Ocupaţia rusească a României - fiindcă în fond aceasta a fost situaţia - purta amprenta ilegalităţii, motivată până la eliberarea teritoriului ţării ca fiind făcută din considerente militare, iar după aceea având scopul de a subjuga ţara şi a-i impune un guvern 90% prosovietic, în care oamenii educaţi la Moscova să aibă cuvântul hotărâtor, încă de la 15 noiembrie, Malinovski, în loc să trimită trupele ruseşti pentru continuarea războiului, a dat dispoziţie, în numele Comisiei Aliate de Control, să se pregătească încartiruirea a trei divizii sovietice, după cum urmează: una în zona Ploieşti, alta la 20 km de Bucureşti iar a treia - cu câte un regiment - ocupa oraşele Arad, Deva şi Petroşani. Pe timpul şederii lui Vişinski în Bucureşti, în satele din jurul Capitalei staţionau tancuri sovietice (cum erau la Belciugatele, Urziceni), în stare de fun*cţionare şi care erau în legătură permanentă cu comandamentele ruseşti.

Marele Stat Major şi-a făcut datoria să-i informeze pe ruşi, pe 5 decembrie, când se instala noul guvern Rădescu, că tancurile respective erau reparate, deci le atrăgea atenţia cu alte cuvinte că pot pleca. Generalului Sănătescu, în calitate de prim-ministru, nu i s-a dat răspuns. Generalul Nicolae Rădescu, noul prim-ministru, pe 9 decembrie 1944, prin Nota nr. 120 cerea „scoaterea trupelor sovietice de pe teritoriul românesc, socotind staţionarea lor ilegală şi în dezacord cu prevederile Convenţiei de Armistiţiu."

De data aceasta, Vinogradov a răspuns dur, că staţionarea trupelor sovietice este conformă cu „prevederile Convenţiei de Armistiţiu, art. 3." În schimb, s-au exercitat presiuni pentru reducerea efectivelor româneşti din ţară şi în special dezmembrarea unicului regiment de tancuri româneşti, care avea misiunea de a apăra ordinea.

Nicolae Rădescu, adversar al regimului antonescian, a fost internat şi îndepărtat din armată. Imediat după 23 august, Emil Bodnăraş (Bodnariuk) i-a oferit comanda a 100.000 de oameni din miliţia comunistă, ce urma să se realizeze având ca nucleu câteva mii de muncitori înarmaţi de filiala partidului comunist din România. N. Rădescu a refuzat, dar aceste unităţi au continuat să prospere fiind înarmate de so*vietici şi instruite de oamenii Moscovei, constituindu-se sub denumirea de „Apărarea Patriotică". Ruşii au fost aceia care au insistat pe lângă Rege să-l numească pe N. Rădescu ca Şef al Marelui Stat Major.

Fostul prim-ministru se destăinuieşte, mai târziu, din primele conferinţe în cadrul Comisiei Interaliate de Control:„Mi-am dat seama că guvernul sovietic n-avea nici cea mai mică intenţie de respectare a clauzelor armistiţiului sau de a câştiga prietenia Poporului român. Dimpotrivă, toate eforturile sale vizau aservirea României. Anumite cereri sovietice erau făcute în dispreţul complet al clauzelor armistiţiului şi ar fi condus la suprimarea practică a armatei române, nici o clauză nu autoriza comandamentul sovietic din România să dizolve forţele române staţionate în interior. O altă cerinţă sovietică pe care eu n-o puteam accepta era să reorganizez armata română după modelul rus, în ciuda protestelor mele, autorităţile militare sovietice au trecut la dizolvarea forţelor române din interior, nelăsând decât trei divizii scheletice, de câte trei mii."

Când Regele l-a însărcinat cu formarea guvernului, ruşii n-au avut ce spune, că tot ei îl ceruseră ca şef de Stat Major. Numai Ana Pauker, unul din conducătorii PCR şi cetăţeană sovietică a spus: „Noi nu vrem un guvern Rădescu". Până la urmă, văzând că Rădescu poate încerca un guvern de tehnicieni susţinut de cele două mari partide majoritare, P.N.Ţ. şi P.N.L., atunci au acceptat să participe, cu respectarea a două condiţii principale: suprimarea miliţiei înarmate şi amânarea reformei agrare până la întoarcerea combatanţilor de pe front.

Dar N. Rădescu de la început se lămureşte: comuniştii n-aveau intenţia să respecte condiţiile pe baza cărora se formase cabinetul Nu urmăreau decât un singur scop: să pregătească terenul pentru un guvern controlat în exclusivitate de ei. În perioada cât am fost şef al guvernului, trupele sovietice s-au dedat jafului şi ucideau oameni la întâmplare. În fiecare dimineaţă eram obişnuit să primesc rapoarte despre jafurile şi asasinatele din timpul celor 24 de ore precedente. Nici membrii Comisiei de Control aliate, nici reprezentanţii diplomatici sovietici n-au luat în consideraţie numeroasele plângeri, departe de a lua măsuri pentru a pune capăt terorii exercitate de trupele sovietice; aceleaşi autorităţi cereau ca ministerul de interne să ordone execuţia oricărui român care îndrăznea să se apere când era atacat de ostaşi ruşi. În paralel cu această teroare, membrii comunişti ai guvernului organizau, sub ochii binevoitori ai autorităţilor sovietice, bande de tâlhari ale căror raiduri şi atacuri asupra prefecturilor şi primăriilor le conduceau ei înşişi."

Această situaţie incendiară, pe care supravieţuitorii acelor timpuri de groază şi-o amintesc, este redată mincinos şi fără nici un pic de conştiinţă în „Memorandumul" înaintat de Vişinski, de la Bucureşti, lui Molotov: „Rădescu şi complicii lui au acţionat puternic să înfrâneze respectarea con*diţiilor Acordului de armistiţiu începând să introducă ideea imposibilităţii respectării condiţiilor de armistiţiu, afirmând în public: « eu prevăd posibilita*tea unei astfel de situaţii în care noi nu vom putea satisface aceste cerinţe», «de unde nu există nimic, nici Dumnezeu nu ia nimic», vorbind despre o mare presiune la care chipurile e supusă România.

Rădescu şi sprijinitorii lui au opus o rezistenţă îndârjită la cerinţele Comi*siei Aliate de Control privind desfiinţarea unităţilor din spatele frontului. Reacţiunea a început să ridice capul, devenind tot mai impertinentă cu fiecare săptămână a şederii la putere a guvernului Rădescu. Huliganii fascişti au început să atace deschis reprezentanţii societăţii progresiste şi chiar cetăţeni paşnici care cereau instaurarea ordinii. Astfel de fapte arată situaţia creată în România datorită toleranţei excesive şi a sprijinului direct din partea guvernului generalului Rădescu, care prin metode teroriste de conducere a căutat să nimicească forţele democratice din ţară şi să instaureze un regim de dictatură militară. "

Astfel de afirmaţii iresponsabile ale acestui „diplomat" dădeau curaj echipelor adunate dintre cei „fără neam şi Dumnezeu", pentru a se deda la tot felul de blestemăţii fiind apăraţi de trupele roşii, care colaborau cot la cot cu ei. Generalii Schuyler şi Stevenson au ridicat aceste probleme ale dezordini la întâlnirile din Comisia Aliată de Control, dar Vinogradov a negat orice ajutor sovietic dat partidelor politice.

Din declaraţia reprezentantului american reiese:„În multe oraşe comuniştii preluau controlul autorităţilor locale cu forţa, revoltele şi vărsările de sânge erau întâmplări zilnice; Rădescu a folosit forţele pentru a stăvili valul, dar acestea nu erau suficiente. Trupele sovietice şi poliţia apăreau cu frecvenţă tot mai mare pe străzile oraşelor şi răspândeau vestea unei lovituri comuniste iminente. În cadrul Comisiei, Stevenson şi cu mine am observat că protestele noastre frecvente şi constanta examinare îndeaproape a soluţiilor produceau tensiuni în relaţiile noastre cu sovieticii."

Din studiul lui Cristian Troncotă intitulat „Bolşevizarea României văzută de Grupa specială a SSI" reiese situaţia disperată din Moldova, de la începutul guvernării generalului Nicolae Rădescu: „în Moldova, domneşte o stare de spirit de nesiguranţă, aceasta provenind din cauza lipsei de autoritate românească şi a amestecului ruşilor in viaţa internă" şi completa cu ştirea că la Ungheni „nu au mai rămas decât şase bărbaţi", din cauza deportărilor efectuate de sovietici, „iar ţăranii fugeau în locuri ferite pentru a-şi pune în siguranţă familiile şi bunurile. "

Perfidia rusească a fost subliniată cu ocazia unei adunări convocate din ordinul Comandantului sovietic, şi de la care nu trebuia să lipsească nimeni din Piaţa Unirii de la Iaşi, întâmplate la jumătatea lunii noiembrie:„Nu mică le-a fost surprinderea (participanţilor) când la semnalul unor rachete piaţa a fost înconjurată şi toţi bărbaţii arestaţi şi transportaţi la gară, pentru a fi deportaţi. "Şi se spune că numai intervenţia generalului Manolescu, comandantul Corpului IV Armată, i-a salvat de deportare.

În studiul respectiv, bazat pe informaţii, se spune c㠄în urma verificărilor recente, se observă o propagandă activă a evreilor pentru anexarea Moldovei dintre Şiret si Prut la Rusia Sovietică ".

În timp ce guvernele se străduiau să facă faţă pe plan extern presiunilor ruseşti făcute cu brutalitate, Iuliu Maniu, consecvent politicii lui de a se simţi legat de occident, el însuşi socotindu-se garanţie a apărării democraţiei şi a intereselor manifestate pentru respectarea drepturilor umanitare, ţinea legătura cu reprezentanţii puterilor asociate URSS, atrăgându-le atenţia asupra pericolului ce pândeşte România şi implicit inte*resele apusenilor. După instalarea generalului Rădescu şi începerea presiunilor ruseşti, Iuliu Maniu l-a văzut pe reprezentantul SUA (Burton Berry) şi s-a interesat „dacă America şi Marea Britanie doreau ca România să devină o parte a Uniunii Sovietice. Şi ruga în acest caz să fie sfătuit şi dacă intenţia ar fi ca România să fie abandonată să i se spună, pentru că el datorează poporului român obligaţia să-i asigure cele mai bune condiţii."

Reprezentantul britanic, Donald Stevenson, după întâlnirea cu C.I.C. Brătianu Şi Iuliu Maniu a supus atenţiei guvernului britanic informaţii despre insistenţe politicienilor români pentru a proteja România de pericolul Moscovei.

Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU - Volumul -II- (A-067)
Cicerone IONIŢOIU. Viata politica si procesul lui Iuliu Maniu. Vol.2, Ed. Libra Vox, Bucuresti, 2003, 560p. ISBN 973-8489-04-0
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm