Results 1 to 1 of 1

Thread: Epoca Gheorghiu-Dej

  1. #1

    Post Epoca Gheorghiu-Dej

    Epoca Gheorghiu-Dej

    De la Wikipedia, enciclopedia liberă
    Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist dur, nu agrea reformele lui Nikita Hruşciov şi de procesul „destalinizare” iniţiat de acesta după 1956. Dej s-a opus realizării obiectivelor economice ale CAER-ului, prin care România ar fi fost transformată în „coşul de pâine” al blocului sovietic, iniţiind în schimb un program ambiţios de dezvoltare a industriei grele. Dej a închis cele mai mari lagăre de prizonieri politici, a abandonat lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, a desfiinţat sistemul raţiilor de alimente şi a crescut salariile muncitorilor.

    Au fost luate de asemenea măsuri pentru limitarea influenţei culturii ruse în ţara: limba rusă a încetat să mai fie obiect obligatoriu de studiu în şcolile de toate gradele, iar editura „Cartea Rusă” a fost închisă.

    Toate acestea, combinate cu resentimentele legate de ocuparea unor provincii istorice româneşti de sovietici (Bucovina de Nord, transformată în regiune a RSS Ucrainiană şi Basarabia în RSS Moldovenească şi regiune a RSS Ucraineană), au condus în mod inevitabil România comunistă pe un drum relativ independent şi naţionalist.

    Gheorghiu-Dej, un stalinist convins, considera că regimul mai liberal al lui Hruşciov ameninţa să-i submineze autoritatea. Într-un efort de întărire a poziţiei în ţară, Dej a hotărât să înceapă cooperarea cu toate statele, indiferent de sistemul economico-politic, atâta vreme cât erau recunoscute principiile egalităţii internaţionale şi ale neamestecului în afacerile interne. Această politică a dus strângerea legăturilor cu Republica Populară Chineză, care era de asemnea promotoarea autodeterminării naţionale.

    În 1954, Gheorghiu-Dej a demisionat din funcţia de Secretar General al partidului, dar a rămas premier al guvernului. S-a format în schimb un secretariat format din patru membri, unul dintre membri fiind Nicolae Ceauşescu, secretariat care a controlat partidul timp de un an, până când Dej a reluat frâiele puterii. În ciuda noii politici de cooperare internaţională, România a devenit membră a Pactului de la Varşovia în 1955, prin care s-a oficializat subordonarea unei mari părţi a armatei naţionale maşinii militare sovietice (ocupaţia militară sovietică a luat sfârşit în 1958).

    Mai târziu, România a refuzat să permită efectuarea de manevre militare ale trupelor Pactului de la Varşovia pe teritoriul românesc şi a limitat participarea propriilor militari la manevre pe teritoriul altor ţări membre ale Pactului.

    În 1956, premierul sovietic Nikita Hruşciov a denunţat politica predecesorului său, Stalin, în discursul secret ţinut în faţa delegaţilor la Congresul al XX-lea a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Gheorghiu-Dej şi conducerea Partidului Muncitoresc Român i-au transformat pe Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu ţapii ispăşitori ai exceselor comuniste trecute şi au pretins că partidul epurase deja elementele staliniste chiar din timpul vieţii lui Stalin.

    În octombrie 1956, conducătorii comunişti polonezi refuzaseră să cedeze în faţa ameninţărilor militare sovietice de intervenţie militară în afacerile interne şi refuzaseră să instaleze în fruntea partidului un politburo mai obedient.

    Câteva săptămâni mai târziu, Partidul Comunist din Ungaria s-a dezintegrat practic în timpul unei mari revoluţii populare. Sfidarea poloneză şi răscoala populară maghiară i-a inspirat pe studenţii şi muncitorii români să demonstreze în universităţi şi în oraşele industriale în favoarea unei mai mari libertăţi, a unor condiţii de viaţă mai bune şi pentru încetarea dominaţiei sovietice. Temându-se că revolta maghiară poate incita proprii cetăţeni de etnie maghiară să se revolte, Dej a sprijinit pregătirile pentru o intervenţie sovietică la Budapesta, iar Armata Roşie şi-a întărit prezenţa în România, în special de-a lungul graniţei de vest a ţării.

    În România, revoltele populare s-au dovedit fragmentare şi uşor de controlat, în schimb, în Ungaria, situaţia nu a putut fi stăpânită decât după intervenţia în forţa a armatei sovietice.

    După revoluţia din 1956, Gheorghiu-Dej a cooperat strâns cu noul conducător maghiar, János Kádár. Deşi iniţial România îl primise pe teritoriul ei pe Imre Nagy, fostul premier maghiar exilat, în cele din urmă l-a predat autorităţilor de la Budapesta pentru a fi judecat şi mai apoi executat. În schimb, Kádár a renunţat la pretenţiile Ungariei asupra Transilvaniei şi i-a denunţat pe ungurii ardeleni care sprijiniseră revoluţia, etichetându-i ca şovini şi iredentişti.

    Pe plan internaţional, în anul 1958, s-a reuşit pe cale diplomatică, retragerea trupelor Armatei Roşii din România, acest fapt fiind implinit şi prin aportul lui Bodnăraş, care, după unele păreri [necesită citare] l-a îmbătat la Cotnari pe Nikita Hruşciov şi a folosit acest prilej pentru a obţine retragerea dorită.

    Pe plan intern, guvernul român a luat măsuri pentru potolirea nemulţumirilor populare prin reducerea investiţiilor în industria grea, creşterea producţiei de bunuri de larg consum, descentralizarea conducerii economice, creşterea veniturilor populaţiei şi introducerea unor elemente de autoconducere muncitorească. Autorităţile au renunţat la sistemul cotelor obligatorii impuse producătorilor agricoli privaţi, dar a accelerat programul de colectivizare a agriculturii pe la mijlocul deceniului al şaselea, e adevărat că prin metode mai puţin brutale decât până atunci. În 1962, guvernul a declarat încheiat procesul de colectivizare, în acel moment, 77% din terenul arabil era în posesia cooperativelor agricole de producţie şi a intreprinderilor agricole de stat.

    În ciuda afirmaţiilor lui Gheorghiu-Dej cu privire la epurarea partidului de elementele staliniste, el a rămas susceptibil la atacurile din partea duşmanilor politici, dată fiind complicitatea lui evidentă la toate abuzurile din perioade 1944–1953. La o plenară a Partidului Muncitoresc Român din 1956, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi, amândoi membri ai Biroului Politic şi vicepremieri, l-au criticat pe Gheorghiu-Dej. Constantinescu, care era adeptul liberalizării de tip hruşciovist, reprezenta o ameninţare specială pentru Gheorghiu-Dej, deoarece se bucura de legături foarte bune la Moscova.

    Partidul Muncitoresc Român i-a epurat pe Constantinescu şi Chişinevschi în 1957, denunţându-i pe amândoi ca fiind stalinişti şi acuzându-i de complicitate cu Pauker. Până la urmă, Gheorghiu-Dej a reuşit să scape de toţi concurenţii politici, care i-ar fi ameninţat poziţia de lider al partidului. Ceauşescu l-a înlocuit pe Constantinescu în funcţia de şef al serviciului de cadre al PMR, o poziţie care se va dovedi foarte folositoare în pregătirea viitoarei sale ascensiuni.

    Gheorghiu-Dej nu a reuşit să ajungă la o înţelegere acceptabilă cu liderii Ungariei în problema Transilvaniei. Gheorghiu-Dej a luat două măsuri pentru a încerca rezolvarea problemei minorităţii maghiare din România: a arestat liderii Alianţa Populară Maghiară pe de-o parte, dar înfiinţând Regiunea Mureş Autonomă Maghiară în zonele locuite compact de secui în centrul ţării.

    Evreii României, care au supravieţuit într-o mare parte anilor Holocaustului, au primit cu uşurare ştirea schimbării de la 23 august 1944 şi a sfârşitului alianţei dintre România şi regimul nazist şi a prezenţei trupelor hitleriste in ţară.

    Odată cu consolidarea dominaţiei comuniste şi a perspectivelor de limitare şi apoi reprimare a drepturilor omului, ale trecerii la economia şi regimul de dictatură de tip sovietic majoritatea evreilor, atrasă tot mai mult de ideologia sionistă a autodeterminării în Palestina a început să-şi lege viitorul de emigrarea în noul stat evreiesc Israel, care a luat naştere în mai 1948.

    Emigrarea în masă a avut loc, după voia capricioasă a noii stăpâniri, într-un ritm variat la sfârşitul deceniului al cincilea şi apoi în a doua jumătate a deceniului al saselea, în paralel cu numeroase şicane şi cu represiunea dură de către regim a mişcării sioniste. O minoritate a avut la începutul regimului lui Dej o atitudine favorabilă comunismului, ca reacţie la antisemitismul fasciştilor. Totuşi, pe la sfârşitul deceniului al şaselea, şi din rândurile acesteia cei mai mulţi au devenit dezamăgiţi de discriminarea din partid şi de sistemul de guvernare comunist şi au emigrat, mai ales în Israel, în deceniul al şaptelea si al optulea.

    Populaţia germană, care în primii ani ai noului regim, a fost încercată greu de deportările in URSS şi Bărăgan, a obţinut şi ea posibiltatea de a scăpa de vitregia dictaturii de tip sovietic şi de a emigra, nu fără dificultăţi, în Germania de vest mai ales în anii '60-'70, tot într-un ritm stabilit după bunul plac al autorităţilor.
    Last edited by Transylvanus; 28-03-10 at 03:55 PM.

Similar Threads

  1. Epoca modernitatii himerice: Investigarea contextului teoretic al modernitatii...
    By Bogdan in forum Razboiul sensurilor: teze, idei, - conceptele fundamentale!
    Replies: 0
    Last Post: 03-04-12, 02:20 PM
  2. Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej hotărāseră soarta Romāniei la Moscova
    By Cicerone Ionitoiu in forum Perioada 1944-1947 : războiul - frămantarile politice
    Replies: 1
    Last Post: 19-02-11, 12:06 PM
  3. Preistorie (epoca străveche)
    By Transylvanus in forum Preistorie-Istorie ANTICA: context, izvoare istorice, date cronologice
    Replies: 0
    Last Post: 28-03-10, 04:19 PM

Liens sociaux

Posting Permissions

  • You may not post new threads
  • You may not post replies
  • You may not post attachments
  • You may not edit your posts
  •