodoxă nu s-a implicat efectiv în viaţa politică precum Biserica catolică. Ea s-a supus de bunăvoie puterii politice conform tradiţiei moştenite de la Bizanţ care în formula cezaro- papistă a lui Justinian: "un împărat; un stat; o Biserică" vedea singura soluţie de coeziune şi rezistenţă a Imperiului în faţa năvălirii popoarelor migratoare care-i ameninţau frontierele.


    Evident nu intră în economia acestui curs, să calculăm consecinţele pe planul valorilor spirituale, ale luptei pentru hegemoniile dintre puterea temporală şi puterea spirituală. In plus, având în Papă conducătorul suprem infailibil, Biserica Catolică, Vaticanul au devenit de mai multe ori în Evul Mediu o veritabilă forţă transnaţională care anticipa fenomenul actual al globalizării. Reacţiile violente ale unor Biserici naţionale (vezi cazul Franţei în epoca lui Filip cel Frumos) punea sub semnul întrebării infaibilitatea deciziilor papale dar, totodată, evidenţia şi contradicţiile de interese dintre puterile temporale naţionale şi puterea spirituală transnaţională, interese care nu aveau câteodată nimic din sanctitatea valorilor religioase.

    Idealul Bisericii Catolice de a realiza, Republica Christiana, după modelul Imperiului Roman de Apus, a grăbit procesul de apariţie a statelor naţionale în Occident, a monarhiilor puternic centralizate, tocmai ca o reacţie a prinţilor la imixiunile Vaticanului în treburile interne ale regatelor. Departe de noi gândul de a nu recunoaşte merite incontestabile Bisericii catolice în evoluţia culturii şi civilizaţiei occidentale. Dar noi vrem să restabilim relaţia dintre cele două Biserici creştine rareori în termenii ei fireşti: idealizarea uneia nu trebuie să aibă loc pe seama denigrării totale a celeilalte.


    Incercarea patriarhului Georgios Gemisthon Plethon de a mai salva ceva din Imperiul Bizantin prin recunoaşterea condiţiilor impuse de Roma în vederea unirii, în schimbul ajutorului militar, s-a soldat cu un eşec (1439). Dezastrul de la Varna (1444), cu mai mult de 30.000 de morţi, a arătat Occidentului că pentru o bună perioadă de timp balanţa raportului de forţe se înclinase în favoarea Imperiului Otoman. Transformarea multor regiuni din nord-estul Europei în paşalâcuri şi raiale, ca şi Edictul de toleranţă dat de sultanul Mehmet al II-lea după căderea Constantinopolului (1453) pentru practicarea cultului creştin, au fixat noile reguli şi condiţii manifestărilor Bisericii ortodoxe. Patriarhia de la Constantinopol a fost redusă la un centru de coordonare administrativă şi dogmatică a bisericilor naţionale: ea nu putea să se erijeze într-un centru de coordonare a rezistenţei antiotomane sau de elaborare a unei strategii de eliberare decât într-un mod subteran, imediat. Ea nu avea nici forţa economică necesară, nici legitimitatea politică pentru a se lupta cu puterea otomană. Singura modalitate care i-a rămas la îndemână au fost circuitele culturale dintre centrul de iradiere spirituală a Sfântului Munte şi focarele de cultură şi învăţătură care erau bisericile şi mănăstirile. Această retragere din faţa Istoriei, în "carapacea tradiţiei" a permis Bisericii ortodoxe concentrarea eforturilor în direcţia construcţiei naţionale, a păstrării şi revigorării sentimentului naţional.


    Dacă în majoritatea ţărilor catolice înalţii prelaţi au influenţat decizii majore de politică internă sau externă, erijându-se, după caz, în reprezentanţi ai unor interese geopolitice prea puţin pioase, Biserica ortodoxă a rămas mai mereu în afara politicului, oficial privind lucrurile. In realitate, ierarhii acestei biserici ai voievozilor, domnitorilor, ei realizând o nouă sinteză între formula cezaro-papistă şi teoria ministeriatului a Sfântului Pavel şi anume în maxima lui Iisus Hristos: "Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu".


    Dar această supunere a Bisericii Ortodoxe în faţa politicii de stat se baza pe o comuniune mai adâncă dintre domnitor şi prelaţi, anume pe identitatea de esenţă a idealului politic. Ea se baza pe ethosul mai adânc al construcţiei naţionale în care ambele puteri erau una.
    Tulburătoarea intuiţie a lui Nicolae Iorga, după care în ţările sud-est europene naţiunea a creat statul faţă de Occident unde statul a creat naţiunea se verifică în evoluţia Bisericii ca Ecclessia (comunitate) din primele secole creştine până în Evul Mediu. In sensul că, în lipsa structurilor şi instituţiilor statale, Biserica a conservat în cadrul structurilor ei administrative, acele embrioane ale vieţii de stat, precum "republicile ţărăneşti" sau obştile săteşti.

    Două exemple sunt deosebit de edificatoare în această privinţă:


    1.) Curtea Domnească şi Mitropolia Ungro-Vlahiei fac corp comun împotriva prozelitismului luteran-calvin şi tipăresc primele cărţi de cult în limba română, între 1559-1561, prin diaconul Coresi, la Biserica Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului;


    2.) Iluminismul românesc din Principate s-a dezvoltat în jurul episcopului Chesarie din Râmnic, pe tema unităţii Daciei, ca o reacţie la influenţa culturii şi limbii greceşti, exercitată de Mitropolia de la Bucureşti.


    Calul de bătaie al criticilor la adresa Bisericii ortodoxe este supunerea în faţa totalitarismului comunist. Intr-adevăr, regimurile comuniste au făcut din ateism, ca parte componentă a concepţiei materialiste despre lume şi viaţă, o armă teribilă împotriva Bisericii. Reacţia Bisericii ruse la politica de înregimentare prin înfometare, iniţiată de Lenin în 1919-1920, când şi-a vândut din sfintele odoare pentru a da populaţiei alimente, a fost drastic sancţionată de bolşevici prin elaborarea unui plan strict secret de demolare a lăcaşurilor de cult, în numele eliminării mentalităţilor retrograde şi a obscuriantismului religios. Iar Vaticanul a asistat neputincios la instalarea regimului comunist în Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, de teama celor 300 de divizii ale lui Stalin în Europa, în vreme ce încheiase concordante cu regimurile fascist şi nazist pentru recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor catolice.


    Vectorul religios al culturii politice în România iese mai bine în evidenţă dacă urmărim impactul valorilor religioase pe planul societăţii civile asupra normelor morale de convieţuire şi de comportament, asupra solidarităţii şi întrajutorării umane. Aici Biserica, prin slujitorii ei, avea un câmp de acţiune pe care politicul nu-l putea controla, iar ajutorul material (element central în prozelitism) nu era decisiv. Prin căldura iubirii şi puterea exemplului preotul putea să fie un reper pentru viaţa comunităţii, aşa cum l-a descris N. Kazantzakis în Hristos răstignit a doua oară.


    După 1989, când condiţiile social-politice , o permit această vocaţie a preotului-cetăţean, implicat activ în viaţa parohiei sale, capătă tot mai multă consistenţă în raport cu o recrudescenţă a religiozităţii. Spre cinstea lor, tinerele generaţii de preoţi se implică tot mai mult în destinul comunităţilor, cu entuziasmul şi curăţenia sufletească specifice vârstei. Sondajele de opinie din ultimii ani care situează Biserica pe primul loc în încrederea populaţiei în instituţiile statului trădează nevoia unui nou cadru transcendent şi de devoţiune. In condiţiile în care pierderea locurilor de muncă, greutăţile inerente tranziţiei, nesiguranţa zilei de mâine îl aruncă pe individ în braţele disperării, credinţa rămâne unul din sentimentele profunde ale identităţii sale care-i conferă un sens şi o certitudine a existenţei. Iată cum prin consens, prin acordul fundamental asupra valorilor religioase, Biserica poate deveni o forţă majoră în democratizarea societăţii româneşti şi în tranziţia la economia de piaţă.


    Dar vectorul religios este doar o componentă a culturii politice, important, fără îndoială. Alături de el şi cu o pondere mai mare în formarea sistemelor de reprezentări de atitudini şi credinţe a identităţii colective o au specificul dezvoltării economice, dimensiunea conştiinţei naţionale, logica situaţiilor de interacţiune dintre micro şi macropolitic, dintre actori şi evenimente. Existenţa unei majorităţi a populaţiei rurale (aproximativ 80%) a constituit un element specific României şi, implicit, o premisă obiectivă pentru configurarea tipului de cultură tradiţională. Clivajul dintre cultura politică a elitelor şi cultura politică a maselor s-a proiectat în tensiunea dintre tradiţie şi modernizare după modelul dezvoltării occidentale. Absenţa unei vieţi urbane importante, ca în Europa occidentală, ca şi o economie în care ramura principală era agricultura, reprezintă două repere majore pentru tipul de cultură politică tradiţională din România. In plus, culturile politice tradiţionale se manifestă într-un spaţiu social omogen care nu cunoaşte convulsii sociale majore şi unde ordinea socială nu este contestată.


    Autoritatea politică derivă din ierarhia rolurilor şi a status-urilor, recunoscută şi împărtăşită de comunitate. Forţa tradiţiei asigură respectarea sistemului de norme şi valori printr-o ritualizare a comportamentului şi printr-o reactualizare a acestui sistem prin repetarea actelor vieţii şi recrearea simbolică a ordinii sociale.


    Rolul inovaţiei sociale este destul de redus, de vreme ce aceste valori sunt acceptate de întreaga comunitate; individul este un exponent al lor şi nu un agent al schimbării. Cultura politică tradiţională este o cultură parohială: fiecare îşi cunoaşte rolul şi statusul său, ca şi poziţia celorlalţi în cadrul comunităţii. El se raportează la instituţii numai când actele fundamentale ale vieţii lui o cer. Modernizarea politică presupune însă transformări calitative ireversibile în instituţiile structurile, relaţiile, valorile şi logica funcţionării unui sistem politic. Dinamica pe orizontală şi stratificarea pe verticală, induse de o mobilitate socio-profesională şi geografică a forţei de muncă fără precedent în istorie, au spart cadrul de viaţă liniştit al comunităţilor patriarhale şi au indus modificări structurale în semnificaţiile culturii politice. De asemenea, modernizarea politică a antrenat şi o erodare progresivă a conţinutului etic al normelor şi valorilor tradiţionale.


    Pe lângă dezagregarea familiei atomare sau lărgite, loialităţile faţă de relaţiile de rudenie sau de alianţă au fost înlocuite cu loialităţile instituţionale şi contractuale (faţă de o organizaţie, instituţie sau grup de interes, prin obligaţia de a da şi de a face).
    Solidaritatea organică s-a transformat în solidaritate mecanică caracterizată prin individualism şi laicizarea valorilor, prin depersonalizarea relaţiilor dintre indivizi, prin atomizarea surselor de reglementare şi de supraveghere ca şi prin caracterul anonim al societăţii de masă unde reuşita personală prevalează interesului general.

    Efortul elitelor politice româneşti din secolul al XIX-lea de modernizare economică şi politică a ţării după model occidental (în speţă după modelul liberal francez) s-a lovit de o rezistenţă surdă din partea aristocraţiilor latifundiare (marii boierimi) şi a populaţiei majoritare, în general puţin interesată şi informată în secolul trecut de necesitatea şi valoarea inovaţiilor sociale. "Poporul încă practică legea veche", spunea Mihail Sadoveanu în prefaţa la "Viaţa lui Ştefan cel Mare" din 1933. Marele scriitor viza cadru simbolic al vieţii unei comunităţi ce marca momentele fundamentale şi nevoile ei esenţiale. Această tensiune dintre tradiţional şi modern s-a perpetuat în istoria modernă şi contemporană a României mai bine de un secol (1821-1944) şi a avut, deopotrivă, efecte benefice şi mai puţin benefice asupra modernizării economice şi politice a ţării. Efecte benefice în sensul că marile valori ale culturii române, coloana ei spirituală au fost create în spaţiul "spiritului critic" configurat de această "tensiune esenţială".


    De la programul "Daciei literare" din 1840 până la ţărănismul interbelic, junimismul; sămănătorismul; poporanismul; sincronismul etc. au scandat istoria politică şi culturală a României, reliefând potenţialul creativ, liniile de evoluţie în timp, adecvarea modelului de dezvoltare la specificul nostru existenţial, pe baza afinităţilor elective cu matricea caracterială a spiritualităţii noastre profunde.


    O altă componentă a culturii politice naţionale este mesianismul social, ca expresie a dimensiunii istorice a conştiinţei naţionale a culturii politice (dragostea faţă de patrie; ura faţă de invadatori) ca şi speranţa (aşteptarea) în restaurarea valorilor recunoscute de către o comunitate. Credinţa în ceasul izbăvitor al eliberării a continuat să modeleze subteran liniile de forţă ale acţiunii politice. Insetat de aerul tonifiant al înălţimilor, poporul român coboară în trecut, ca un pelerinaj la un templu sacru, să-şi ia cuminecătura credinţei şi a întăririi. Nu întâmplător regresiunea în timp are loc pe cărările mitului istoric unde imaginarul social sudează într-un bloc temporal trecutul, prezentul şi viitorul.

    ***
    [1] GABRIEL A. ALMOND: G. BINGHAM POWELL, Comparative Politics. A. Development of Approach. Boston, 1966, p.50
    [2]Sidney Verba, Comparative Political Culture In: Political Culture and Political Development. Princeton, New Jersy, Princeton University Press, 1969, p.512; 514-515.
    [3]Lucian Pye, Political Culture In: International Encyclopedia of the Social Sciences, vol.3, New York, Toronto, London, 1968.
    [4]Cf. STĂNCIUGELU ŞTEFAN, Ideal-tipuri şi tipuri reale în cultura politică românească. In: Sfera politicii, nr. 21 octombrie 1994.
    [5]LUCIAN PYE, op. cit., p.238
    [6] J.P.COT:J.P. MOUNIER, Pour une sociologie politique, vol.2, Paris, Ed. Du Seuil, 1974, p. 16.
    [7] Cultura politică. In: Politologie (Manual editat de A.S.E.), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică S.A., 1992, p.216.
    [8] G. ALMOND: SIDNEY VERBA, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni. Bucureşti, Editura Dn Style, 1996.

    POLITOLOGIE ŞI DOCTRINE POLITICE - Prof.univ.dr. Nicolae FRIGIOIU
    Sursa: http://filosofiepolitica.wordpress.c...e-de-doctrina/
    Document: http://filosofiepolitica.files.wordp...e-politice.pdf

    ***
    Last edited by Leonidas; 18-03-11 at 02:59 PM.

Similar Threads

  1. Doctrina Legionară - Politologie şi doctrine politice (11)
    By Gebeleizis in forum Razboiul sensurilor: teze, idei, - conceptele fundamentale!
    Replies: 8
    Last Post: 25-03-11, 02:16 PM
  2. Totalitarism - Politologie şi doctrine politice (10)
    By Gebeleizis in forum Razboiul sensurilor: teze, idei, - conceptele fundamentale!
    Replies: 3
    Last Post: 23-03-11, 07:55 PM
  3. Naţionalismul Românesc - Politologie şi doctrine politice (9)
    By Railgun in forum Razboiul sensurilor: teze, idei, - conceptele fundamentale!
    Replies: 4
    Last Post: 21-03-11, 07:46 PM
  4. Rolul şi locul religiei în doctrinele politice - Politologie şi doctrine politice (5)
    By Zalmogedikos in forum Razboiul sensurilor: teze, idei, - conceptele fundamentale!
    Replies: 7
    Last Post: 17-03-11, 07:34 PM
  5. Ideologiile politice - Politologie şi doctrine politice (2)
    By Tatanka Iyotake in forum Razboiul sensurilor: teze, idei, - conceptele fundamentale!
    Replies: 6
    Last Post: 14-03-11, 01:24 PM

Tags for this Thread

Liens sociaux

Posting Permissions

  • You may not post new threads
  • You may not post replies
  • You may not post attachments
  • You may not edit your posts
  •