În primăvara anului 334 î.e.n. armata macedoneană condusă de Alexandru a trecut Hellespontul într-o mare aventură asiatică. Ca locţiitor al lui Alexandru în Macedonia a rămas Antipatros - unul dintre cei mai capabili generali din generaţia ce se formase încă sub Filip al II-lea. Antipatros a reuşit să menţină stabilitatea politică internă şi ordinea pe teritoriile balcanice înglobate statului macedonean, deşi nu a fost scutit de o serie de răzvrătiri ale populaţiilor supuse sau chiar de acţiuni de frondă ale unor strategi.

Din perioada respectivă s-au păstrat puţine relatări referitoare la evenimentele militare petrecute între Haemus şi Istros, iar acestea privesc spaţiul înglobat în strategia numită Tracia, care cuprindea teritoriile odrise şi, în general, zona litoralului vest-pontic. Un asemenea eveniment s-a petrecut între anii 335-332/331 î.e.n., când ambiţiosul strateg al provinciei, Memnon, a încercat să desprindă Tracia de regatul macedonean. El s-a bizuit atât pe armata pe care o comanda, cât şi pe neamurile băştinaşe supuse.

Planuri la fel de ambiţioase a nutrit şi urmaşul lui Memnon, Zopyrion (denumit de izvoarele latine praepositus Thraciae sau praefectus Ponti) (Trogus, Pompeius, XII, 2, 16; Curtius Rufus, X, 1, 43) care a iniţiat o expediţie militară dincolo de Dunăre, în spaţiul nord-pontic. Referitor la mobilurile acestei expediţii, Trogus Pompeius notează laconic că "Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva" (Trogus Pompeius, XII, 2, 16).

Vor fi existat, totuşi, alte raţiuni, mai puternice, pentru organizarea expediţiei. Acestea nu au putut consta decât în tentativa de a extinde dominaţia macedoneană asupra ţinuturilor nord-pontice, căci, preluând moştenirea ahemenidă, Alexandru cel Mare nu putea să nu vadă ceea ce înţelesese la timpul său Darius I: avantajele transformării Pontului Euxin într-un "lac" înglobat imperiului său.

Că era vorba de stăpânirea litoralului nord-pontic pare să probeze şi faptul că expediţia, deşi apreciată de autorii antici ca îndreptată împotriva geţilor sau sciţilor, s-a concentrat în prima ei fază asupra coloniilor greceşti de dincolo de Istru.

Oastea condusă de Zopyrion, cu efective între 20.000 şi 30.000 de luptători, a trecut Dunărea pe navele concentrate în acest scop (probabil la vadul tradiţional de la Isaccea) şi a înaintat paralel cu litoralul maritim până la gura fluviului Hypanis (Bug), unde a asediat Olbia (Parutino).

Cei din cetate au opus o dârză rezistenţă, iar conducătorii lor, pentru a mări numărul luptătorilor şi capacitatea de apărare a oraşului, au adoptat o serie de măsuri speciale: "în vremea asediului lui Zopyrion - menţionează scriitorul roman Macrobius - borysteniţii au eliberat sclavii, au dat drept de cetăţenie străinilor, au iertat datoriile şi au putut să ţină piept duşmanului" (Macrobius, Saturnalia, 1, 11, 32).

Eşecul asediului l-a determinat pe Zopyrion să ia hotărârea de retragere. Itinerarul oastei macedonene a străbătut o regiune intens locuită de geto-daci. În momentul când oastea macedoneană invadatoare a ajuns la Dunăre, ea a fost atacată de aceştia (Quintus Curtius Rufus, Historia Alexandri Magni Macedonis, X, 1, 43), răvăşită şi nimicită, în cursul acestei lupte însuşi Zopyrion şi-a pierdut viaţa. Succesul geto-dacilor - datorat în mare parte realizării surprinderii - a constituit un moment important în apărarea şi consolidarea puterii lor pe linia Dunării.

Noua confruntare cu macedonenii a demonstrat încă o dată că geto-dacii au fost în măsură să "radă de pe faţa pământului" (Orosius, Historiarum Adversus Paganos, VII, 3, 18, 1) - cum spune izvorul antic - o oaste invadatoare numeroasă şi experimentată aşa cum era aceea comandată de Zopyrion.

Cu toate că izvoarele antice nu permit o reconstituire în detaliu a înfruntării cu Zopyrion, având în vedere formele şi procedeele tradiţionale de luptă ale geto-dacilor are temei presupunerea că şi în acest caz rol determinant în obţinerea victoriei au avut: folosirea judicioasă a terenului, utilizarea acţiunilor de hărţuire şi demoralizare a adversarului, alegerea momentului şi locului potrivite pentru declanşarea bătăliei decisive.

Ştirea despre dezastrul expediţiei comandate de Zopyrion s-a răspândit repede în lumea tracă şi a populaţiilor din împrejurimile ei, contribuind la resuscitarea stării de spirit antimacedonene; în ţinuturile odrise aceasta s-a dezvoltat până la izbucnirea unei răscoale violente în a cărei dirijare un rol important a avut regele Seuthes al III-lea.

Situaţia instabilă din provincia Tracia, survenită aproape concomitent cu o periculoasă acţiune militară contra macedonenilor întreprinsă de spartani sub conducerea regelui Agis al III-lea - şi ea greu înfrântă de Antipatros - a slăbit capacitatea Macedoniei de penetraţie şi de consolidare în zonele periferice anexate anterior.

La nord, stăpânirea macedoneană nu s-a exercitat se pare efectiv decât până la munţii Haemus, iar dincolo de aceştia pe o fâşie mai mult sau mai puţin întinsă a litoralului vest-pontic.

Preluat din : http://www.dracones.ro