Abdicând de la demnitatea de rege, Carol demonstrează încă o dată că nu era croit pentru a fi arbitru al vieţii politice mai ales în momentele critice prin care trecea Europa, când la Munchen se hotărâse dreptul marilor puteri de a dispune de soarta statelor mici.

Constantin Vişoianu, în articolul „Acordul de la Munchen şi spiritul de neatârnare", publicat în „Lumea românească", chiar la începutul anului, pe 4 ianuarie 1939, subliniază: „România nu poate decât să dezaprobe şi să combată o asemenea idee".

Nucleul complotului împotriva democraţiei fusese constituit încă de pe 15 noiembrie 1936 între Germania şi Japonia sub numele de „Pactul anticomintern", deşi era îndreptat împotriva URSS-ului. A evoluat prin includerea Italiei pe 6 noiembrie 1937, iar în anul următor, la Munchen, şi-a demonstrat adevăratele intenţii agresive prin îngenuncherea aliaţilor democraţiilor, spre a sfârşi, după cum vom vedea, cu însăşi încercarea de distrugere a forţelor democrate.

În luna ianuarie 1939, Ungaria horthystă s-a aliat pactului comintern, trecând în primăvara acestui an la concentrări de trupe maghiare la frontiera României, alt stat ataşat democraţiilor apusene.

Pe trupul României cele două mari puteri imperialiste îşi făceau jocurile cum voiau sub ochii îngăduitori ai guvernului marionetă. Comploturile şi de stânga şi de dreapta se urzesc şi acţionează.

Mascarada „loviturii de stat" de la Bobotează eşuează şi organizatorul primeşte bani ca să fugă, chiar de la şeful siguranţei, pentru că fusese condamnat în lipsă la 8 ani. Şi fuge la centru, la Berlin, de unde va trimite în septembrie o „echipă" să verse sânge, indiferent de care, frate sau adversar, numai sânge să curgă.

Dar şi „tovarăşii" mai puţin numeroşi, lucrează şi ei prin infiltrare, acum oficială. O făcuseră până atunci sub camuflaj în partidele politice autohtone, deşi ei erau în serviciul unei puteri străine, pe 24 ianuarie, se cere comuniştilor să nu boicoteze Frontul Renaşterii Naţionale cum o face Iuliu Maniu, ci să se înscrie şi să activeze în „Front". Comanda desigur venea, de data aceasta, tot de peste graniţă, de la Comintern (Internaţionala III comunistă). Era mare duşmănie între cei ce acţionau în numele celor două puteri, ce se urau de moarte, durind până la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.

La acea dată Iosif Broz Tito, se găsea la Moscova, a acceptat noua schimbare politică de colaborare între comunism şi nazism.

Referitor la atitudinea comuniştilor români, iată ce se spune în „Analele de istorie" anul XXIII - nr. 2/1977, la pag. 12-13, sub semnătura lui Ion Popescu-Puţuri: „În directivele Cominternului 1939-1940 adresate PCR, în loc de a se aprecia justeţea luptei partidului nostru contra războiului hitlerist si de a chema la intensificarea acestei lupte, dimpotrivă, se aduc critici partidului, pentru activitatea desfăşurată împotriva agresiunii germane în Europa si a agenturii ei - Garda de Fier - recomandându-se colaborarea cu această agentură hitleristă" si mai departe „.,. împotriva unor teze greşite din această perioadă care afirmau că, principalul pericol îl reprezintă imperialismul anglo-francez şi nu hitlerismul."

Iuliu Maniu solicitat de reprezentanţii presei, a făcut pe 28 ianuarie 1939 o declaraţie referitoare la obligarea înscrierilor în Frontul Renaşterii Naţionale, subliniind:

„Faţă de FRN care nu exprimă aspiraţiile, curentele de idei şi interesele maselor populare, ci e răsărit din combinaţiuni de culise, membrii Partidului Naţional Ţărănesc vor avea o atitudine de rezistenţă categorică şi vor continua să profeseze credinţele lor cuprinse în programul partidului... în afară de salariaţii publici, cari au fost exceptaţi din primul moment, toţi membrii partidului nostru vor refuza să se înscrie în FRN... Preşedinţii organizaţiilor judeţene nu se vor înscrie sub nici un motiv. Cele câteva persoane care s-au înscris, s-au exclus ele însele din partid, şi sunt socotite demise din funcţiunea lor.

FRN-ul, formaţie politică creată prin Decret şi înzestrată cu monopolul poliţiei este un conglomerat hibrid de oameni adunaţi cu forţa, este de la început condamnat să eşueze... Acest partid unic nu izbuteşte în realitate decât să stingherească orice manifestare publică liberă, să împiedice emulaţia curentelor şi talentelor, să înăbuşe progresul natural şi avântul liber al energiilor, condamnând în cele din urmă viaţa naţiunii la un proces de stagnare...

Cum va putea rezulta o selecţionare a valorilor şi o «renaştere naţională» dintr-o tovărăşie obligată să accepte, fără nici un cuvânt, corupţiunea, călcarea în picioare a moralei creştine şi impunerea directivelor conducerii politice? Rivalităţile şi competeţiunile vor paraliza orice activitate şi noua organizaţiune nu va fi decât un cadru în care resturile vechilor grupări îşi vor continua luptele, pentru supremaţie şi predominare.

Ni se impune nouă, datoria să păstrăm o grupare de oameni însufleţiţi de aceeaşi credinţă, gata să răspundă la chemarea pentru salvarea ţării, în momentul prăbuşirii formaţiunii efemere a frontului Renaşterii Naţionale. Am convingerea că acest moment este foarte aproape".

La scurt timp de la această declaraţie, guvernul s-a remaniat, s-a peticit după părerea lui Iuliu Maniu, care pe 4 februarie 1939 reamintea proverbul popular: „Cu cât mai mult se schimbă, cu atât mai mult rămâne acelaş lucru".

Cu această ocazie, Iuliu Maniu „condamnă în modul cel mai categoric pe toţi foştii membri ai săi, cari s-au pus în slujba guvernului de o slăbiciune vrednică şi de compătimire, incapabili să reprezinte cu demnitate naţiunea română. Acest guvern este menit să adânceasă anarhia morală şi spirituală, în care a fost aruncată ţara...

Ţara priveşte cu amărăciune cum cea mai înaltă autoritate bisericească, continuă a fi compromisă prin menţinerea ei în fruntea unei formaţiuni de guvernământ lipsită de autoritate, menită să acopere un regim întemeiat pe nesocotirea consideraţiunilor de legalitate şi ordine morală, călcând drepturile naţiunii în picioare... Perindarea a cinci miniştri la departamentul Apărării Naţionale şi la Comandamentele militare superioare, când este mai mare nevoie de continuitate la conducerea şi înzestrarea armatei... dovedeşte o lipsă de prevedere în alegerea titularilor, sau un viciu mai adânc al sistemului însuşi. Concluziunea e că regimul guvernelor personale e în plin faliment şi pune interesele ţării în cele mai rele primejdii."


Rechizitoriul lui Iuliu Maniu la un an de la instaurarea dictaturii

Declaraţii făcute ziariştilor pe 20 februarie 1939: „"Înlăturarea regimului democratic constituţional şi înlocuirea lui cu un regim dictatorial, s-a urmărit metodic şi stăruitor de la instaurarea primului guvern personal, prezidat de dl. Iorga...

Au trebuit 8 ani de domnie ca gândul să devină faptă, ca naţiunea să fie smulsă din «mrejele politicienilor» si să fie supusă unui singur «Stăpân» în cursul acestor 8 ani de domnie s-a recurs la toate mijloacele, ca grupările politice să fie distruse... Fără să ţină seama de jurământul prestat de vechea constituţie la 20 februarie 1938, printr-o lovitură de stat, cu decretul 901 s-a promulgat o nouă Constituţie, supusă naţiunii spre «bună ştiinţă si învoire». Plebiscitul s-a făcut fără o procedură electorală normală, fără putinţa de a se fi putut discuta în prealabil noua Constituţie.

La 27 februarie, cu decretul 1435, Constituţia a fost promulgată a doua oară... Noua Constituţie s-a făurit într-o noapte... rezervând Monarhului toate privilegiile, lăsând poporului numai datorii... introduce un regin despotic, desfiinţând separaţia puterilor în organizaţia de stat, singura garanţie a libertăţilor publice si drepturilor naţiunii... România din stat de drept a devenit un stat autocrat... în care toate drepturile, chiar si viaţa cetăţenilor sunt scoase de sub pavăza legilor fi aruncate pradă ternarei arbitrare a organelor administrative fi poliţieneşti... membrii guvernului fi funcţionarii nu se selecţionează după merite fi pregătire, ci după gradul trădării fi al servilismului faţă de regim...

Dictatura a dărâmat fi zidurile care mai apărau sanctuarul justiţiei, umilind mândria fi independenţa de odinioară a magistraturii. Justiţia a devenit un mijloc de teroare fi intimidare, lipsită de independenţă chiar în materie civilă...

Biserica a fost umilită fi dezonorată... Patriarhia s-a tocmit slujnică plecată a stăpânirii celei noi. A uitat că misiunea evanghelică a bisericii e mântuirea sufletelor fi mângâierea suferinţelor fi nicidecum acoperirea abuzurilor celor puternici...

... Decăderea bisericii o ilustrează fi apelul celor doi Mitropoliţi români din Ardeal, pentru sărbătorirea aniversării dictaturii la Alba Iulia . Se urmăreste prefacerea scoalei într-o cazarmă străină de spiritul libertăţii fi al iniţiativei curajoase, creatoare de individualităţi puternice fi absolut trebuitoare unei naţiuni sănătoase... în învăţământ s-a început să se cureţe corpul profesoral de sus până jos, expunându-l la schimbări fi persecuţii vătămătoare nu numai pentru el, ci si pentru învăţământ...

Acelas dispreţ suveran faţă de popor se mai manifestă fi la numirea prefecţilor militari... Regimul a decretat desfiinţarea tuturor partidelor politice fi... a înfiinţat un front al cărui scop adevărat dar nemărturisit este să acopere arbitrarul fi autocratismul, fără a avea în fond vreo atribuţie...

După scurgerea unui an putem constata că bilanţul economic fi financiar al dictaturii este negativ... Caracterul antisocial al finanţării înarmărilor, pecetluieşte întreaga acţiune reacţionară a regimului de dictatură...

Regimul de dictatură uită că Naţiunea română nu-i formată din robi fără drepturi, cari nu au decât o singură datorie: să asculte fi să robească...
Ţara se găsefte într-o stare de revoluţie, comploturile fi asasinatele se ţin lanţ fi se învârt într-un cerc vicios... se trage fără somaţie...

... Câteva zeci de români omorâţi fără judecată, de organe oficiale ale Statului fi înmormântaţi fără preot, câteva mii de români întemniţaţi; procese de urmărire penală fără sfârfit; libertăţile cetăţeneşti confiscate; starea materială adânc scăzută; scumpetea ridicată la proporţii aproape insuportabile; lipsa totală de elan, concubinajul ridicat la rangul de obiceiu curent; iată rezultatele nouei Constituţii fi noului regim...

Trăim o epocă de decadenţă naţională fi cetăţenească, dar fi o epocă de eroism din partea acelora cari opun rezistenţă dârză acestui regim de despotism si de teroare. Aceştia sunt mulţi, viitorul îi va cinsti după merit."


Avea dreptate Iuliu Maniu să fie neliniştit pentru că în timpul acestui an de dictatură, Europa începuse să fie măcinată iar flăcările mocnite ale incendiului hitlerist se apropiau vertiginos de frontierele României, ameninţând din ce în ce mai puternic cu năruirea fruntariilor noastre.


Chamberlain întorcându-se de la Roma anunţa la Paris, pe 14 ianuarie că Mussolini îşi va retrage trupele din Spania stingându-se conflictul sângeros în care peninsula Iberică fusese teatrul confruntărilor nemaiîntâlnite până atunci dintre două ideologii ce vor infecta omenirea. Această declaraţie liniştitoare va duce la actul din 27 ianuarie când Anglia şi Franţa vor recunoaşte pe Franco în Spania, crezând iarăşi în pacificarea Europei pe care primul ministru englez o va anunţa pe 10 martie. Dar nu aflase atunci că pe 18 ianuarie, după plecarea lui de la Roma, ministrul de externe italian, Ciano, plecase la Belgrad chemat de Stoiadinovici care se temea de intervenţia lui Hitler în Croaţia.

Cei doi au căzut de acord asupra unei eventuale expediţii italiene în Albania pentru a linişti Balcanii asupra pericolului german. Cam acesta era motivul retragerii din Spania la care se adăuga apetitul lui Hitler pentru a-şi extinde spaţiul vital spre răsărit şi pentru a avea spatele acoperit, pentru aceasta acceptase jocul spaniol, împingându-l pe Franco să adere la pactul anticomintern.


Acest lucru cu siguranţă nu-l ştia Chamberlain când anunţase că „totul era liniştit pe scena europeană", deoarece nu s-ar fi hazardat cu o astfel de declaraţie dezminţită după 3 zile de preşedintele Emile Haca, urmaşul lui Beneş sacrificat de englezi la Munchen, şi care pe 13 martie 1939 a demis din funcţia de şef al guvernului pe Mgr. Tiso, omul lui Hitler.



Imediat Tiso a fugit la Berlin şi în următoarele 24 de ore Haca a fost obligat să proclame în parlament independenţa completă a Slovaciei. Şi tot Haca a fost nevoit să vină imediat la Hitler şi pe 15 martie să-şi pună ţara sub protectorat german. Trupele germane deja trecuseră frontiera în mare grabă fiindcă Hitler trebuia în noaptea de 15/16 martie să se odihnească la Praga, după atâta trudă, şi de acolo să vorbească popoarelor descoperindu-le istoria, că „Boemia şi Moravia făceau parte de mii de ani din spaţiul vital german". Deci au fost organizate imediat în protectorat.


„Profitând" de prezenţa lui Hitler, tot în aceeaşi zi de 16 martie, Slovacia s-a declarat independentă şi a cerut şi ea să devină protectorat tot german. Cum apele fuseseră deja tulburate, pentru limpezirea lor au intervenit trupele ungureşti şi au invadat Rutenia subcarpatică ajungând pe frontieră comună cu Polonia. Forţa devenise un instrument eficace în rezolvarea problemelor internaţionale.




„Acolo unde suntem noi nu mai este loc pentru nimeni" (Adolf Hitler)

Dar acest „acolo" se extindea mereu spre adevăraţii „noi" ce eram de-o veşnicie la gurile Dunării. Şi în acel martie 1939 guvernul român (Armând Călinescu) a decretat mobilizarea parţială a armatei spre vest. Tot în aceeaşi direcţie se îndreptaseră şi trupele ungare după ce „stabiliseră" frontieră comună cu Polonia. În Europa încep să circule zvonuri că următoarea victimă ar fi România. Ambasadorul Rusiei la Londra scria în volumul „Cine l-a ajutat pe Hitler" că „astfel de versiuni găsesc uşor crezare, deoarece poftele expansioniste ale «Fuhrerului» făceau absolut verosimil un nou «salt» agresiv, întreprins de astă dată înspre România, ţară cu masive zăcăminte petroliere".


Ziarul american „Washington Evening Star" din 31 mai 1939, dezvăluie semnificativa confuzie produsă cu ocazia invadării Cehoslovaciei când (15 martie) s-a constatat că în unele localităţi din Moravia se făcuse o greşeală lipindu-se afişe tipărite în limba germană şi română (deci armata germană era pregătită şi pentru această variantă).


Pe 16 martie 1939 Nicolae lorga publica un articol referitor la situaţia dramatică în care se găsea ţara. Din cuprinsul lui:
„ Veşti neaşteptate ne vin de la hotarele ţării. O întreagă ordine de lucruri se răstoarnă. Puteri fără preget merg înainte peste orice. Vechile noţiuni de veacuri în care a crezut omenirea într-un şir lung de veacuri sunt acum o simplă amintire. Un duh sălbatic a prins lumea întreagă... Neamul nostru să fie, în astfel de împrejurări, un bloc de voinţe, din care să poată scapără orice iniţiativă apărătoare şi mântuitoare."

Înaintea prezenţei militare, în România fusese introdusă „agentura" de infiltrare pentru informare, supraveghere şi dezinformare. Şi una din antene se numea Edh von Coler care era prezentă şi activă în zilele ce au urmat lui 15 martie.


Când Hitler amintea Boemilor şi Moravilor că fac parte de „milenii din spaţiul vital german", în acelaşi timp se transmitea de la Berlin un ultimatum şi României. Acesta a ajuns modificat de Gustav Schmidt, decodificatorul cifrului de la legaţia germană din Bucureşti care era agent englez. Descoperirea a fost făcută de această Edit von Coler care a anunţat trădarea la Berlin, de unde s-a primit ordinul să fie executat, misiune îndeplinită de ataşatul de presă Voss care imediat a părăsit ţara, în timp ce victima murea într-un spital bucureştean.

Întrebat de englezi, guvernul român a dat explicaţia că a fost vorba de tratative comerciale cu delegaţia condusă de Wohlthat care a declarat: „M-am prezentat în după amiaza zilei de (22 martie) la ora 17, împreună cu ministrul Fabricius, la ministrul de externe, Gafencu, arătându-i riscul pe care îl prezintă pentru România o nouă tergiversare. Am declarat că în seara de 23 martie voi pleca la Berlin şi am cerut tratative directe cu participarea ministrului de externe personal sau acordarea unei audienţe imediate la rege. M-am hotărât la aceste măsuri energice, întrucât în atmosfera meridională, sub influenţa opiniei publice mondiale şi sub influenţa mobilizării, se crease la Bucureşti o situaţie critică.

... Când s-a dovedit că românii nu sunt de acord asupra a trei puncte importante pentru că se temeau pentru suveranitatea lor, am intervenit atât de violent, încât a fost chemat şi primul ministru Călinescu."


Tratatul asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României şi Reichul German s-a semnat pe 23 martie. Dar de această dată Hitler nu a mai ochit România în sfera - spaţiul vital -, ci „saltul" l-a făcut spre nord. După o manevră navală în Baltica, şi sub presiunea ei a dat un ultimatum guvernului lituanian şi în plasă i-a picat pe 22 martie 1939 teritoriul şi oraşul Memel.

Hitler s-a gândit să continue acţiunea de intimidare deoarece adusese pe unguri în coasta Poloniei şi obţinuse tratatul economic cu România. Profitând de faptul că flota este desfăşurată în Baltica iar Memelul devenise o bază germană, presiunea s-a revărsat asupra Poloniei, să smulgă Danzigul pe de o parte prin discuţiile din 26-27 martie 1939, şi s-o oblige să adere la pactul anticomintern, "făcând să circule zvonul că pe 29 martie se va produce lovitura de stat în Danzig. Preşedintele Poloniei, Joseph Beck, pe 28 martie a spus că este gata să declare război decât să schimbe statutul Danzigului.


Toată această manevră „diplomatică" era dirijată de Ribentropp care pentru a-şi adjudeca Polonia şi litoralul baltic întreg, fusese nevoit să-l împace pe Mussolini, căruia i-a dat o declaraţie că „niciodată" Mediţerana nu va fi germană.


În ultima zi a acestei luni martie, primul ministru englez, Chamberlain, după ce s-a consultat cu guvernul francez, a anunţat că Guvernul Majestăţii Sale a hotărât ca imediat să susţină Polonia cu toate forţele sale, în caz că independenţa Poloniei va fi în pericol şi va decide să se apere cu toate forţele.


Pe 6 aprilie 1939, în timpul vizitei preşedintelui Beck, primul ministru englez a anunţat că Polonia şi Anglia au hotărât să înlocuiască promisiunea unilaterală şi temporară din 31 martie, printr-un tratat de alianţă.


Şi francezii nu au întârziat nici ei. Pe 13 aprilie guvernul francez a confirmat alianţa franco-poloneză: „Franţa şi Polonia se garantează imediat şi direct contra tuturor ameninţărilor directe şi indirecte care ar atinge interesele lor vitale".


Cicerone IONITOIU-Viaţa politică-Procesul Iuliu MANIU-Volumul -I- (A-025)