Am văzut că pe 19 ianuarie Mihai Antonescu comunicase lui Fr. Nanu să continue tactica tratativelor neangajante cu reprezentanţii sovietici.

După trei luni, Semionov, însărcinatul cu afaceri al URSS i-a spus lui Nanu: „Am prefera să avem de-a face cu guvernul actual al României şi suntem gata să-l ajutăm să-şi elibereze ţara de germani dacă acest guvern este capabil să organi*zeze rezistenţa împotriva germanilor. Insă deoarece nu există prea multe speranţe în acest sens, noi suntem gata să avem de-a face, în acelaşi timp, cu opoziţia română, în persoana lui Maniu şi Brătianu."

Pe 12 aprilie Alexandra Kollontai s-a întâlnit cu Nanu şi i-a spus că n-a primit infomaţii asupra pretenţiilor ruseşti, dar explica că „guvernul sovietic privea chestiunea foarte serios şi nu ca simple sondaje de opinii, având grijă să informeze pe aliaţii săi... " în după amiaza aceleiaşi zile i s-a înmânat ambasadorului Nanu, textul definitiv, realizat în urma sugestiilor şi adăugirilor propuse de guvernele Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii. In acelaşi timp, aceste condiţii au fost înmânate şi lui Barbu Ştirbei la Cairo. Pentru mai multă siguranţă, pe 14 aprilie s-a făcut o nouă transmitere telegrafică a textului atât lui Antonescu, cât şi lui Maniu. Deci, condiţiile erau identice pe ambele canale ale tratativelor şi era clar că toţi cei trei Aliaţi se încunoştiinţau reciproc. Maniu cerea în plus ca cele trei puteri să declare că se vor abţine de la orice amestec în treburile interne ale României.

Pe 29 mai, Ministerul de Externe român l-a trimis pe Camil Demetrescu la Stockholm, cu un Aide-memoire pentru ruşi, în care era fixată poziţia românească faţă de condiţiile armistiţiului din 12 aprilie şi cu propunerea ca guvernul român să dea germanilor un termen de 15 zile pentru evacuarea trupelor, pentru că mareşalul se considera prizonier „cuvântului de onoare" dat lui Hitler. La cele acceptate în legătură cu folosirea căilor de comunicaţii româneşti, guvernul solicita ca funcţionarii români să-şi păstreze atribuţiile după legile şi regulamentele româneşti ce trebuie să rămână în vigoare.

Pe 31 mai, însărcinatul cu afaceri Semionov spunea că nu puteau fi schimbate condiţiile armistiţiului din 12 aprilie, dar s-ar putea reduce suma reparaţiilor (asupra căreia Churchill făcuse obiecţiuni), că s-ar putea ajunge la un compromis în legătură păstrarea administraţiei româneşti si că nu are nimic împotriva termenului de 15 ile care să se dea nemţilor pentru părăsirea ţării. Minai Antonescu a socotit că Nanu a depăşit consemnul primit prin Camil Demetrescu, socotind termenul de 15 zile prea scurt pentru evacuarea trupelor germane, iar Gheorghe Davidescu, secretarul general al Ministerului de Externe îi cerea lui Nanu pe 11 iunie să nu se angajeze prea mult faţă de ruşi, pentru că „ există teama ca prin precipitarea negocierilor de la Stockholm să nu fie compromise alte eventuale posibilităţi."

Iuliu Maniu urmărea ca puterile occidentale să ia România sub protecţia lor, dar nu se prevedea nici un semn, şi de la începutul lunii iunie lordul Moyne întrerupea orice legătură cu reprezentanţii lui Maniu, aceasta datorându-se şi faptului că Ţurcanu fusese arestat împreună cu staţia de transmisie. Planul trimis de Maniu prin Vişoianu, la sfârşitul lunii iunie, prevedea ca ofensiva sovietică să se deslănţuie la 24 de ore după răsturnarea guvernului Antonescu, iar trupele române vor primi ordinul să-i atace pe nemţi. Se insista asupra unor brigăzi aeropurtate, fie chiar sovietice, şi bombardarea masivă a căilor de comunicaţie cu Ungaria şi Bulgaria. Planul lui Iuliu Maniu asupra unei garanţii anglo-americane, în momentul declanşării având o oarecare reţinere în a ne lăsa numai în mâna ruşilor, s-a adeverit nu după mult, în timpul răscoalei tragice de la Varşovia, când armata roşie s-a retras din faţa polonezilor asediaţi şi masacraţi, refuzând chiar paraşutarea ajutoarelor.

Prin telegrama nr. 991/30-06-1944 a Legaţiei române de la Madrid, se comuni*ca hotărârea guvernului american care refuza categoric să discute cu orice delegat civil sau militar român ce ar mai fi trimis de la Bucureşti, dacă nu avea depline puteri pentru a negocia şi semna o convenţie de armistiţiu. În iulie, Mihai Antonescu a căutat să deschidă alte convorbiri prin reprezentan*tul Statelor Unite din Elveţia. Era drept să fim trataţi ca neserioşi umblând să căutăm o cale mai bună când, de la început, se spusese că orice tratative se duc cu toate cele trei puteri, dintre care URSS nu putea fi exclusă. In timp ce guvernul Antonescu căuta uşi deschise pentru tratative, am văzut cum se agravase situaţia militară a Germaniei, iar trupele Aliate, pe toate fronturile, erau în ofensivă.

Pe data de 5 august Iuliu Maniu a trimis un mesaj la Cairo: „Nimeni nu mai poate înţelege cum o astfel de ofertă precisă de colaborare poate rămâne fără răspuns timp de cinci săptămâni..."

Data pentru răsturnarea regimului a fost fixată de Rege pentru 15 august şi la scurt timp a fost schimbată pentru 26 august. Din motiv de strictă urgenţă s-a hotărât să aibă loc în ziua de 23 august, chiar în cursul acelei zile. Generalul C. Sănatescu, în dimineaţa de 9 august, s-a întâlnit la Dinu Brătianu şi cu Iuliu Maniu, cărora le-a spus că a avut o discuţie cu Mareşalul, după înapoierea de la Hitler, şi i-a spus că acesta refuză să înceteze războiul şi nici nu se gândeşte să demisioneze. Maniu i-a spus că „ situaţia externă a ajuns la un punct atât de primejdios pen*tru interesele ţării, încât trebuie să ieşim cât mai repede din război, vrea sau nu vrea Mareşalul", rugându-l să-l convingă pe Suveran că nu se mai poate aştepta şi că trebuie întreprins ceva.

Şi, într-adevăr, lucrurile se precipitaseră, fiindcă Aliaţii deschiseseră un nou front în sudul Franţei, iar nouă nici nu ne mai răspundeau la mesaje. Chiar în ziua respectivă, Mareşalul povestea generalului C. Sănătescu că „trebuie să continuăm războiul alături de nemţi, chiar cu riscul de a pierde toată Moldova, Basarabia şi o parte din Dobrogea". întrebându-l pe Iuliu Maniu ce trebuie făcut în această situaţie, a primit următorul răspuns: ,Mareşalul trebuie înlăturat imediat, întrucât prezenţa lui în capul guvernului devine o primejdie mortală pentru ţara noastră. Hitler este la pământ, armata ger*mană este gata să se prăbuşească dintr-un moment într-altul, iar calculele lui, în special acelea referitoare la o pace separată cu Anglia, sunt simple utopii de om nebun şi disperat."

Întrebându-l, în continuare, cum ar putea fi înlăturat Antonescu, Maniu i-a spus generalului:„Dacă plecăm, de la ideea că prezenţa lui la conducerea statului este o primejdie pentru naţiune, atunci răspunsul e simplu: îl înlăturăm prin toate mijloacele; mai întâi poate fi convins să se retragă de bunăvoie, iar dacă rezistă, trebuie înlăturat cu forţa, arestându-l şi izolându-l, pentru a nu crea dificultăţi noului guvern; Regele n-are decât să-l cheme la Palat, să-i ceară în faţa d-voastră să demisioneze, iar dacă se opune, să-l aresteze pe loc şi să procedeze imediat la fel cu colaboratorii săi mai apropiaţi; d-voastră ca militar, împreună cu ceilalţi ofiţeri credincioşi Regelui, ştiţi ce aveţi de făcut, ce măsuri trebuie să luaţi; eu, cu Dinu Brătianu şi cu celelalte partide din Bloc vă asigurăm sprijinul politic al întregii ţări..." (De fapt acesta a şi fost scenariul aplicat pentru răsturnarea guvernului.)

Situaţia devenise foarte gravă pe front şi necesitase venirea Mareşalului de la Olăneşti. Seara, George Brătianu s-a dus şi a stat de vorbă cu Mihai Antonescu, pe care l-a găsit foarte alarmat din cauza informaţiilor primite atât de la Comandamentul german, cât şi de la Statul nostru Major, asupra frontului şi posibilităţii retragerii pe linia Nămoloasa-Galaţi-Brăila. Această veste a fost ascultată şi de Iuliu Maniu şi cercul de prieteni ai lui Dinu Brătianu. Teama lui Maniu era că ruşii vor începe marea ofensivă şi noi n-am reuşit să scăpăm de Antonescu.

În dimineaţa zilei de duminică 20 august, ruşii dezlănţuiseră o puternică ofensivă şi Niculescu-Buzeşti, la Snagov, spunându-i că Regele e la curent cu situaţia şi aşteaptă părerea sa, Maniu i-a răspuns:,Antonescu să fie chemat la Palat şi să i se ceară pe loc să semneze în faţa Regelui ordinul de încetare a focului şi, în caz de refuz, să fie arestat pe loc, imediat; trebuie să fie luate măsuri ca să fie arestaţi şi Ică, g-ral Pantazi şi Piki Vasiliu, precum şi comandantul jandarmeriei."

Iuliu Maniu l-a chemat pe Ion Mihalache de la Dobreşti, ca să meargă să-l convingă pe Antonescu să încheie armistiţiu, iar Dinu Brătianu a încercat acelaşi lucru prin intermediul lui George Brătianu. Dar, la ora 14, Mareşalul a plecat pe front, unde a luat comanda Armatei şi legătura cu generalul Freissner, noul comandant al forţelor germane. Acolo a fixat linia de rezistenţă, pe linia Bucium-Voineasa-Strunga, punctul cheie al rezistenţei fiind Dealul Mare, care nu trebuia pierdut. Se dădeau lupte puternice pe frontul Paşcani-Podul Iloaiei-Iaşi şi ruşii atacau cu artileria, care era rânduită tun lângă tun. Au reuşit să facă o breşă şi, din oră în oră, se aştepta căderea Iaşiului. Nici în Basarabia nu se mai putea rezista, iar trupele intraseră în debandadă. Armata nu mai răspundea la comenzi. Situaţia devenise extrem de gravă.

Armata se retrăgea prin păduri, fără nici un ordin. Fiecare să scape cum poate. Seara, Ion Mihalache a fost primit în audienţă de Rege. In cursul acestei zile, Iuliu Maniu a trimis la Cairo ultimul mesaj: „Opoziţia Unită din România a hotărât să nu mai aştepte de la Cairo semnalul, conform stipulaţiunilor anterioare, ci să treacă la acţiune, în momentul pe care îl va socoti oportun, fără să mai aştepte vreun mesaj."

Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU - Volumul -II- (A-061)
Cicerone IONIŢOIU. Viata politica si procesul lui Iuliu Maniu. Vol.2, Ed. Libra Vox, Bucuresti, 2003, 560p. ISBN 973-8489-04-0
Documente preluate din : http://www.procesulcomunismului.com/...efault.asp.htm